I
Waythorn, în fața căminului din salon, își aștepta soția să coboare la cină.
Era prima lor seară sub propriul lui acoperiș, și se mira de fiorul de neliniște băiețească pe care-l simțea. Nu era, ce-i drept, chiar atât de bătrân — oglinda nu-i dădea cu mult peste cei treizeci și cinci de ani pe care îi mărturisea soția lui —, dar își închipuise că ajunsese de-acum în zona temperată; și totuși iată-l pândindu-i pașii cu o duioasă simțire a tot ce însemnau ei, în vreme ce prin plăcerea pe care i-o dădeau odaia primitoare și cina bună de alături plutea un vechi crâmpei de vers despre stâlpii ușii de nuntă împodobiți cu ghirlande.[1]
Fuseseră chemați în grabă din luna de miere de boala lui Lily Haskett, copilul din prima căsătorie a doamnei Waythorn. La dorința lui Waythorn, fetița fusese mutată în casa lui chiar în ziua nunții mamei ei, iar doctorul, la sosirea lor, le dăduse vestea că era bolnavă de tifos, dar declarase că toate simptomele erau favorabile. Lily putea înfățișa doisprezece ani de sănătate fără cusur, iar boala făgăduia să fie una ușoară. Infirmiera vorbise la fel de liniștitor și, după o clipă de spaimă, doamna Waythorn se împăcase cu situația. Ținea foarte mult la Lily — dragostea ei pentru copil fusese poate farmecul hotărâtor în ochii lui Waythorn —, dar avea nervii aceia desăvârșit echilibrați pe care îi moștenise și fetița, și nicio femeie nu-și irosise vreodată mai puțini nervi în griji fără folos. Waythorn se aștepta deci s-o vadă intrând dintr-o clipă într-alta, cu o mică întârziere din pricina unei ultime priviri aruncate lui Lily, dar tot atât de senină și de îngrijit gătită ca și cum sărutarea ei de noapte bună ar fi fost pusă pe fruntea sănătății. Liniștea ei îl odihnea; îi slujea drept balast pentru sensibilitatea lui cam nestatornică. Închipuindu-și-o aplecată peste patul copilului, se gândea cât de alinătoare trebuie să fie prezența ei lângă un bolnav: numai pasul ei ar fi vestit însănătoșirea.
Propria lui viață fusese cenușie, mai curând din fire decât din pricina împrejurărilor, și fusese atras de ea de veselia netulburată care o păstra proaspătă și mlădioasă la o vârstă când ocupațiile celor mai multe femei încep să se facă fie molatice, fie febrile. Știa ce se spunea despre ea; căci, oricât de iubită era în lume, existase întotdeauna un slab curent ascuns de ponegrire. Când apăruse la New York, cu nouă sau zece ani în urmă, ca drăguța doamnă Haskett pe care Gus Varick o dezgropase cine știe de unde — de la Pittsburgh ori de la Utica? —, societatea, deși o primise pe loc, își păstrase dreptul de a pune la îndoială propria-i lipsă de discernământ.[2] Cercetările dovediseră totuși legătura ei neîndoielnică cu o familie care domnea în lumea bună și explicaseră divorțul ei recent ca urmarea firească a unei fugi din casa părintească, la șaptesprezece ani, ca să se mărite; și, cum despre domnul Haskett nu se știa nimic, era ușor să se creadă despre el tot ce era mai rău.
Recăsătorirea lui Alice Haskett cu Gus Varick fu un pașaport pentru cercul a cărui recunoaștere o râvnea, și vreme de câțiva ani soții Varick fură perechea cea mai căutată din oraș. Din nefericire, alianța fu scurtă și furtunoasă, iar de data aceasta soțul își avu apărătorii lui. Totuși, până și cei mai statornici susținători ai lui Varick recunoșteau că nu era făcut pentru căsnicie, iar plângerile doamnei Varick erau de o natură care putea înfrunta cercetarea tribunalelor din New York. Un divorț la New York e prin el însuși o diplomă de virtute,[3] iar în semivăduvia acestei a doua despărțiri doamna Varick căpătă un aer de sfințenie și i se îngădui să-și încredințeze nedreptățile unora dintre cele mai scrupuloase urechi din oraș. Dar, când se află că urma să se mărite cu Waythorn, se produse o clipă de împotrivire. Cele mai bune prietene ale ei ar fi preferat s-o vadă rămânând în rolul soției nedreptățite, care o prindea tot atât de bine cum prinde doliul de crep un ten trandafiriu. Ce-i drept, trecuse un răstimp cuviincios și nici măcar nu se insinua că Waythorn i-ar fi luat locul predecesorului său. Lumea clătina totuși din cap pe seama lui, iar un prieten zgârcit cu aprobările, căruia îi spusese că face pasul acesta cu ochii deschiși, îi răspunsese ca un oracol: „Da — și cu urechile astupate.”
Waythorn își putea îngădui să zâmbească de asemenea insinuări. Ca să vorbim pe limba celor de pe Wall Street, le „scontase” dinainte.[4] Știa că societatea nu s-a deprins încă cu urmările divorțului și că, până nu se va deprinde, orice femeie care se folosește de libertatea pe care i-o dă legea trebuie să-și fie singură propria justificare în lume. Waythorn avea o încredere amuzată în priceperea soției lui de a se justifica. Așteptările îi fură împlinite și, înainte de nuntă, cercul lui Alice Varick se strânsese pe față în jurul ei. Ea primi totul netulburată: avea un fel de a trece peste piedici fără să pară că le bagă de seamă, iar Waythorn își amintea cu uimire de fleacurile pentru care își tocise nervii. Avea sentimentul că găsise adăpost într-o fire mai bogată și mai caldă decât a lui, iar mulțumirea lui, în clipa aceea, se rezuma cu umor în gândul că soția lui, după ce va fi făcut tot ce se putea pentru Lily, nu se va rușina să coboare și să se bucure de o cină bună.
Bucuria unei asemenea plăceri nu era însă sentimentul pe care îl exprima chipul fermecător al doamnei Waythorn când veni, în sfârșit, lângă el. Deși își pusese cea mai încântătoare dintre rochiile ei de interior, uitase să-și pună și zâmbetul care mergea cu ea, iar Waythorn socoti că n-o văzuse niciodată arătând atât de aproape de îngrijorare.
— Ce s-a întâmplat? o întrebă el. E ceva cu Lily?
— Nu; tocmai am fost la ea și doarme încă. — Doamna Waythorn șovăi. — Dar s-a întâmplat ceva supărător.
Îi luase amândouă mâinile și abia acum băgă de seamă că strivea o hârtie între ele.
