H.G. Wells
Locotenentul stătea în fața sferei de oțel și rodea o așchie de pin.
— Ce părere ai, Steevens? întrebă el.
— E o idee, zise Steevens, pe tonul unuia care nu exclude nicio posibilitate.
— Eu cred că o să se facă praf... o să se turtească de tot, zise locotenentul.
— Se pare că și-a făcut destul de bine toate calculele, zise Steevens, tot nepărtinitor.
— Dar gândește-te la presiune, zise locotenentul. La suprafața apei, paisprezece livre pe țol; la treizeci de picioare adâncime, dublu; la șaizeci, triplu; la nouăzeci, de patru ori; la nouă sute, de patruzeci de ori; la cinci mii trei sute — adică o milă — de două sute patruzeci de ori paisprezece livre; asta face... să vedem... treizeci de chintale englezești... o tonă și jumătate, Steevens; o tonă și jumătate pe țol pătrat. Iar oceanul, acolo unde se duce el, are cinci mile adâncime. Asta înseamnă șapte și jumătate...
— Pare mult, zise Steevens, dar oțelul e zdravăn de gros.
Locotenentul nu răspunse, ci se întoarse la așchia lui de pin. Obiectul conversației lor era o uriașă bilă de oțel, cu un diametru exterior de vreo nouă picioare. Semăna cu ghiuleaua unei piese de artilerie titanice. Era așezată cu mare grijă într-o schelărie monstruoasă, prinsă de osatura vasului, iar imensele brațe care aveau s-o ridice îndată peste bord dădeau pupei o înfățișare ce stârnise curiozitatea tuturor marinarilor cumsecade care o zăriseră, de la Pool of London până la Tropicul Capricornului. În două locuri, unul deasupra celuilalt, oțelul făcea loc unor ferestre rotunde, din sticlă nemaipomenit de groasă; una dintre ele, montată într-un cadru de oțel foarte solid, era acum parțial deșurubată. Amândoi bărbații văzuseră pentru prima oară interiorul globului în dimineața aceea. Era căptușit cu grijă cu perne de aer, între ale căror umflături se aflau mici butoane înfundate, pentru acționarea mecanismului simplu al aparatului. Totul era căptușit cu grijă, până și aparatul Myers, care urma să absoarbă dioxidul de carbon și să înlocuiască oxigenul inspirat de ocupant, după ce acesta se va fi strecurat înăuntru prin gura de acces din sticlă și va fi fost închis prin înșurubare. Căptușeala era atât de bine făcută, încât un om aflat înăuntrul sferei ar fi putut fi tras cu tunul fără niciun pericol. Și trebuia să fie așa, fiindcă, în curând, un om avea să se strecoare prin acea gură de acces din sticlă, să fie închis etanș și să fie aruncat peste bord, ca să se scufunde... tot mai jos... tot mai jos... cale de cinci mile, întocmai cum spusese locotenentul. Ideea îi acaparase închipuirea; devenise plicticos la popotă, iar pe Steevens, proaspăt sosit la bord, îl socotea o mană cerească: avea cui să vorbească despre asta, iar și iar.
— După părerea mea, zise locotenentul, la o asemenea presiune sticla o să se îndoaie spre interior, o să se bombeze și o să se spargă. Daubrée a făcut rocile să curgă ca apa la presiuni mari... și ține minte ce-ți spun...
— Și dacă s-ar sparge sticla spre înăuntru, zise Steevens, ce s-ar întâmpla?
— Apa ar țâșni înăuntru ca un jet de fier. Ai simțit vreodată un jet de apă drept, la presiune mare? Ar izbi la fel de tare ca un glonț. L-ar zdrobi și l-ar turti pur și simplu. I-ar sfâșia gâtlejul și i-ar pătrunde în plămâni; i-ar sparge urechile...
— Ce imaginație bogată în amănunte ai! protestă Steevens, care vedea totul cu mare limpezime.
— Nu fac decât să spun ce se va întâmpla inevitabil, zise locotenentul.
— Și globul?
— Ar mai scoate doar câteva bășicuțe și s-ar așeza confortabil până la Judecata de Apoi, printre mâluri și argila de pe fund, cu bietul Elstead întins pe pernele lui zdrobite ca untul pe pâine.
Repetă fraza de parcă îi plăcea foarte mult.
— Ca untul pe pâine, zise el.
— Vă uitați la drăcovenie? se auzi un glas.
Elstead se afla în spatele lor, îmbrăcat impecabil în alb, cu o țigară între dinți și cu ochii zâmbind din umbra borurilor largi ale pălăriei.
— Ce tot spui acolo de pâine și unt, Weybridge? Iar te plângi, ca de obicei, că ofițerii de marină sunt plătiți prea prost? N-o să mai treacă nici o zi până plec. Astăzi pregătim chingile. Cerul ăsta senin și hula blândă sunt tocmai ce trebuie ca să balansezi în afara bordului o duzină de tone de plumb și fier, nu?
