Viscolul

VISCOLUL

ERA O IARNĂ UȘOARĂ, mai ales în sud, unde pe șesul încropit grâiele se vălureau în vântul cu iz de Mediterană. Satele, amăgite, se pregăteau pentru arăturile de primăvară... Când, deodată, de cum anul scăpătă în făurar, se-ntoarse crivățul, timpul se încrâncenă și se porni pe ger cumplit. Într-o singură noapte, Dunărea, acolo unde, lățită, curge mai lină, se prinse; iar peste câteva zile zăcea întreagă ferecată în obezi, de la Orșova până la mare. Oamenii intrară, cu vitele la un loc, în bârloguri.

În schimb, fiarele și contrabandiștii începură să hălăduiască nestânjeniți. Vămile se desființaseră. Lupii și oamenii din Bulgaria treceau în haite uriașul pod de gheață al fluviului, urcând la noi după pradă. Grănicerii puțini, abia câte doi într-un post, și acestea așezate la mare depărtare unele de altele, nu mai pridideau. Contrabandele și nelegiuirile se țineau lanț. De la o vreme, orice pază se dovedi neîndestulătoare. Contrabandiștii răzbeau pe unde pofteau, se întâlneau cu tovarășii de dincoace, așteptând doar să se înnopteze, ca să încarce sarea, petrolul, benzina, zahărul ori vitele furate și le treceau dincolo. Uneori răpeau fete, jăfuiau cătune răzlețe, înlesneau fuga dezertorilor și a celor ce se ascundeau de teama pedepselor. Grănicerii bulgari, binevoitori, închideau ochii, ba încă la strâmtoare le dădeau sprijin.

Lucrurile ajunseseră departe urât, mai ales la un cot al fluviului, într-un punct numit Baba-Săracă, unde satele bulgărești roiau de contrabandiști, hoții se arătau ziua în amiaza mare și bântuiau malul nostru, îndrăznind să atace patrulele.

Așa nu mai mergea. Comandamentul de la București dădu ordine severe, îndoirea și întreirea numărului oamenilor de pază, sporirea elementelor de legătură între pichetele presărate de-a lungul graniței, cu porunci să se tragă oricând și în oricine, cu riscul oricăror incidente ce ar putea decurge.

În această împrejurare, de la compania de grăniceri din orașul G... porni într-o dimineață geroasă o secție de nouă soldați, cu un caporal și un sergent-major, sub comanda unui tânăr sublocotenent, proaspăt ieșit din școală; cu totul doisprezece oameni, bine armați și bine îmbrăcați, înzestrați pentru orice întâmplare cu toporiște, lopeți și frânghii cu care să lege hoții prinși... Fiecare își ducea la șold săculețul cu merinde și sticluța cu băutură.

În oraș începuse ninsoare. Afară, la câmp, gerul spori și numaidecât îi întâmpină crivățul, care se umfla cu putere din ce în ce mai nebună. Valea Dunării trăgea ca un uriaș horn culcat pe pământ de-a lungul țării și prin care alerga un fel de pulbere înghețată, aspră și înțepătoare, ca un nisip alb amestecat cu vârfuri de ace, stânjenind vederea și umplând ochii de alice. Viscolul, întețit, le împroșca mânios, și ele se înfigeau în mantale, intrau în mâneci, pătrundeau prin chiotori, căutând parcă pielea caldă. Dar oamenii, voioși, cu căciulile trase peste urechi, mergeau împotrivă și sporeau la drum. La început ușor, apoi din ce în ce mai greu. Curând lumea toată se prefăcu într-un soi de vast paianjeniș alb, plin de vaere și urlete, prin care ei trebuiau să pătrunză ca să-și taie cale, opriți din loc în loc de câte o stavilă crâncenă ce li se punea o clipă proptă, apoi trecea vâjâind peste ei; era o undă imensă de vânt, tare ca un zid, repede năruit.

Cu mare anevoie, pâlcul ajunse și se opri la Baba-Săracă, loc de întâlnire cu grupul de grăniceri ce trebuia să vie către ei din partea cealaltă. Dar aci nu găsiră pe nimeni. Se vede că ei întârziaseră, scăpaseră ora hotărâtă, și ceilalți, îndreptățiți să nu mai aștepte, plecaseră înapoi de teamă să nu-i apuce noaptea.

Sublocotenentul se căzni să scoată ceasul și nu izbuti.

— E prânzul mare, spuse caporalul, apărându-și gura cu mâinile înmănușate.

— Ba e trecut mult de prânz, cârti un soldat. E dincolo de amiază.

— După ce cunoști tu, mă grozavule, îl bruftului vagmistrul, îngrijorat să nu se descurajeze oamenii.

— După cum se strecoară lumina prin sita asta de zgrăbunțe, zise liniștit omul. Nu vedeți că ea vine acum din dreapta, dinspre miazăzi, nu din față, de la răsărit, că azi-dimineață... Curând are să treacă, odată cu soarele, în spatele nostru...

— Ia închide-ți gura, firoscosule, că ți-o umple măzărichea. Domnule sublocotenent, se întoarse sergentul-major, eu zic să mâncăm. Pe urmă pornim mai departe. Până la postul nr. 3 mai sunt 5 kilometri. Îi facem cel mult în două ceasuri. Răspund eu...

