Ne-a acoperit pământul lui Dumnezeu.

Ordin să mărșăluim, cu cea mai mare iuțeală, neobosit, spre Sibiu, respingând orice forțe inamice vom întâlni în cale. Știam că, paralel cu divizia noastră, merg alte două, una la dreapta, alta la stânga. Pesemne că la Sibiu s-a întâmplat ceva…

Nu întâlnim în patru zile decât o perdea de husari, care face mereu, luptând admirabil, împingeri de recunoaștere ofensivă. Ne țin însă prea mult în loc, după opinia lui Orișan, care găsește că ne oprim în mod nepermis de mult o întreagă divizie de infanterie, în lupte fără importanță.

Ceilalți ripostează că avem în față trupe numeroase. Cert pare numai că inamicul n-are cu el decât o baterie, deci și forțele de infanterie trebuie să fie minime. În orice caz, desfășurarea noastră, batalioane întregi pentru simple escadroane, dovedește că avem un mediocru serviciu de recunoaștere.

Și mai dovedește incapacitatea conducerii noastre militare, care ignorează un principiu esențial al războiului: niciodată nu trebuie să desfășori, în câmpul tactic, mai multe trupe decât inamicul. Sub nici un cuvânt. Care, și el, nu e decât o consecință a principiului fundamental: câștigă războiul armata care a angajat mai puține din forțele ei în bătălie. De aceea marii cuceritori: romanii, mongolii, Napoleon etc. nu au biruit decât atâta timp cât au fost inferiori ca număr. Adevăr foarte explicabil pentru cine cunoaște cu adevărat psihologia războiului.

În șanțul cu buruieni al șoselei, așteptăm ca batalionul din față să-și deschidă drum.

— Ei, înaintăm? ne întreabă surâzând căpitanul Floroiu, pe noi, cei doi „pesimiști” ai regimentului.

Orișan e indignat, dar, cu gesturile lui potolite de englez cu fruntea cheală și surâsul condescendent, nu se prea trădează. E mai pasionat ca un ofițer activ.

— Asta e înaintare? Nu vedeți că e câmpul plin de batalioane românești, ca la manevre? Fără legătură… fără conducere. N-ați văzut că ieri artileria noastră a tras în propriile trupe și n-a fost nici un mijloc să i se comunice lungimea tirului?

Intervin, întrerupându-l, ca să întăresc cele spuse de el.

— Și pe urmă, e posibil oare să nu fim deloc informați despre cele ce se petrec înaintea noastră, despre efectivul, oricât de aproximativ, al trupelor inamice cu care luptăm? Dealtfel, nici nu știm sigur unde ne găsim. Regimentul nostru și cel de artilerie n-au decât un petic de hartă împreună, și e ceartă, pentru că artileriștii vor s-o păstreze pentru regularea tirului.

Un camarad e sigur că luptăm cu „divizia de la Sighișoara”.

Trece un automobil cu fanion albastru, cu doi ofițeri răsturnați pe perne. Ah, dacă generalul ar fi inteligent și dacă ar fi trimis automobilul acesta să ia pe Orișan la masă, o dată sau de două ori – cum am auzit că se face în armatele străine – câte lucruri ar fi azi poate altfel!

În ultima seară, pe când ne tălăzuim încolonați pe șosea (pentru un marș de noapte) auzim în fața noastră, în întuneric, nu știm unde, o răpăială scurtă și violentă. Coloana se oprește în loc și călăreți alarmați încep să ducă și să aducă ordine.

— Regimentul XX… unde e comanda brigăzii?

Se repetă, transmis:

— Comanda brigăzii? Comanda brigăzii?

— Aici, comanda brigăzii.

— Domnul general Y? domnul general Y?

Nimeni nu vede, în întunericul înfundat, pe cel care întreabă și fraza e luată și trecută ca o foaie, fără să i se mai știe locul de început.

— Aici domnul general Y… aici domnul general Y…

Gândul morții, cu tot necunoscutul, mi se pare anesteziat. Mă frământă, cu sâcâitoare grijă și neliniște, problema dormitului în frig, în zorii zilei.

Peste o jumătate de oră reluăm marșul. După vreo cinci sute de metri aflăm ce-a fost. Tunuri sunt răsturnate în șanțul șoselei, morți încurcați printre roți. Coloana merge încet și am timp să mă abat, în treacăt, și să întreb. O recunoaștere inamică, tare cam de un escadron, a așteptat ascunsă într-o pădurice, chiar lângă șosea, și a lăsat infanteria să treacă; iar când a auzit uruind artileria, a pus mitraliera să tragă.