— Pe tine n-o să te afecteze prea mult, zise Weybridge.
— Nu. La șaptezeci sau optzeci de picioare adâncime — și acolo ajung într-o duzină de secunde — nu se mișcă nicio părticică, chiar dacă vântul de deasupra ar urla până ar răguși, iar apa s-ar înălța până la jumătatea drumului către nori. Nu. Acolo, jos...
Se apropie de bordaj, iar ceilalți doi îl urmară. Toți trei se aplecară înainte, rezemați în coate, și priviră în jos, în apa galben-verzuie.
— Liniște, zise Elstead, încheindu-și gândul cu glas tare.
— Ești absolut sigur că mecanismul de ceasornic o să funcționeze? întrebă Weybridge după o vreme.
— A funcționat de treizeci și cinci de ori, zise Elstead. Trebuie să funcționeze.
— Și dacă nu?
— De ce n-ar funcționa?
— Eu n-aș coborî în afurisenia aia, zise Weybridge, nici pentru douăzeci de mii de lire.
— Vesel mai ești, zise Elstead și scuipă cu familiaritate spre o bulă de dedesubt.
— Tot nu înțeleg cum ai de gând să pui drăcovenia în mișcare, zise Steevens.
— Mai întâi mă închid prin înșurubare în sferă, zise Elstead; iar după ce sting și aprind de trei ori lumina electrică, să arăt că sunt bine dispus, macaraua mă ridică peste pupă, cu toate greutățile acelea mari de plumb atârnate sub mine. Greutatea de sus are o rolă pe care sunt înfășurați o sută de stânjeni marini de frânghie rezistentă; și asta e singura legătură dintre greutăți și sferă, în afară de chingile care vor fi tăiate când i se dă drumul aparatului. Folosim frânghie, în loc de cablu metalic, fiindcă e mai ușor de tăiat și plutește mai bine — lucruri esențiale, după cum ai să vezi.
— Observi că fiecare greutate de plumb e străbătută de o gaură; prin ea va trece o tijă de fier, care va ieși în jos cu șase picioare. Dacă tija e împinsă cu putere de dedesubt, ridică o pârghie și pornește mecanismul de ceasornic aflat lângă cilindrul pe care se înfășoară frânghia.
— Bun. Întregul aparat e coborât lin în apă, apoi chingile sunt tăiate. Sfera plutește — cu aerul din ea, e mai ușoară decât apa —, dar greutățile de plumb se duc drept la fund și frânghia se desfășoară. Când s-a desfășurat toată, coboară și sfera, trasă de frânghie.
— Dar de ce frânghie? întrebă Steevens. De ce nu prinzi greutățile direct de sferă?
— Din pricina izbiturii de jos. Întregul aparat o să coboare în goană, milă după milă, ajungând până la urmă la o viteză năprasnică. S-ar face bucăți pe fund dacă n-ar fi frânghia. Dar greutățile vor lovi fundul, iar îndată ce-l ating intră în joc flotabilitatea sferei. Ea va continua să se scufunde, tot mai încet, se va opri în cele din urmă, apoi va începe să se ridice din nou.
— Aici intervine mecanismul de ceasornic. Îndată ce greutățile se izbesc de fundul mării, tija e împinsă în sus și pune în mișcare mecanismul, iar frânghia se înfășoară la loc pe tambur. Eu voi fi tras până pe fundul mării. Acolo rămân o jumătate de oră, cu lumina electrică aprinsă, uitându-mă în jur. Apoi mecanismul declanșează un cuțit cu arc, frânghia e tăiată, iar eu țâșnesc din nou în sus, ca o bulă de sifon. Frânghia însăși va ajuta la ridicare.
— Și dacă se nimerește să lovești un vapor? zise Weybridge.
— O să urc cu asemenea viteză, încât îl străpung de-a binelea, zise Elstead, ca o ghiulea. Nu trebuie să-ți faci griji pentru asta.
— Și dacă vreun crustaceu sprinten se strecoară în mecanismul tău de ceasornic...
— Ar fi un soi de invitație stăruitoare să mai rămân, zise Elstead, întorcând spatele apei și privind țintă sfera.
* * *
Până la ora unsprezece îl ridicaseră pe Elstead în afara bordului. Ziua era senină, luminoasă și liniștită, cu orizontul pierdut în pâclă. Lumina electrică din micul compartiment de sus luci voios de trei ori. Apoi îl lăsară încet până la suprafața apei, iar un marinar aflat pe platforma exterioară de la pupă se ținea gata să taie palanul care lega greutățile de plumb de sferă. Globul, care pe punte păruse atât de mare, sub pupa vasului părea cel mai mic lucru cu putință. Se legăna puțin, iar cele două ferestre întunecate, aflate deasupra apei, semănau cu niște ochi rotunzi, ridicați cu uimire către oamenii care se îngrămădeau la parapet. Un glas se întrebă cum îi place lui Elstead legănatul.