Tânărul comandant dete din cap, și oamenii, bulgăriți între niște sălcii zbuciumate, clefetiră câțiva pezmeți găsiți prin buzunare. N-aveau chef să umble în sacii de la oblâncuri, doldora de zăpadă încâlcită în ei.

Sergentul-major Costache Negrea își privea oamenii gânditor. Pâlcul fusese dat în seama lui, vechi militar și dibaci grănicer, om matur, energic, cu cap și experiență, hârșit cu toate tainele și chichițele contrabandiștilor și mai ales bun cunoscător al meleagurilor dunărene, bătute de el în lung și lat. După liberare, cu cincisprezece ani de serviciu și pensie bunișoară, își pusese în gând să se facă și el contrabandist. Dar în alt stil. Și era sigur că avea să ajungă departe. Om chipeș, cu trăsăturile feței largi și deschise, cu glasul sonor și hotărât, înalt și voinic, câștigă de la început simpatie și încredere. Musca ce-și lăsase în bărbie, sub buza de jos, punea un accent și mai bărbătesc pe chipul limpezit de ochii mari, căprui, cu privirile arzătoare, pline de suflet.

Sublocotenentul Viorel Petre, căruia îi întinse bidonul cu coniac, îi fusese, în împrejurarea asta, agățat mai mult decorativ, ca să se facă plăcere celor de la București și ca să deprindă oarecum și el meseria de grănicer. Toată greutatea și răspunderea de comandant al expediției apăsa numai asupra vagmistrului Costache Negrea, care știa să poruncească, se pricepea să cârmuiască și, la nevoie, să taie în carne vie.

La plecare, căpitanul l-a luat deoparte și i-a spus:

— Negrea, în tine mi-e nădejdea, ai grijă de oameni. Să fii cu ochii în patru, să nu cădeți în vreo capcană. Tu dai socoteală de toate.

— Păi, domnul sublocotenent? zâmbi el.

— Nu ne uităm noi la de-alde ăștia cu caș la gură și gândurile în stele, urmă șeful. Tot tu trebuie să ai grijă și de el. Nu uita că este nepotul colonelului: să mi-l aduci întreg nevătămat. Ba, dacă îți vine bine, trece-i pe seamă vreo ispravă. Ne punem bine cu cei de sus.

— Sublocotenente, se adresă el acestuia, să ai toată încrederea în sergentul-major, care e militar încercat, e întreg numai devotament și pricepere. Astea spuse cu tonul: tu ești un papă-lapte, să faci bine și să asculți de vagmistru.

Tânărul puse mâna la căciulă și salută tăcut. N-avea nici o veleitate de comandant. Mergea pe cont propriu și pentru plăcerea lui. Era un băiat subțiratic, blând și plăcut la înfățișare: năltuț și bucălat, aducea a fată. Fără ambiții, visător, îndrăgostit de natură, scria necontenit versuri. În școală, un coleg îi împuiase capul cu frumusețile peisagiului dunărean, măreția amurgurilor de topaz topit, curgând pe pieptul lat al Istrului, sălbăticia exotică a ostroavelor pline de flori și păsări nemaivăzute, minunile pescuitului, bălțile înstelate cu nuferi și înnorate de lebede, jungla de sălcii și răchite adăpostitoare de stupii albinelor sălbatice, așa că uneori când tai un trunchi te pomenești cu mierea neagră, curgând ca din vrană... Încât toată vara sublocotenentul - și căpitanul îi înlesnise asta - o petrecuse în lotcă, bătând cotloanele și tainițele malului, ca și ostroavele, după flori, pești și păsări, sub cuvânt că inspectează posturile. De multe ori îl însoțea vagmistrul Negrea, care începuse să-l îndrăgească pentru purtarea lui delicată, fără ifose de superior, cu care-l umileau toți ceilalți ofițeri.

Cât s-au odihnit la Baba-Săracă, vântul și ninsoarea se schimbaseră. Nu mai împroșca alice. Acum un adevărat ciclon repezea în ei, din toate părțile, fulgi mari de zăpadă, adunați cocoloașe. Zarea, de jur împrejur și deasupra, se întunecase cu posomorâre. Năvălea când crivăț, când se învârtejeau, bufnind în ei, zeci de alte vânturi din toate laturile, într-o grozavă încăierare. Totuși, porniră înainte... Mai mult bâjbâiau, cu ochii închiși, cu răsuflările tăiate, cu veșmintele când lipite de ei în față, când umflate, când plesnite și întoarse peste capetele lor, din spate. De la o vreme, nu se mai cunoscu pământ, văzduh, amândouă otova. Nu se mai deosebea nimic, nici loc, nici timp, amestecate toate într-un haos urlător.

— Bu... începu sergentul-major să spuie către sublocotenent, dar un pumn greu de vânt îi astupă gura, răzbindu-l până în fundul bojocilor și-l clătină ca o lovitură de box. Doar în gând putu să-și mai urmeze întrebarea despre busolă.

