E îndoielnic că darul acesta ar fi fost înnăscut. Eu unul cred că i-a venit pe neașteptate. De fapt, până la treizeci de ani fusese un sceptic și nu crezuse în puteri miraculoase. Și aici, fiindcă e locul cel mai potrivit, trebuie să pomenesc că era un om mărunțel, cu ochi de un căprui aprins, cu părul roșcat, foarte drept și țepos, cu o mustață ale cărei vârfuri și le răsucea în sus, și cu pistrui. Îl chema George McWhirter Fotheringay — nicidecum un nume de la care să te aștepți la minuni — și era funcționar la firma Gomshott. Avea o mare slăbiciune pentru discuțiile în care își susținea părerile cu tărie. Tocmai în timp ce susținea că minunile sunt cu neputință avu cea dintâi presimțire a puterilor sale neobișnuite. Discuția cu pricina se purta la cârciuma „Dragonul Lung”, iar Toddy Beamish îi ținea piept cu un monoton, dar eficace „Așa zici dumneata”, care-l aducea pe domnul Fotheringay la capătul răbdării.
În afară de cei doi, mai erau de față un biciclist foarte prăfuit, cârciumarul Cox și domnișoara Maybridge, respectabila și cam trupeșa fată de la tejgheaua „Dragonului”. Domnișoara Maybridge stătea cu spatele la domnul Fotheringay și spăla pahare; ceilalți îl urmăreau, mai mult sau mai puțin amuzați de neputința de moment a metodei sale categorice. Întărâtat de tactica de Torres Vedras[1] a domnului Beamish, domnul Fotheringay se hotărî să facă un efort oratoric neobișnuit.
— Ia ascultă aici, domnule Beamish, spuse domnul Fotheringay. Să ne lămurim bine ce este o minune. E ceva împotriva mersului firii, făcut prin puterea Voinței, ceva care n-ar putea să se întâmple dacă n-ar fi voit anume.
— Așa zici dumneata, spuse domnul Beamish, respingând atacul.
Domnul Fotheringay se adresă biciclistului, care până atunci ascultase în tăcere, și-i căpătă încuviințarea, însoțită de o tuse șovăielnică și de o privire spre domnul Beamish. Cârciumarul nu voi să-și spună părerea, iar domnul Fotheringay, întorcându-se la domnul Beamish, obținu neașteptata concesie a unui acord, cu unele rezerve, asupra definiției minunii.
— De pildă, spuse domnul Fotheringay, foarte încurajat. Uite ce-ar fi o minune. Lampa asta, după mersul firesc al firii, n-ar putea să ardă așa, cu capul în jos, nu-i așa, Beamish?
— Dumneata zici că n-ar putea, spuse Beamish.
— Și dumneata? întrebă Fotheringay. Doar n-ai să spui că… ei?
— Nu, spuse Beamish fără tragere de inimă. Nu, n-ar putea.
— Foarte bine, spuse domnul Fotheringay. Atunci vine cineva, să zicem eu, pe aici, se oprește, să zicem aici, și-i spune lămpii, cum i-aș spune eu, adunându-mi toată voința: „Întoarce-te cu capul în jos fără să te spargi și arde mai departe liniștit”, și… Ia te uită!
Era de ajuns ca să-l facă pe oricine să spună „Ia te uită!” Imposibilul, incredibilul se afla sub ochii tuturor. Lampa plutea răsturnată în aer, arzând liniștit, cu flacăra în jos. Era cât se poate de solidă, de neîndoielnică, așa cum poate fi o lampă: lampa banală, de toate zilele, de la tejgheaua „Dragonului Lung”.
Domnul Fotheringay rămăsese cu arătătorul întins și cu sprâncenele încruntate ale unui om care se așteaptă la o prăbușire catastrofală. Biciclistul, care ședea lângă lampă, se feri și sări peste tejghea. Toți tresăriră, mai mult sau mai puțin. Domnișoara Maybridge se întoarse și țipă. Aproape trei secunde, lampa rămase nemișcată. Domnului Fotheringay îi scăpă un strigăt slab de suferință sufletească.
— Nu mai pot s-o țin, spuse el. Nu mai pot.
Se clătină înapoi, iar lampa răsturnată izbucni deodată într-o vâlvătaie, izbi colțul tejghelei, ricoșă într-o parte, se sparse de podea și se stinse.
Noroc că avea rezervor de metal, altfel ar fi luat foc toată încăperea. Domnul Cox fu cel dintâi care vorbi, iar observația lui, curățată de înfloriturile de prisos, spunea în esență că Fotheringay era un prost. Fotheringay nu mai era în stare să conteste nici măcar o afirmație atât de fundamentală! Cele petrecute îl uluiau peste măsură. Discuția care urmă nu lămuri absolut nimic, cel puțin pentru Fotheringay; părerea generală nu numai că se potrivea întru totul cu a domnului Cox, dar era susținută cu mare înverșunare. Toți îl învinuiau de o farsă prostească și-l înfățișau, în propriii lui ochi, drept un nerod care tulbură liniștea și pune oamenii în primejdie. În mintea lui se dezlănțuise un vârtej de nedumeriri; era și el înclinat să le dea dreptate și se împotrivi cu o neputință remarcabilă propunerii de a pleca.
Se duse acasă roșu și înfierbântat, cu gulerul hainei șifonat, cu ochii usturându-l și cu urechile aprinse. Privi cu neliniște fiecare dintre cele zece felinare pe lângă care trecu. Abia când se găsi singur în odăița lui de pe Church Row putu să-și cerceteze serios amintirea întâmplării și să se întrebe: „Ce s-o fi petrecut, Doamne?”