— Sunteți gata? strigă comandantul.
— Gata, domnule!
— Atunci dați-i drumul!
Frânghia palanului se întinse pe tăiș și fu retezată, iar un vârtej se rostogoli peste glob, într-un chip grotesc de neputincios. Cineva flutură o batistă; altcineva încercă o aclamație care nu avu niciun efect; un aspirant număra încet: „Opt, nouă, zece!” Încă o rostogolire, apoi, cu o smucitură și un plescăit, aparatul se îndreptă.
O clipă păru nemișcat, apoi începu să se micșoreze repede; apa se închise peste el și deveni vizibil sub suprafață, mărit de refracție și mai întunecat. Până să numeri la trei, dispăruse. Mult mai jos, în apă, pâlpâi o lumină albă, care se micșoră până la un punct și pieri. Apoi nu mai rămase decât adâncul apei, coborând în întuneric, prin care înota un rechin.
Deodată elicea crucișătorului începu să se rotească, apa se încreți, rechinul dispăru în învălmășeala undelor, iar un șuvoi de spumă năvăli peste limpezimea de cristal care îl înghițise pe Elstead.
— Ce-i cu asta? zise un matelot către altul.
— Ne depărtăm vreo două mile, să nu dea în noi când iese la suprafață, zise tovarășul lui.
Vasul înaintă încet spre noua poziție. La bord, aproape toți cei care n-aveau nimic de făcut rămaseră să privească hula care respira deasupra locului unde se scufundase sfera. În următoarea jumătate de oră, e îndoielnic că s-a spus vreun cuvânt care să nu-l privească, direct sau indirect, pe Elstead. Soarele de decembrie era acum sus pe cer și căldura foarte mare.
— Acolo, jos, n-o să ducă lipsă de frig, zise Weybridge. Se spune că, dincolo de o anumită adâncime, apa mării e întotdeauna foarte aproape de îngheț.
— Unde o să iasă? întrebă Steevens. Nu mă mai pot orienta.
— Acolo e locul, zise comandantul, care se mândrea că le știe pe toate.
Întinse cu precizie un deget către sud-est.
— Și, după socoteala mea, cam acum ar trebui să fie momentul, zise el. Au trecut treizeci și cinci de minute.
— Cât îi ia să ajungă pe fundul oceanului? întrebă Steevens.
— Pentru o adâncime de cinci mile și socotind, cum am făcut noi, o accelerație de două picioare pe secundă, în ambele sensuri, aproape trei sferturi de minut.
— Atunci a întârziat, zise Weybridge.
— Cam așa, zise comandantul. Presupun că-i trebuie câteva minute frânghiei lui să se înfășoare.
— Uitasem de asta, zise Weybridge, vădit ușurat.
Și atunci începu așteptarea încordată. Un minut se târî încet până la capăt și nicio sferă nu țâșni din apă. Urmă altul și nimic nu tulbură hula joasă, uleioasă. Marinarii își explicau unii altora micul amănunt al înfășurării frânghiei. Printre greement se vedeau pretutindeni chipuri în așteptare.
— Ieși, Elstead! strigă nerăbdător un lup de mare cu pieptul păros.
Ceilalți îi ținură isonul și strigară, de parcă așteptau să se ridice cortina unui teatru.
Comandantul aruncă spre ei o privire iritată.
— Firește, dacă accelerația e mai mică decât doi, zise el, o să-i ia mai mult. Nu suntem cu totul siguri că asta era cifra corectă. Eu nu cred orbește în calcule.
Steevens încuviință în puține cuvinte. Vreo două minute, pe dunetă nu mai vorbi nimeni. Apoi se auzi pocnetul capacului de la ceasul lui Steevens.
Când, după încă douăzeci și unu de minute, soarele ajunse la zenit, încă așteptau reapariția globului și niciun om de la bord nu îndrăznise să șoptească faptul că speranța murise. Weybridge fu cel dintâi care dădu glas acestei înțelegeri. Vorbi când sunetul celor opt bătăi de clopot încă mai stăruia în aer.
— Niciodată n-am avut încredere în fereastra aia, îi zise el lui Steevens, dintr-odată.
— Dumnezeule! zise Steevens. Doar nu crezi că...?
— Ei! zise Weybridge și-i lăsă restul în seama închipuirii.
— Nici eu nu prea cred în calcule, zise comandantul cu îndoială, așa că încă n-am pierdut cu totul speranța.
Iar la miezul nopții canoniera înainta încet în spirală în jurul locului unde se scufundase globul, și raza albă a reflectorului electric fugea, se oprea și mătura iar, nemulțumită, întinderea pustie a apelor fosforescente, sub stelele mici.
