Țara orbilor

H.G. Wells

La peste trei sute de mile de Chimborazo, la o sută de zăpezile Cotopaxiului, în cele mai sălbatice pustietăți ale Anzilor ecuadorieni, se află acea misterioasă vale de munte, ruptă de lumea oamenilor: Țara orbilor. Cu mulți ani în urmă, valea era încă deschisă către lume, atât cât, străbătând chei înspăimântătoare și o trecătoare înghețată, oamenii să poată ajunge în cele din urmă la pajiștile ei cu climă blândă; și într-adevăr veniseră acolo oameni, vreo familie de metiși peruvieni, fugind de desfrâul și tirania unui cârmuitor spaniol ticălos. Apoi se petrecu uriașa erupție de la Mindobamba, când la Quito fu noapte vreme de șaptesprezece zile, iar apa fierbea la Yaguachi și toți peștii pluteau muribunzi până departe, la Guayaquil; pretutindeni pe versanții dinspre Pacific se surpau pământuri, se topeau brusc zăpezile și se revărsau pe neașteptate apele, iar o latură întreagă a vechii culmi Arauca alunecă și se prăbuși cu tunet, despărțind pentru totdeauna Țara orbilor de pașii iscoditori ai oamenilor. Dar unul dintre acești dintâi coloniști se nimerise de partea aceasta a cheilor când lumea se zguduise atât de cumplit, și fu silit să-și uite soția și copilul, toți prietenii și toate bunurile lăsate acolo, sus, și să-și înceapă din nou viața în lumea de jos. O luă de la capăt, dar fără noroc: îl ajunse orbirea și muri în mine din pricina pedepselor; însă povestea lui născu o legendă care dăinuie până astăzi de-a lungul cordilierelor Anzilor.

Povestise de ce se încumetase să iasă iar din acel loc întărit de natură, unde fusese dus întâia oară în copilărie, legat de o lamă, lângă un balot uriaș de lucruri. Valea, spunea el, avea tot ce și-ar putea dori inima omului: apă dulce, pășuni și o climă statornică, povârnișuri cu pământ brun, mănos, înțesate de un arbust cu fructe foarte bune, iar într-o parte, păduri mari de pini atârnate pe înălțimi, care țineau avalanșele sus. Mult deasupra, pe trei laturi, uriașe stânci cenușiu-verzui erau încununate de pereți de gheață; dar apa ghețarului nu venea către ei, ci se scurgea pe povârnișurile celelalte, și numai din când în când cădeau înspre vale mase uriașe de gheață. În valea aceasta nu ploua și nu ningea, dar izvoarele îmbelșugate făceau o pășune bogată și verde, pe care irigația ar fi putut-o întinde peste toată valea. Coloniștilor le mergea într-adevăr bine acolo. Dobitoacelor lor le mergea bine și se înmulțeau, și un singur lucru le umbrea fericirea. Dar era de ajuns ca s-o umbrească mult. Dăduse peste ei o boală ciudată, care-i făcuse orbi pe toți copiii născuți acolo — ba chiar și pe câțiva copii mai mari. Ca să caute un descântec sau un leac împotriva acestui flagel al orbirii, coborâse din nou prin chei, cu trudă, primejdii și greutăți. În vremea aceea, în asemenea împrejurări, oamenii nu se gândeau la microbi și infecții, ci la păcate; și lui i se părea că pricina nenorocirii trebuia să stea în nepăsarea acestor pribegi fără preot, care nu ridicaseră un altar îndată ce intraseră în vale. Voia să se înalțe acolo un altar — un altar frumos, ieftin și cu putere —; voia moaște și alte lucruri de credință la fel de puternice, obiecte binecuvântate, medalii misterioase și rugăciuni. În desagă avea un lingou de argint nativ, a cărui obârșie nu voia s-o lămurească; stăruia că în vale nu se găsea argint, cu ceva din stăruința unui mincinos nepriceput. Își adunaseră cu toții banii și podoabele, de asemenea comori având puțină nevoie acolo, sus, spunea el, ca să-și cumpere ajutor sfânt împotriva răului. Mi-l închipui pe tânărul acesta de la munte, cu ochii încețoșați, ars de soare, slab și îngrijorat, strângându-și febril borul pălăriei, om deloc deprins cu rânduielile lumii de jos, spunându-i povestea unui preot atent, cu privire ageră, înainte de marea zguduire; mi-l pot închipui încercând apoi să se întoarcă, cu leacuri evlavioase și fără greș împotriva nenorocirii, și cuprins de o deznădejde nemărginită în fața vastului morman de prăbușiri, acolo unde se deschisese cândva ieșirea cheilor. Dar restul poveștii nenorocirilor lui mi s-a pierdut, în afară de știrea că, după câțiva ani, muri de moarte rea. Biet rătăcit din depărtările acelea! Pârâul care săpase cândva cheile țâșnește acum din gura unei peșteri în stâncă, iar legenda pornită din sărmana lui poveste, prost istorisită, crescu în legenda unui neam de orbi, undeva, „dincolo”, pe care o mai poți auzi și astăzi.

Iar în sânul micii populații a văii acum izolate și uitate, boala își urmă cursul. Bătrânii ajunseră să bâjbâie și să vadă foarte slab; tinerii vedeau doar încețoșat, iar copiii care li se nășteau nu vedeau niciodată nimic. Dar viața era foarte ușoară în acea căldare încinsă de zăpezi, pierdută pentru lumea întreagă, fără spini ori mărăcini, fără insecte vătămătoare și fără alte dobitoace decât blândul neam al lamelor, pe care le trăseseră, le împinseseră și le urmaseră în sus pe albiile râurilor împuținate din cheile pe unde veniseră. Cei cu vedere ajunseseră să vadă slab atât de treptat, încât aproape nu-și băgaseră de seamă pierderea. Îi purtaseră pe tinerii nevăzători de colo-colo, până ce aceștia cunoscuseră minunat toată valea; și când, în cele din urmă, vederea se stinse printre ei, neamul trăi mai departe. Avuseseră timp chiar să se deprindă a stăpâni focul pe nevăzute, aprinzându-l cu grijă în sobe de piatră. La început fuseseră un neam simplu, fără carte, abia atins de civilizația spaniolă, dar păstrând ceva din tradiția artelor vechiului Peru și a filozofiei lui pierdute. O generație urma alteia. Uitară multe lucruri; născociră multe lucruri. Amintirea prin tradiție a lumii mai mari, din care veniseră, căpătă o culoare de mit și deveni nesigură. În toate, în afară de vedere, erau puternici și pricepuți; iar după o vreme întâmplarea nașterii și a eredității trimise printre ei un om cu minte originală, care știa să vorbească și să convingă, apoi încă unul. Aceștia doi se stinseră, lăsându-și urmele; mica obște crescu la număr și în înțelegere, înfruntând și rezolvând problemele sociale și economice care se iveau. O generație urma alteia. O generație urma alteia. Veni o vreme când se născu un copil aflat la cincisprezece generații de strămoșul acela care ieșise din vale cu un lingou de argint, să caute ajutorul lui Dumnezeu, și nu se mai întorsese. Cam atunci se întâmplă să sosească în această obște un om din lumea de afară. Și aceasta este povestea acelui om.