Umblau acum în bobote. Nu mai știau încotro. Uraganul, dezlănțuit cu toate mâniile lui, îi lua pe sus și-i purta fără voia lor încotro vrea. Trombe uriașe de viscol îi prindea în mijloc, îi răsucea și-i zvârlea afară ca pe niște înecați.

Câte o explozie de furtună se spărgea lângă ei, bufnitura îi asurzea cu trăsnet de canonadă și schijele de vânt îi plesneau, învinețindu-le carnea, scoțându-le sângele din vinele obrajilor, stâlcindu-le plămânii sub presiunea aerului proiectat cu violență în piepturile bușite. Oamenii, asfixiați, trăgeau pe gură și nări, în loc de aer și văzduh, foloștine mari de zăpadă, intrate cu viteza proiectilelor.

Apoi viforul, parcă sleit de paroxisme, se ostoia puțin și se mulțumea să facă o horă de duhuri albe dănțuind împrejurul celor îngăduiți o clipă să se adune la un loc și să răsufle.

Umblau, nemaiștiind nici de când, nici încotro, rătăciți, încurcați într-o colosală mreajă sură de vânturi împleticite. Nu puteau vorbi unul cu altul. Când se prăvălea câte un talaz năprasnic de viscol peste ei, gata să-i zboare, se prindeau de mâini, se încolăceau peste mijloc, se îndoiau toți odată, snop, și abia așa scăpau.

Nu se gândeau să poposească. Orice oprire le-ar fi fost mormânt, noianele de zăpadă atât așteptau, ca să se oprească în ei și să-i nămețească. Dar așa, mișcându-se, tot mai izbuteau să se strecoare prin ochiurile goale ale viscolului și să scuture valurile ninsorii de pe ei.

Deodată, sergentul-major din coasta stângă a pâlcului căzu. Un iureș sălbatec îl lovise cu spăimântătorul lui catapult de vântoasă peste coșul pieptului, îi pusese piedică și-l trântise cât era de voinic. Negrea vru să strige pe sublocotenent, dar nu putu. Se gândi numai fulgerător la el, că-l lasă singur într-o cumplită cumpănă, și-l înfășură într-o ultimă sălbatecă grijă. Și nu se mai mișcă. E drept că era cel mai vârstnic dintre ei, dincolo de patruzeci de ani, dar până atunci asta nu se simțise. Sublocotenentul de lângă el își simți mâna de care-l ținea vagmistrul liberă. Pregetă să strige, încercă să se plece și să-l ridice. Ceilalți, trâmbă, îl târâră după ei mai departe. Negrea rămase acolo, cu arma sub el, repede schimbat în morman de zăpadă. Sublocotenentul gândi doar un singur cuvânt, ivit în mintea lui la vederea grozavei scene: „teribil”, cu care se îndeletnici mereu de aici înainte, morfolindu-l în gură: „teribil, teribil”, clătinându-se.

Ceva mai departe, o altă gigantică icnire a orcanului izbucni din benzile albe și, ca o înfricoșătoare cataractă, îi turti, înhățându-i într-un monstruos teasc de văzduh strivitor.

Inimile, cu sângele tot gonit din toate părțile, năpădit în ele, zăboviră câteva clipe din bătaie, smucite din loc. Caporalul din partea dreaptă a grupului, izbit de tăișul unei enorme lame de taifun, n-avu timp să ducă bine mâna la piept, unde simțise o străpunsătură de cuțit fulgerată până-n vinele gâtului, și se prăbuși din picioare, făr-un cuvânt. Sublocotenentul văzu, sau simți numai, nenorocirea, nici el n-a știut bine. Se gândi la arma celui pierdut: ar fi trebuit s-o ia. Dar nu-i mai păsa. Nu-l mai interesa nici măcar haotica poezie a cataclismului. Pașii îl târau automat, odată cu ceilalți, mai departe, indiferent dacă înainte sau îndărăt.

Apoi începură să se răzlețească, nepăsători, singuri și uitați chiar de ei înșiși, în orbenia unui amurg apocaliptic, care-i înghițea unul câte unul în adâncurile gâtlejurilor lui de balaur cosmic, din care vărsa rafale de vânt veninos și înghețat. Viscolul ajunsese culmea. În încleștările lui, firea întreagă se zvârcolea cu mugetele și țipetele trâmbițelor judecății de apoi, și lumea, apucată de colosale convulsiuni, se zbătea într-un soi de isterie universală, posedată, călărită de toate legiunile vânturilor demoniace.

Trăiră totuși o ultimă ațâțare tulbure a tuturor puterilor din ei ațintite asupra primejdiei. Ajunseră la exaltarea nefirească, unică a supremei spaime, refugiați în piscurile necunoscute ale ființei lor stoarse de ananghie. Mai aveau un pas ca să salte dincolo, în neant.

Nu visau, nu slăbeau... Se dezlânau.

Sufletele, nu cugetele - nu mai aveau -, sufletele lor se desfăceau de ei, îi părăseau lucide, ca să se ducă în alte părți, unele acasă, la cald, la părinți, altele numai într-o grădină cu flori, lăsând sleite acolo trupurile ajunse nefolositoare.