— Scrisoarea asta?
— Da… domnul Haskett a scris… adică avocatul lui a scris.
Waythorn simți cum se înroșește, stânjenit. Îi lăsă mâinile.
— Despre ce?
— Despre vizitele la Lily. Știi, tribunalele…
— Da, da, o întrerupse el nervos.
Despre Haskett nu se știa nimic la New York. Se presupunea, vag, că rămăsese în întunericul cel mai din afară din care fusese salvată soția lui, iar Waythorn era unul dintre puținii care știau că renunțase la afacerile lui din Utica și o urmase la New York ca să fie aproape de fetiță. Pe vremea când își făcea curte, Waythorn o întâlnise adesea pe Lily în pragul casei, trandafirie și zâmbitoare, în drum „să-l vadă pe tăticu”.
— Îmi pare atât de rău, murmură doamna Waythorn.
El se scutură din gânduri.
— Ce vrea?
— Vrea s-o vadă. Știi că ea merge la el o dată pe săptămână.
— Ei bine… doar nu se așteaptă să meargă la el acum?
— Nu… a aflat că e bolnavă; dar se așteaptă să vină el aici.
— Aici?
Doamna Waythorn se îmbujoră sub privirea lui. Își feriră ochii unul de altul.
— Mă tem că are dreptul… O să vezi… — Și schiță gestul de a-i întinde scrisoarea.
Waythorn se îndepărtă cu un gest de refuz. Rămase privind în jur, prin odaia luminată cu blândețe, care cu o clipă înainte i se păruse atât de plină de intimitate nupțială.
— Îmi pare atât de rău, repetă ea. Dacă Lily ar fi putut fi mutată…
— Nici nu poate fi vorba, răspunse el nerăbdător.
— Așa cred și eu.
Buza începuse să-i tremure, iar el se simți o brută.
— Trebuie să vină, firește, spuse el. Când e… ziua lui?
— Mă tem că… mâine.
— Foarte bine. Trimite-i un bilet dimineață.
Majordomul intră să anunțe că cina era servită.
Waythorn se întoarse spre soția lui.
— Vino… trebuie să fii obosită. E îngrozitor, dar încearcă să nu te mai gândești, spuse el, trecându-i mâna pe sub brațul lui.
— Ești atât de bun, dragul meu. O să încerc, îi răspunse ea în șoaptă.
Chipul i se lumină numaidecât și, când îl privi peste flori, printre abajururile trandafirii ale lumânărilor, el îi văzu buzele tremurând iar, înapoi într-un zâmbet.
— Ce frumos e totul! suspină ea, cu desfătare.
El se întoarse spre majordom.
— Adu numaidecât șampania, te rog. Doamna Waythorn e obosită.
Peste o clipă-două, privirile li se întâlniră deasupra paharelor spumegânde. Ochii ei erau cu totul limpezi și netulburați: el văzu că îi ascultase îndemnul și uitase.
II
A doua zi dimineață, Waythorn plecă spre birou mai devreme ca de obicei. Haskett nu avea să vină, probabil, decât după-amiază, dar un instinct de fugă îl alunga din casă. Avea de gând să lipsească toată ziua — se gândea chiar să cineze la club. Când ușa se închise în urma lui, își spuse că, până s-o deschidă el din nou, ea avea să fi lăsat să intre un alt bărbat, care avea tot atâta drept să treacă pragul ca și el, iar gândul acesta îl umplu de o repulsie trupească.
Prinse trenul „suspendat”[5] la ora funcționarilor și se pomeni strivit între două straturi de omenire atârnată de mânere. La Strada Opt, omul din fața lui se strecură afară și altul îi luă locul. Waythorn ridică ochii și văzu că era Gus Varick. Stăteau atât de aproape unul de altul, încât era cu neputință să nu bage de seamă zâmbetul de recunoaștere de pe chipul frumos și cam buhăit al lui Varick. Și, la urma urmei, de ce nu? Fuseseră întotdeauna în termeni buni, iar Varick divorțase înainte ca Waythorn să înceapă să-i facă curte soției lui. Cei doi schimbară o vorbă despre veșnica nemulțumire a trenurilor ticsite, iar când un loc de lângă ei rămase ca prin minune liber, instinctul de conservare îl făcu pe Waythorn să se strecoare pe el, lângă Varick.
Acesta din urmă răsuflă ușurat, cum răsuflă oamenii grași.
— Doamne… începeam să mă simt ca o floare presată. — Se lăsă pe spate, privindu-l nepăsător pe Waythorn. — Îmi pare rău să aud că Sellers a căzut iar la pat.
— Sellers? repetă Waythorn, tresărind la numele asociatului său.
Varick păru surprins.
— Nu știai că zace de gută?
— Nu. Am fost plecat… m-am întors abia aseară.
Waythorn simți cum se înroșește dinainte, așteptând zâmbetul celuilalt.
— A… da; firește. Iar criza lui Sellers a venit acum două zile. Mă tem că e destul de rău. Foarte neplăcut pentru mine, ce-i drept, fiindcă tocmai încheia pentru mine o afacere destul de importantă.
— A?
Waythorn se întrebă vag de când se ocupa Varick de „afaceri importante”. Până atunci se bălăcise numai prin apele mici ale speculei, de care biroul lui Waythorn nu se ocupa de obicei.
Îi trecu prin minte că Varick vorbea poate la întâmplare, ca să destindă încordarea apropierii lor. Încordarea aceea devenea pentru Waythorn tot mai vădită cu fiecare clipă, și când, la Cortlandt Street, zări un cunoscut și avu dintr-odată viziunea tabloului pe care el și Varick trebuie să-l fi înfățișat unui ochi inițiat, sări în picioare mormăind o scuză.
— Sper să-l găsești pe Sellers mai bine, spuse Varick politicos, iar el îi răspunse bâlbâindu-se: „Dacă-ți pot fi de vreun folos…”, și se lăsă purtat de mulțimea care cobora pe peron.
La birou află că Sellers era într-adevăr bolnav de gută și că, probabil, nu va putea ieși din casă vreme de câteva săptămâni.
— Îmi pare rău că s-a întâmplat așa, domnule Waythorn, spuse primul-funcționar, cu un înțeles amabil. Domnul Sellers era foarte necăjit la gândul că vă lasă atâta muncă în plus tocmai acum.
— A, n-are nicio importanță, spuse Waythorn grăbit.
În sinea lui se bucura de povara treburilor în plus și îi făcea plăcere să se gândească că, după ce va fi isprăvit lucrul pe ziua aceea, va trebui să treacă pe la asociatul său în drum spre casă.