Era un muntean din ținutul de lângă Quito, un om care coborâse până la mare și văzuse lumea, un cititor de cărți în felul lui aparte, ager și întreprinzător; un grup de englezi veniți în Ecuador să urce munți îl luase ca să înlocuiască unul dintre cei trei ghizi elvețieni ai lor, care se îmbolnăvise. Urcă pe ici, urcă pe colo, apoi veni încercarea de a cuceri Parascotopetl, Matterhornul Anzilor, în cursul căreia se pierdu pentru lumea de afară. Povestea accidentului a fost scrisă de o duzină de ori. Relatarea lui Pointer este cea mai bună. El povestește cum micul grup își croi anevoie drum, aproape vertical, până la poalele ultimului și celui mai mare perete abrupt, cum își făcură un adăpost pentru noapte printre zăpezi, pe o mică poliță de stâncă, și, cu o notă de adevărată putere dramatică, cum își dădură apoi seama că Nunez dispăruse dintre ei. Strigară, și nu le răspunse nimeni; strigară și fluierară, iar în restul nopții nu mai dormiră.

În zori văzură urmele căderii lui. Pare cu neputință să fi putut scoate vreun sunet. Alunecase spre răsărit, către latura necunoscută a muntelui; mult mai jos, izbise o pantă abruptă de zăpadă și-și brăzdase drumul în jos, în mijlocul unei avalanșe. Urma lui ducea drept la marginea unei prăpăstii înspăimântătoare, iar dincolo de ea totul era ascuns. Mult, mult mai jos, încețoșați de depărtare, se zăreau arbori ieșind dintr-o vale îngustă, închisă: pierduta Țară a orbilor. Dar ei nu știau că era pierduta Țară a orbilor și nici n-o deosebeau în vreun fel de orice altă fâșie îngustă de vale de munte. Descurajați de nenorocire, renunțară în după-amiaza aceea la încercare; iar Pointer fu chemat la război înainte să poată porni un nou asalt. Până astăzi, Parascotopetl își înalță culmea necucerită, iar adăpostul lui Pointer se năruie, necercetat de nimeni, printre zăpezi.

Iar omul care căzuse supraviețui.

La capătul pantei căzu o mie de picioare și se prăvăli, în mijlocul unui nor de zăpadă, pe o pantă de zăpadă și mai abruptă decât cea de sus. Pe aceasta fu rostogolit, năucit și fără simțire, dar fără vreun os rupt în trup; apoi ajunse în sfârșit la pante mai domoale, și în cele din urmă se opri din rostogolire și zăcu nemișcat, îngropat într-o grămadă de mase albe care se înmuiau, acelea care-l însoțiseră și-l salvaseră. Își veni în fire cu gândul nedeslușit că era bolnav în pat; apoi își dădu seama de starea lui cu istețimea unui om de munte, se desprinse din zăpadă și, după puțină odihnă, se strecură afară până văzu stelele. Rămase o vreme întins pe piept, întrebându-se unde se afla și ce i se întâmplase. Își cercetă brațele și picioarele și descoperi că-i lipseau câțiva nasturi, iar haina i se întorsese peste cap. Cuțitul îi dispăruse din buzunar și pălăria se pierduse, deși și-o legase sub bărbie. Își aminti că se uitase după pietre desprinse, ca să înalțe partea lui din zidul adăpostului. Pioletul dispăruse.

Hotărî că trebuie să fi căzut și privi în sus, ca să vadă, mărit de lumina spectrală a lunii care răsărea, zborul năprasnic pe care-l făcuse. O vreme zăcu, privind fără gând uriașul perete palid care se înălța deasupra lui, ieșind clipă de clipă dintr-o maree de întuneric în retragere. Frumusețea lui fantomatică și misterioasă îl ținu câtva timp sub vrajă, apoi îl cuprinse un acces de râs cu hohote de plâns...

După multă vreme își dădu seama că se afla aproape de marginea de jos a zăpezii. Dedesubt, dincolo de panta acum luminată de lună și cu putință de străbătut, văzu înfățișarea întunecată, neregulată, a unei pajiști presărate cu stânci. Se ridică anevoie, cu dureri în toate încheieturile și membrele, coborî cu chin din zăpada afânată, îngrămădită în jur, merse mai jos până ajunse pe iarbă și acolo mai degrabă se prăbuși decât se întinse lângă un bolovan; bău zdravăn din plosca din buzunarul de la piept și adormi numaidecât...

Îl trezi cântecul păsărilor din arborii aflați mult mai jos.

Se ridică în capul oaselor și își dădu seama că se afla pe o mică pajiște alpină, la poalele unui perete uriaș, brăzdat de vâlcelul pe unde veniseră el și zăpada lui. În față, un alt zid de stâncă se ridica spre cer. Cheile dintre aceste prăpăstii se întindeau de la răsărit la apus și erau pline de lumina dimineții, care lumina, către apus, masa muntelui prăbușit ce închidea cheile la coborâre. Dedesubt părea să fie o prăpastie la fel de abruptă, dar în spatele zăpezii din vâlcel găsi un soi de horn crăpat în stâncă, din care picura apă de zăpadă și pe unde un om deznădăjduit s-ar fi putut încumeta. Îl găsi mai ușor decât părea și ajunse în cele din urmă pe o altă pajiște alpină pustie, apoi, după o cățărare pe stânci fără greutăți deosebite, la o pantă abruptă împădurită. Își luă reperele și se îndreptă în susul cheilor, căci vedea că se deschideau, sus, către pajiști verzi, printre care zărea acum destul de limpede un pâlc de colibe de piatră, de o formă necunoscută. Uneori înainta ca și cum s-ar fi cățărat de-a lungul feței unui zid; după o vreme, soarele care urca nu mai bătu de-a lungul cheilor, glasurile păsărilor se stinseră, iar aerul din jurul lui se făcu rece și întunecos. Dar valea îndepărtată, cu casele ei, părea cu atât mai luminoasă. Ajunse curând la grohotiș și printre pietre observă — fiindcă era un om cu spirit de observație — o ferigă necunoscută, care părea să întindă din crăpături mâini de un verde intens, gata să apuce. Culese vreo frunză, îi roase tulpina și simți că-i prindea bine.

Pe la amiază ieși în sfârșit din gâtlejul cheilor în câmp deschis și în lumina soarelui. Era înțepenit și obosit; se așeză în umbra unei stânci, își umplu plosca cu apă dintr-un izvor și bău apa, apoi rămase să se odihnească o vreme înainte să pornească spre case.

Acestea îi păreau foarte ciudate, și într-adevăr întreaga înfățișare a văii, pe măsură ce o privea, devenea tot mai stranie și mai necunoscută. Cea mai mare parte a ei era o pajiște verde, bogată, presărată ca de stele cu multe flori frumoase, irigată cu o grijă extraordinară și arătând semne de cosire sistematică, bucată cu bucată. Sus, înconjurând valea, se afla un zid și ceea ce părea să fie un canal de apă circular, din care veneau micile șuvițe de apă ce hrăneau plantele pajiștii; iar pe pantele mai înalte, de deasupra, turme de lame pășteau iarba rară. Din loc în loc, lângă zidul de hotar, se aflau șoproane, care păreau adăposturi ori locuri de hrănire pentru lame. Apele de irigație se adunau într-un canal principal, pe mijlocul văii, mărginit pe amândouă laturile de câte un zid până la piept. Asta dădea locului izolat o înfățișare straniu de orășenească, sporită mult de faptul că o mulțime de poteci, pavate cu pietre albe și negre și având fiecare o bordură mică, ciudată, alergau ordonat în toate direcțiile. Casele satului din mijloc erau cu totul altfel decât îngrămădirea întâmplătoare și alandala a satelor de munte pe care le cunoștea; se înșirau fără întrerupere de-o parte și de alta a unei străzi centrale de o curățenie uimitoare; ici și colo, fațada lor în mai multe culori era străpunsă de o ușă, și nici măcar o singură fereastră nu le întrerupea șirul uniform. Culorile erau așezate cu o neregularitate extraordinară, mânjite cu un soi de tencuială când cenușie, când brun-cenușie, când de culoarea ardeziei ori brun-închisă; iar vederea acestei tencuieli fără rânduială îi aduse întâia oară cuvântul „orb” în minte exploratorului. „Omul cumsecade care a făcut asta”, își zise el, „trebuie să fi fost orb ca un liliac.”