Orișan reflectează pentru toți:

— Ăsta e serviciu de patrulare pe flancuri? Dacă era un batalion inamic întreg, ce se alegea din toată divizia? Pe mine mă minunează însă că ofițerul răspunzător din frunte, cine o fi fost, nu și-a pierdut totuși capul, a putut să-și dea seama de unde vin focurile, ce puțin numeros e inamicul… a detașat, mi se spune, numai un pluton (uimitor de justă apreciere a situației) și a curățat cu el, așa în întuneric, păduricea. O astfel de faptă provoacă atâta încredere, că uiți amărăciunea gândului că nu se iau suficiente măsuri de siguranță. Numai acelui ofițer hotărât i se datorește faptul că panica provocată în artilerie nu s-a transmis trupei întregi.

Mergem până aproape în zorii zilei. Sunt semne că a doua zi vom avea o bătălie serioasă. Batalionul nostru intră în avanposturi pe la trei dimineața, când ne oprim pe poalele unui deal. Compania va trebui să trimită un post, mult înaintat în fața diviziei. Peste o râpă adâncă și mocirloasă, dincolo, pe dealul din față. (Așa ni se spune, că întunericul ascunde un deal, în față). Dar patrula se întoarce și ne spune că plutonul, trimis sub comanda unui ofițer, s-a culcat întreg, la o sută de pași de noi, fără să execute deci ordinul. Ofițerii companiei ținem consfătuiri, dar nimeni nu se supără, căci N. e singurul ofițer laș al regimentului și, lucru surprinzător, e privit cu îngăduință, de parcă ar fi un simplu bolnav de stomac, iar el convine, cuminte, cu această considerare. În realitate, așa ca Iuda pentru destinul Bibliei, el e necesar colegilor lui, ca să le dea măsura propriei lor valori. El procură fiecăruia tihnita mulțumire sufletească de a se ști superior.

Eu singur sunt indignat, căci se hotărăște să trec pe lângă plutonul ascuns, să-l trimit la companie și apoi dincolo pe deal să constitui un post de siguranță. Și acuma începe una dintre zilele cele mai grozave din viața mea, dacă nu cea mai groaznică. Durabilă halucinație de foc și de trăsnete.

Zorile, din viorii, deveniseră albicioase, iar norișorii de la răsărit iluminați din dos și tiviți cu aur. Trecem râpa, cu un sentiment de voie bună pe care ni-l dădea continua înaintare, iar când urcăm povârnișul din față, întâlnim două furgoane, de bagaje, cu coviltir, părăsite în fugă de inamic. Le cercetăm surprinși și descoperim că sunt pline de bunătăți. Îmi găsesc o manta de cauciuc, pachete de ciocolată și dulcețuri, descopăr scrisori pe care le iau și ziare nemțești. Oamenii iau și ei, iubitori, cu chibzuială de sățios, două putini de brânză. Ordonanța găsește, în sfârșit, mult căutata pătură.

După un sfert de oră, urcăm până la muchia dealului. Sus, ne găsim în marginea unui platou, ușor adâncit în mijloc, ca un convenabil teren de fotbal, cu iarbă verde. În față, marginea cealaltă e ceva mai ridicată ca a noastră, la stânga hotar e peretele negru al unei păduri, la dreapta nu-i hotar lămurit, căci sunt numai creșteri și îmbinări capricioase de muchii și râpi.

Pentru că era ziuă, desfășur oamenii pe un rând, lungiți la doi pași unul de altul, pun să se desfacă putinile cu brânză, le împart, prefac una goală în scaun și, mâncând ciocolată, citesc în lumina proaspătă a dimineții Neue Freie Presse.

„Scene de groază la Turtucaia – Douăzeci și cinci de mii de prizonieri – Bucureștii amenințați – Armata noastră trece ca un tăvălug de fier – Telegrame către Mackensen – Wer kann Rumänien retten?” sunt titlurile textului de pe o pagină întreagă.