Întârzie la dejun și intră în cel mai apropiat restaurant, în loc să meargă la club. Localul era plin, iar chelnerul îl zori spre fundul sălii, ca să pună mâna pe singura masă liberă. În norul de fum de țigări de foi, Waythorn nu-și deosebi numaidecât vecinii; dar, peste puțin, privind în jur, îl văzu pe Varick așezat la câțiva pași. De data aceasta, din fericire, erau prea departe ca să poată sta de vorbă, iar Varick, care avea fața întoarsă în altă parte, probabil nici nu-l văzuse; dar era o ironie în această nouă apropiere a lor.
Se spunea despre Varick că îi plăcea să trăiască bine, iar Waythorn, în vreme ce-și înghițea în grabă dejunul, se uita aproape cu invidie la felul tihnit în care celălalt își savura masa. Când Waythorn îl zărise prima dată, tocmai își servea, cu o chibzuință de cunoscător, o bucățică de camembert ajuns în punctul ideal de topire, iar acum, după ce brânza fusese strânsă de pe masă, își turna café double-ul din micul ibric de lut cu două caturi. Turna încet, cu profilul rumen aplecat asupra treburii, ținând cu o mână albă, plină de inele, capacul ibricului; apoi întinse cealaltă mână spre carafa de coniac de lângă cot, umplu un păhărel de lichior, sorbi cu grijă, ca să încerce, și turnă coniacul în ceașca de cafea.
Waythorn îl privea ca fermecat. La ce se gândea? Numai la aroma cafelei și a lichiorului? Întâlnirea de dimineață nu-i lăsase în gânduri mai multă urmă decât pe chip? Ieșise oare soția lui atât de cu totul din viața lui, încât până și această ciudată întâlnire cu soțul ei de acum, la nici o săptămână după ce ea se recăsătorise, nu era decât o întâmplare a zilei? Și, în vreme ce Waythorn se tot gândea, îl izbi o altă idee: se întâlnise oare vreodată Haskett cu Varick așa cum se întâlniseră adineauri Varick și el? Amintirea lui Haskett îl tulbură, așa că se ridică și ieși din restaurant pe un drum ocolit, ca să scape de ironia placidă a salutului din cap al lui Varick.
Trecuse de șapte când Waythorn ajunse acasă. I se păru că lacheul care-i deschise ușa se uita la el în chip ciudat.
— Ce face domnișoara Lily? întrebă el în grabă.
— Foarte bine, domnule. Un domn…
— Spune-i lui Barlow să amâne cina cu o jumătate de oră, îi tăie vorba Waythorn, urcând grăbit scările.
Se duse drept în camera lui și se îmbrăcă fără s-o vadă pe soția lui. Când ajunse în salon, ea era acolo, proaspătă și strălucitoare. Lily avusese o zi bună; doctorul nu mai venea în seara aceea.
La cină, Waythorn îi povesti despre boala lui Sellers și despre încurcăturile care decurgeau din ea. Ea îl ascultă cu înțelegere, rugându-l să nu se lase copleșit de muncă și punându-i întrebări vagi, femeiești, despre rânduiala biroului. Apoi îi făcu cronica zilei lui Lily; îi repetă ce spuseseră infirmiera și doctorul și îi spuse cine trecuse să întrebe de fetiță. N-o văzuse niciodată mai senină și mai netulburată. Îl izbi, cu o ciudată strângere de inimă, gândul că era foarte fericită să fie cu el, atât de fericită, încât găsea o plăcere copilărească în a-i povesti mărunțișurile zilei ei.
După cină trecură în bibliotecă, iar servitorul puse cafeaua și lichiorurile pe o măsuță joasă, în fața ei, și ieși din încăpere. Arăta neobișnuit de gingașă și de copilăroasă în rochia ei de un roz palid, pe pielea întunecată a unuia dintre fotoliile lui de burlac. Cu o zi înainte, contrastul l-ar fi încântat.
Acum se întoarse, alegându-și o țigară de foi cu o chibzuință prefăcută.
— A venit Haskett? întrebă el, cu spatele la ea.
— A, da… a venit.
— Nu l-ai văzut, firește?
Ea șovăi o clipă.
— Am lăsat-o pe infirmieră să-l vadă.
Asta era tot. Nu mai era nimic de întrebat. Se răsuci spre ea, apropiind un chibrit de țigară. Ei bine, lucrul se sfârșise, măcar pentru o săptămână. Va încerca să nu se mai gândească la el. Ea ridică ochii spre el, puțin mai trandafirie decât de obicei, cu un zâmbet în privire.
— Vrei cafeaua acum, dragul meu?
El se rezemă de polița căminului, privind-o cum ridica ibricul. Lumina lămpii scotea o sclipire din brățările ei și-i atingea cu strălucire părul moale. Ce ușoară și ce subțire era și cum se topea fiecare gest în cel care-l urma! Părea o ființă făcută numai din armonii. Pe măsură ce gândul la Haskett se depărta, Waythorn simți că se lasă din nou în voia bucuriei de a stăpâni. Erau ale lui mâinile acelea albe, cu mișcările lor fluturânde, ale lui aburul ușor al părului, buzele și ochii…
Ea puse ibricul jos și, întinzând mâna după carafa de coniac, măsură un păhărel de lichior și i-l turnă în ceașcă.
Waythorn scoase deodată o exclamație.
— Ce s-a întâmplat? spuse ea, speriată.
— Nimic; numai că… eu nu-mi pun coniac în cafea.
— A, ce proastă sunt! strigă ea.
Privirile li se întâlniră, iar ea se înroși deodată, dureros, până-n albul ochilor.
III
Zece zile mai târziu, domnul Sellers, încă țintuit în casă, îl rugă pe Waythorn să treacă pe la el în drum spre birou.
Asociatul mai vârstnic, cu piciorul înfășat sprijinit lângă foc, își primi colegul cu un aer stânjenit.
— Îmi pare rău, dragul meu; trebuie să te rog să faci pentru mine un lucru cam neplăcut.
Waythorn așteptă, iar celălalt urmă, după o pauză pe care o folosi, se pare, ca să-și rânduiască frazele:
— Adevărul e că, atunci când m-a doborât boala, tocmai mă apucasem de o afacere destul de complicată pentru… Gus Varick.
— Ei? spuse Waythorn, încercând să-l pună în largul lui.
— Ei bine… uite cum stau lucrurile: Varick a venit la mine cu o zi înainte de criză. Primise, pesemne, un pont de la cineva din interior și câștigase vreo sută de mii. A venit să-i dau un sfat, iar eu l-am îndemnat să intre în afacere cu Vanderlyn.