Coborî o coastă abruptă și ajunse astfel la zidul și canalul care înconjurau valea, aproape de locul unde acesta din urmă își vărsa prisosul în adâncul cheilor, într-un fir subțire și tremurător de cascadă. Acum vedea mai mulți bărbați și femei odihnindu-se pe grămezi de iarbă, de parcă își făceau siesta, în partea mai îndepărtată a pajiștii; mai aproape de sat, câțiva copii culcați, iar și mai aproape, trei bărbați ducând găleți pe cobilițe, de-a lungul unei poteci ce venea de la zidul împrejmuitor spre case. Aceștia purtau veșminte din țesătură de lână de lamă, cizme și cingători de piele și căciuli de pânză cu clape peste ceafă și urechi. Mergeau unul după altul, încet și căscând, ca niște oameni care vegheaseră toată noaptea. În ținuta lor era ceva atât de liniștitor de înstărit și de cuviincios, încât, după o clipă de șovăire, Nunez ieși cât mai la vedere pe stânca lui și slobozi un strigăt puternic, al cărui ecou înconjură valea.

Cei trei bărbați se opriră și-și mișcară capetele de parcă se uitau în jur. Își întorceau fețele într-o parte și-n alta, iar Nunez gesticula larg. Dar, cu toate gesturile lui, nu păreau să-l vadă; după o vreme, îndreptându-se către munții aflați departe la dreapta, strigară de parcă i-ar fi răspuns. Nunez răcni din nou, apoi încă o dată, și în timp ce făcea gesturi fără folos, cuvântul „orb” i se ridică deasupra tuturor gândurilor.

— Proștii trebuie să fie orbi, zise el.

Când, în sfârșit, după multe strigăte și multă mânie, Nunez trecu pârâul pe un podeț, intră printr-o poartă a zidului și se apropie de ei, era sigur că erau orbi. Era sigur că aceasta era Țara orbilor despre care vorbeau legendele. Îl cuprinsese convingerea, împreună cu senzația unei aventuri mari și destul de vrednice de invidiat. Cei trei stăteau unul lângă altul, fără să-l privească, dar cu urechile îndreptate către el, judecându-l după pașii lui necunoscuți. Stăteau strâns lipiți, ca niște oameni puțin speriați, și le vedea pleoapele închise și adâncite, de parcă globii ochilor de dedesubt s-ar fi micșorat până la dispariție. Pe chipurile lor era o expresie aproape de înfiorare.

— Un om, zise unul, într-o spaniolă abia de recunoscut. Un om este... un om sau un duh... coborât dintre stânci.

Dar Nunez înaintă cu pașii încrezători ai unui tânăr care pășește în viață. Toate vechile povești despre valea pierdută și Țara orbilor îi reveniseră în minte, iar prin gânduri îi alerga, ca un refren, vechiul proverb:

„În țara orbilor, chiorul este rege.”

„În țara orbilor, chiorul este rege.”

Și-i salută foarte politicos. Le vorbea și-și folosea ochii.

— De unde vine, frate Pedro? întrebă unul.

— De sus, dintre stânci.

— Vin peste munți, zise Nunez, din țara de dincolo... unde oamenii văd. De lângă Bogota, unde sunt o sută de mii de oameni și unde orașul se întinde până se pierde din vedere.

— Vedere? murmură Pedro. Vedere?

— Vine, zise al doilea orb, dintre stânci.

Nunez văzu că țesătura hainelor lor era ciudat lucrată, fiecare cu alt fel de cusătură.

Îl speriară apropiindu-se toți deodată de el, fiecare cu o mână întinsă. Făcu un pas înapoi din fața acelor degete răsfirate care se apropiau.

— Vino aici, zise al treilea orb, urmărindu-i mișcarea și apucându-l cu îndemânare.

Și-l ținură pe Nunez și-l pipăiră peste tot, fără să mai spună vreun cuvânt până ce isprăviră.

— Mai ușor! strigă el, cu un deget în ochi.

Își dădu seama că socoteau ciudat la el organul acela, cu pleoapele care tremurau. Îl cercetară din nou.

— O făptură ciudată, Correa, zise cel numit Pedro. Simte-i părul aspru. Ca părul de lamă.

— Aspru e, ca stâncile care l-au zămislit, zise Correa, cercetând bărbia nebărbierită a lui Nunez cu o mână moale și ușor umedă. Poate că se va mai netezi.

Nunez se zbătu puțin sub cercetarea lor, dar ei îl țineau strâns.

— Mai ușor! spuse el din nou.

— Vorbește, zise al treilea bărbat. Negreșit este om.

— Uf! făcu Pedro, simțind asprimea hainei lui.

— Și ai venit în lume? întrebă Pedro.

— Din lume. Peste munți și ghețari; chiar pe acolo, pe sus, la jumătatea drumului spre soare. Din lumea mare, întinsă, care coboară cale de douăsprezece zile până la mare.

Aproape nu păreau să-l ia în seamă.

— Părinții noștri ne-au spus că oamenii pot fi făcuți de puterile Naturii, zise Correa. Din căldura lucrurilor și umezeală și putreziciune... putreziciune.

— Să-l ducem la bătrâni, zise Pedro.

— Strigați mai întâi, zise Correa, să nu se sperie copiii... E o întâmplare minunată.

Așadar strigară, iar Pedro o luă înainte și-l prinse pe Nunez de mână, ca să-l ducă spre case.

El își trase mâna.

— Eu văd, zise.

— Vezi? zise Correa.

— Da, văd, zise Nunez, întorcându-se spre el, și se împiedică de găleata lui Pedro.

— Simțurile lui sunt încă nedesăvârșite, zise al treilea orb. Se împiedică și spune vorbe fără înțeles. Duceți-l de mână.

— Cum vreți, zise Nunez și se lăsă dus, râzând.

Se părea că nu știau nimic despre vedere.

Ei bine, la timpul potrivit avea să-i învețe.

Auzi oameni strigând și văzu mai multe siluete adunându-se pe strada din mijlocul satului.

Prima întâlnire cu populația Țării orbilor îi puse, descoperi el, nervii și răbdarea la încercare mai mult decât se așteptase. Locul părea mai mare pe măsură ce se apropia, iar tencuielile mânjite mai ciudate; o mulțime de copii, bărbați și femei (îi făcu plăcere să observe că unele femei și fete aveau chipuri chiar drăguțe, cu toate că ochii le erau închiși și adânciți) îl înconjură, agățându-se de el, atingându-l cu mâini moi și sensibile, adulmecându-l și ascultând fiecare cuvânt rostit de el. Unele fete și unii copii se țineau totuși deoparte, ca și cum le-ar fi fost frică; și într-adevăr glasul lui părea aspru și grosolan pe lângă vocile lor mai blânde. Se îmbulzeau în jurul lui. Cele trei călăuze se țineau aproape, cu un aer de proprietari, și spuneau iar și iar:

— Un om sălbatic ieșit din stâncă.