Totul e nou pentru mine. Acest podiș larg din fața mea, lumina vie a soarelui peste verdele brumat al dealurilor și văilor, bagajele acestea, pare-se ale regimentului 4 de artilerie din Hanovra, bagaje care au văzut Berlinul și alte capitale pe care eu nu le-am văzut, gazeta asta neverosimilă, care e ca un zmeu legat cu sfoară de lumea cealaltă, cu mii de kilometri dincolo de podiș, imaginea pe care mi-o fac despre cei din Bucureștii „amenințați”. Dar mai puternică decât orice, lumina înrourată și binefăcătoare a soarelui biruie. Văd totul în fața mea și nu e nimeni la marginea, ceva mai ridicată de vizavi, a podișului. Trimit un bilet lui Orișan: „Am două căruțe cu bagaje, pradă pe alese. Trimite „saci” să încărcăm. Ai două perechi de cizme de conte hanovrez, că una mi-o lași mie. Spune căpitanului că aștept ordine”.

Iar pe dosul bilețelului, după ce îi trimit un ziar, căci uitasem: „Am și alte ziare nemțești f.f. interesante. „Wer kann Rumänien retten?” un articol de maiorul Mohrat. Nu spune la nimeni de bagaje, să alegem noi ce e mai bun, pe urmă le dăm lor tot.”

Podișul din fața mea e ca o bucată de plai, atât de dulce e scobirea din mijloc și atât de frumos începe, în stânga, pădurea din iarbă. Să tot faci „1 Maiul” pe o asemenea pajiște.

După un timp, dincolo, pe dâmbul scund din față, apare un călăreț. S-a oprit ca o statuie pe un soclu. Spectacolul surprinde oamenii, care continuă să mănânce însă brânză, cu o tihnă țărănească. E, între noi și el, ca la trei-patru sute de metri. După ce se uită liniștit la noi, își îndeamnă calul și coboară vreo treizeci de pași, spre destul de înghițita noastră nedumerire. Pe urmă se întoarce și urcă la pas pe dâmb, se lasă în golul de dincolo, care duce până la Viena.

Numaidecât vin doi infanteriști. Se opresc și ei pe marginea ridicată ca o margine de tavă a plaiului verde. Se profilează pe cerul tare și gol, ca niște ciobani pe o culme. Coboară treizeci de pași, se întorc apoi, și intră și ei dincolo, în golul pe care nu-l vedem. Pe urmă apar pe deal patru, fac întocmai aceeași mișcare, coboară aceiași treizeci de pași, se întorc și se afundă înapoi, dincolo de margine.

Revin acum șaisprezece inși. Se opresc toți aliniați, se desfășoară în trăgători și pornesc spre noi.

„Sfatul” eroilor mei, care mănâncă brânză, e de părere să-i lăsăm să vină aproape, să vedem ce naiba vor. Acest sfat e foarte influent în pluton, și eu, deși nu-l întreb niciodată nimic, ratific hotărârile lui. Dar nu, iată și cei șaisprezece s-au oprit după treizeci de pași, și în loc să deschidă focul, stau și se uită la noi. Ne uităm unii la alții, cum se uită vecinii, în fața casei, unii la alții, peste drum.

Eu mă întreb însă ce dracu mai cred ei despre noi.

Chem pe Nicolae Zamfir.

— Ascultă, Zamfire, ia doi oameni și târăște-te prin pădure până spre ei într-acolo. Vezi ce mai e și asta.

E sigur că azi vom avea o bătălie mare. N-aș putea spune că mai am viziunea aceea de infern, cu mormane de cadavre și cu torente de foc, dar știu că va fi destul să deschidă cei de vizavi focul, pentru ca să cad – așa cum stăm neadăpostiți – la prima salvă. Totuși nu caut să ne adăpostim. E ceva de sport în încăpățânarea de a rămâne.

Caporalul s-a întors cu urechi lungi:

— Domnule sublocotenent, nu știu, dar mie mi se pare că pun tunuri în bătaie. S-aude uruit de chesoane.

Între timp, cei șaisprezece oameni, după ce au mers cu spatele la noi, au ajuns iar pe muchie și, la o comandă, neauzită de noi, se opresc, se strâng unii lângă alții aliniați, fac stânga-mprejur, apoi se încolonează ca la un marș de defilare. Un superior lovește în ei, din când în când, cu un baston sau cu o cravașă. Probabil că vor să se socoată în curtea cazărmii.

Pe urmă, într-adevăr, acest „superior”, spre neîntrerupta noastră nedumerire, stând cu spatele la noi, primește defilarea trupei, care, de unde suntem noi, pare și mai automată cu pasul ei întins. La sfârșit, se opresc în picioare, pe dâmbul care mărginește podișul, aliniați, cu fața la noi. Pare-se că, tot la comandă apoi, în stânga și în dreapta rândului, din golul nesfârșit de dincolo (care ar putea cuprinde orice posibilități) apar sus și se aliniază, unul câte unul, alți soldați.