Își scosese haina și ghetele și ședea pe pat, cu mâinile în buzunare, repetând pentru a șaptesprezecea oară textul apărării sale: „Doar n-am vrut să se răstoarne afurisita aia”, când îi veni în minte că, tocmai în clipa când rostise cuvintele poruncitoare, voise fără să vrea ceea ce spunea; iar când văzuse lampa în aer, simțise că de el depinde s-o țină acolo, fără să-i fie limpede cum anume se făcea lucrul acesta. Nu avea o minte prea complicată, altminteri s-ar fi putut opri o vreme asupra acelui „voise fără să vrea”, care cuprinde, după cum se vede, cele mai încâlcite probleme ale actului de voință; așa însă, ideea îi apăru într-o neclaritate cât se poate de acceptabilă. Și de aici, urmând, trebuie s-o recunosc, un drum nu tocmai limpede al logicii, ajunse la proba experienței.
Arătă hotărât spre lumânare și se concentră, deși simțea că face o prostie.
— Ridică-te, spuse el.
Dar într-o clipă sentimentul acesta dispăru. Lumânarea se ridică, pluti în aer un răstimp amețitor și, în vreme ce domnul Fotheringay rămânea cu răsuflarea tăiată, căzu cu zgomot pe măsuța de toaletă, lăsându-l în întuneric, abia luminat de licărirea muribundă a fitilului.
O vreme, domnul Fotheringay șezu în beznă, cu desăvârșire nemișcat.
— Tot s-a întâmplat, până la urmă, spuse el. Și cum să-mi lămuresc una ca asta, nu știu.
Oftă adânc și începu să-și caute prin buzunare un chibrit. Nu găsi niciunul, se ridică și bâjbâi pe măsuța de toaletă.
— De-aș avea un chibrit, spuse el.
Își căută și în haină, dar nici acolo nu era vreunul; atunci își dădu seama că se puteau face minuni și cu chibrituri. Întinse o mână și se încruntă la ea în întuneric.
— Să fie un chibrit în mâna asta, spuse.
Simți că-i cade în palmă un obiect ușor, iar degetele i se închiseră pe un chibrit.
După câteva încercări zadarnice de a-l aprinde, descoperi că era un chibrit de siguranță. Îl aruncă; apoi îi veni în minte că l-ar fi putut voi aprins. Așa și făcu, și-l văzu arzând în mijlocul mileului de pe măsuța de toaletă. Îl apucă în grabă și chibritul se stinse. Înțelegerea posibilităților i se lărgea; căută pe pipăite lumânarea și o puse la loc în sfeșnic.
— Hei! Tu să te aprinzi! spuse domnul Fotheringay.
Lumânarea arse numaidecât cu flacără mare, iar el văzu în mileu o găurică neagră, din care se ridica un firicel de fum. O vreme își mută privirea de la gaură la flăcăruie și înapoi, apoi ridică ochii și-și întâlni propria privire în oglindă. Cu ajutorul ei, stătu un timp de vorbă cu sine în tăcere.
— Ei, ce mai zici acum de minuni? spuse în cele din urmă domnul Fotheringay, adresându-se chipului din oglindă.
Cugetările care urmară fură serioase, dar încurcate. Din câte putea să-și dea seama, la el totul se reducea la simplul act de a voi. Felul întâmplărilor de până atunci nu-l îmbia la alte experiențe, cel puțin până nu le-ar mai fi chibzuit o dată. Totuși, ridică în aer o foaie de hârtie, făcu apa dintr-un pahar roz, apoi verde, zămisli un melc pe care-l desființă printr-o minune și-și făcu rost, tot prin minune, de o periuță de dinți nouă. Cândva, după miezul nopții, ajunse la concluzia că puterea voinței sale trebuia să aibă o însușire deosebit de rară și de pătrunzătoare, lucru pe care, firește, îl mai presimțise, dar fără să fi avut o încredințare deplină. Spaima și nedumerirea primei descoperiri se amestecau acum cu mândria acestei dovezi că era un om aparte și cu bănuiala vagă a unor foloase. Băgă de seamă că orologiul bisericii bătea ora unu și, cum nu-i trecu prin minte că îndatoririle zilnice de la Gomshott puteau fi înlăturate printr-o minune, își reluă dezbrăcatul, ca să se culce fără întârziere. În timp ce se lupta să-și scoată cămașa peste cap, îi veni o idee strălucită.
— Să fiu în pat, spuse, și se pomeni acolo. Dezbrăcat, preciză el; apoi, simțind cearșafurile reci, adăugă în grabă: Și în cămașa de noapte… nu, într-o cămașă de noapte plăcută și moale, de lână. Ah! făcu el, cu o desfătare nemăsurată. Iar acum să dorm bine…
Se trezi la ceasul obișnuit și rămase pe gânduri tot timpul micului dejun, întrebându-se dacă cele trăite peste noapte nu fuseseră cumva un vis deosebit de viu. Până la urmă se gândi din nou la câteva experiențe prudente. De pildă, mâncă trei ouă la micul dejun: două i le dăduse gazda, ouă bune, dar de prăvălie; al treilea era un ou de gâscă proaspăt și delicios, ouat, fiert și servit prin voința lui neobișnuită. Plecă în grabă la Gomshott, cuprins de o tulburare adâncă, dar bine ascunsă, și nu-și mai aminti de coaja celui de-al treilea ou decât seara, când gazda îi pomeni de ea. Toată ziua nu putu lucra nimic din pricina acestei uimitoare descoperiri despre sine, dar lucrul nu-i pricinui nicio neplăcere, fiindcă în ultimele zece minute recuperă totul printr-o minune.