— Bogota, zise el. Bogota. Dincolo de crestele munților.

— Un om sălbatic... vorbe sălbatice, zise Pedro. Ați auzit? Bogota? Mintea abia i s-a închegat. Are doar începuturile vorbirii.

Un băiețel îl ciupi de mână.

— Bogota! zise batjocoritor.

— Da! Un oraș, pe lângă satul vostru. Vin din lumea cea mare... unde oamenii au ochi și văd.

— Îl cheamă Bogota, ziseră ei.

— S-a împiedicat, zise Correa. S-a împiedicat de două ori până să ajungem aici.

— Duceți-l la bătrâni.

Și-l împinseră brusc printr-o ușă într-o încăpere neagră ca smoala, doar în fund licărind slab un foc. Mulțimea se înghesui în urma lui și astupă lumina zilei, lăsând numai o licărire firavă; înainte să se poată opri, căzu cu capul înainte peste picioarele unui om așezat. Brațul întins izbi, în cădere, fața altcuiva; simți izbitura în carnea moale a feței și auzi un strigăt de mânie, iar o clipă se luptă cu mai multe mâini care-l apucaseră. Era o luptă în care numai o parte avea sorți de izbândă. Începu să înțeleagă situația și rămase liniștit.

— Am căzut, zise el. Nu puteam vedea în întunericul ăsta ca smoala.

Urmă o pauză, de parcă oamenii nevăzuți din jur ar fi încercat să-i înțeleagă cuvintele. Apoi glasul lui Correa zise:

— Abia a fost plăsmuit. Se împiedică la mers și amestecă în vorbire cuvinte care nu înseamnă nimic.

Și alții spuneau despre el lucruri pe care nu le auzea ori nu le înțelegea bine.

— Pot să mă ridic? întrebă el într-o pauză. Nu mă mai lupt cu voi.

Se sfătuiră și-l lăsară să se ridice.

Glasul unui om mai în vârstă începu să-l întrebe, iar Nunez se pomeni încercând să le lămurească acestor bătrâni, care stăteau în întuneric în Țara orbilor, lumea cea mare din care căzuse, cerul, munții, vederea și alte asemenea minuni. Și ei nu voiau să creadă ori să înțeleagă nimic din ce le spunea, lucru cu totul neașteptat pentru el. Nici măcar multe dintre cuvintele lui nu le înțelegeau. De paisprezece generații oamenii aceștia erau orbi și rupți de toată lumea văzătoare; numele tuturor lucrurilor vederii se șterseseră și se schimbaseră; povestea lumii de afară se ștersese și se prefăcuse într-o poveste pentru copii; încetaseră să se mai preocupe de orice se afla dincolo de pantele stâncoase de deasupra zidului lor împrejmuitor. Se ridicaseră printre ei orbi de geniu, care cercetaseră fărâmele de credință și tradiție aduse din zilele când văzuseră; le respinseseră pe toate ca închipuiri deșarte și le înlocuiseră cu explicații noi, mai sănătoase. O bună parte din închipuirea lor se ofilise odată cu ochii, iar cu urechile și buricele degetelor tot mai sensibile își făuriseră închipuiri noi. Încet, Nunez înțelese asta: așteptarea lui ca obârșia și darurile sale să stârnească uimire și venerație nu avea să se împlinească; iar după ce slaba lui încercare de a le explica vederea fu înlăturată drept relatarea confuză a unei ființe nou plăsmuite, care descria minunile senzațiilor sale fără legătură, se potoli, puțin descurajat, și ascultă învățătura lor. Cel mai bătrân dintre orbi îi explică viața, filozofia și religia: cum lumea (înțelegând prin asta valea lor) fusese mai întâi o scobitură goală în stâncă, și apoi veniseră întâi lucrurile neînsuflețite, fără darul pipăitului, lamele și alte câteva făpturi cu puține simțuri, apoi oamenii și, în cele din urmă, îngerii, pe care îi puteai auzi cântând și fâlfâind, dar pe care nimeni nu-i putea atinge; ceea ce-l nedumeri foarte tare pe Nunez, până ce se gândi la păsări.

Continuă să-i spună lui Nunez cum timpul fusese împărțit în cald și rece, echivalentele zilei și nopții pentru orbi, și cum era bine să dormi în timpul cald și să lucrezi în timpul rece, așa încât acum, dacă n-ar fi venit el, întregul oraș al orbilor ar fi dormit. Spuse că Nunez trebuie să fi fost creat anume ca să învețe și să slujească înțelepciunea dobândită de ei și că, în ciuda minții lui fără rânduială și a mersului poticnit, trebuia să aibă curaj și să se străduiască să învețe; la acestea, toți oamenii din prag murmurară încurajator. Spuse că noaptea — căci orbii își numesc ziua noapte — era acum înaintată și se cuvenea ca fiecare să se întoarcă la somn. Îl întrebă pe Nunez dacă știe să doarmă, iar Nunez zise că da, dar înainte de somn voia mâncare.

Îi aduseră de mâncare — lapte de lamă într-un castron și pâine grosolană, sărată — și-l duseră într-un loc singuratic, ca să mănânce unde nu-l puteau auzi și apoi să doarmă până când răcoarea serii de munte avea să-i trezească pentru a-și începe din nou ziua. Dar Nunez nu dormi deloc.

În schimb, rămase ridicat în locul unde-l lăsaseră, odihnindu-și mădularele și întorcând pe toate fețele în minte împrejurările neașteptate ale sosirii lui.

Din când în când râdea, uneori amuzat, alteori indignat.

— Minte neînchegată! zise el. N-am încă simțuri! Habar n-au că și-au jignit regele și stăpânul trimis din cer. Văd că trebuie să-i aduc la dreapta judecată. Să mă gândesc... să mă gândesc.

Încă se gândea când apuse soarele.

Nunez avea ochi pentru toate lucrurile frumoase, și i se păru că strălucirea de pe câmpurile de zăpadă și ghețarii care se ridicau din toate părțile în jurul văii era cel mai frumos lucru văzut vreodată. Ochii îi coborâră din acea splendoare inaccesibilă spre sat și ogoarele irigate, care se cufundau repede în amurg; deodată îl cuprinse un val de emoție și-i mulțumi lui Dumnezeu din adâncul inimii că-i fusese dată puterea de a vedea.

Auzi un glas strigându-l din sat:

— Hei, Bogota! Vino aici!

Atunci se ridică zâmbind. Avea să le arate oamenilor acestora, odată pentru totdeauna, ce poate face vederea pentru un om. Aveau să-l caute, dar nu să-l găsească.

— Nu te miști, Bogota, zise glasul.

Râse fără zgomot și făcu doi pași furișați în afara potecii.

— Nu călca iarba, Bogota; nu este îngăduit.

Nunez abia își auzise el însuși zgomotul. Se opri uluit.

Stăpânul glasului veni în fugă spre el pe poteca pestriță.

Păși înapoi pe potecă.

— Aici sunt, zise.

— De ce n-ai venit când te-am chemat? zise orbul. Trebuie să fii dus de mână ca un copil? Nu poți auzi poteca pe când mergi?

Nunez râse.

— Eu o văd, zise.

— Nu există un asemenea cuvânt, «văd», zise orbul după o pauză. Încetează cu nebunia asta și urmează sunetul pașilor mei.

Nunez îl urmă, puțin supărat.

— O să-mi vină și mie vremea, zise.

— Ai să înveți, răspunse orbul. Sunt multe de învățat pe lume.