Sublocotenentul se întorcea la lotca lui însoțit de majorul Negrea, care-l călăuzea printre ostroave. Pierduți, năuciți, spulberați, din ce în ce se ștergeau... Și găsind alte alinări aiurea, tot mai moi, se lăsau pieirii.

Atunci, un glas puternic răzbătu până la ei. Răsună o comandă limpede: „Stai!”, care-i deșteptă, și din urmă se ivi și îi ajunse sergentul-major Costache Negrea. Cum a putut să se scoale și să se despotmolească, singur, sau ajutat de altcineva, nimeni nu l-a întrebat. L-au primit cu însuflețire și s-au bucurat. Înota prin nămeți voinicește, scuturând din cap și umeri, și vântul nu putea să-i facă nimic.

— Drepți!... porunci el.

Oamenii, ca prin farmec, se îndreptară și se înțepeniră.

— Strângeți rândurile!...

Și ei se buluciră, nemaiținând seamă de opintirile vijeliei. Pâlcul decapitat își pusese capul la loc. Nu le păsa unde lipsise și cum răsărise; îl știau vârtos și vrednic și le era de ajuns.

Singur ofițerul se gândi că visează. Dar numaidecât își dete seama că e iar treaz, întors din aromeala când alunecase câteva clipe cu lotca.

Acum simțea și mai aprig, până la măduvă, mușcăturile gerului, bătaia cu vergele de oțel a crivățului, carnea zdrobită de sforțările și ostenelile împinse dincolo de marginile răbdării.

Nu... asta nu era moartea dulce, halucinațiile celor ce pier înghețați, plutind în viziunea unor fericiri cerești. Și își aminti de „Fetița cu chibrituri” a lui Andersen urcând din ger de-a dreptul în paradis. Pe când el, dimpotrivă, el se zbătea aici pe loc, ca și mai înainte, în cumplita realitate a uraganului de zăpadă, în care Negrea, chemat de grija răspunderilor, intra din nou alături de ei și lupta cu urgia care se pornea iar.

— Domnule sublocotenent, zise vagmistrul scurt, vă rog să-mi treceți mie comanda. Sunteți lăsați toți în răspunderea mea.

Sublocotenentul dete învoire în gând.

— Trebuie, urmă Costache Negrea, să ne alcătuim în formație de atac, adică în unghi, ca stolul de cocori împotriva vântului; nu desfășurați, ca acum.

Ofițerul nu pricepea, majorul îl lămuri:

— Cu mine în vârf, și ceilalți așezați în rânduri, unul în spatele celuilalt, facem un fel de pană înfiptă în vifor, pe care-l străpungem. Șivoaiele vântului tăiat în două ni se scurg apoi pe lături. Ca la apărătorile puse înaintea picioarelor de poduri, încheie el.

— Caporal! strigă apoi.

Sublocotenentul, în gând sau tare - nu-și mai amintea - îi spuse că acesta căzuse sub ochii lui și n-avea să se mai ridice.

Negrea îi auzi glasul sau gândul, că răspunse:

— L-am sculat eu și i-am ordonat să mă urmeze. Hei, caporal, unde întârzii? Și privi sever în urmă.

Din amarul vărsat înapoia lor, din mugitorul potop de vânt și ninsoare, se desfăcu o umbră și numaidecât caporalul Ilie Țintoi făcu drepți.

— Dezleagă frânghiile, îi porunci vagmistrul, că oamenii nu pot. Trebuie să-i ferecăm snop, la un loc.

În acest timp zăpada se bulucea în ei, clădită troian, ca să se împrăștie iar sub groaznicele bubuituri de artilerie grea ale viforului tot mai înverșunat.

— Repede, repede! poruncea Negrea, descingându-se și pe el și pe alții de funiile pregătite anume pentru prizonieri.

Deodată, viscolul, uimit parcă, se opri puțin, ca să-i privească, vrăjit.

— Treceți în față, voi, Marine și Iordache, și cu mâinile-i vânjoase vagmistrul țintui locului doi vlăjgani, cei mai înalți din grup.

— Leagă-i cot la cot și peste mijloace, cât mai strâns și mai zdravăn.

Cât ai clipi, caporalul împlini porunca. Mâinile îi lucrau sprintene, degetele se mișcau îndeletnice, fără să le pese de gerul ce amorțise pe ale camarazilor.

— Vasile și Ion, la rând în spatele ăstora... Domnule sublocotenent, locul dumneavoastră este aici, între haidamacii ăștia, și vârî pe tânăr în mijlocul celui de-al doilea șir.

Ofițerul simți numai forța din brațul lui Negrea, care-l muta din loc în loc. Pe el însă nu-l putu prinde și apuca: îi alunecă din pipăitul lui nimicit de ger. Cei trei inși, îndesați unul în altul, fură încătușați cot la cot și peste brâie.