— Dacă nu i-a plesnit fereastra și nu l-a zdrobit, zise Weybridge, atunci e al naibii de mult mai rău, fiindcă mecanismul de ceasornic i s-a stricat și acum e viu, la cinci mile sub picioarele noastre, acolo, în frig și întuneric, ancorat în bășicuța lui, unde n-a pătruns nicio rază de lumină și n-a trăit niciun om de când s-au adunat apele. Stă acolo fără mâncare, flămând, însetat și speriat, întrebându-se dacă o să moară de foame sau o să se înăbușe. Care din două? Presupun că aparatul Myers e pe sfârșite. Cât țin aparatele astea?
— Dumnezeule! exclamă el. Ce ființe mici suntem! Ce drăcușori îndrăzneți! Acolo, jos, mile și mile de apă... numai apă, și în jurul nostru toată apa asta pustie și cerul ăsta. Hăuri!
Își aruncă brațele în lături și, în timp ce făcea asta, o dâră albă subțire țâșni fără zgomot în sus pe cer, își încetini mișcarea, se opri și deveni un punct nemișcat, de parcă o stea nouă ar fi căzut în sus, pe boltă. Apoi lunecă îndărăt și se pierdu printre răsfrângerile stelelor și pâcla albă a fosforescenței mării.
La vederea ei, se opri, cu brațul întins și gura deschisă. Închise gura, o deschise din nou și-și flutură brațele într-un gest nerăbdător. Apoi se întoarse, strigă către oamenii din primul cart: „El-stead, o-hoi!”, și alergă la Lindley și la reflector.
— L-am văzut, zise el. La tribord! Are lumina aprinsă și tocmai a țâșnit din apă. Întoarce reflectorul. Ar trebui să-l vedem plutind în derivă, când îl ridică hula.
Dar nu-l găsiră pe explorator decât în zori. Atunci aproape că trecură cu vasul peste el. Macaraua fu rotită în afară, iar echipajul unei bărci prinse lanțul de sferă. După ce ridicară sfera la bord, deșurubară gura de acces și priviră în întunericul dinăuntru (fiindcă încăperea luminii electrice era menită să lumineze apa din jurul sferei și era complet separată de spațiul ei principal).
Aerul dinăuntru era foarte fierbinte, iar cauciucul de pe marginea gurii de acces se înmuiase. Întrebările lor nerăbdătoare nu primiră niciun răspuns, și dinăuntru nu se auzea nicio mișcare. Elstead părea să zacă nemișcat, ghemuit pe fundul globului. Medicul vasului se strecură înăuntru și-l ridică până la oamenii de afară. O clipă sau două nu știură dacă Elstead era viu ori mort. Chipul lui, în lumina galbenă a lămpilor de pe vas, lucea de sudoare. Îl duseră jos, în cabina lui.
Constatară că nu murise, dar era într-o stare de prăbușire nervoasă totală și, pe deasupra, cumplit de lovit. Câteva zile trebui să stea absolut nemișcat. Abia după o săptămână putu să povestească prin ce trecuse.
Printre cele dintâi lucruri pe care le spuse fu că avea să coboare din nou. Sfera trebuia modificată, zise el, ca să poată scăpa de frânghie la nevoie, și asta era tot. Trăise cea mai minunată întâmplare.
— Credeați că n-o să găsesc decât mâl, zise el. Ați râs de explorările mele, și eu am descoperit o lume nouă!
Își spuse povestea în fragmente fără legătură, și mai cu seamă pornind de la capătul greșit, așa încât e cu neputință s-o redăm în cuvintele lui. Dar ceea ce urmează este istorisirea celor trăite de el.
Începuse îngrozitor, zise el. Până se desfășurase frânghia, aparatul se rostogolise întruna. Se simțise ca o broască într-o minge de fotbal. Nu vedea decât macaraua și cerul de deasupra, iar din când în când zărea oamenii de la parapetul vasului. Nu putea să-și dea deloc seama încotro avea să se rostogolească aparatul în clipa următoare. Deodată se pomenea cu picioarele în sus, încerca să pășească și se ducea de-a rostogolul, peste cap, oricum s-ar fi nimerit, pe căptușeală. Orice altă formă ar fi fost mai comodă, dar pe nicio altă formă nu se putea bizui la presiunea uriașă a celui mai adânc abis.
Deodată legănatul încetă; globul se îndreptă, și când se ridică de jos, văzu peste tot în jur apă albastru-verzuie, străbătută de sus de o lumină firavă; un banc de mici vietăți plutitoare trecu în goană pe lângă el, în sus, după cum i se păru, spre lumină. Și chiar sub ochii lui se făcu tot mai întuneric, până ce apa de deasupra ajunse la fel de întunecată ca cerul de la miezul nopții, deși cu o nuanță mai verde, iar cea de dedesubt deveni neagră. În apă, mici făpturi transparente prinseră o slabă lucire și țâșniră pe lângă el în slabe dâre verzui.