Pe un petic de hârtie, trimis căpitanului, cer să intervină artileria: „Să se tragă o salvă care să împiedice punerea în baterie a inamicului.”

Aștept acum, cu certitudine, începerea luptei, plin de amintirea tirului atât de precis al artileriei noastre. Pe coastele în evantai, din spatele meu, coboară spre fundul văii compănii și batalioane cenușii. Îmi zic că se fac regrupări, probabil, în vederea atacului.

— Domnule sublocotenent, ce soldați sunt ăia, care coboară pe vâlcelușă, înspre sat?

— Ai noștri, cine să fie?

— Așa e, că bine ziceți, da de ce s-o fi ducând așa înapoi?

— Manevre, Zamfir… manevrează.

Cei din față, din marginea cealaltă a pajiștei, nu mai coboară, stau nemișcați în picioare, împlântați în muchie, ca niște uriași soldați de plumb, prinși pe aceeași lamă de cositor.

— O sută cincizeci și doi.

— O sută cincizeci și șase, o sută cincizeci și opt, o sută șaizeci.

Oamenii mei îi numără, dar s-au încurcat și sunt nevoiți s-o ia de la capăt.

Orișan a venit el însuși, cu patru oameni de-ai lui, cu foi de cort. Nu glumește. A și intrat sub coviltire, să încarce bagaje. Mă gândesc, nedumerit, ce e de făcut. Cei din fața mea sporesc necontenit și mi-e cu neputință să înțeleg ce vor. Atitudinea lor îmi confirmă însă, în parte, părerea, dedusă din regulamentul serviciului în companie, care spune că avanposturile nu deschid niciodată focul, decât dacă sunt atacate. Îmi dau seama și care ar fi pericolul: aș începe înainte de oră lupta, înainte ca mișcările de manevră să fie sfârșite, aș angaja astfel trupele noastre, pe jumătate la locul lor numai.

— Câți sunt, mă Dumitre?

— Două sute șaizeci, domnule sublocotenent.

Ilie Orzaru îl îndreaptă amărât și păgubos:

— De unde? Două sute cincizeci și șase… acum, uite, sunt două sute cincizeci și opt, și acum abia două sute șaizeci.

Se corectează unii pe alții cei care numără.

O mitralieră, bine pusă la punct, ar face, măturând în fața ei, în câteva secunde, două sute șaizeci de morți.

Suntem grupați, ca două echipe de fotbal, la distanță față-n față, dar parcă am și mai bine impresia că nu suntem decât, câteva minute înainte de descărcarea revolverelor, cele două grupuri ale unui duel, față-n față. Cu deosebirea că martori, medici, „spectatori”, toți sunt aici combatanți, că distanța e de patru sute de metri poate și, mai ales, cu deosebirea că, după primele focuri schimbate, lupta nu va fi oprită, ci abia va începe, până la exterminare, cu intervenția artileriei și a tuturor surprizelor posibile – și mai ales cu sentimentul că și cei care vor scăpa după zece ore de luptă vor muri poate la noapte, poate mâine, poimâine, săptămâna viitoare, cine știe când. Cel puțin războaiele vechi se decideau într-o zi, în două, în trei.

Dar artileria noastră nici nu se gândește să tragă. Agentul de legătură îmi aduce un ordin scris pe un petic de hârtie: „Batalionul nostru va proteja retragerea diviziei, apoi d-ta vei asigura retragerea batalionului și după aceea te vei retrage și d-ta”.

Nu mai pricep nimic. Ce sens are această retragere? Și ce noimă are această protejare, când nici nu suntem atacați?

Am să cer un nou ordin mai lămurit, dar mai întâi vreau să știu ce am în față.

— Câți sunt, mă?

— Vreo trei sute și ceva, dar s-au oprit acum.

Soldații de plumb de pe marginea cealaltă, mai ridicată, a pajiștei, proiectați pe cerul gol din spatele lor, așteaptă țepeni, ce?

Târăsc cu privirea pe agentul de legătură pe cărăruie, jos înspre râpă, să văd dacă îmi confirmă ordinul. Batalionul, într-adevăr, se și încolonase pe drumul alb. În clipa asta am avut impresia că s-au ciocnit două locomotive, cu un zgomot de iad, și am văzut cele două căruțe crescute într-un munte de fum. Orișan trebuie să fi fost făcut praf, cu oamenii lui cu tot.