Cu ceilalți cinci soldați rămași făcu un al treilea șir, așijderi înlănțuiți cu funii, între ei, pe care-l înghesui în dosul celorlalte două. Pe urmă îi împleti pe toți împreună, înnodând șirurile de oameni între ele, cu frânghii petrecute acum de la soldatul din față, prin cel din mijloc, la cel din spate, încrucișate cu celelalte legături pe lat. Ca să-i alcătuie cât mai grabnic, treceau amândoi slobozi peste orice piedică, pătrundeau nestânjeniți printre cei ce, odată legați, se ițeau prin ochiurile rețelei, se strecurau de-a dreptul ca niște năluci prin nodurile dintre trupurile ferecate, sau poate chiar prin trupuri, ostașii nu-și dau bine seama și nu se uimeau: era ceva firesc atunci, cerut de urgența deznădăjduită a împrejurării.

Oamenii stau acum prinși ca o singură vietate în ochiurile unui năvod de funii din care nimeni nu mai putea ieși, dar și nici unul nu se mai putea pierde.

De-ar fi căzut cineva, falanga îl ținea drept și-l ducea cu ea înainte. Numai toți odată ar fi putut fi doborâți, și asta era mai greu.

Totul s-a petrecut uimitor de repede, sub șarjele desperate ale viforului, care, înciudat, se pornise mai aprig.

— Eu mă așez ca bătrânul cocor în vârf, călăuză, spuse Negrea, și trecu în fața celui dintâi șir. Tu, Ilie, porunci el caporalului, treci în spate, ariergardă, în dreptul domnului sublocotenent, ca să-l aperi. În câteva ceasuri suntem îndărăt la cazarmă. Răspund eu. Cum v-am luat, așa trebuie să vă dau în primire... Înainte, marș!

Și alcătuirea asta porni în hăul orbitor și asurzitor al viscolului, ca un animal monstruos, îndârjit de cumplitele avalanșe de plesne și bătăi ce curgeau peste el din toate părțile.

Mergeau... și nu se mai sinchiseau încotro. Știau numai că acolo, în fruntea lor, cârmuiește sergentul-major Negrea, și înapoi veghează caporalul Ilie Țintoi, care trebuie să-i scoată la liman: altfel răspund.

Mergeau... și în mers adormeau. Se deșteptau în grozave detunături, fără să poată deschide ochii, umflați și sângerați de usturimile vijeliei. Moțăiau câțiva pași și iar adormeau, târându-se prin mijlocul unei enorme bătălii cu stihiile răsturnate, care, învrăjbite, își schimbau din clipă în clipă tactica și armele.

Aci, cavalcade nechezătoare de valkirii, cu plete fuioare de viscol maturând cerul, îi străpungeau cu grindini de lănci și săgeți repezite din apus.

Aci, cohorte de arhangheli polari scăpate din infernurile Nordului îi izbeau în dos cu aripile lor de gheață flexibilă.

Când abisurile opace din față îi mitraliau, când îi șfichiuiau, cu șuiere înfricoșătoare, averse de cnuturi ardeiate lungi de-o poștă, sau îi retezau din dreapta tăișuri de coase năprasnice, ascuțite necontenit pe arcerele crivățului scrâșnitor.

Pentru ca apoi, la un semnal de răcnet îngrozitor, să le dea asalt toate deodată la un loc. Dar cele mai cumplite erau suflurile exploziilor de nevăzute bombe încărcate cu aer lichid înghețat, care cu trăsnete îi încovoia până lângă pământ.

Lungă, chinuitoare, nemaisfârșită târșâire cu poticneli, opintiri și iar poticneli.

Dar domnul vagmistru nu îngăduia cu nici un chip cât de mic popas. Mereu de strajă în vârful formației, poruncea și viscolului din față, pe care el, ca o carenă vie, îl despica vârtos cu pieptul deschis, comanda și oamenilor dinapoi.

Uneori, ghicind amorțeala, paralizia voinței ofițerului, căuta să-l trezească și să-l mângâie.

— Lasă, domnule sublocotenent, strigă el peste capul furtunii, fără să-i pese de călușul ce-i punea viscolul, acum vine primăvara. Ieșim iar cu lotca după nuferi și crini în bălți. Vă aduceți aminte de lanurile de stânjeni sălbatici?

Dar bolțile curpenilor înfloriți, agățate cu zorele sălbatice, pe sub care treceam urmărind de departe lebedele? Și teii din ostrovul mierlelor? Ca mâine ne întoarcem la ele...

— Caporalul Ilie!

— Ordin.

— Cum e acolo, în spate?

— Este bine, să trăiți. Fiți fără grijă.

Glasurile lor găurind pâslele învârtejite ale furtunii se auzeau prin tot huietul oceanic al văzduhului turbat.

După câteva șovăiri și încercări, Negrea găsise și apucase direcția ciclonului: își potrivi trâmba de oameni așa ca să i-o ducă vântul puțin pieziș dinapoi, ca pe o corabie fugind înaintea furtunii.

Curând, sau cu mult mai târziu - nici unul n-a știut să spuie - vagmistrul strigă:

— Am ajuns!

Se aflau între niște troiane uriașe ca niște movile de zăpadă, clădite peste ceva de dedesubt. Între ele, oarecare liniște, și larma puțin mai stăvilită.

— Casele! Intrăm în oraș... arăta bucuros călăuza. Uite și cazarma!