— A, drace! exclamă Waythorn.
Văzu într-o clipă ce se întâmplase. Investiția era ademenitoare, dar cerea tratative. Ascultă liniștit cum Sellers îi expunea cazul și, când acesta isprăvi, spuse:
— Crezi că ar trebui să-l văd eu pe Varick?
— Mă tem că eu nu pot încă. Doctorul e neînduplecat. Iar treaba asta nu poate aștepta. Nu-mi place să te rog, dar nimeni altul din birou nu-i cunoaște toate dedesubturile.
Waythorn rămase tăcut. Nu-i păsa nici cât negru sub unghie de izbânda afacerii lui Varick, dar trebuia ținut seama de onoarea firmei, și cu greu l-ar fi putut refuza pe asociatul său.
— Foarte bine, spuse el, o fac eu.
În după-amiaza aceea, înștiințat prin telefon, Varick veni la birou. Waythorn, așteptându-l în cabinetul lui, se întreba ce credeau ceilalți despre asta. Ziarele, la vremea căsătoriei doamnei Waythorn, își informaseră cititorii despre fiecare amănunt al aventurilor ei matrimoniale de mai înainte, iar Waythorn și-i putea închipui pe funcționari zâmbind pe la spatele lui Varick, în timp ce acesta era poftit înăuntru.
Varick se purtă admirabil. Era firesc fără să-și piardă demnitatea, iar Waythorn își dădea seama că el însuși făcea o figură mult mai puțin impunătoare. Varick n-avea nicio experiență în afaceri, și convorbirea se prelungi aproape un ceas, în vreme ce Waythorn îi înfățișa, cu o precizie scrupuloasă, amănuntele tranzacției propuse.
— Îți sunt nespus de îndatorat, spuse Varick ridicându-se. Adevărul e că nu sunt deprins să am de îngrijit bani mulți și n-aș vrea să mă fac de râs… — Zâmbi, iar Waythorn nu se putu opri să nu bage de seamă că zâmbetul lui avea ceva plăcut. — E al naibii de ciudat să ai destui bani cât să-ți plătești datoriile. Acum câțiva ani mi-aș fi vândut sufletul pentru asta!
Waythorn tresări la aluzie. Auzise zvonindu-se că lipsa de bani fusese una dintre pricinile hotărâtoare ale despărțirii soților Varick, dar nu-i trecu prin minte că vorbele lui Varick ar fi fost intenționate. I se păru mai curând că dorința de a ocoli subiectele stânjenitoare îl târâse, fatal, tocmai într-unul dintre ele. Waythorn nu voia să rămână mai prejos în politețe.
— Vom face tot ce putem pentru dumneata, spuse el. Cred că ai intrat într-o afacere bună.
— A, sunt sigur că e grozavă. E nespus de amabil din partea dumitale… — Varick se opri, stânjenit. — Presupun că lucrurile s-au aranjat acum… dar dacă…
— Dacă se întâmplă ceva înainte ca Sellers să se pună pe picioare, ne mai vedem, spuse Waythorn liniștit.
Se bucura, până la urmă, că părea cel mai stăpân pe sine dintre ei doi.
Boala lui Lily își urmă cursul fără piedici și, pe măsură ce zilele treceau, Waythorn se obișnui cu gândul vizitei săptămânale a lui Haskett. Prima dată când se întoarse ziua aceea, rămase în oraș până târziu și, la întoarcere, își întrebă soția despre vizită. Ea îi răspunse pe loc că Haskett o văzuse doar pe infirmieră, jos, fiindcă doctorul nu voia să intre nimeni în camera copilului până nu trecea criza.
Săptămâna următoare, Waythorn își dădu din nou seama că ziua aceea revenise, dar o uitase până să ajungă acasă la cină. Criza bolii veni câteva zile mai târziu, cu o scădere repede a febrei, iar fetița fu declarată în afara oricărei primejdii. În bucuria care urmă, gândul la Haskett ieși din mintea lui Waythorn, iar într-o după-amiază, intrând în casă cu cheia lui, se duse drept în bibliotecă fără să bage de seamă o pălărie și o umbrelă ponosite în vestibul.
În bibliotecă găsi un omuleț șters, cu o barbă cenușie și cam rară, șezând pe marginea unui scaun. Străinul ar fi putut fi un acordor de piane sau una dintre acele persoane de o pricepere misterioasă care sunt chemate la nevoie ca să potrivească vreun amănunt al mașinăriei casnice. Clipi spre Waythorn prin niște ochelari cu ramă de aur și spuse blând:
— Domnul Waythorn, presupun? Eu sunt tatăl lui Lily.
Waythorn se înroși.
— A… se bâlbâi el stânjenit, și se opri, neplăcându-i să pară nepoliticos.
În sinea lui încerca să-l potrivească pe Haskett cel adevărat cu chipul lui așa cum îl proiectaseră amintirile soției sale. Waythorn fusese lăsat să înțeleagă că primul soț al lui Alice fusese o brută.
— Îmi pare rău că vă deranjez, spuse Haskett, cu politețea lui de după tejghea.
— Nici nu merită vorbit, răspunse Waythorn, adunându-se. Presupun că i s-a dat de știre infirmierei?
— Așa cred. Pot să aștept, spuse Haskett.
Avea un fel resemnat de a vorbi, ca și cum viața i-ar fi tocit puterea firească de a se împotrivi.
Waythorn rămase în prag, trăgându-și nervos mănușile.
— Îmi pare rău că ați fost ținut să așteptați. O să trimit după infirmieră, spuse el; și, deschizând ușa, adăugă cu efort: Mă bucur că vă putem da vești bune despre Lily.
Se strâmbă când îi scăpă acel „putem”, dar Haskett păru să nu-l bage de seamă.
— Vă mulțumesc, domnule Waythorn. Au fost zile de mare neliniște pentru mine.
— Ei, au trecut. Curând o să poată veni ea la dumneavoastră.
Waythorn dădu din cap și ieși.
În camera lui, se aruncă într-un fotoliu cu un geamăt. Ura această sensibilitate femeiască din pricina căreia suferea atât de ascuțit de pe urma întâmplărilor grotești ale vieții. Știuse, când se însurase, că amândoi foștii soți ai nevestei lui erau în viață și că, printre nenumăratele atingeri ale existenței moderne, erau o mie de șanse contra una să dea peste unul sau peste celălalt; și totuși se trezea la fel de tulburat de scurta lui întâlnire cu Haskett ca și cum legea n-ar fi înlăturat, cu atâta îndatorire, toate piedicile din calea întâlnirii lor.