— Nu ți-a spus nimeni: «În țara orbilor, chiorul este rege»?

— Ce înseamnă «orb»? întrebă orbul nepăsător, peste umăr.

Trecură patru zile, și a cincea îl găsi pe Regele orbilor tot incognito, un străin neîndemânatic și fără folos printre supușii săi.

Descoperi că era mult mai greu să se proclame decât își închipuise; între timp, pe când își punea la cale lovitura de stat, făcea ce i se spunea și învăța obiceiurile și rânduielile Țării orbilor. Găsi că munca și umblatul noaptea erau deosebit de supărătoare și hotărî că acesta avea să fie primul lucru pe care-l va schimba.

Duceau o viață simplă, harnică, oamenii aceștia, având toate elementele virtuții și fericirii, așa cum le pot înțelege oamenii. Trudeau, dar munca nu era apăsătoare; aveau hrană și îmbrăcăminte îndeajuns pentru nevoile lor; aveau zile și răstimpuri de odihnă; prețuiau mult muzica și cântecul, iar printre ei era iubire și erau copii mici.

Era minunat cu câtă siguranță și precizie se mișcau prin lumea lor ordonată. Totul, vedeți dumneavoastră, fusese făcut pe potriva nevoilor lor; fiecare dintre potecile care se desfăceau ca niște raze pe întinderea văii făcea un unghi constant cu celelalte și se deosebea printr-o crestătură anume pe bordură; toate piedicile și neregularitățile potecilor ori pajiștii fuseseră înlăturate de mult; toate metodele și felurile lor de a lucra izvorau firesc din nevoile lor aparte. Simțurile le deveniseră uimitor de ascuțite; puteau auzi și judeca cel mai mic gest al unui om de la o duzină de pași — puteau auzi chiar bătaia inimii lui. Intonația înlocuise de mult expresia chipului, iar atingerile, gesturile; și mânuiau sapa, cazmaua și furca cu toată libertatea și siguranța cu care se poate lucra într-o grădină. Mirosul le era extraordinar de fin; deosebeau oamenii unii de alții tot atât de ușor ca un câine și îngrijeau, lesne și cu siguranță, lamele care trăiau sus printre stânci și veneau la zid pentru hrană și adăpost. Abia când Nunez încercă, în cele din urmă, să se impună, descoperi cât de ușoare și sigure puteau fi mișcările lor.

Nu se răzvrăti decât după ce încercase să-i convingă.

Mai întâi încercă în câteva rânduri să le vorbească despre vedere.

— Ascultați, oameni buni, zise el. Sunt lucruri în mine pe care nu le înțelegeți.

O dată sau de două ori, câte unul ori doi îl ascultară; ședeau cu fețele plecate și urechile îndreptate către el cu luare-aminte, iar el făcea tot ce putea ca să le spună ce înseamnă să vezi. Printre ascultători era o fată cu pleoapele mai puțin roșii și adâncite decât ale celorlalți, încât aproape îți puteai închipui că ascundea ochi; pe ea spera mai ales s-o convingă. Le vorbea despre frumusețile vederii, despre priveliștea munților, despre cer și răsărit, iar ei îl ascultau cu o neîncredere amuzată, care curând se prefăcu în osândă. Îi spuneau că, de fapt, nu există munți, că sfârșitul stâncilor unde pășteau lamele este chiar sfârșitul lumii; de acolo se ridică acoperișul ca de peșteră al universului, de unde cad roua și avalanșele; iar când el susținea cu tărie că lumea nu are nici capăt, nici acoperiș de felul celor închipuite de ei, spuneau că gândurile lui sunt păcătoase. Atât cât izbutea să le descrie cerul, norii și stelele, acestea li se păreau un gol hidos, o pustietate înspăimântătoare în locul acoperișului neted al lucrurilor în care credeau — era pentru ei un articol de credință că tavanul peșterii este de o netezime desăvârșită la pipăit. Văzu că într-un fel îi scandaliza, renunță cu totul la această latură a chestiunii și încercă să le arate folosul practic al vederii. Într-o dimineață îl văzu pe Pedro pe poteca numită Șaptesprezece, venind către casele din mijloc, dar încă prea departe ca să fie auzit ori mirosit, și le spuse asta.

— Peste puțin timp, proroci el, Pedro va fi aici.

Un bătrân observă că Pedro n-avea ce căuta pe poteca Șaptesprezece; și atunci, parcă spre adeverire, omul cu pricina, apropiindu-se, coti și trecu de-a curmezișul pe poteca Zece, apoi se întoarse cu pași sprinteni spre zidul de afară. Îl batjocoriră pe Nunez fiindcă Pedro nu sosi; iar mai târziu, când îi puse întrebări lui Pedro ca să-și dovedească buna-credință, Pedro negă și-l înfruntă cu obrăznicie, după care îi fu potrivnic.

Apoi îi înduplecă să-l lase să meargă mult în susul pajiștilor în pantă, spre zid, împreună cu un om mulțumit de sine, căruia îi făgădui să-i descrie tot ce se petrece printre case. Observă anumite plecări și sosiri, dar lucrurile care păreau să însemne ceva cu adevărat pentru oamenii aceștia se petreceau înăuntrul ori în spatele caselor fără ferestre — singurele lucruri pe care le luau în seamă ca să-l pună la încercare —, și despre acestea nu putea vedea ori spune nimic; după eșecul încercării și batjocura pe care nu și-o puteau stăpâni, recurse la forță. Se gândi să apuce o cazma și să-i trântească pe neașteptate la pământ pe unul sau doi dintre ei, arătând astfel, în luptă dreaptă, avantajul ochilor. Merse cu hotărârea până la a-și apuca cazmaua; apoi descoperi un lucru nou despre sine: îi era cu neputință să lovească un orb cu sânge rece.

Șovăi și își dădu seama că toți știau că apucase cazmaua. Stăteau în gardă, cu capetele înclinate într-o parte, și-și aplecau urechile spre el, așteptând ce va face mai departe.

— Pune jos cazmaua, zise unul, și-l cuprinse un soi de groază neputincioasă. Fu cât pe ce să asculte.

Apoi îl împinse pe unul înapoi, în zidul unei case, și fugi pe lângă el, afară din sat.

Străbătu de-a curmezișul una dintre pajiștile lor, lăsând în urmă o dâră de iarbă călcată, și curând se așeză lângă una dintre poteci. Simțea ceva din avântul care-i cuprinde pe toți oamenii la începutul unei lupte, dar mai multă nedumerire. Începu să înțeleagă că nici măcar nu te poți lupta cu voie bună cu niște făpturi a căror temelie de gândire e alta decât a ta. Departe văzu câțiva oameni cu cazmale și bețe ieșind din strada caselor și înaintând spre el, în linie desfășurată, de-a lungul mai multor poteci. Înaintau încet, vorbind des unii cu alții; din când în când, întregul cordon se oprea, adulmeca aerul și asculta.

Prima dată când făcură asta, Nunez râse. Dar după aceea nu mai râse.

Unul îi găsi urma în iarba pajiștii și veni aplecat, pipăind de-a lungul ei.

Timp de cinci minute urmări lenta desfășurare a cordonului, apoi pornirea lui vagă de a face ceva numaidecât deveni frenetică. Se ridică, făcu un pas sau doi către zidul împrejmuitor, se întoarse și veni puțin înapoi. Acolo stăteau toți, într-o semilună, nemișcați și ascultând.

Rămase și el nemișcat, strângând cazmaua foarte tare în amândouă mâinile. Să se năpustească asupra lor?