Adevărul era că nu se mai cunoștea decât o nămestie albă ca o căpățână de deal oblu, pe care, sus, se dau peste cap vântoasele, spulberând fumuri subțiri de zăpadă. Pereți, acoperiș, uși, strășini, tăinuite, îngropate în zidăria de nea bătătorită de maiurile vijeliei, în chip de cetate înaltă.

— Ei drăcie! bodogăni vagmistrul, vorbind singur. Pe unde intrăm acum?... Nici măcar o crăpătură în partea asta. Nămeții au astupat totul. Ilie, să-i dăm ocol și să ieșim în latura dincotro suflă crivățul.

În coasta de răsărit, adevărat, bătătura era aproape stearpă. Aci zăpada nu se putuse aciua o clipă de răul vântului furios, care nu-i da răgaz să se așeze, ci numaidecât și necontenit o sufla dincolo peste acoperișul copleșit.

— Ilie, ia lopată și desfundă colo...

Numaidecât caporalul descoperi pragul și țâțânile unei uși... Vagmistrul bocăni cu cizma în lemnul înghețat.

— După mine, băieți!

Și Negrea, săltând cu umărul fiarele înțepenite, deschise... Se treziră într-o încăpere nedeslușită, întunecată.

— Desfă-i, Ilie, ca să se poată culca.

Nu-i mai deznodară, ci tăiară cu cuțitul frânghiile înghețate, despărțind doar oamenii care rămaseră cu căpătâiele și curmeiele funiilor atârnate de coate și de mijlocuri.

Față de cumpăna prin care trecuseră, aci se simțea o ușoară boare călduță. Pereții și ferestrele, căptușite pe afară cu stânjeni de zăpadă groasă, îi apărau de mâniile care-i zdrobiseră și de vacarmul ce-i înnebunise și care acum se auzea ca înfundat în depărtări.

O destindere, o dulceață, o moleșeală de copil mic pus la sânul mamei îi cuprinse. Ochii lor îndurerați se puteau deschide măcar să clipească și să-și scuture lacrimile.

— Domnule sublocotenent, dumneavoastră așezați-vă aici lângă sobă.

Și Negrea, luându-l de subțiori, îl puse lângă o vatră albă și caldă.

— Voi, îndemnă el oamenii, lungiți-vă aici în patul ăsta lung, plin cu paie. Care nu aveți loc, treceți lângă domnul ofițer.

— Îți mulțumesc, dragă Negrea, ne-ai scăpat viața, rosti cu glas stins tânărul. Te rog culcă-te și dumneata lângă mine. Ești istovit...

— Nu pot, domnule sublocotenent. Eu și caporalul trebuie să ne întoarcem. În zăpăceală ne-am uitat armele. Ne ducem să le luăm din zăpadă unde au căzut.

Motivul i se păru sublocotenentului foarte serios, nu mai stărui și îndată alunecă în somn adânc. Oamenii se trântiseră și căzuseră, plumb, care pe unde apucară. Nimeni nu i-a văzut când au ieșit, ușa se închisese, veriga se așeză la loc.

*

Peste treizeci și șase de ceasuri, când viscolul se ostoise, gospodarul Ganciu Kola din satul Beșlița, din Bulgaria, la șapte kilometri depărtare de Dunăre, îndrăzni să iasă din casă, după ce cu multă caznă izbutise s-o desfunde dintr-un gorgan de nea. Cea dintâi grijă a lui a fost să se ducă la grajd. Avea vite care flămânzeau și însetau închise acolo de trei zile încheiate. Nu băgă de seamă la început că intrarea fusese dichisită și că veriga s-a lăsat scoasă fără mare greutate. Deschise ușa. Ziua năvăli cu lumină înăuntru. Animalele îl simțiră și se mișcară, lihnite... Ganciu intră și înaintă; clipind, se opri și căscă gura: acolo, alături de vite și între picioarele lor, zăceau pe paie niște momâi înfofolite în straie de pe care încă nu se scuturase zăpada. Unii lungiți în ieslea încăpătoare. Nu se mișcară. Păreau morți. Bulgarul se sperie. La început vru să fugă, să strige... Își luă seama: cine putea să-l audă și să sară? Satul era înmormântat în nămeți. Privi mai cercetător și ascultă. Se auzea cum sforăie. Nu erau deci morți. Atunci tâlhari? Hoți de vite prinși de viscol? Ce să facă? Lucrul cel mai cuminte era să alerge la jandarmerie. Dar cum? Toate ulițele erau înfundate. Ar fi trebuit să sară din acoperiș în acoperiș până acolo.

Vitele se uitau la el și mugeau ușor... Cereau mâncare și se mirau că nu le dă. El privi și ascultă din nou. Oaspeții nepoftiți dormeau buștean, nu se prefăceau. Se hotărî să îngrijească mai întâi de dobitoace. Se strecură binișor în pod și dete jos fân, priveghind ce se întâmplă și gata s-o zbughească. Adormiții nu se clintiră. Ieși apoi și se întoarse cu căldările de apă, pe care le puse lângă ușă, ca la nevoie s-o poată încuia peste cei dinăuntru. Vitele se apropiară și se adăpară pe rând.