Waythorn sări în picioare și începu să se plimbe nervos prin odaie. Nu suferise nici pe jumătate atât de pe urma celor două întâlniri cu Varick. Prezența lui Haskett în propria lui casă făcea situația atât de greu de îndurat. Se opri, auzind pași pe coridor.
— Pe aici, vă rog, o auzi el pe infirmieră spunând.
Îl conduceau, așadar, pe Haskett sus: nu era colț al casei care să nu-i fie deschis. Waythorn se lăsă să cadă în alt fotoliu, privind pierdut înaintea lui. Pe măsuța de toaletă stătea o fotografie a lui Alice, făcută pe vremea când o cunoscuse. Era pe atunci Alice Varick — cât de rafinată și de desăvârșită o socotise! Perlele de la gâtul ei erau ale lui Varick. La stăruința lui Waythorn, fuseseră înapoiate înainte de nuntă. Îi dăruise oare Haskett vreodată vreun giuvaer — și ce se făcuse cu el, se întreba Waythorn? Își dădu seama deodată că știa foarte puțin despre trecutul lui Haskett și despre situația lui de acum; dar, după înfățișarea omului și după felul lui de a vorbi, putea reconstitui cu o precizie ciudată lumea primei căsnicii a lui Alice. Și-l uimi gândul că ea avea, în fundalul vieții ei, o fază a existenței atât de deosebită de tot ce legase el vreodată de ea. Varick, oricare i-ar fi fost cusururile, era un gentleman, în înțelesul convențional și tradițional al cuvântului: înțelesul care, în clipa aceea, părea, destul de ciudat, să aibă pentru Waythorn cea mai multă însemnătate. El și Varick aveau aceleași obiceiuri de lume, vorbeau aceeași limbă, înțelegeau aceleași aluzii. Dar celălalt… îl stăpânea, în chip grotesc, gândul că Haskett purtase o cravată gata înnodată, prinsă cu un elastic. De ce să simbolizeze amănuntul acela ridicol întregul om? Waythorn era exasperat de propria lui meschinărie, dar cravata creștea, i se impunea, devenea parcă cheia trecutului lui Alice. O putea vedea, ca doamna Haskett, șezând într-un „salonaș din față” mobilat cu pluș, cu o pianolă și cu un exemplar din „Ben Hur”[6] pe masa din mijloc. O putea vedea mergând la teatru cu Haskett — sau poate chiar la o „serată a parohiei” —, ea cu o „pălărie ca-n tablouri”, iar Haskett într-o redingotă neagră, cam șifonată, cu cravata gata înnodată pe elastic. În drum spre casă se vor fi oprit să se uite la vitrinele luminate, zăbovind în fața fotografiilor actrițelor din New York. Duminică după-amiaza, Haskett o va fi scos la plimbare, împingând-o pe Lily înaintea lor într-un cărucior smălțuit în alb, iar Waythorn avea o viziune a oamenilor cu care se vor fi oprit să stea de vorbă. Își putea închipui cât de drăguță trebuie să fi arătat Alice, într-o rochie croită cu dibăcie după sfaturile unei reviste de modă din New York, și cum trebuie să le fi privit de sus pe celelalte femei, frământându-se în viața ei și simțind în taină că locul ei era într-o lume mai mare.
Pentru moment, cel mai de seamă gând al lui era uimirea în fața felului în care ea se lepădase de faza de existență pe care o presupunea căsătoria cu Haskett. Era ca și cum întreaga ei înfățișare, fiecare gest, fiecare inflexiune, fiecare aluzie ar fi fost o negare studiată a acelei perioade din viața ei. Dacă ar fi tăgăduit că fusese măritată cu Haskett, n-ar fi fost mai vădit vinovată de prefăcătorie decât prin această ștergere a ființei care fusese soția lui.
Waythorn tresări, oprindu-se din cercetarea pricinilor ei. Ce drept avea să-și făurească o efigie fantastică a ei și apoi s-o judece? Ea îi vorbise vag despre prima ei căsnicie ca despre una nefericită, lăsase să se înțeleagă, cu o rezervă cuviincioasă, că Haskett făcuse prăpăd printre iluziile ei tinerești… Era păcat, pentru liniștea lui Waythorn, că tocmai lipsa de răutate a lui Haskett arunca o lumină nouă asupra naturii acelor iluzii. Un bărbat preferă să creadă că soția lui a fost brutalizată de primul ei soț, decât că lucrurile s-au petrecut invers.
IV
— Domnule Waythorn, nu-mi place guvernanta aceea franțuzoaică a lui Lily.
Haskett, smerit și cu aerul că-și cere iertare, stătea în picioare în fața lui Waythorn, în bibliotecă, răsucindu-și în mână pălăria ponosită.
Waythorn, surprins în fotoliul lui cu ziarul de seară, se uită nedumerit la vizitator.
— O să mă scuzați că am cerut să vă văd, continuă Haskett. Dar asta e ultima mea vizită și m-am gândit că, dacă aș putea să vă spun o vorbă, ar fi mai bine decât să-i scriu avocatului doamnei Waythorn.
Waythorn se ridică, stingherit. Nici lui nu-i plăcea guvernanta franțuzoaică; dar asta n-avea nicio legătură.
— Nu sunt chiar așa de sigur, răspunse el țeapăn; dar, de vreme ce doriți, o să-i transmit mesajul dumneavoastră… soției mele.
Șovăia întotdeauna la pronumele posesiv când îi vorbea lui Haskett.
Celălalt oftă.
— Nu știu zău dacă o să folosească la mare lucru. Nu i-a plăcut când i-am vorbit eu.
Waythorn se înroși.
— Când ați văzut-o? întrebă el.
— Nu de la prima zi când am venit s-o văd pe Lily… îndată după ce s-a îmbolnăvit. I-am spus atunci că nu-mi place guvernanta.
Waythorn nu răspunse. Își amintea limpede că, după acea primă vizită, își întrebase soția dacă îl văzuse pe Haskett. Ea îl mințise atunci, dar de atunci încoace îi respectase dorințele; iar întâmplarea arunca o lumină ciudată asupra caracterului ei. Era sigur că n-ar fi stat de vorbă cu Haskett în prima zi dacă ar fi ghicit că Waythorn avea să se împotrivească, iar faptul că nu ghicise îi era acestuia aproape tot atât de neplăcut ca descoperirea că fusese mințit.
— Nu-mi place femeia aceea, repeta Haskett, cu o stăruință blândă. Nu-i cinstită, domnule Waythorn… o să învețe copilul să umble cu ascunzișuri. Am băgat de seamă o schimbare la Lily… vrea prea tare să placă… și nu mai spune totdeauna adevărul. Era copilul cel mai cinstit, domnule Waythorn… — Se opri, cu glasul cam îngroșat. — Nu că n-aș vrea să aibă și ea o educație ca la lumea bună, încheie el.