Pulsul din urechi îi bătea în ritmul cuvintelor: „În țara orbilor, chiorul este rege!”

Să se năpustească asupra lor?

Privi înapoi la zidul înalt, de neescaladat, din spatele lui — de neescaladat din pricina tencuielii netede, dar străpuns totuși de multe ușițe — și la șirul de căutători care se apropia. În spatele lor, alții ieșeau acum din strada caselor.

Să se năpustească asupra lor?

— Bogota! strigă unul. Bogota! Unde ești?

Strânse cazmaua și mai tare și porni în josul pajiștilor, spre locul locuințelor; îndată ce se mișcă, ei se îndreptară cu toții către el.

— Îi lovesc dacă mă ating, se jură. Pe Dumnezeu, îi lovesc. Îi lovesc!

Strigă tare:

— Ascultați, în valea asta am să fac ce vreau. Auziți? Am să fac ce vreau și am să merg unde vreau!

Se apropiau repede de el, bâjbâind, dar înaintând iute. Era ca un joc de-a baba-oarba, în care toți aveau ochii legați, în afară de unul.

— Puneți mâna pe el! strigă cineva.

Se pomeni în arcul unei curbe largi de urmăritori. Deodată simți că trebuie să treacă la faptă cu hotărâre.

— Nu înțelegeți! strigă el cu un glas care voia să fie puternic și hotărât, dar se frânse. Voi sunteți orbi, iar eu văd. Lăsați-mă în pace!

— Bogota! Pune jos cazmaua și ieși de pe iarbă!

Ultima poruncă, grotescă prin familiaritatea ei orășenească, îi stârni o izbucnire de mânie.

— Am să vă fac rău, zise el, suspinând de emoție. Pe Dumnezeu, am să vă fac rău. Lăsați-mă în pace!

Începu să alerge, fără să știe limpede încotro. Fugi de orbul cel mai apropiat, fiindcă era îngrozitor să-l lovească. Se opri, apoi țâșni ca să scape din rândurile lor care se închideau. Se îndreptă spre o deschidere mai largă, iar oamenii de pe amândouă laturile, simțind îndată apropierea pașilor lui, se repeziră unul către celălalt. Sări înainte, apoi văzu că va fi prins și — șuier! — cazmaua lovise. Simți izbitura moale a cazmalei într-o mână și-un braț; omul căzu cu un urlet de durere, iar el trecuse.

Trecuse! Și atunci se afla iar aproape de strada caselor, iar orbi, rotind cazmale și pari, alergau de colo-colo cu un soi de iuțeală chibzuită.

Auzi la timp pași în urma lui și văzu un om înalt năvălind și lovind către sunetul lui. Își pierdu cumpătul, aruncă în potrivnic cazmaua, care trecu la un yard pe lângă el, apoi se răsuci și fugi, răcnind de-a binelea în timp ce-l ocolea pe altul.

Îl cuprinsese panica. Alerga furios încoace și încolo, ferindu-se când nu era nevoie să se ferească și, în neliniștea de a vedea deodată în toate părțile, împiedicându-se. O clipă căzu, și ei îi auziră căderea. Departe, în zidul împrejmuitor, o ușiță îi păru raiul, și se repezi spre ea într-o goană nebună. Nu se uită înapoi la urmăritori până ce nu ajunse acolo, trecu poticnindu-se peste pod, se cățără puțin printre stânci, spre uimirea și spaima unei lame tinere, care dispăru din ochi în salturi, și se întinse, trăgându-și răsuflarea cu hohote.

Și astfel se sfârși lovitura lui de stat.

Rămase dincolo de zidul văii orbilor două nopți și două zile, fără hrană ori adăpost, cugetând la cele neașteptate. În timpul acestor cugetări repeta foarte des și mereu cu o notă mai adâncă de batjocură proverbul spulberat: „În țara orbilor, chiorul este rege.” Se gândea mai ales la felurile în care ar putea lupta cu oamenii aceștia și i-ar putea cuceri; devenea limpede că pentru el nu exista niciun mijloc cu putință de pus în practică. N-avea arme, și acum i-ar fi fost greu să facă rost de una.

Racila civilizației îl ajunsese chiar și la Bogota, și nu se putea îndupleca să coboare și să asasineze un orb. Firește, dacă ar fi făcut asta, le-ar fi putut apoi dicta condiții, amenințând că-i asasinează pe toți. Dar... mai devreme ori mai târziu trebuia să doarmă!...

Încercă și să găsească hrană printre pini, să se simtă bine sub crengile lor în timp ce noaptea cădea gerul, și — cu mai puțină încredere — să prindă prin viclenie o lamă, ca să încerce s-o omoare — poate lovind-o cu o piatră — și astfel, la urmă, poate să mănânce din ea. Dar lamele îl bănuiau, îl priveau cu ochi căprui, neîncrezători, și scuipau când se apropia. În a doua zi îl cuprinse frica și accesele de tremur. În cele din urmă se târî în jos, până la zidul Țării orbilor, și încercă să încheie o învoială. Se târî pe lângă pârâu, strigând, până când doi orbi ieșiră la poartă și-i vorbiră.

— Am fost nebun, zise el. Dar abia fusesem plăsmuit.

Ei spuseră că așa era mai bine.

Le spuse că acum era mai înțelept și se căia de tot ce făcuse.

Apoi plânse fără să vrea, fiindcă acum era foarte slab și bolnav, iar ei luară asta drept un semn bun.

Îl întrebară dacă mai crede că poate „vedea”.

— Nu, zise el. A fost o nebunie. Cuvântul nu înseamnă nimic... mai puțin decât nimic!

Îl întrebară ce se află deasupra.

— Cam de zece ori zece înălțimi de om, deasupra lumii, se află un acoperiș... de stâncă... și foarte, foarte neted...

Izbucni din nou în lacrimi isterice.

— Înainte să mă mai întrebați ceva, dați-mi de mâncare, altfel mor.

Se aștepta la pedepse cumplite, dar oamenii aceștia orbi erau în stare să fie îngăduitori. Socotiră răzvrătirea lui încă o dovadă a prostiei și inferiorității sale în toate; după ce-l biciuiră, îl puseră să facă munca cea mai simplă și mai grea pe care o aveau de dat cuiva, iar el, nevăzând alt mijloc de a trăi, făcu supus ce i se spunea.

Fu bolnav câteva zile, și-l îngrijiră cu bunătate. Supunerea lui deveni astfel mai împăcată. Dar stăruiau să zacă în întuneric, și aceasta era o mare suferință. Filozofi orbi veneau și-i vorbeau despre ușurătatea păcătoasă a minții lui și-l mustrau cu atâta putere pentru îndoielile asupra capacului de stâncă ce le acoperea cratița cosmică, încât aproape ajunse să se întrebe dacă nu era, într-adevăr, victima unei halucinații când nu-l vedea deasupra.

Astfel Nunez deveni cetățean al Țării orbilor; oamenii aceștia încetară să mai fie un popor privit în general și deveniră, pentru el, persoane deosebite și cunoscute, în timp ce lumea de dincolo de munți părea tot mai îndepărtată și mai ireală. Era Yacob, stăpânul lui, un om bun când nu era supărat; era Pedro, nepotul lui Yacob; și era Medina-saroté, fiica cea mai mică a lui Yacob. Era puțin prețuită în lumea orbilor, fiindcă avea un chip cu trăsături bine conturate și-i lipsea acea netezime lucioasă, mulțumitoare, care pentru orb este idealul frumuseții femeiești; dar Nunez o socoti frumoasă de la început, și curând, cel mai frumos lucru din întreaga creație. Pleoapele ei închise nu erau adâncite și roșii, cum era de obicei în vale, ci stăteau de parcă s-ar fi putut deschide iar în orice clipă; și avea gene lungi, socotite o gravă urâțenie. Iar glasul ei era puternic și nu mulțumea auzul fin al flăcăilor din vale. Așa că nu avea niciun iubit.