Acum salva de obuze, urlând aprig peste capetele noastre, se prăbușește în mijlocul drumului, departe, în spatele meu, în plină coloană, ridicând, ca niște brazi, pământ negru. Oamenii fug în toate părțile, ca o adunare în care a lovit trăsnetul. Spre norocul lor, la dreapta, pârâul mocirlos are un mal mai râpos, care îi poate ascunde de vedere. Se năpustesc mulți acolo. A doua salvă de trăsnete, spintecând năprasnic pe sus aerul, cade tot în drum și face alte patru morminte circulare. Nu mai zăresc decât câțiva întârziați și pe aghiotantul regimentului, care fuge călare, în galop înnebunit. Goana lui salvează batalionul, căci inamicul, care de sus îl vede alergând, s-a încăpățânat să-l vâneze și (poate crezându-l ofițer superior) trage toate salvele după el. Are totuși noroc să ajungă la timp, după un dâmb, unde îi pierd urma. Șoseaua crapă în explozii cumplite.

Nu pot să-mi dau seama de pierderi, pentru că soldații se culcă toți pe unde găsesc, când vin obuzele. După ce trombele de pământ negru și fum se risipesc îi vezi cenușii, lungiți ici și colo, fără să știi care sunt morți și care sunt numai culcați ca să se ferească de spărturi.

Agentul de legătură îmi dă, de pe malul celălalt al râpii, învârtind brațul deasupra capului, semnalul de retragere. Întârziasem puțin, căci soldații de plumb au deschis focul și numaidecât, în urmă, au pornit spre noi… Focurile noastre îi fac să se culce automat. Ne retragem scurt pe muchia râpii și tragem mereu, senin, fără să știm ce ne așteaptă. E un schimb viu de răpăieli și fâsâituri, când dau și eu, agitând mâna, semnul retragerii. Acum pornesc iar spre noi. Pesemne că plecarea noastră nu mai e însă conformă planului lor, pentru că trăsnetele de obuze se prăbușesc acum în plutonul meu. Cădem cu sufletele rupte, în genunchi, ne aruncăm jos, care cum putem, apoi alergăm, coborâm speriați, împrăștiați, fără să știm câți mai suntem, mai ales acoperiți de pământ și fum cum arătam acum. E o schimbare de sus în jos, ca și când ar fi căzut tâmpla cerului și jumătate din priveliști s-ar fi răsucit ca într-un ochi bolnav, ca într-o oglindă, dintr-o dată întoarsă.

O întârziere întinsă, și pe urmă alte șuierături. Ne prăbușim odată cu ele. Nervii plesnesc, pământul și cerul se despică, sufletul a ieșit din trup ca să revină imediat, ca să vedem că am scăpat. Nu îndrăznim totuși să dezlipim obrazul de pământ.

Față de cele austriece, obuzele acestea, pe care le bănuiesc nemțești, sunt de neasemănat. Trebuie să fie de 105 sau 150, jumătate fuzante și jumătate percutante. Sunt trase prea de aproape și urechea înnebunită nu le aude vâjâitura nepământească decât aproape, odată cu prima explozie, cea fuzantă, la trei metri de pământ, după care vine scurt, dar deosebit, a doua catastrofă, care ridică în văzduh o trâmbă de humă și fum gros, ca o fântână arteziană neagră. Șuierăturile groaznice au ceva de șarpe de fier, de venire întinsă, de „direct amenințător” – atât cât ai timp să auzi din ele – căci plesnesc în detunături metalice, care sunt ca niște rupturi deasupra omenescului, răcnetul din rărunchi al întregului fier din univers.

Ca un zăvor căzut mortal, prăbușirile mă readuc la realitate, iar seninătatea cretină cu care luptasem în ultimele clipe se transformă într-o durere de cancer al pieptului.

La început caut, cu cei câțiva oameni care se țin după mine cu ochii scoși din orbite, albi de groază, vreun adăpost, cât de mic. Dar povârnișul acesta ușor, pe care coborâm după o costișă mai abruptă, deși scade neregulat, nu oferă nicăieri adâncituri mai mari decât un culcuș de câine sau muchii nisipoase, abia mai ridicate ca o pernă de căpătâi, cu smocurile lor de iarbă. Suntem așa, sub cerul vast, și pământul nu vrea să ne primească. Trăsnete vin mereu în noi, dar flăcările nu le vedem, căci închidem cu încleștare ochii.