Pe măsură ce ziua înainta, uimirea i se prefăcea în exaltare, deși amintirea împrejurărilor în care fusese dat afară de la „Dragonul Lung” rămânea neplăcută, iar o versiune strâmbată a întâmplării, ajunsă la urechile colegilor săi, îi adusese câteva înțepături. Era limpede că trebuia să ia seama când ridica în aer lucruri care se puteau sparge; în celelalte privințe însă, cu cât se gândea mai mult la darul său, cu atât făgăduielile acestuia creșteau. Își propunea, printre altele, să-și sporească avutul prin acte de creație discrete. Făcu să apară o pereche de splendizi butoni de cămașă cu diamante, apoi îi desființă în grabă când tânărul Gomshott străbătu biroul de contabilitate îndreptându-se spre masa lui. Se temea ca tânărul Gomshott să nu se întrebe de unde îi avea. Înțelegea foarte bine că folosirea darului cerea prudență și luare-aminte, dar, din câte putea să judece, greutățile stăpânirii lui n-aveau să fie mai mari decât cele întâmpinate pe când învăța să meargă cu bicicleta. Poate că tocmai această asemănare, la fel de mult ca sentimentul că n-ar fi fost bine primit la „Dragonul Lung”, îl împinse după cină pe drumeagul de dincolo de uzina de gaz, ca să exerseze câteva minuni în singurătate.
Încercărilor sale le lipsea poate întrucâtva originalitatea, fiindcă, în afara puterii de voință, domnul Fotheringay nu era un om prea deosebit. Îi veni în minte minunea toiagului lui Moise, dar noaptea era întunecoasă și nu se potrivea pentru a ține cum trebuie în frâu niște șerpi miraculoși mari. Apoi își aminti povestea lui Tannhäuser[2], pe care o citise pe dosul unui program al Filarmonicii. Aceasta i se păru deosebit de atrăgătoare și de neprimejdioasă. Își înfipse bastonul — un foarte frumos baston de palmier, de tip Poona-Penang — în iarba de la marginea potecii și porunci lemnului uscat să înflorească. Aerul se umplu numaidecât de mireasmă de trandafiri și, la lumina unui chibrit, văzu cu ochii lui că frumoasa minune se împlinise. Mulțumirea îi fu curmată de niște pași care se apropiau. Temându-se ca puterile lui să nu fie descoperite prea devreme, îi spuse în grabă bastonului înflorit:
— Înapoi!
Voia să spună: „Schimbă-te la loc”, dar, firește, era tulburat. Bastonul zbură înapoi cu o viteză considerabilă și numaidecât se auziră un strigăt mânios și o înjurătură din partea celui care se apropia.
— În cine dai cu mărăcini, prostule? strigă un glas. M-ai lovit peste fluierul piciorului!
— Îmi pare rău, amice, spuse domnul Fotheringay și, dându-și seama cât de încurcată avea să fie lămurirea, se apucă nervos de mustață.
Îl văzu apropiindu-se pe Winch, unul dintre cei trei polițiști din Immering.
— Ce vrei să însemne asta? întrebă polițistul. Aha! Dumneata erai? Domnul care a spart lampa de la „Dragonul Lung”!
— Nu vreau să însemne nimic, spuse domnul Fotheringay. Absolut nimic.
— Atunci de ce-ai făcut-o?
— Ei, na! spuse domnul Fotheringay.
— Ei, na, zău? Știi că m-a durut? De ce-ai făcut-o, hai?
Pe moment, domnului Fotheringay nu-i veni în minte de ce o făcuse. Tăcerea lui păru să-l irite pe domnul Winch.
— De data asta ai atacat poliția, tinere. Asta ai făcut.
— Ascultă, domnule Winch, spuse domnul Fotheringay, supărat și încurcat, îmi pare foarte rău. De fapt…
— Ei?
Nu găsi altă ieșire decât adevărul.
— Făceam o minune.
Încercă s-o spună cu nepăsare, dar, oricât se strădui, nu izbuti.
— Făceai o…! Ia nu mai vorbi prostii. Auzi, făcea o minune! O minune! Asta chiar că-i bună! Păi dumneata ești ăla care nu crede în minuni… De fapt, e încă una dintre scamatoriile dumitale prostești, asta e. Și-acum, să-ți spun eu…
Dar domnul Fotheringay nu auzi niciodată ce voia să-i spună domnul Winch. Își dădu seama că se trădase, că-și împrăștiase prețioasa taină în cele patru vânturi. O izbucnire aprigă de mânie îl împinse la faptă. Se întoarse iute și înverșunat spre polițist.
— Ia ascultă, spuse el, m-am săturat de toate astea, m-am săturat! Îți arăt eu o scamatorie prostească! Du-te în iad! Du-te, acum!
Era singur!
În noaptea aceea domnul Fotheringay nu mai făcu nicio minune și nici nu se osteni să vadă ce se alesese de bastonul său înflorit. Se întoarse în orășel, speriat și foarte tăcut, și se duse în odaia lui.
— Doamne! spuse. Strașnic dar, n-am ce zice, un dar nemaipomenit de puternic. N-am prea vrut s-ajung așa departe. Nu chiar… Oare cum o fi în iad?
Ședea pe pat, scoțându-și ghetele. Luminat de un gând fericit, îl strămută pe polițist la San Francisco și, fără să mai tulbure în vreun fel înlănțuirea firească a cauzelor, se culcă potolit. Peste noapte visă mânia lui Winch.
A doua zi domnul Fotheringay află două știri interesante. Cineva sădise un trandafir cățărător de toată frumusețea lângă casa bătrânului domn Gomshott de pe Lullaborough Road, iar râul urma să fie cercetat cu căngile până la moara lui Rawling, în căutarea polițistului Winch.
Domnul Fotheringay fu distrat și îngândurat toată ziua și nu făcu nicio minune, în afară de a-i asigura lui Winch cele trebuincioase și de minunea de a-și isprăvi lucrul la timp și fără cusur, în ciuda roiului de gânduri care-i bâzâiau prin minte. Aerul lui neobișnuit de absent și de blând fu băgat de seamă de mai mulți și ajunse prilej de glume. În cea mai mare parte a timpului se gândea la Winch.