Ele umblau încet, grijulii să nu calce oamenii ce se odihneau printre ele... Vaca bălană, culcată în fund, nemișcată până atunci, se sculă și ea greoaie, abia ducând puiul din burtă... Omul care dormea ghemuit în ea, la cald, ca pe o vatră, se rostogoli și se trezi. Căscă. Se întinse, deschise ochii. Era sublocotenentul. Se ridică apoi în șezut și privi curios de jur împrejur. Nu se dumirea deloc. Repede își aminti de toate. Ar fi trebuit să se găsească în odaia cea mare a cazărmii, unde-i vârâse sergentul-major. Și acum cine-i strămutase în alt loc necunoscut? Se ridică în picioare. Bulgarul nu mai așteptă, țâșni afară, trase ușa și o încuie... Apoi alergă să ia toporul, pușca... Dar îi fu teamă, prea erau mulți vrăjmași. Tot la jandarmi trebuia să răzbească.

Sublocotenentul rămase în întuneric. Dar cu încetul ochii i se obișnuiră și el prinse să zărească prin întunecimea odăii, unde se mișcau umbrele vitelor... Nu pricepea; înciudat, strigă. Nici un ostaș nu răspunse. Bâjbâi și găsi pe unul de lângă el. Îl apucă de braț și-l zgâlțâi... Dormea încă și abia îl deșteptă.

— Scoală, Iordache!

Omul se trezea greu și nu se deslușea...

— Haide, scoală-i pe toți, porunci ofițerul. Și nu se lăsă până ce nu-i trezi, unul câte unul.

Oamenii căscau, se ridicau, își trosneau oasele, se trânteau la loc, se-ntorceau pe partea cealaltă. Câțiva se treziră de-a binelea. Ofițerul izbutise să scoată lanterna și le-o puse aprinsă în ochi...

— Unde suntem noi, mă băieți? întrebă el plin de neliniște.

— În cazarmă, domnule sublocotenent, răspunseră unii.

— Asta e cazarmă? izbucni el. Voi nu vedeți? Uite, vite, iesle, bălegar. Negrea ne-a închis într-un coșar.

— Nu se poate, domnule sublocotenent. Domnul major Negrea are grijă de noi și răspunde, îl întâmpină unul aproape certându-l.

— Dacă e așa, unde-i acum? Ne-a lăsat singuri. Ne-a părăsit și el, și caporalul.

Grănicerii se uimiră. Așa era, gradații nu se găseau lângă ei.

— S-o fi dus după ajutoare, își dete cu părerea cel mai isteț. Să-i așteptăm.

— Până atunci să mâncăm ceva, că m-am upit de foame, propuse altul.

Se desfăcură deci, mai întâi, de frânghiile ce-i înfășurau încă, cotrobăiră sacii cu merinde, ronțăiră pezmeții tari ca cremenea și conservele înghețate bocnă. Gâlgâiră lung din bidoanele cu rachiu. Se ospătară bine și iar se culcară.

Numai sublocotenentul nu putea sta locului. Umbla în lung și în lat măsurând încăperea, ocoli vitele, dete cu pumnii în pereți, erau de bârne. Bătu în ușă și o zgudui, se arăta solidă și încuiată pe dinafară. Nu mai încăpea îndoială, se găseau închiși într-un staul.

Un fel de panică îl cuprinse. Ascultă cu tot ascuțișul auzului la pândă. De afară nu se mai auzea nimic. Viforul încetase. Și el vrea cu orice chip să iasă, să scape de acolo, unde simțea sigur o primejdie.

Sculă iar câțiva ostași, cu porunca să spargă ușa... Toți se împotriviră cu tărie.

— Nu se poate, d-le sublocotenent. Dăm de bucluc. Stricăm efectele statului... Trebuie să așteptăm pe domnul vagmistru Negrea. El e tatăl nostru.

La amintirea lui Negrea, ofițerul se mai liniști. Și o lungă așteptare se întinse iar peste ei, învrâstată cu somnuri adânci, apoi mâncare și iar somnuri.

Târziu, un zgomot, mai puternic decât un râcâit, la ușă, care se crăpă sfioasă, încet-încet și cu mare băgare de seamă; un ostaș scăpată strecurat înăuntru, apoi altul și altul, toți cu armele întinse. Noii-sosiți nu zăreau, veniți de la lumină, deocamdată bine, dar cei dinăuntru îi vedeau deslușit și se bucurară.

— Vedeți, domnule sublocotenent, tot la cazarmă suntem. Uite, camarazii vin să ne scoată.

— Domnule sergent-major Negrea, suntem aici! răcni voios unul din ei.

Dar Negrea nu se arătă. Îi înconjură îndată un lanț de soldați muți, în uniforme verzi, cu puștile în bătaie: jandarmi bulgari.

— Coi ste vie? se răsti cineva dintre ei, un gradat de bună seamă, somându-i amenințător și așteptând încruntat cu degetul pe trăgaci.

Sublocotenentul nu înțelegea limba în care li se vorbea, dar pricepu îndată situația: rătăciseră și intraseră în țară streină.