Waythorn fu mișcat.
— Îmi pare rău, domnule Haskett; dar, sincer vorbind, nu prea văd ce pot face eu.
Haskett șovăi. Apoi își puse pălăria pe masă și înaintă pe covorul din fața căminului, unde stătea Waythorn. N-avea nimic agresiv în purtare; dar avea solemnitatea unui om sfios, hotărât să facă un pas decisiv.
— E un singur lucru pe care-l puteți face, domnule Waythorn, spuse el. Îi puteți aminti doamnei Waythorn că, prin hotărârea tribunalului, am dreptul să am un cuvânt de spus în creșterea lui Lily. — Se opri și urmă, mai rugător: — Nu sunt dintre cei care vorbesc cum să-și ceară drepturile, domnule Waythorn. Nici nu știu dacă un om are dreptul la drepturi pe care n-a știut să le păstreze; dar treaba asta cu copilul e altceva. Aici n-am lăsat niciodată din mână… și nici n-am de gând s-o fac.
Scena îl lăsă pe Waythorn adânc zguduit. Rușinat, pe căi ocolite, se tot interesase de Haskett; și tot ce aflase îi era acestuia în favoare. Omulețul, ca să fie aproape de fiica lui, își vânduse partea dintr-o afacere bănoasă din Utica și primise un modest post de funcționar la o fabrică din New York. Stătea în pensiune pe o stradă sărăcăcioasă și avea puțini cunoscuți. Patima lui pentru Lily îi umplea viața. Waythorn simțea că această cercetare a lui Haskett era ca și cum ar fi bâjbâit cu o lanternă surdă prin trecutul soției lui; dar vedea acum că erau unghere pe care lanterna lui nu le cercetase. Nu se interesase niciodată de împrejurările exacte ale primei rupturi matrimoniale a soției sale. La suprafață, totul fusese curat. Ea ceruse divorțul și tot ei tribunalul îi încredințase copilul. Dar Waythorn știa câte ambiguități putea acoperi o asemenea sentință. Simplul fapt că Haskett își păstra un drept asupra fiicei lui dădea de înțeles un compromis nebănuit. Waythorn era un idealist. Refuza întotdeauna să recunoască eventualitățile neplăcute până nu se trezea în fața lor, iar atunci le vedea urmate de un alai spectral de consecințe. Zilele care urmară fură astfel bântuite, și se hotărî să încerce să alunge stafiile chemându-le în fața soției lui.
Când îi repetă cererea lui Haskett, o flacără de mânie îi trecu ei peste chip; dar și-o stăpâni pe loc și vorbi cu un ușor tremur de maternitate jignită.
— Nu se poartă deloc ca un gentleman, spuse ea.
Cuvântul îl zgârie pe Waythorn.
— Nu asta e întrebarea. E o simplă chestiune de drepturi.
Ea murmură:
— Doar n-o să-i poată fi vreodată de vreun folos lui Lily…
Waythorn se înroși. Asta îi era și mai puțin pe plac.
— Întrebarea e, repetă el, ce autoritate are el asupra ei?
Ea își plecă privirea, răsucindu-se puțin pe scaun.
— Sunt gata să-l primesc… credeam că tu te împotrivești, se bâlbâi ea.
Într-o clipă înțelese că ea cunoștea întinderea drepturilor lui Haskett. Poate nu era prima dată când li se împotrivea.
— Împotrivirea mea n-are nimic de-a face cu asta, spuse el rece; dacă Haskett are dreptul să fie consultat, trebuie să-l consulți.
Ea izbucni în lacrimi, iar el văzu că se aștepta s-o socotească o victimă.
Haskett nu-și folosi drepturile peste măsură. Waythorn fusese, spre nefericirea lui, sigur că n-avea s-o facă. Dar guvernanta fu concediată și, din când în când, omulețul cerea o întrevedere cu Alice. După prima izbucnire, ea primi situația cu obișnuita ei putere de a se potrivi. Haskett îi amintise odată lui Waythorn de acordorul de piane, iar doamna Waythorn, după o lună sau două, păru să-l așeze în aceeași tagmă cu acest familiar al casei. Waythorn nu se putea împiedica să respecte tenacitatea tatălui. La început încercase să-și cultive bănuiala că Haskett ar fi „pus pe ceva”, că urmărea un scop căutând să-și facă un loc în casă. Dar în inima lui Waythorn era sigur de curăția gândului lui Haskett; îi ghicea chiar un ușor dispreț pentru avantajele pe care i le-ar fi putut aduce legătura cu familia Waythorn. Sinceritatea țelului îl făcea pe Haskett invulnerabil, iar succesorul său trebuia să-l primească așa cum primești o sarcină înscrisă pe o proprietate.
Domnul Sellers fu trimis în Europa să se lecuiască de gută, iar treburile lui Varick îi rămaseră lui Waythorn pe cap. Tratativele fură lungi și încâlcite; cereau dese întâlniri între cei doi bărbați, iar interesele firmei nu-i îngăduiau lui Waythorn să-i sugereze clientului să-și treacă afacerile la alt birou.
Varick se arătă în bună lumină în această tranzacție. În clipele de destindere îi ieșea la iveală vâna vulgară, iar Waythorn se temea de bonomia lui; dar la birou era concis și limpede la minte, cu o deferență măgulitoare față de judecata lui Waythorn. Legăturile lor de afaceri fiind așezate atât de prietenos, ar fi fost absurd ca cei doi bărbați să se prefacă a nu se cunoaște în lume. Prima dată când se întâlniră într-un salon, Varick își reluă relațiile cu el pe același ton degajat, iar privirea recunoscătoare a gazdei îl sili pe Waythorn să-i răspundă. După aceea se întâlniră des, iar într-o seară, la un bal, Waythorn, rătăcind prin saloanele mai retrase, dădu peste Varick șezând lângă soția lui. Ea se îmbujoră puțin și se poticni în ce spunea; dar Varick îi făcu lui Waythorn un semn din cap fără să se ridice, iar acesta își urmă plimbarea.
În trăsură, în drum spre casă, el izbucni nervos:
— Nu știam că stai de vorbă cu Varick.
Glasul ei tremură puțin.
— E prima dată… se nimerise să stea lângă mine; nu știam ce să fac. E atât de stânjenitor să ne întâlnim peste tot… și mi-a spus că ai fost foarte amabil cu el într-o chestiune de afaceri.
— Asta e altceva, spuse Waythorn.
Ea tăcu o clipă.