Duminică seara se duse la capelă și, lucru ciudat, domnul Maydig, care avea un oarecare interes pentru cele oculte, predică despre „lucruri care nu sunt îngăduite”. Domnul Fotheringay nu mergea regulat la slujbă, dar sistemul acela de scepticism categoric, la care am mai făcut aluzie, era acum foarte zdruncinat. Înțelesul predicii aruncă o lumină cu totul nouă asupra darurilor sale neobișnuite și se hotărî pe loc să-i ceară sfatul domnului Maydig, îndată după slujbă. Odată luată hotărârea, începu să se întrebe de ce n-o făcuse mai devreme.
Domnul Maydig, un om slab și lesne de înflăcărat, cu încheieturile mâinilor și gâtul remarcabil de lungi, primi cu mulțumire rugămintea de a sta de vorbă între patru ochi venită de la un tânăr a cărui nepăsare în cele religioase era cunoscută de tot orășelul. După câteva întârzieri de neocolit, îl conduse în odaia de lucru a casei parohiale, lipită de capelă, îl pofti să se așeze comod și, stând în fața unui foc vesel — picioarele lui aruncau pe peretele opus un arc de umbră ca al Colosului din Rodos —, îi ceru domnului Fotheringay să spună cu ce treabă venise.
La început, domnul Fotheringay fu cam stânjenit și îi veni greu să deschidă vorba.
— Mă tem că n-o să prea mă credeți, domnule Maydig…
Și tot așa o vreme. În cele din urmă încercă o întrebare: ce părere avea domnul Maydig despre minuni?
Domnul Maydig încă mai rostea un „Ei bine” pe un ton de judecător, când domnul Fotheringay îl întrerupse din nou:
— Nu credeți, bănuiesc, că un om oarecare, să zicem ca mine, care ar ședea aici, acum, ar putea avea în el ceva sucit, așa, care să-l facă în stare să înfăptuiască lucruri prin voința lui.
— E cu putință, spuse domnul Maydig. Ceva de felul acesta ar fi, poate, cu putință.
— Dacă mi-ați îngădui să mă folosesc de ceva de-aici, cred că v-aș putea arăta printr-un soi de experiență, spuse domnul Fotheringay. Luați, de pildă, borcanul acela de tutun de pe masă. Ce-aș vrea să știu e dacă lucrul pe care o să-l fac cu el e o minune sau nu. Numai o jumătate de minut, domnule Maydig, vă rog.
Își încruntă sprâncenele, arătă spre borcanul de tutun și spuse:
— Fă-te un vas cu violete.
Borcanul de tutun făcu întocmai cum i se poruncise.
Domnul Maydig tresări puternic la vederea schimbării și rămase uitându-se când la făcătorul de minuni, când la vasul cu flori. Nu spunea nimic. După o vreme îndrăzni să se aplece peste masă și să miroasă violetele; erau proaspăt culese și foarte frumoase. Apoi îl privi iar țintă pe domnul Fotheringay.
— Cum ai făcut asta? întrebă el.
Domnul Fotheringay se trase de mustață.
— I-am spus, și gata. E o minune, e magie neagră, sau ce e? Și ce credeți că am? Asta voiam să vă întreb.
— E un fapt cu totul extraordinar.
— Și duminica trecută nu știam nici eu mai mult decât dumneavoastră că pot să fac lucruri dintr-astea. Mi-a venit pe neașteptate. O fi ceva ciudat cu voința mea, cred, și mai mult de-atât nu-mi dau seama.
— Și asta… e singurul lucru? Ai mai putea face și altceva?
— Doamne, da! spuse domnul Fotheringay. Orice.
Se gândi și-și aminti deodată un spectacol de scamatorie pe care-l văzuse.
— Ia uite!
Arătă cu degetul.
— Schimbă-te într-un vas cu pește… nu, nu așa… schimbă-te într-un vas de sticlă plin cu apă, în care înoată peștișori aurii. Așa, mai bine! Vedeți, domnule Maydig?
— Uimitor. De necrezut. Ești ori un om cu totul extraordinar… Dar nu…
— L-aș putea schimba în orice, spuse domnul Fotheringay. În absolut orice. Ia! Fă-te porumbel, vrei?
O clipă mai târziu, un porumbel albăstrui fâlfâia prin odaie, silindu-l pe domnul Maydig să se ferească ori de câte ori se apropia de el.
— Ia stai acolo, vrei? spuse domnul Fotheringay.
Porumbelul rămase nemișcat în aer.
— L-aș putea face iar vas cu flori, spuse el și, după ce puse porumbelul la loc pe masă, înfăptui această minune. Cred că în curând o să vreți să vă fumați pipa, adăugă el și făcu să reapară borcanul de tutun.
Domnul Maydig urmărise aceste din urmă prefaceri într-un fel de tăcere punctată de exclamații. Îl privi lung pe domnul Fotheringay și, cu mare băgare de seamă, luă borcanul de tutun, îl cercetă și-l puse înapoi pe masă.
— Ei! fu singura expresie pe care o găsi pentru simțămintele sale.
— Acum mi-e mai ușor să vă lămuresc de ce am venit, spuse domnul Fotheringay.