Veni o vreme când Nunez se gândi că, dacă ar putea s-o câștige, s-ar împăca să trăiască în vale tot restul zilelor.

O urmărea; căuta prilejuri să-i facă mici servicii și descoperi curând că ea îl băga în seamă. Odată, la o adunare dintr-o zi de odihnă, șezură unul lângă altul în lumina slabă a stelelor, iar muzica era dulce. Mâna lui o atinse pe a ei și îndrăzni s-o strângă. Atunci, cu multă duioșie, ea îi răspunse la strângere. Și într-o zi, pe când mâncau în întuneric, simți cum mâna ei îl căuta foarte ușor; întâmplarea făcu să izbucnească atunci focul, și văzu duioșia de pe chipul ei.

Căută să-i vorbească.

Se duse la ea într-o zi când ședea și torcea în lumina lunii de vară. Lumina o făcea o făptură de argint și taină. Se așeză la picioarele ei și-i spuse că o iubește, îi spuse cât de frumoasă îi părea. Avea glasul unui îndrăgostit, vorbea cu o venerație duioasă, aproape de înfiorare, iar ea nu mai fusese niciodată atinsă de adorație. Nu-i dădu niciun răspuns hotărât, dar era limpede că vorbele lui îi făceau plăcere.

După aceea îi vorbea ori de câte ori se ivea un prilej. Valea deveni lumea pentru el, iar lumea de dincolo de munți, unde oamenii trăiau în lumina soarelui, nu părea mai mult decât un basm pe care într-o zi avea să i-l toarne în urechi. Foarte nesigur și sfios îi vorbea despre vedere.

Vederea îi părea ei cea mai poetică dintre închipuiri și asculta descrierile stelelor, munților și propriei ei frumuseți dulci, în lumină albă, ca pe o plăcere vinovată. Nu credea, putea înțelege numai pe jumătate, dar era fermecată în chip tainic; iar lui i se părea că înțelege pe deplin.

Iubirea lui își pierdu înfiorarea și prinse curaj. Curând voia s-o ceară în căsătorie lui Yacob și bătrânilor, dar ei i se făcu frică și amână. Una dintre surorile ei mai mari fu cea dintâi care-i spuse lui Yacob că Medina-saroté și Nunez se iubeau.

Încă de la început, căsătoria lui Nunez cu Medina-saroté întâmpină o împotrivire foarte mare; nu atât fiindcă o prețuiau pe ea, cât fiindcă îl socoteau pe el o ființă aparte, un idiot, un neputincios aflat sub nivelul îngăduit unui om. Surorile ei se împotriviră cu înverșunare, fiindcă asta le-ar fi făcut de rușine pe toate; iar bătrânul Yacob, deși prinsese un soi de drag de șerbul lui neîndemânatic și ascultător, clătină din cap și spuse că lucrul nu putea fi. Tinerii se mâniară cu toții la ideea de a strica neamul, și unul merse până la a-l ocărî și a-l lovi pe Nunez. Acesta îi întoarse lovitura. Atunci, pentru prima oară, găsi un avantaj în faptul că vedea, chiar și pe înserat; după ce lupta se sfârși, nimeni nu mai era dornic să ridice mâna asupra lui. Dar căsătoria lui tot o socoteau cu neputință.

Bătrânul Yacob ținea mult la mezina lui și-l mâhnea s-o aibă plângând pe umărul său.

— Vezi tu, draga mea, e un idiot. Are închipuiri; nu poate face nimic cum trebuie.

— Știu, plângea Medina-saroté. Dar e mai bine decât era. Se face mai bine. Și e puternic, tată drag, și bun... mai puternic și mai bun decât oricare alt bărbat din lume. Și mă iubește... iar eu, tată, îl iubesc.

Bătrânul Yacob era foarte amărât văzând că nu se lasă mângâiată; pe deasupra — ceea ce-l amăra și mai tare —, îi plăcea Nunez pentru multe lucruri. Așa că se duse și șezu cu ceilalți bătrâni în sala de sfat fără ferestre, urmări încotro mergea vorba și, la timpul potrivit, zise:

— E mai bine decât era. Foarte probabil, într-o zi, îl vom găsi la fel de sănătos la minte ca noi.

Apoi, după aceea, unuia dintre bătrâni, care gândea adânc, îi veni o idee. Era marele doctor al oamenilor acestora, tămăduitorul lor, și avea o minte foarte filozofică și inventivă; gândul de a-l vindeca pe Nunez de ciudățeniile lui îi surâdea. Într-o zi când Yacob era de față, aduse iar vorba despre Nunez.

— L-am cercetat pe Bogota, zise el, și cazul mi-e mai limpede. Cred că foarte probabil ar putea fi vindecat.

— Asta am sperat întotdeauna, zise bătrânul Yacob.

— Creierul lui este afectat, zise doctorul orb.

Bătrânii murmurară a încuviințare.

— Acum, ce-l afectează?

— Ah! făcu bătrânul Yacob.

— Asta, zise doctorul, răspunzând propriei întrebări. Lucrurile acelea ciudate, numite ochi, care există ca să facă o adâncitură plăcută și moale în față, sunt bolnave, în cazul lui Bogota, în așa fel încât îi afectează creierul. Sunt foarte umflate, are gene și pleoapele i se mișcă; prin urmare, creierul lui se află într-o stare necontenită de iritare și tulburare.

— Da? zise bătrânul Yacob. Da?

— Și cred că pot spune cu destulă siguranță că, pentru a-l vindeca pe deplin, nu trebuie să facem decât o operație chirurgicală simplă și ușoară: anume, să înlăturăm aceste corpuri iritante.

— Și atunci va fi sănătos la minte?

— Atunci va fi pe deplin sănătos la minte și un cetățean cu totul admirabil.

— Slavă cerului pentru știință! zise bătrânul Yacob și plecă numaidecât să-i spună lui Nunez despre fericitele lui speranțe.

Dar felul în care Nunez primi vestea bună i se păru rece și dezamăgitor.

— După tonul pe care-l iei, zise el, s-ar putea crede că nu ții la fiica mea.

Medina-saroté fu cea care-l înduplecă pe Nunez să se înfățișeze înaintea chirurgilor orbi.

— Doar nu vrei, zise el, să-mi pierd darul vederii?

Ea clătină din cap.

— Lumea mea este vederea.

Capul ei se plecă și mai jos.

— Sunt lucrurile frumoase, micile lucruri frumoase... florile, lichenii printre stânci, lucirea și moliciunea unei bucăți de blană, cerul îndepărtat cu norii lui care plutesc în jos, apusurile și stelele. Și ești tu. Numai pentru tine e bine să ai vedere, să-ți vezi chipul dulce și senin, buzele blânde, mâinile dragi și frumoase împreunate... Pe ochii aceștia ai mei, pe care i-ai câștigat, pe ochii aceștia care mă țin legat de tine îi vor idioții ăștia. În schimb, va trebui să te ating, să te aud și să nu te mai văd niciodată. Va trebui să intru sub acoperișul acela de stâncă și piatră și întuneric, acoperișul acela îngrozitor sub care închipuirea ta stă încovoiată... Nu; nu ai vrea să fac asta?