— Ce spune? se adresă el oamenilor săi.

— Zice pe bulgărește că cine suntem, tălmăci unul.

— Întreabă-i unde ne aflăm, porunci el.

— Căcvo tersite tuc?...

— Spuneți voi mai întâi ce căutați aici, hoților, izbucni bulgarul.

— Povestește-le cum am ajuns la ei, fără să știm și să vrem.

Dar bulgarii, încăpățânați, înjurau mânioși, refuzând orice încercare de lămurire.

Soldații noștri, știindu-se nevinovați, ședeau și primeau toate, mirați, dar liniștiți. Ceea ce dădu îndrăzneală jandarmilor să-i apuce și să-i facă prizonieri, fără împotrivire. Așa e rânduiala.

A fost pricină mare de tămbălău diplomatic și politic, chiar cu burzuluiala militărească, între cele două țări vecine. Încălcarea teritoriului bulgar de către trupe românești înarmate, cu un ofițer în frunte. Atac mișelesc împotriva jandarmilor bulgari, care, apărându-se eroic, au capturat pe inamicul îndrăzneț... etc., etc.

După o droaie de schimburi de telegrame și note, anchete, convorbiri și paraconvorbiri, conflictul s-a aplanat, prizonierii fură puși în libertate după împlinirea formalităților de rigoare și predați autorităților românești, la punctul de vamă G...

Aici alte anchete, și mai plicticoase. Povestea lor, spusă la fel, de ofițer și de fiecare soldat cercetat în parte, fu oficial primită și crezută. Ca să se dreagă înfruntarea și ca să ne luăm și noi satisfacția, grănicerii fură înălțați la rangul de eroi, brutalizați de bulgarii dușmănoși, cu care s-au purtat mai mult decât cavalerește... etc., etc.

Rămânea însă neexplicată enigma sergentului-major Negrea și a caporalului Ilie Țintoi. Unde și pentru ce dispăruseră. După ce se purtaseră cu atâta pricepere și devotament.

Toți își dădeau cu părerea că dezertaseră amândoi, de teama răspunderii, și rămăseseră ascunși în Bulgaria. Semnalmentele lor fură trimise tuturor autorităților polițienești de acolo.

Numai sublocotenentul Viorel Petre credea altfel și altceva. Nu spunea ce anume. Cerea însă foarte stăruitor îngăduință și soldați, ca să facă el personal niște cercetări speciale la Baba-Săracă.

Fu socotit nebun. Dar cum amenința că pleacă singur, i se făcu gustul.

Ieșise iar soarele. Pământul se ascundea sub zăbloc de zăpadă, ici afinată, colo spulberată, în unele locuri grămădită troiene, după toanele vântului și ale piedicilor ce-i stăteau în cale.

Sublocotenentul Viorel Petre cu o poteră de soldați luă în cercetare postată cu postată tot cuprinsul, împrejurul și dincolo de punctul Baba-Săracă. I se întipărise scena când căzuse sergentul-major Negrea și ținea bine minte că atunci viscolul îi bătea în urechea stângă. Se călăuzi după direcția asta, prubuluind timpul și numărând pașii, refăcuți acum din nou în amintire, de la popas înainte.

La două sute de pași dăinuia un troian mare, moșoroit peste o piedică.

— Aici! porunci el.

Lopețile descoperiră pe vagmistrul Negrea. Nu se clintise. Sta lungit cu fața în jos, cum căzuse, cu arma sub el. Soldații îl dezgrădiniră și-l curățară de zăpadă.

Ceva mai departe, sub alt morman, descoperiră pe caporal. Ilie Țintoi scăpase arma din mâna dusă spre inimă... și zăcea prăbușit într-o rână, cu o grozavă suferință pe chip. Camarazii îl scuturară de ninsoare și-l așezară lângă sergentul major.

Amândouă leșurile odihneau acum alături pe un lințoliu alb, întins cât valea Dunării.

Sublocotenentul îngenunche, dar nu pentru o rugăciune. Cu mâini lacome, el descheie, pipăi și căută întâi pe Negrea, sub manta. Soldații crezură că ofițerul a înnebunit de-a binelea. Funia cu care majorul la plecare se încinsese peste tunică și cu care-l înfășurase pe el când alcătuise în vifor falangă, funia lipsea.

Fără șovăire, sublocotenentul trecu la celălalt mort. Smuci mantaua, desfăcu în lături pulpanele țepene de ger, ca un profanator. Nici caporalul nu mai avea frânghia cu care plecase din cazarmă. Amândouă se aflau în altă parte... Ancheta găsise și reconstituise unsprezece funii, cu care cei doi dezertori legaseră oamenii: două ale lor și nouă ale soldaților. Sublocotenentul nu luase nici una.

Îngenuncheat asupra lor, Viorel Petre nu se mai sătura privindu-i, de astă dată pentru o altă nepipăită cercetare... vorbea cu ei, vorbe de gând, așa cum făcuse când, într-o supremă, misterioasă încordare, închegați din arzimea dragostei și a devotamentului, ei îl ocrotiseră și-l scoseseră din ținuturile morții.

Luni, 31 mai și marți 1 iunie 1954