Și începu o istorisire lungă și încurcată a ciudatelor sale pățanii, pornind de la întâmplarea cu lampa de la „Dragonul Lung” și complicând-o cu neîncetate trimiteri la Winch. Pe măsură ce vorbea, trecătoarea mândrie pe care i-o trezise uluirea domnului Maydig se stingea; redevenea domnul Fotheringay cel cât se poate de obișnuit, din viața de toate zilele. Domnul Maydig asculta cu luare-aminte, ținând borcanul de tutun în mână, și purtarea lui se schimba și ea odată cu mersul povestirii. Curând, pe când domnul Fotheringay ajunsese la minunea celui de-al treilea ou, pastorul îl întrerupse, întinzând o mână agitată:
— E cu putință, spuse. E de crezut. Uimitor, firește, dar împacă o seamă de nedumeriri uimitoare. Puterea de a face minuni este un dar, o însușire aparte, asemenea geniului ori clarviziunii; până acum s-a ivit foarte rar și la oameni ieșiți din comun. Dar în cazul de față… M-au nedumerit întotdeauna minunile lui Mahomed, minunile yoghinilor și minunile doamnei Blavatsky.[3] Dar, desigur! Da, e pur și simplu un dar! Cât de frumos confirmă argumentele acelui mare gânditor… — vocea domnului Maydig coborî — …Grația Sa, ducele de Argyll.[4] Aici pătrundem până la o lege mai adâncă, mai adâncă decât legile obișnuite ale naturii. Da, da. Continuă. Continuă!
Domnul Fotheringay trecu la pățania cu Winch, iar domnul Maydig, care nu mai era nici copleșit, nici speriat, începu să-și agite brațele și picioarele și să intercaleze exclamații de uimire.
— Asta m-a necăjit cel mai mult, urmă domnul Fotheringay; pentru asta am nevoie cel mai urgent de un sfat. Firește, el e la San Francisco, oriunde-o fi San Francisco, dar, firește, lucrurile sunt încurcate pentru amândoi, după cum vedeți, domnule Maydig. Nu știu cum ar putea el să înțeleagă ce s-a întâmplat și-mi închipui că e speriat și furios nevoie mare și că încearcă să dea de mine. Cred că tot pornește încoace. Eu îl trimit înapoi printr-o minune, la câteva ceasuri, când îmi aduc aminte. Și, firește, asta e ceva ce n-are cum să înțeleagă și trebuie să-l scoată din sărite; și, firește, dacă-și cumpără de fiecare dată bilet, o să-l coste o grămadă de bani. Am făcut pentru el tot ce-am putut, dar, firește, îi vine greu să se pună în locul meu. M-am gândit după aceea că s-ar fi putut să i se pârlească hainele, știți, dacă iadul e așa cum se spune, înainte să-l mut eu de-acolo. În cazul ăsta, cred că l-ar fi închis la San Francisco. Firește, îndată ce mi-a trecut prin minte, am voit să aibă pe el un rând de haine noi. Dar vedeți, am și ajuns într-o încurcătură a naibii…
Domnul Maydig deveni serios.
— Văd că ești în încurcătură. Da, e o situație grea. Cum ai s-o scoți la capăt…
Se pierdu în vorbe fără să ajungă la vreo încheiere.
— Totuși, să-l lăsăm o clipă pe Winch și să discutăm chestiunea în ansamblu. Nu cred că avem de-a face cu magia neagră sau cu ceva de felul acesta. Nu cred că e aici vreo urmă de nelegiuire, domnule Fotheringay, niciuna, afară doar dacă ascunzi fapte însemnate. Nu, sunt minuni, minuni curate, minuni, dacă-mi este îngăduit să spun astfel, de cea mai înaltă clasă.
Începu să se plimbe pe covorașul din fața căminului și să gesticuleze, în vreme ce domnul Fotheringay ședea cu brațul pe masă și cu capul sprijinit în el, arătând îngrijorat.
— Nu văd cum s-o descurc cu Winch, spuse acesta.
— Un dar de a face minuni, și încă un dar pe cât se pare foarte puternic, spuse domnul Maydig, va găsi o cale și pentru Winch, n-ai grijă. Dragă domnule, ești un om de cea mai mare însemnătate, un om cu posibilități cu totul uluitoare. Numai ca dovadă, de pildă! Și în alte privințe, câte lucruri ai putea să faci…
— Da, m-am gândit și eu la una, la alta, spuse domnul Fotheringay. Dar unele au ieșit cam pe dos. Ați văzut peștele de la început? Alt fel de vas și alt fel de pește decât trebuia. Și m-am gândit să întreb pe cineva.
— O hotărâre potrivită, spuse domnul Maydig, foarte potrivită, cât se poate de potrivită.
Se opri și-l privi pe domnul Fotheringay.
— În fapt, darul acesta nu are margini. Să-ți încercăm puterile, de pildă. Dacă într-adevăr sunt… Dacă într-adevăr sunt tot ceea ce par a fi.
Și astfel, oricât de greu ar părea de crezut, în odaia de lucru a căsuței din spatele capelei congregaționaliste, în seara de duminică, 10 noiembrie 1896[5], domnul Fotheringay, îmboldit și însuflețit de domnul Maydig, începu să facă minuni. Atenția cititorului este îndreptată în chip deosebit și stăruitor asupra acestei date. El va obiecta, probabil a și obiectat, că unele lucruri din povestirea de față sunt neverosimile, că, dacă s-ar fi întâmplat cu adevărat ceva din cele descrise până acum, toate ziarele ar fi vorbit despre ele cu un an în urmă. Amănuntele care urmează i se vor părea deosebit de greu de primit, fiindcă, printre altele, duc la încheierea că el sau ea, cititorul ori cititoarea în cauză, trebuie să fi fost ucis, într-un chip năprasnic și fără seamăn, cu mai bine de un an în urmă. Or, o minune este, înainte de orice, improbabilă; iar în fapt cititorul a fost ucis, într-un chip năprasnic și fără seamăn, cu un an în urmă. În desfășurarea povestirii, lucrul acesta va deveni cât se poate de limpede și de credibil, după cum va recunoaște orice cititor cu judecata dreaptă și cu scaun la cap. Dar nu aici este locul sfârșitului poveștii, de vreme ce abia am trecut puțin de mijlocul ei. La început, minunile făcute de domnul Fotheringay fură mici și sfioase: mărunțișuri cu ceștile și cu lucrurile din salon, tot atât de neînsemnate ca minunile teozofilor; dar, neînsemnate cum erau, colaboratorul său le primea cu o uimire plină de evlavie. El ar fi vrut să isprăvească numaidecât cu povestea lui Winch, dar domnul Maydig nu-l lăsa. După vreo douăsprezece asemenea fleacuri gospodărești, simțământul puterii lor crescu, închipuirea începu să dea semne că se înviorează, iar ambiția li se lărgi. Prima lor întreprindere mai de seamă se datora foamei și nepăsării doamnei Minchin, menajera domnului Maydig. Masa la care pastorul îl pofti pe domnul Fotheringay era, fără îndoială, prost rânduită și prea puțin îmbietoare pentru doi făcători de minuni atât de harnici; dar se așezaseră deja, iar domnul Maydig vorbea pe larg, mai curând cu mâhnire decât cu mânie, despre cusururile menajerei sale, când domnul Fotheringay își dădu seama că avea înainte o bună ocazie.