Cei care trimit obuzele trag cu socoteală, fără să fie neliniștiți de către artileria sau focurile noastre, iar de sus, de unde sunt, observatorii lor pot urmări efectul fiecărui obuz și deci pot modifica tirul, matematic.

Exploziile se succed organizat. Unele le aud la câțiva pași, altele în mine. Cum s-a terminat o ruptură, corpul tot, o clipă sleit, își înjumătățește răsuflarea și se încordează iar, sec, în așteptarea celeilalte explozii, ca un bolnav de tetanos. Un vâjâit scurt, pe care urechea îl prinde cu un soi de anticipație, încleștezi dinții, cu mâna îndoită deasupra capului, într-o convulsie epileptică și aștepți să fii lovit drept în moalele capului, să fii împrăștiat. Deasupra ta, întâia explozie îți sparge urechile, te năucește, a doua te acoperă de pământ. Dar prin faptul că le-ai auzit pe amândouă, nu ești mort. Animalic, oamenii se strâng unii lângă alții, iar cel de la picioarele mele are capul plin de sânge. Nu mai e nimic omenesc în noi.

— Domnule sublocotenent, ne-au prăpădit…

— E rău, Zamfire.

Oamenii se închină neîntrerupt. „Doamne, Maica Domnului, măiculiță”. Fugim, căci e totuna de stai pe loc. Problema de a ști dacă te oprești lângă un smoc de iarbă, sau lângă un mușuroi de pământ, e ca de la începutul lumii. Fugim deci la întâmplare, nădăjduind ajungem la râpă. Dar acum au cu noi parcă altă socoteală, cu grijă potrivită. Dacă stăm culcați, salvele se răresc și ele, pândind; în clipa în care fugim însă, vin după noi ca pietrele, prăbușind tot, vulcanic. Îi văd pe culme, în picioare, urmărindu-ne cu sentimente de vânători, cum trăgeam noi la Bran, de sus pe Măgura. Orice încercare a noastră de a fugi îi îndârjește (sau, cine știe, numai „îi plictisește”).

Abia pot vorbi, căci mi-e paralizat gâtlejul de atât înghițit în sec:

— Niculae, unde sunt ceilalți oameni?

— Nu…

N-apucă să termine, răspunsul se rezolvă în năruire de munți și fum. Am sucit gâtul ca un pui bolnav, resemnat, ca pe tocător. N-a fost nici de data asta. Pământul fărâmițat, țâșnit în sus, cade acum, cu întârziere, în ploaie pe noi.

Îmi pun, înspăimântat și cu mintea umilită, mănușile.

Mă gândeam uneori la sentimentul groaznic pe care îl încearcă cei condamnați, care află numai în ultimul moment că sunt grațiați. Toată viața lor vor trăi sub impresia acestor clipe. Dar noi, aici, care suntem condamnați cu fiecare lovitură și după fiecare, parcă, grațiați. Chiar când merg ceva mai departe, obuzele trec pe lângă tine, stârnind curent și vâjâind metalic, cum te târăște un expres când te afli aproape de linie.

Un nou salt, dar vâjâitura ne-a luat înainte, explozia e acolo unde vream noi să ne oprim, și când sosim cădem în groapa de obuz.

Mă trântesc jos, cu oamenii care se țin după mine. Parcă aș suporta totul, dar zgomotul nu. Exploziile, ca prăbușiri de locomotive înroșite una într-alta, îmi înfig, cu lovituri de baros, cuie în timpane și cuțite în măduva spinării.

S-aud focuri de armă, au început să ne urmărească de aproape.

Știu că nu mai pot face nimic.

— Vin după noi, domnule sublocotenent, geme un om, sfârșit, ca un bolnav de tifos.

E un fel de nepăsare parcă, mai curând un soi de nesimțire. Toată voința mi s-a consumat în convulsiuni. Vin fâsâituri de gloanțe și, așa, amestecate cu exploziile de obuz, mi se par ridicule și parcă departe de simțurile mele.

Încă un salt, pentru că departe, mai jos, e totuși satul. Iar vâjâituri, explozii și înaintea noastră țâșnesc puțuri de păcură.

E acuma parcă o clipă de întrerupere. Șoptesc istovit:

— Niculae, hai s-o luăm la stânga. Ăștia trag anume la zece pași înaintea noastră, ca să ne prindă în explozie.