În el se ivise o îndoială neplăcută. Se opri și lăsă lucrul în chip de întrebare.

— Mi-aș dori, zise ea, uneori...

Se opri.

— Da, zise el, puțin neliniștit.

— Mi-aș dori uneori... să nu vorbești așa.

— Cum?

— Știu că e frumos... e închipuirea ta. O iubesc, dar acum...

Îl cuprinse frigul.

— Acum? zise el cu glas stins.

Ea ședea cu totul nemișcată.

— Vrei să spui... crezi... că mi-ar fi mai bine, mai bine poate...

Înțelegea foarte repede multe lucruri. Simțea mânie, într-adevăr, mânie împotriva mersului obtuz al sorții, dar și compătimire pentru lipsa ei de înțelegere — o compătimire foarte apropiată de milă.

— Draga mea, zise el și vedea după paloarea ei cu câtă încordare sufletul ei se zbătea în fața lucrurilor pe care nu le putea spune.

O cuprinse în brațe, îi sărută urechea și rămaseră o vreme în tăcere.

— Dacă aș consimți la asta? zise el în cele din urmă, cu un glas foarte blând.

Ea își aruncă brațele în jurul lui, plângând năvalnic.

— O, dacă ai vrea! suspină. Numai dacă ai vrea!

* * *

O săptămână înaintea operației care avea să-l ridice din robia și inferioritatea lui la rangul unui cetățean orb, Nunez nu cunoscu somnul; în toate orele calde, însorite, pe când ceilalți dormeau fericiți, ședea cufundat în gânduri ori rătăcea fără țintă, încercând să-și îndrepte mintea asupra dilemei sale. Își dăduse răspunsul, își dăduse consimțământul, și tot nu era sigur. În sfârșit, timpul de muncă se sfârși, soarele răsări în splendoare peste crestele aurii și pentru el începu ultima zi de vedere. Petrecu câteva minute cu Medina-saroté înainte ca ea să se retragă la somn.

— Mâine, zise el, n-am să mai văd.

— Inima mea dragă! răspunse ea și-i strânse mâinile cu toată puterea.

— N-o să te doară decât puțin, zise ea; iar tu treci prin durerea asta... treci prin ea, iubitul meu drag, pentru mine... Dragul meu, dacă inima și viața unei femei pot face asta, am să te răsplătesc. Preaiubitul meu, preaiubitul meu cu glas duios, am să te răsplătesc.

Era copleșit de milă pentru sine și pentru ea.

O ținu în brațe, își apăsă buzele pe ale ei și-i privi pentru ultima oară chipul dulce.

— Adio! șopti către priveliștea aceea dragă. Adio!

Apoi, în tăcere, se întoarse și plecă de lângă ea.

Ea îi auzea pașii lenți îndepărtându-se, și ceva din ritmul lor o făcu să izbucnească în hohote de plâns.

Avusese într-adevăr de gând să se ducă într-un loc singuratic, unde pajiștile erau înfrumusețate de narcise albe, și să rămână acolo până la ceasul jertfei; dar, pe când mergea, își ridică ochii și văzu dimineața, dimineața ca un înger în armură de aur, coborând în pas de marș pe povârnișuri...

I se păru că, în fața acestei splendori, el și lumea oarbă din vale, iubirea lui și totul nu erau decât o groapă a păcatului.

Nu coti cum avusese de gând, ci merse înainte, trecu dincolo de zidul împrejmuitor și ieși printre stânci; ochii îi rămâneau mereu ațintiți la gheața și zăpada luminate de soare.

Le vedea frumusețea nemărginită, iar închipuirea lui zbura peste ele către lucrurile de dincolo, la care urma acum să renunțe pentru totdeauna.

Se gândea la lumea aceea mare și liberă de care era despărțit, lumea care era a lui; în minte i se arătară povârnișurile de dincolo, depărtare după depărtare, cu Bogota, un loc de frumusețe vie și nenumărată, splendoare ziua, taină luminoasă noaptea, un loc de palate, fântâni, statui și case albe, întins frumos în planul mijlociu. Se gândea cum, vreme de o zi sau cam așa, ai putea coborî prin trecători, apropiindu-te tot mai mult de străzile și drumurile ei pline de viață. Se gândea la călătoria pe râu, zi după zi, din marea Bogota spre lumea și mai vastă de dincolo, prin orașe și sate, păduri și ținuturi pustii, pe râul repezit, zi după zi, până când malurile s-ar depărta, iar marile vapoare cu aburi ar trece împroșcând apa și ai ajunge la mare — marea fără margini, cu cele o mie de insule, cu miile ei de insule și cu vasele abia zărite în depărtare, în necontenitele lor călătorii în jurul și de-a lungul lumii celei mari. Și acolo, neîngrădit de munți, vedeai cerul — cerul, nu un disc ca cel văzut aici, ci o boltă de albastru nemăsurat, un adânc al adâncurilor, în care pluteau stelele rotitoare...

Ochii îi cercetau marea perdea a munților cu o întrebare mai stăruitoare.

De pildă, dacă ai merge așa, în susul vâlcelului, până la hornul acela, ai putea ieși sus, printre pinii piperniciți care se întindeau de jur împrejur pe un fel de poliță, ridicându-se tot mai mult pe măsură ce treceau deasupra cheilor. Și apoi? Grohotișul acela s-ar putea străbate. De acolo, poate s-ar găsi o cale de cățărare care să-l ducă până la peretele de sub zăpadă; iar dacă hornul acela n-ar merge, un altul, mai spre răsărit, i-ar putea sluji mai bine scopul. Și apoi? Atunci ar ieși pe zăpada aceea luminată în chihlimbar și s-ar afla la jumătatea drumului spre culmea frumoaselor pustietăți.

Aruncă o privire înapoi spre sat, apoi se întoarse cu totul și-l privi stăruitor.

Se gândi la Medina-saroté, și ea devenise mică și îndepărtată.

Se întoarse iar spre zidul munților, pe care coborâse ziua până la el.

Apoi, cu mare băgare de seamă, începu să se cațere.

Când veni apusul nu se mai cățăra, dar era departe și sus. Fusese mai sus, dar încă se afla foarte sus. Hainele îi erau sfâșiate, mădularele pătate de sânge, era lovit în multe locuri, dar zăcea de parcă i-ar fi fost bine, și pe chip avea un zâmbet.

De unde se odihnea, valea părea într-o groapă, aproape o milă mai jos. Era deja încețoșată de pâclă și umbră, deși culmile munților din jur erau numai lumină și foc. Culmile munților din jur erau numai lumină și foc, iar micile amănunte ale stâncilor apropiate erau îmbibate de o frumusețe subtilă — o vână de mineral verde străbătând cenușiul, sclipirea fețelor de cristal ici și colo, un lichen portocaliu minuscul, de o frumusețe până în cele mai mici amănunte, chiar lângă fața lui. În chei erau umbre adânci, misterioase, albastrul adâncindu-se în violet, iar violetul într-un întuneric luminos; deasupra se afla întinderea fără hotar a cerului. Dar nu mai lua în seamă lucrurile acestea, ci zăcea acolo cu totul nemișcat, zâmbind de parcă era mulțumit numai că scăpase din valea orbilor, unde crezuse că avea să fie rege.

Strălucirea apusului trecu și veni noaptea; iar el zăcea mai departe, liniștit și mulțumit, sub stelele reci și limpezi.