— Nu credeți, domnule Maydig, spuse el, dacă nu înseamnă să-mi iau prea multă libertate, că eu…
— Dragul meu domn Fotheringay! Firește! Nu, nu m-am gândit.
Domnul Fotheringay făcu un gest larg.
— Ce să mâncăm? întrebă el cu dărnicie, fără nicio îngrădire, și, după dorințele domnului Maydig, prefăcu temeinic cina. Cât despre mine, spuse, uitându-se la cele alese de domnul Maydig, mie mi-au plăcut întotdeauna o halbă de bere neagră și o tartină galeză cu brânză topită, așa că asta o să cer. Nu prea mă dau în vânt după vinul de Burgundia.
Și numaidecât, la porunca lui, apărură berea neagră și tartina galeză. Zăboviră mult la cină, vorbind ca de la egal la egal — lucru pe care domnul Fotheringay îl băgă de seamă curând, cu un fior de uimire și de mulțumire — despre toate minunile pe care aveau să le înfăptuiască.
— Și, apropo, domnule Maydig, spuse domnul Fotheringay, poate că v-aș putea ajuta și în gospodărie.
— Nu prea înțeleg, spuse domnul Maydig, turnându-și un pahar de vin vechi de Burgundia, făcut prin minune.
Domnul Fotheringay își mai luă din neant o tartină galeză și mușcă din ea.
— Mă gândeam, spuse el, că poate-aș putea… molf, molf… să fac… molf, molf… o minune cu doamna Minchin… molf, molf… s-o fac femeie mai bună.
Domnul Maydig lăsă paharul jos și căpătă o înfățișare îndoielnică.
— Ea… ei nu-i place deloc să se amestece cineva în treburile ei, știi, domnule Fotheringay. Și, de fapt, a trecut bine de unsprezece și probabil că s-a culcat și doarme. Crezi că, una peste alta…
Domnul Fotheringay cumpăni aceste obiecții.
— Nu văd de ce nu s-ar putea face în somn.
O vreme, domnul Maydig se împotrivi ideii, apoi cedă. Domnul Fotheringay își dădu poruncile și cei doi domni își continuară masa, poate ceva mai puțin în largul lor. Domnul Maydig vorbea pe îndelete despre schimbările la care se putea aștepta a doua zi din partea menajerei, cu un optimism care, chiar și simțurilor domnului Fotheringay, domolite de cină, li se părea puțin silit și febril, când de sus începură să se audă o seamă de zgomote nedeslușite. Schimbară priviri întrebătoare, iar domnul Maydig ieși grăbit din odaie. Domnul Fotheringay îl auzi strigând-o pe menajeră la etaj, apoi îi auzi pașii urcând ușor spre ea.
Peste vreun minut, pastorul se întoarse cu pas sprinten și cu fața strălucitoare.
— Minunat! spuse el. Și înduioșător! Nespus de înduioșător!
Începu să se plimbe pe covorașul din fața căminului.
— O căință, o căință de-a dreptul înduioșătoare, prin crăpătura ușii. Biata femeie! O schimbare minunată! Se sculase. Trebuie să se fi sculat numaidecât. Se trezise din somn ca să spargă o sticlă de coniac pe care o ținea ascunsă în cufăr. Și ca să mărturisească asta!… Dar lucrul acesta ne dă… ne deschide… o perspectivă uimitoare. Dacă putem face în ea o asemenea schimbare miraculoasă…
— Se pare că n-are margini, spuse domnul Fotheringay. Și cu domnul Winch…
— Niciun fel de margini.
Și de pe covorașul din fața căminului, înlăturând dintr-un gest încurcătura cu Winch, domnul Maydig înșiră o seamă de propuneri minunate, pe care le născocea pe măsură ce vorbea.
Ce anume propunea el nu privește miezul acestei povestiri. E de ajuns să spunem că propunerile erau însuflețite de o bunăvoință nemărginită, de soiul celei căreia i se spunea odinioară bunăvoință de după masă. Și mai e de ajuns să spunem că problema lui Winch rămase nerezolvată. Nici nu este nevoie să arătăm până unde ajunseră cu împlinirea lor. Se petrecură schimbări uimitoare. Ceasurile de după miezul nopții îi găsiră pe domnul Maydig și pe domnul Fotheringay străbătând în goană piața răcoroasă a târgului, sub luna nemișcată, într-un fel de extaz al facerii de minuni: domnul Maydig numai gesturi și poale fluturătoare, domnul Fotheringay scund și țepos, nemaifiind deloc stânjenit de propria măreție. Îi îndreptaseră pe toți bețivii din circumscripția electorală și prefăcuseră în apă toată berea și toate băuturile spirtoase — în această privință domnul Maydig trecuse peste împotrivirea domnului Fotheringay. Mai îmbunătățiseră considerabil legăturile feroviare ale localității, secaseră mlaștina lui Flinder, făcuseră mai roditor pământul de pe Dealul Copacului Singuratic și vindecaseră negul parohului anglican. Acum se duceau să vadă ce puteau face cu pilonul șubrezit al Podului de Sud.