— O să fac întocmai cum vrei tu, răspunse ea, mlădioasă. M-am gândit că ar fi mai puțin stânjenitor să-i vorbesc când ne întâlnim.
Mlădierea ei începea să-l scârbească. N-avea ea oare nicio voință a ei — nicio teorie despre legătura ei cu acești bărbați? Îl primise pe Haskett — avea de gând să-l primească și pe Varick? Era „mai puțin stânjenitor”, cum spusese ea, iar instinctul ei era să ocolească greutățile sau să le dea târcoale. Cu o limpezime neașteptată, Waythorn văzu cum se dezvoltase instinctul acesta. Era „comodă ca un pantof vechi” — un pantof pe care îl purtaseră prea multe picioare. Mlădierea ei era rezultatul încordării în prea multe direcții deosebite. Alice Haskett — Alice Varick — Alice Waythorn — fusese pe rând fiecare dintre ele și lăsase agățată de fiecare nume câte o fărâmă din intimitatea ei, câte o fărâmă din personalitatea ei, câte o fărâmă din acel eu lăuntric în care sălășluiește Dumnezeul necunoscut.[7]
— Da… e mai bine să-i vorbești lui Varick, spuse Waythorn, obosit.
V
Iarna își urmă cursul, iar lumea trase folos din faptul că soții Waythorn îl primiseră pe Varick. Gazdele hărțuite le erau recunoscătoare că întinseseră o punte peste o dificultate mondenă, iar doamna Waythorn era dată drept pildă de bun-gust. Câteva spirite doritoare de experiențe nu se putură stăpâni să nu-și facă o distracție din a-l pune pe Varick alături de fosta lui soție, și erau unii care credeau că el găsea o plăcere picantă în această apropiere. Dar purtarea doamnei Waythorn rămânea ireproșabilă. Nici nu-l ocolea pe Varick, nici nu-l căuta. Până și Waythorn trebuia să recunoască faptul că ea găsise dezlegarea celei mai noi probleme a societății.
Se însurase cu ea fără să se gândească prea mult la problema aceasta. Își închipuise că o femeie se poate lepăda de trecutul ei ca un bărbat. Dar acum vedea că Alice era legată de al ei atât prin împrejurările care o sileau să rămână în legătură cu el, cât și prin urmele pe care le lăsase în firea ei. Cu o ironie amară, Waythorn se asemuia cu membrul unui consorțiu. Deținea un număr de acțiuni din personalitatea soției lui, iar predecesorii îi erau asociați în afacere. Dacă în această tranzacție ar fi intrat vreun element de patimă, s-ar fi simțit mai puțin înjosit de ea. Faptul că Alice primea schimbarea soților ca pe o schimbare a vremii cobora situația la mediocritate. I-ar fi putut ierta greșelile, excesele; că i se împotrivise lui Haskett, că i se dăduse lui Varick; orice, în afară de supunerea și de tactul ei. Îi amintea de un jongler care aruncă în aer cuțite; dar cuțitele erau tocite și ea știa că n-aveau s-o taie niciodată.
Și apoi, încetul cu încetul, obișnuința întinse o pojghiță ocrotitoare peste sensibilitatea lui. Dacă plătea tihna fiecărei zile cu mărunțișul iluziilor lui, ajungea să prețuiască tot mai mult tihna și să pună tot mai puțin preț pe monedă. Alunecase într-o apropiere amorțitoare de Haskett și de Varick și se refugia în răzbunarea ieftină de a lua situația în râs. Începu chiar să socotească avantajele care decurgeau din ea, să se întrebe dacă nu era mai bine să ai o treime dintr-o soție care știe să facă un bărbat fericit decât o soție întreagă căreia îi lipsise prilejul să deprindă această artă. Căci era, într-adevăr, o artă, alcătuită, ca toate celelalte, din concesii, eliminări și înfrumusețări; din lumini aruncate cu chibzuință și din umbre îndulcite cu măiestrie. Soția lui știa întocmai cum să mânuiască luminile, iar el știa întocmai cărei ucenicii îi datora ea măiestria. Încercă chiar să urmărească izvorul îndatoririlor lui, să deosebească înrâuririle care se uniseră ca să-i dea fericirea casnică: băgă de seamă că lipsa de rafinament a lui Haskett o făcuse pe Alice să venereze buna creștere, în vreme ce interpretarea largă pe care Varick o dădea legământului căsătoriei o învățase să prețuiască virtuțile conjugale; așa încât le datora de-a dreptul predecesorilor săi devotamentul care-i făcea viața ușoară, dacă nu și înălțătoare.
Din această fază trecu în cea a acceptării depline. Încetă să se mai ia în râs, fiindcă timpul tocise ironia situației, iar gluma își pierduse hazul odată cu ghimpele. Până și vederea pălăriei lui Haskett pe masa din vestibul încetase să-i mai stârnească vreo epigramă. Pălăria se vedea acum des acolo, căci se hotărâse că era mai bine ca tatăl lui Lily să vină s-o vadă decât ca fetița să meargă la pensiunea lui. Waythorn, după ce se învoise cu această rânduială, fusese surprins să vadă cât de puțin schimba. Haskett nu era niciodată supărător, iar puținii vizitatori care îl întâlneau pe scări nu știau cine este. Waythorn nu știa cât de des o vedea pe Alice, dar cu el Haskett venea rareori în atingere.
Într-o după-amiază, totuși, află, intrând în casă, că tatăl lui Lily aștepta să-l vadă. În bibliotecă îl găsi pe Haskett ocupând un scaun în felul lui obișnuit, provizoriu. Waythorn îi era întotdeauna recunoscător că nu se lăsa pe spătar.
— Sper să mă iertați, domnule Waythorn, spuse el ridicându-se. Voiam s-o văd pe doamna Waythorn în privința lui Lily, iar omul dumneavoastră m-a rugat să aștept aici până se întoarce.
— Firește, spuse Waythorn, amintindu-și că, în dimineața aceea, o țeavă spartă pe neașteptate lăsase salonul pe mâna instalatorilor.
Își deschise tabachera și i-o întinse vizitatorului, iar faptul că Haskett primi păru să însemne o treaptă nouă în relațiile lor. Seara de primăvară era răcoroasă, iar Waythorn își pofti oaspetele să-și tragă scaunul lângă foc. Avea de gând să găsească o scuză ca să-l lase pe Haskett singur peste o clipă; dar era obosit și înfrigurat și, la urma urmei, omulețul nu-l mai supăra.