Dar în aceeași clipă vin, năprasnic, vâjâiturile, căci în afară de tunurile care trag când suntem culcați, altele, ochite gata, pare-se, pândesc clipa când ne ridicăm. Desigur, profitând de acest prilej, cei de sus fac exerciții de tir, așa cum adineauri făceau exerciții de defilare.

Încercăm, sleiți, s-o luăm la dreapta. Dar și acolo obuzele ne ajung înainte, căci se calculează, prevăzând, ca vânătorii de porumbei. Nu pot gândi nimic. Creierul parcă mi s-a zemuit, nervii, de atâta încordare, s-au rupt ca niște sfori putrede. Nu pot nici măcar să-mi dau seama dacă oamenii din jurul meu sunt mereu aceiași, dacă au căzut, și câți. Acuma nici nu îmi mai vine să alerg. Se spune că pe Marea Caspică furtunile sunt așa de groaznice, iar unii oameni și femei suferă atât de mult de răul de mare, încât totul le devine indiferent și nu fac nici un gest de împotrivire, chiar dacă sunt ridicați și aruncați în mare. Așa, descheiat de toate, mă simt și eu acum. Nu mai îmi dau seama dacă oamenii au obrazurile murdare de pământ sau de funingine. Abia mai înțeleg bocetul, ca o litanie, ca un blestem apocaliptic, din adâncul adâncurilor parcă.

— Ne-a acoperit pământul lui Dumnezeu.

Omul cu fața stinsă, cu mustața căzută și colțurile gurii înspumate, nu poate spune decât atât, și o spune aproape neîntrerupt. E acum o clipă de liniște. Trag, într-adevăr, peste deal, departe, și obuzele trec pe sus de tot, ca o uruială de vagonete, căutând pe cine știe cine. La vreo douăzeci de pași de noi e un pârâiaș stătut ca o mocirlă. Ne privim o clipă, îmi trec limba secătuită peste buzele arse și pe urmă o rup la fugă, căci oamenii vin fără altă chemare. Când am ajuns în mocirlă, obuzele lor, pornite odată cu noi, au lovit numai în dâmbul dinainte, l-au săltat parcă zvâcnit și l-au înnegrit de pământ și fum. Urechile vâjâie înnebunite și fără întrerupere, chiar acum, când obuzele nu vin în noi.

Dar iată, sunt furioși de parcă ar fi fost păcăliți. Ei răriseră puțin loviturile, pentru că, acum înțelegem bine, ne credeau morți pe toți. Trag iar, în mocirlă, după noi. Nădăjduim că, acolo cel puțin, obuzele lovind în moale nu vor mai exploda toate. E adevărat că numai unele ridică trâmbe de noroi, altele termină îngropându-se fleșcăit. Îmi dau însă acum lămurit seama că grozăvia clipelor e din altă cauză decât a exploziilor. Obuzele înseși, pe care le știm cât niște donicioare, vin izbind de-a dreptul înspre noi, parcă în noi, căutându-ne ca niște gloanțe. Și le simțim mari față de gloanțe, așa cum călătorii europeni trebuie să fi simțit când au fost atacați, dacă vor fi existat, de muștele veninoase, mari cât vulturii, din alte continente. Lovesc în jurul nostru ca niște săbii care n-ar izbuti dintr-o singură izbitură să ne reteze capetele și ar lovi apoi, furioase, vâjâind, în dreapta și în stânga, înainte și înapoi, zăpăcit și orb, căzând și rupând totul. Ne trântim până în gât în mocirlă, dar nu putem afunda (oricât de mare e groaza) și capetele, căci ar fi să murim înăbușiți. Fugim, cu tâmplele lovite cu ciocane, printre coloanele de noroi și humă ridicate în față, înainte, la câte cinci-șase pași una de alta. Acum pârâiașul face o cotitură, iar malul din dreapta, mâncat de șuvoi, e ceva mai drept. Acolo, cu urechile plesnite, chiar dacă nu e adăpost de obuze, cel puțin nu putem fi văzuți și e neasemănat lucru această rupere din vederea morții. Din apă și noroi nu avem afară decât capetele. Suntem șapte inși cu fețele paralizate ca niște bolnavi în agonie.

Ceilalți trag acum cu o înverșunare arzătoare, de oameni cărora nu le-a reușit, din vina victimelor, o demonstrație.