— Mâine, gâfâi domnul Maydig, locul acesta n-o să mai fie același. Ce uimiți și ce recunoscători vor fi cu toții!
Chiar atunci orologiul bisericii bătu ora trei.
— Ia ascultați, spuse domnul Fotheringay, e trei! Trebuie să mă întorc. La opt trebuie să fiu la lucru. Și-apoi, doamna Wimms…
— Abia am început, spuse domnul Maydig, pătruns de dulceața puterii fără margini. Abia am început. Gândește-te cât bine facem. Când se vor trezi oamenii…
— Dar… spuse domnul Fotheringay.
Domnul Maydig îl apucă deodată de braț. Ochii îi luceau sălbatic.
— Dragul meu, spuse, nu-i nicio grabă. Uite!
Arătă spre luna de la zenit.
— Iosua![6]
— Iosua? spuse domnul Fotheringay.
— Iosua, spuse domnul Maydig. De ce nu? Oprește-o.
Domnul Fotheringay privi luna.
— Asta-i cam mult, spuse el după o pauză.
— De ce? întrebă domnul Maydig. Firește, nu ea se oprește. Oprești rotația Pământului, înțelegi? Se oprește timpul. Doar nu facem vreun rău.
— Hm! făcu domnul Fotheringay. Bine.
Oftă.
— O să încerc. Ia…
Își încheie haina și se adresă globului locuit, afișând câtă încredere fu în stare.
— Ia nu te mai învârti, vrei? spuse domnul Fotheringay.
Numaidecât se pomeni zburând de-a rostogolul prin aer, cu zeci de mile pe minut. În ciuda nenumăratelor cercuri pe care le descria în fiecare secundă, gândea; fiindcă gândul e un lucru minunat, uneori încet ca smoala care curge, alteori iute ca lumina. Gândi într-o clipă și voi:
— Să ajung jos teafăr și nevătămat. Orice s-ar mai întâmpla, să ajung jos teafăr și nevătămat.
Abia avu vreme să voiască lucrul acesta, fiindcă hainele, înfierbântate de zborul lui iute prin aer, începuseră să se pârlească. Ateriză cu o izbitură zdravănă, dar nicidecum vătămătoare, pe ceea ce părea o movilă de pământ proaspăt răscolit. O masă uriașă de metal și zidărie, care semăna izbitor cu turnul cu ceas din mijlocul pieței, lovi pământul lângă el, ricoșă pe deasupra lui și se împrăștie în pietre, cărămizi și moloz, ca o bombă care explodează. O vacă zvârlită prin aer izbi unul dintre bolovanii mai mari și se sparse ca un ou. Urmă o bubuitură pe lângă care toate bubuiturile cele mai cumplite auzite în viața lui păreau foșnetul prafului care cade; după ea veniră altele, din ce în ce mai slabe. Un vânt năprasnic urla între pământ și cer, încât abia putea ridica fruntea ca să privească. O vreme fu prea lipsit de suflare și prea uluit chiar și pentru a vedea unde se afla ori ce se petrecuse. Cea dintâi mișcare îi fu să-și pipăie capul și să se încredințeze că părul care-i flutura în vânt era încă al lui.
— Doamne! gâfâi domnul Fotheringay, abia putând vorbi din pricina vijeliei. La mustață am scăpat! Ce s-o fi stricat? Furtuni și tunete. Și acum un minut era o noapte frumoasă. Maydig m-a pus la treburi dintr-astea. Ce vânt! Dacă mă mai țin de asemenea prostii, o să dau de-o năpastă cumplită!… Unde-i Maydig? Ce harababură afurisită peste tot!
Se uită împrejur, atât cât îi îngăduia haina care flutura peste el. Înfățișarea lucrurilor era într-adevăr nespus de ciudată.
— Cerul, măcar, e la locul lui, spuse domnul Fotheringay. Și cam numai el. Deși și-acolo parcă se ridică o vijelie nemaipomenită. Dar luna e deasupra. Așa cum era adineauri. Luminos ca în miezul zilei. Dar încolo… Unde-i satul? Unde-i… unde mai e ceva? Și de unde, Doamne, s-a pornit vântul ăsta? Eu n-am poruncit niciun vânt.
Domnul Fotheringay se strădui în zadar să se ridice și, după o încercare nereușită, rămase în patru labe, ținându-se bine. Privi lumea luminată de lună în direcția în care bătea vântul, cu poalele hainei fluturându-i pe deasupra capului.
— Ceva s-a stricat rău de tot, spuse domnul Fotheringay. Și ce anume, Dumnezeu știe.
Cât vedeai cu ochii, în strălucirea albă, prin pâcla de praf mânată de vijelia care urla, nu se zăreau decât grămezi răvășite de pământ și mormane de ruine fără formă: nici copaci, nici case, niciun contur cunoscut, doar o pustietate răvășită, pierzându-se în cele din urmă în întuneric, sub coloanele și fâșiile învolburate, sub fulgerele și tunetele unei furtuni care se înălța iute. Lângă el, în lumina lividă, zăcea ceva ce ar fi putut fi cândva un ulm: o grămadă sfărâmată de așchii, zdrobită de la ramuri până la rădăcină; mai departe, o masă de grinzi de fier răsucite — prea vădit, viaductul — se ridica din haosul de dărâmături.