Și senzația de cădere! Era întocmai ca la pornirea unui ascensor, spuse el, numai că nu se mai sfârșea. Trebuie să ne închipuim ce înseamnă asta: să nu se mai sfârșească. Tocmai atunci Elstead se căi că se aventurase. Văzu primejdiile care-l pândeau într-o lumină cu totul nouă. Se gândi la sepiile uriașe despre care se știa că trăiesc în apele de la adâncimi mijlocii, făpturi de soiul celor găsite uneori pe jumătate digerate în balene, ori plutind moarte și putrezite, pe jumătate mâncate de pești. Dacă una s-ar agăța de el și n-ar mai vrea să-i dea drumul? Și fusese oare mecanismul de ceasornic încercat îndeajuns? Dar dacă voia să meargă înainte ori să se întoarcă nu mai avea acum nici cea mai mică însemnătate.
În cincizeci de secunde, afară totul era negru ca noaptea, în afara locului unde raza lămpii străbătea apa și scotea la iveală, din când în când, câte un pește sau o frântură de materie care se scufunda. Treceau în goană prea repede ca să poată vedea ce erau. O dată crede că a trecut pe lângă un rechin. Apoi sfera începu să se încingă din frecarea cu apa. Se pare că subestimaseră acest lucru.
Mai întâi observă că transpira, apoi auzi sub picioare un șuierat tot mai puternic și văzu o mulțime de bășicuțe — foarte mici — care urcau prin apa de afară, răsfirându-se ca un evantai. Aburi! Pipăi fereastra: era fierbinte. Aprinse minuscula lampă cu incandescență care-i lumina propriul compartiment, se uită la ceasul protejat de căptușeală, de lângă butoane, și văzu că se afla în coborâre de două minute. Îi trecu prin minte că fereastra avea să crape din pricina ciocnirii temperaturilor, fiindcă știa că apa de pe fund este foarte aproape de îngheț.
Atunci, deodată, podeaua sferei păru să-i apese tălpile; șuvoiul de bășicuțe din afară încetini tot mai mult și șuieratul slăbi. Sfera se rostogoli puțin. Fereastra nu crăpase, nimic nu cedase, și înțelese că, cel puțin, primejdiile scufundării trecuseră.
Peste încă vreun minut avea să fie pe fundul abisului. Se gândi, spuse el, la Steevens, Weybridge și ceilalți, aflați la cinci mile deasupra lui — mai sus față de el decât sunt față de noi cei mai înalți nori care au plutit vreodată peste uscat —, înaintând încet cu vasul, privind în jos și întrebându-se ce se întâmplase cu el.
Privi cu luare-aminte prin fereastră. Nu mai erau bășicuțe, iar șuieratul încetase. Afară domnea un întuneric apăsător — negru ca o catifea neagră —, în afara locului unde lumina electrică străpungea apa pustie și-i arăta culoarea: galben-verzuie. Atunci trei lucruri, ca niște forme de foc, se iviră înotând, urmându-se unul pe altul prin apă. Nu putea spune dacă erau mici și aproape sau mari și departe.
Fiecare era conturat de o lumină albăstruie aproape la fel de strălucitoare ca luminile unui vas de pescuit, o lumină care părea să scoată mult fum; de-a lungul laturilor lor se vedeau pete de aceeași lumină, ca hublourile mai luminoase ale unui vas. Fosforescența lor păru să se stingă când intrară în strălucirea lămpii lui, și văzu atunci că erau niște peștișori de un soi ciudat, cu capete uriașe, ochi imenși și trupuri și cozi care se subțiau. Își îndreptaseră ochii către el, și socoti că-l urmăreau în coborâre. Presupuse că-i atrăsese lumina lui puternică.
Curând li se alăturară alții de același soi. Pe măsură ce cobora, observă că apa căpăta o culoare palidă și că în raza lui sclipeau mici puncte, ca firele de praf într-o rază de soare. Probabil că asta se datora norilor de mâl și noroi pe care izbitura greutăților de plumb îi răscolise.
Când fu tras până la greutățile de plumb, se afla într-o ceață albă atât de deasă, încât lumina lui electrică nu izbutea deloc s-o pătrundă dincolo de câțiva yarzi; trecură multe minute până ce pânzele de sediment în suspensie se așezară cât de cât. Atunci, luminat de lampa lui și de fosforescența trecătoare a unui banc îndepărtat de pești, putu să vadă, sub uriașul întuneric al apei de deasupra, o întindere ondulată de mâl alb-cenușiu, întreruptă ici și colo de desișuri încâlcite de crini de mare, care-și legănau tentaculele flămânde în aer.
Mai departe se desenau contururile grațioase, translucide, ale unui grup de bureți uriași. Pe acest fund de mare erau împrăștiate o mulțime de smocuri țepoase, cam turtite, colorate în violet intens și negru, pe care le socoti un soi de arici de mare; făpturi mici, cu ochi mari sau oarbe, având o stranie asemănare, unele cu păduchii de lemn, altele cu homarii, se târau leneș peste fășia de lumină și piereau iar în întuneric, lăsând în urmă dâre brăzdate.