Cei doi erau închiși în intimitatea fumului amestecat al țigărilor lor când ușa se deschise și Varick intră în odaie. Waythorn se ridică brusc. Era prima dată când Varick venea în casă, iar surpriza de a-l vedea, laolaltă cu nepotrivirea neobișnuită a sosirii lui, dădu un tăiș nou sensibilității tocite a lui Waythorn. Se uită la vizitator fără să spună o vorbă.
Varick părea prea preocupat ca să bage de seamă stânjeneala gazdei.
— Dragul meu, exclamă el pe tonul lui cel mai expansiv, trebuie să-mi cer iertare că dau buzna peste dumneata în felul ăsta, dar am ajuns prea târziu ca să te mai prind la birou și atunci m-am gândit…
Se opri scurt, zărindu-l pe Haskett, iar culoarea lui sangvină se întunecă într-o roșeață care se întinse vie sub părul lui blond și rar. Dar într-o clipă își reveni și făcu un ușor semn din cap. Haskett răspunse la salut în tăcere, iar Waythorn încă își căuta cuvintele când lacheul intră aducând o măsuță de ceai.
Venirea lui oferi o supapă binevenită nervilor lui Waythorn.
— Ce naiba aduci asta aici? spuse el tăios.
— Vă cer iertare, domnule, dar instalatorii sunt încă în salon, iar doamna Waythorn a spus că va lua ceaiul în bibliotecă.
Tonul desăvârșit respectuos al lacheului lăsa să se înțeleagă o îndoială asupra judecății lui Waythorn.
— A, foarte bine, spuse acesta resemnat.
Lacheul se apucă să desfacă măsuța pliantă și să rânduiască pe ea complicatele ei accesorii. Cât dură această operațiune fără sfârșit, cei trei bărbați stătură nemișcați, urmărind-o cu o privire fascinată, până când Waythorn, ca să rupă tăcerea, îi spuse lui Varick:
— Nu vrei o țigară de foi?
Îi întinse tabachera pe care tocmai i-o oferise lui Haskett, iar Varick se servi zâmbind. Waythorn căută din ochi un chibrit și, negăsind niciunul, îi oferi foc de la propria lui țigară. Haskett, în fundal, își ținea blând poziția, cercetându-și din când în când vârful țigării și făcând un pas înainte, la momentul potrivit, ca să-și scuture scrumul în foc.
Lacheul se retrase, în sfârșit, iar Varick începu numaidecât:
— Dacă ți-aș putea spune o jumătate de vorbă despre afacerea aceea…
— Desigur, se bâlbâi Waythorn; în sufragerie…
Dar, când puse mâna pe ușă, aceasta se deschise dinafară și soția lui apăru în prag.
Intră proaspătă și zâmbitoare, în rochie și pălărie de oraș, răspândind o mireasmă din boa-ul pe care și-l desfăcea înaintând.
— Luăm ceaiul aici, dragul meu? începu ea; și atunci îl zări pe Varick. Zâmbetul i se adânci, învăluind un ușor tremur de surpriză. — O, ce mai faceți? spuse ea, cu o notă vădită de plăcere.
În timp ce-i strângea mâna lui Varick, îl văzu pe Haskett stând în spatele lui. Zâmbetul i se stinse o clipă, dar și-l chemă înapoi repede, cu o privire piezișă, abia perceptibilă, spre Waythorn.
— Ce mai faceți, domnule Haskett? spuse ea, și îi strânse mâna cu o umbră mai puțină căldură.
Cei trei bărbați stăteau stânjeniți în fața ei, până când Varick, întotdeauna cel mai stăpân pe sine, se aruncă într-o frază explicativă.
— Noi… eu trebuia să-l văd pe Waythorn o clipă, pentru o afacere, se bâlbâi el, roșu ca cărămida de la bărbie până la ceafă.
Haskett înaintă cu aerul lui de încăpățânare blândă.
— Îmi pare rău că vă deranjez; dar mi-ați dat întâlnire la cinci…
Își îndreptă privirea resemnată spre pendula de pe cămin.
Ea înlătură stânjeneala lor cu un fermecător gest de ospitalitate.
— Îmi pare atât de rău… întârzii mereu; dar după-amiaza a fost atât de frumoasă. — Stătea în picioare, scoțându-și mănușile, împăciuitoare și grațioasă, răspândind în jurul ei un sentiment de destindere și de familiaritate în care situația își pierdea grotescul. — Dar, înainte de a vorbi de afaceri, adăugă ea cu vioiciune, sunt sigură că toată lumea vrea o ceașcă de ceai.
Se lăsă în scaunul ei scund de lângă măsuța de ceai, iar cei doi vizitatori, ca atrași de zâmbetul ei, înaintară să primească ceștile pe care ea li le întindea.
Îl căută din ochi pe Waythorn, iar el luă a treia ceașcă, râzând.
Note ale traducerii
[1] Aluzie la datina nunții romane: ușa casei în care intra mireasa era împodobită cu ghirlande, imagine trecută apoi în poezia de nuntă (epitalamul) a epocilor de mai târziu.
[2] Traducerea urmează textul din volumul „The Descent of Man and Other Stories” (New York, Charles Scribner's Sons, 1904). Ediția de la care s-a pornit avea aici „discrimination” („discernământ”) în loc de „indiscrimination” („lipsă de discernământ”) și se mai deosebea de volum în câteva locuri: „intently” în loc de „quietly” („ascultă liniștit”), „no head for business” în loc de „no experience of business” („n-avea nicio experiență în afaceri”), „a special train” în loc de „a spectral train” („un alai spectral”), „Hackett” în loc de „Haskett”; peste tot s-a urmat volumul. Au fost omise și patru rânduri rămase în acea ediție din legendele unor ilustrații și dintr-un titlu de poezie, străine de textul povestirii.
[3] Până în 1966, statul New York acorda divorțul numai pentru adulter; un divorț obținut acolo dovedea deci că partea care îl câștigase era cea nevinovată.
[4] În limbajul bursei, o veste „scontată” este una cuprinsă dinainte în prețuri, înainte chiar de a se produce: Waythorn își făcuse socoteala bârfelor înainte de a le auzi.
[5] Calea ferată suspendată („the elevated”), care străbătea pe atunci Manhattanul pe estacade de fier. Strada Opt și Cortlandt Street erau stații pe drumul spre cartierul financiar din sudul insulei.
[6] „Ben-Hur: o poveste despre Hristos”, romanul lui Lew Wallace (1880), una dintre cele mai citite cărți americane de la sfârșitul secolului al XIX-lea; aici, semn al gustului unei case modeste de provincie.
[7] Aluzie la altarul „Dumnezeului necunoscut” din Atena, pomenit de apostolul Pavel în Faptele Apostolilor 17:23.