Vedeți dumneavoastră, când domnul Fotheringay oprise rotația globului solid, nu precizase nimic în privința neînsemnatelor lucruri mobile de pe suprafața lui. Iar Pământul se învârtește atât de repede, încât suprafața lui la ecuator înaintează cu ceva mai mult de o mie de mile pe oră, iar la aceste latitudini, cu mai mult de jumătate din viteza aceea. Așa se face că satul, domnul Maydig, domnul Fotheringay, toți și toate fuseseră azvârliți năprasnic înainte, cu vreo nouă mile pe secundă[7], adică mult mai violent decât dacă ar fi fost aruncați dintr-un tun. Și fiecare om, fiecare viețuitoare, fiecare casă și fiecare copac — întreaga lume așa cum o cunoaștem — fusese astfel smucită, sfărâmată și nimicită cu desăvârșire. Asta era tot.
Firește că domnul Fotheringay nu înțelegea pe deplin aceste lucruri. Dar își dădea seama că minunea lui ieșise prost și, odată cu această înțelegere, îl cuprinse o mare scârbă de minuni. Acum era în întuneric, fiindcă norii se adunaseră și-i ascunseseră luna, pe care abia o întrezărise, iar aerul era plin de năluci de grindină, zbuciumate și răsucite de vânt. Un urlet uriaș de vânt și de ape umplea cerul și pământul și, privind pe sub mână în bătaia vijeliei, prin praf și lapoviță, văzu la lumina fulgerelor un zid imens de apă năpustindu-se spre el.
— Maydig! țipă glasul slab al domnului Fotheringay în vuietul stihiilor. Hei! Maydig!
— Oprește-te! strigă domnul Fotheringay către apa care se apropia. Pentru numele lui Dumnezeu, oprește-te!
— Numai o clipă, spuse domnul Fotheringay fulgerelor și tunetelor. Opriți-vă numai o clipă, să-mi adun gândurile… Și-acum ce să fac? spuse el. Ce să fac? Doamne, de-ar fi Maydig aici!
— Știu, spuse domnul Fotheringay. Și, pentru numele lui Dumnezeu, de data asta să iasă cum trebuie.
Rămase în patru labe, proptindu-se împotriva vântului, cu gândul încordat ca totul să iasă bine.
— Aha! spuse el. Nimic din ce voi porunci să nu se întâmple până nu spun „Gata!”… Doamne, de ce nu mi-a trecut asta prin minte mai înainte!
Își ridică glasul subțire împotriva vârtejului, strigând din ce în ce mai tare, cu dorința zadarnică de a se auzi vorbind.
— Ei, așa! Începem! Să ții minte ce-am spus adineauri. Mai întâi, când voi fi isprăvit tot ce am de spus, să-mi pierd puterea de a face minuni, voința mea să ajungă la fel ca a oricui și toate minunile astea primejdioase să înceteze. Nu-mi plac. Mai bine să nu le mai fac. Mult mai bine. Asta întâi. Iar al doilea lucru e… să mă aflu iar în clipa de dinainte să înceapă minunile; totul să fie întocmai cum era înainte ca afurisita aia de lampă să se întoarcă. E o treabă mare, dar e cea din urmă. Ai înțeles? Nicio minune, totul cum a fost… eu înapoi la „Dragonul Lung”, chiar înainte să-mi beau jumătatea de pintă. Așa! Da.
Își înfipse degetele în pământ, închise ochii și spuse:
— Gata!
Totul deveni cu desăvârșire liniștit. Băgă de seamă că stătea drept, în picioare.
— Așa zici dumneata, spuse un glas.
Deschise ochii. Se afla la „Dragonul Lung” și discuta despre minuni cu Toddy Beamish. Avu sentimentul vag al unui lucru de seamă pe care-l uitase, sentiment care se risipi numaidecât. Vedeți dumneavoastră, în afară de pierderea puterilor sale miraculoase, totul revenise la starea de mai înainte; prin urmare, mintea și memoria lui erau acum întocmai cum fuseseră la începutul acestei povestiri. Așa că nu știa absolut nimic despre toate cele istorisite aici și nici până în ziua de azi nu știe nimic despre ele. Și, printre altele, firește, tot nu credea în minuni.
— Eu îți spun că minunile, la drept vorbind, n-au cum să se întâmple, spuse el, orice-ai susține dumneata. Și sunt gata s-o dovedesc până la capăt.
— Așa crezi dumneata, spuse Toddy Beamish. Dovedește, dacă poți.
— Ia ascultă aici, domnule Beamish, spuse domnul Fotheringay. Să ne lămurim bine ce este o minune. E ceva împotriva mersului firii, făcut prin puterea Voinței…
Note ale traducerii
[1] Aluzie la liniile fortificate de la Torres Vedras, ridicate în Portugalia la ordinul lui Wellington și folosite în 1810 împotriva armatei franceze. Replica repetată a lui Beamish funcționează ca o poziție defensivă greu de cucerit.
[2] În legenda lui Tannhäuser, reluată în opera lui Richard Wagner, toiagul papei înverzește în chip miraculos, ca semn al iertării păcătosului.
[3] Helena Petrovna Blavatsky, ocultistă și cofondatoare a Societății Teozofice. „Minunile” ei și ale teozofilor, pomenite în povestire, țin de pretinsele puteri supranaturale asociate acestei mișcări.
[4] George Campbell, al optulea duce de Argyll, autorul lucrării The Reign of Law (1867), în care susținea că minunile pot fi înțelese ca folosire a legilor naturii de către o putere superioară, nu ca încălcare a lor.
[5] Data este păstrată întocmai din textul englez, deși 10 noiembrie 1896 a fost o zi de marți, nu de duminică.
[6] Aluzie la episodul biblic din Cartea lui Iosua, 10:12–13, în care soarele și luna se opresc pentru a prelungi ziua luptei.
[7] „Nouă mile pe secundă” apare astfel în textul englez. Valoarea nu corespunde vitezelor de rotație menționate în fraza precedentă; inconsecvența originalului a fost păstrată.