Atunci, deodată, roiul de peștișori care pluteau în jur își schimbă direcția și se îndreptă spre el, așa cum ar face un stol de grauri. Trecură pe deasupra lui ca o ninsoare fosforescentă, și apoi văzu în urma lor o făptură mai mare care înainta către sferă.
La început o zări doar nedeslușit: o siluetă care se mișca vag, amintind de departe de un om mergând; apoi intră în mănunchiul de lumină proiectat de lampă. Când lumina o izbi, închise ochii, orbită. El o privi țintă, încremenit de uimire.
Era un ciudat animal vertebrat. Capul lui violet-închis amintea vag de un cameleon, dar avea o frunte atât de înaltă și o cutie craniană cum nicio reptilă nu avusese vreodată; poziția verticală a feței îi dădea o asemănare cu totul extraordinară cu o ființă omenească.
Doi ochi mari, bulbucați, ieșeau din orbite în felul celor ai cameleonului; sub nările mici avea o gură largă de reptilă, cu buze cornoase. În locul urechilor se aflau două opercule uriașe, de sub care plutea un arbore ramificat de filamente ca de coral, aproape ca branhiile arborescente ale raielor și rechinilor foarte tineri.
Dar înfățișarea omenească a feței nu era lucrul cel mai neobișnuit al făpturii. Era bipedă; trupul aproape sferic se sprijinea pe un trepied alcătuit din două picioare de broască și o coadă lungă, groasă, iar membrele din față, care caricaturizau grotesc mâna omenească, aproape cum o fac cele ale broaștei, purtau o tijă lungă de os, cu vârf de aramă. Făptura avea culori felurite: capul, mâinile și picioarele erau violete; dar pielea, care-i atârna larg pe trup, întocmai ca niște haine, era de un cenușiu fosforescent. Și stătea acolo, orbită de lumină.
În cele din urmă, făptura necunoscută a abisului deschise ochii clipind și, umbrindu-i cu mâna liberă, căscă gura și scoase un strigăt aproape articulat ca vorbirea, care pătrunse chiar și prin învelișul de oțel și căptușeala sferei. Elstead nu pretinde că poate explica în ce fel s-ar putea striga fără plămâni. Apoi făptura se deplasă într-o parte, ieșind din lumină în taina umbrei care o mărginea de-o parte și de alta; iar Elstead mai degrabă simți decât văzu că se apropia de el. Închipuindu-și că o atrăsese lumina, întoarse comutatorul care întrerupea curentul. O clipă mai târziu, ceva moale lovi ușor oțelul, și globul se clătină.
Apoi strigătul se repetă, și i se păru că-i răspundea un ecou îndepărtat. Lovitura ușoară se repetă; globul se clătină și se frecă scrâșnind de axul pe care era înfășurat cablul metalic. Stătea în întuneric și privea în noaptea veșnică a abisului. Curând văzu, foarte slab și departe, alte forme fosforescente, aproape omenești, grăbindu-se către el.
Aproape fără să știe ce face, bâjbâi prin închisoarea lui legănată după butonul luminii electrice exterioare și atinse din greșeală mica lampă cu incandescență din locașul ei căptușit. Sfera se răsuci, apoi îl trânti la pământ; auzi strigăte ce păreau de surpriză, iar când se ridică în picioare, văzu două perechi de ochi pedunculați privind prin fereastra de jos și răsfrângând lumina lui.
O clipă mai târziu, mâini loveau cu putere învelișul de oțel și se auzea — sunet destul de înspăimântător în situația lui — cum era ciocănită zdravăn apărătoarea metalică a mecanismului de ceasornic. Asta chiar îi făcu inima să-i sară în gât: dacă făpturile acelea ciudate izbuteau să-l oprească, el n-ar mai fi fost eliberat niciodată. Abia îi trecu prin minte acest gând, că simți sfera clătinându-se violent și podeaua apăsându-i tare tălpile. Stinse lampa mică ce lumina interiorul și trimise în apă raza lămpii mari, din compartimentul separat. Fundul mării și făpturile cu înfățișare de om dispăruseră, și doi pești care se urmăreau unul pe altul trecură brusc în jos, pe lângă fereastră.
Își închipui pe loc că ciudații locuitori ai adâncului mării rupseseră frânghia și că scăpase. Urcă tot mai repede, apoi se opri cu o smucitură care-l aruncă în plafonul căptușit al închisorii sale. Poate o jumătate de minut rămase prea uluit ca să gândească.
Apoi simți că sfera se rotea încet și se legăna; i se păru că era și trasă prin apă. Ghemuindu-se lângă fereastră, izbuti să-și folosească greutatea și să rostogolească în jos acea parte a sferei, dar nu văzu decât raza palidă a lămpii, care se îndrepta zadarnic în întuneric. Îi trecu prin minte că ar vedea mai mult dacă ar stinge lampa și și-ar lăsa ochii să se obișnuiască cu întunericul adânc.
În privința asta judecase bine. După câteva minute, bezna catifelată deveni un întuneric translucid, iar apoi, departe, slab ca lumina zodiacală a unei seri de vară din Anglia, văzu forme mișcându-se dedesubt. Socoti că făpturile îi desprinseseră cablul și-l remorcau de-a lungul fundului mării.
Atunci zări ceva slab și îndepărtat, dincolo de ondulările câmpiei submarine: un orizont larg de lumină palidă, întinzându-se într-o parte și-n cealaltă cât îi îngăduia să vadă mica lui fereastră. Spre el era remorcat, așa cum niște oameni ar putea remorca un balon din câmp deschis într-un oraș. Se apropia foarte încet, și foarte încet iradierea nedeslușită se închega în forme tot mai clare.
Era aproape ora cinci când ajunse deasupra acestei întinderi luminoase; până atunci izbutise să deslușească o alcătuire care amintea de străzi și case, grupate în jurul unei construcții vaste, fără acoperiș, ce amintea în chip grotesc de o abație ruinată. Se desfășura ca o hartă sub el. Casele erau toate niște incinte de ziduri fără acoperiș, și fiind alcătuite, după cum văzu mai târziu, din oase fosforescente, dădeau locului înfățișarea unui oraș clădit din lumină de lună înecată.
În peșterile dinăuntrul locului, arbori unduitori de crinoide își întindeau tentaculele, iar bureți înalți, subțiri, sticloși, se ridicau ca niște minarete strălucitoare și crini din lumină diafană, din licărirea întregului oraș. În spațiile deschise vedea o mișcare agitată, ca a unor mulțimi de oameni, dar se afla la prea mulți stânjeni marini deasupra lor ca să poată distinge indivizii din acele mulțimi.
Apoi îl traseră încet în jos și, pe măsură ce cobora, amănuntele locului pătrundeau treptat în înțelegerea lui. Văzu că șirurile de zidărie ale clădirilor nebuloase erau marcate prin rânduri de obiecte rotunde, ca niște șiraguri de mărgele; apoi observă că, în mai multe puncte de sub el, în spații largi, deschise, se aflau forme asemenea unor vase acoperite de depuneri.
Încet și sigur era tras în jos, iar formele de dedesubt deveneau mai luminoase, mai clare, mai distincte. Înțelese că era coborât spre clădirea mare din mijlocul orașului și, din când în când, putea zări multitudinea de făpturi care trăgeau de frânghia lui. Fu uimit să vadă că greementul unuia dintre vase, atât de ieșit în evidență în acel loc, era înțesat de o mulțime de siluete care gesticulau și se uitau la el; apoi zidurile clădirii mari se ridicară fără zgomot în jurul lui și-i ascunseră orașul din priviri.
Și ce ziduri: din lemn îmbibat cu apă, cabluri metalice răsucite, vergi de fier, aramă, oase și cranii de oameni morți. Craniile alcătuiau pe clădire linii în zigzag, spirale și curbe fantastice; prin orbitele lor, înăuntru și afară, și pe întreaga suprafață a locului, se ascundeau și se jucau o mulțime de peștișori argintii.
Deodată urechile îi fură umplute de un strigăt grav și de un zgomot ca de suflat cu putere în corni; apoi acestea lăsară loc unui cântec straniu. Sfera cobora pe lângă uriașele ferestre ogivale, prin care vedea nedeslușit o mulțime de oameni ciudați, ca niște fantome, uitându-se la el; în cele din urmă se opri, după cum i se păru, pe un soi de altar din mijlocul clădirii.
Acum se afla la un nivel de unde putea vedea din nou limpede acești oameni ciudați ai abisului. Spre uimirea lui, observă că se prosternau înainte-i, toți în afară de unul, îmbrăcat, după cât se părea, într-un veșmânt de solzi placoizi și încununat cu o diademă luminoasă; acesta stătea în picioare, deschizându-și și închizându-și gura de reptilă, de parcă ar fi condus cântecul închinătorilor.
Un imbold ciudat îl făcu pe Elstead să-și aprindă din nou mica lampă cu incandescență, astfel încât deveni vizibil pentru făpturile abisului, deși strălucirea le făcu să dispară îndată în noapte. La vederea lui neașteptată, cântecul lăsă loc unui tumult de strigăte de bucurie; iar Elstead, nerăbdător să-i privească, stinse iar lumina și pieri dinaintea ochilor lor. Dar o vreme fu prea orbit ca să deslușească ce făceau, și când izbuti în cele din urmă să-i distingă, îngenuncheaseră din nou. Și astfel continuară să i se închine, fără odihnă și fără întrerupere, vreme de trei ore.
Foarte amănunțită fu relatarea lui Elstead despre acest uluitor oraș și locuitorii lui, acești oameni ai nopții veșnice, care n-au văzut niciodată soarele, luna ori stelele, vegetație verde sau vreo făptură vie care respiră aer, care nu cunosc focul și nicio altă lumină decât lumina fosforescentă a vietăților.
Oricât de uimitoare ar fi povestea lui, și mai uimitor este că oameni de știință de talia lui Adams și Jenkins nu găsesc nimic de necrezut în ea. Îmi spun că nu văd de ce n-ar putea trăi pe fundul mării adânci, fără ca noi să le bănuim existența, făpturi vertebrate inteligente, care respiră în apă, obișnuite cu temperatura scăzută și presiunea enormă, având o alcătuire atât de grea, încât nu ar pluti nici vii, nici moarte; urmașe, ca și noi, ale marilor Theriomorpha din epoca Noii Gresii Roșii.
Ele însă ar trebui să ne cunoască drept niște făpturi ciudate, meteorice, care obișnuiesc să cadă moarte, în chip catastrofal, din bezna misterioasă a cerului lor de apă. Și nu numai noi înșine, ci și vasele, metalele, aparatele noastre ar veni plouând din noapte. Uneori, lucrurile care se scufundă ar cădea peste ele și le-ar strivi, ca și cum ar fi judecata unei puteri nevăzute de sus; iar alteori ar veni lucruri nespus de rare ori de folos, sau forme care să le trezească închipuirea. Putem înțelege, poate, ceva din purtarea lor la coborârea unui om viu dacă ne gândim ce ar face un popor barbar căruia i-ar apărea deodată din cer o făptură strălucitoare, înconjurată de o aureolă.
Într-un moment sau altul, Elstead le-a povestit probabil ofițerilor de pe *Ptarmigan* fiecare amănunt al celor douăsprezece ore ciudate petrecute în abis. E sigur că avea de gând să le și scrie, dar n-a făcut-o niciodată; așa încât, din nefericire, trebuie să punem cap la cap fragmentele neconcordante ale poveștii lui, din amintirile comandantului Simmons, ale lui Weybridge, Steevens, Lindley și ale celorlalți.
Vedem lucrurile nelămurit, în frânturi de imagini: uriașa clădire fantomatică; oamenii care se pleacă și cântă, cu capetele lor întunecate, ca de cameleon, și veșmintele slab luminoase; Elstead, cu lumina aprinsă din nou, încercând zadarnic să-i facă să înțeleagă că frânghia de care era ținută sfera trebuia retezată. Minutele se scurgeau unul după altul, iar Elstead, uitându-se la ceas, constată îngrozit că mai avea oxigen numai pentru patru ore. Dar cântecul în cinstea lui continua la fel de neîndurător ca și cum ar fi fost cântecul de marș al morții lui care se apropia.
Nu înțelege cum a fost eliberat, dar, judecând după capătul de frânghie care atârna de sferă, fusese retezată prin frecare de marginea altarului. Brusc, sfera se rostogoli, iar el țâșni în sus, afară din lumea lor, așa cum o făptură eterică, înveșmântată în vid, ar străbate atmosfera noastră înapoi către eterul ei natal. Trebuie să fi pierit dinaintea ochilor lor așa cum o bulă de hidrogen se grăbește în sus prin aerul nostru. Ce înălțare stranie trebuie să li se fi părut!
Sfera țâșni în sus cu o viteză și mai mare decât cea cu care coborâse, îngreunată de greutățile de plumb. Se încinse nespus de tare. Urca având ferestrele în partea de sus, și el își amintește șuvoiul de bășicuțe care spumega pe sticlă. În fiecare clipă se aștepta ca aceasta să sară în bucăți. Apoi, deodată, avu senzația că o roată uriașă i se desprinsese în cap; compartimentul căptușit începu să se învârtească în jurul lui și leșină. Următoarea amintire fu a cabinei sale și a glasului medicului.
Dar acesta este miezul extraordinarei povești pe care Elstead le-a spus-o, în fragmente, ofițerilor de pe *Ptarmigan*. Făgăduise că avea s-o aștearnă pe toată în scris mai târziu. Gândurile îi erau ocupate mai ales de perfecționarea aparatului său, lucru care se făcu la Rio.
Nu mai rămâne de spus decât că, la 2 februarie 1896, făcu a doua coborâre în abisul oceanului, cu îmbunătățirile pe care i le sugerase prima experiență. Ce s-a întâmplat, probabil că nu vom ști niciodată. Nu s-a mai întors. *Ptarmigan* încrucișă apele deasupra punctului unde se scufundase, căutându-l în zadar vreme de treisprezece zile. Apoi se întoarse la Rio, iar vestea le fu telegrafiată prietenilor lui. Aici au rămas lucrurile deocamdată. Dar e puțin probabil să nu se mai facă nicio încercare de a-i verifica ciudata poveste despre aceste orașe ale adâncului mării, a căror existență nici n-o bănuiserăm până atunci.