Știu că dacă ar lovi chiar în muchia râpii, dacă pot spune așa, obuzul ar veni tot în noi și ne-ar face praf, dar nu-mi pot explica nici acum de ce parcă nu ar fi atât de groaznic, căci ar fi între noi și el, nu știu, în prima fracțiune de secundă, o pernă de pământ, n-ar fi venirea proiectilului drept și plin, în craniu.

Trăiesc, plângând în mine, gândul că Achile cel incomparabil și viteaz era invulnerabil față de săgeți și săbii – și poate că tocmai de aceea era atât de viteaz – în afară de călcâi. Eu aș vrea să-mi stea ferit de turbarea de fier, măcar craniul.

Patru tunuri trag în fața noastră, la zece pași, ca prin baraj să ne taie drumul și patru încearcă să dărâme malul (cât un stat de om) de care ne-am lipit. Tot dealul se resimte icnind de izbiturile scurte ca de un neîntrerupt cutremur.

După vreo jumătate de ceas, plictisiți, dezgustați, parcă s-au oprit. Răsuflăm încet dar nu putem vorbi de sfârșeală. Din cauza noroiului nu ne mai deosebim unii de alții, înghesuiți într-o vatră sub mal, nu mai mare însă ca un pat, unde ne-am târât cu toți. Doar, cu mustața una cu gura, de spumă, Marin Tuchei bocește întruna, silabisind tărăgănat, ca un blestem, de la început:

— Ne-a acoperit pământul lui Dumnezeu…

Niculae Zamfir își ia cu mâinile mâlul cleios de pe obraji.

Îl întreb cu un zâmbet de recent operat:

— Ai scăpat, Zamfire?

— Mare blestem pe capul nostru… Dar noi ne ținem de dumneavoastră, domnule sublocotenent… Ce-o fi cu dumneavoastră o fi și cu noi.

Vreo doi și-au aruncat armele, ca să poată fugi mai ușor.

— Unde vă sunt armele, mă Marine?

Clatină din cap cu tristețe…

— Armele noastre…

Niculae Zamfir își privește arma cu magazia încărcată de noroi.

— Dar parcă ale noastre mai sunt bune de ceva? Nu sunt destule aruncate pe aici? Ia uite.

— Ia vezi, mă, cu grijă, nu vin cumva după noi?

Zamfir ridică încet capul deasupra și pe urmă parcă uimit, parcă resemnat:

— Vin, domnule sublocotenent, vin. Să tragem câteva focuri să-i mai mirăm puțin și să fugim.

Scot mănușile murdare, iau arma unui om, Zamfir face la fel, încă doi oameni se ridică și ei.

— Trageți pe neochite, repede…

La răpăitura focurilor noastre, cei care veneau ca la plimbare, fără grijă, se trântesc la pământ.

— Eu nu-i pricep, de ce se mișcă așa de încet?… până acum, mulți cum sunt, puteau fi de mult aci să ne ia ca din oală, întreabă unul.

— Neamțul e om cu socoteală – lămurește Zamfir – de ce să le piară un om, dacă ne poate răpune cu scula?

Tirul artileriei reia brusc, exasperat de furios. Din nou avem otravă în sânge. Știam că nu se terminase, dar realitatea revenirii e nouă. Îmi strâng înspăimântat mănușile. Pe urmă superstiția mă descompune cu desăvârșire. Arunc pachetul cu scrisori… Mi se pare că ar putea să fie legătura între acele scrisori furate și insesizabilul joc al întâmplării, care aduce un obuz la o jumătate de metru la stânga sau la dreapta. Arunc și aparatul fotografic, dar mantaua de cauciuc parcă tot vreau s-o păstrez… atât de mare mi-e groaza de frig.

Obuzele care lovesc în mlaștină ne acoperă din nou obrajii cu noroi, iar cele care caută muchia malului se apropie și se depărtează. Fiecare explozie ne năucește bătându-ne mereu țepi de fier, cu ciocanul, în urechi, și vuiește groaznic de metalic, ca și cum vagoane de tablă ar cădea de la etaj pe bazalt.

O explozie de obuz e ca o ciocnire de trenuri. Cine ar putea suporta șase-șapte sute de ciocniri de tren într-o singură zi?

Un obuz a lovit în muchie… Mi se pare că, apropiați, doi dintre oameni sunt loviți de rupturi, dar n-am timp să văd, căci ochii mi se închid scurt, corpul mi se încleștează în convulsie epileptică.

— Ascultă, Dumitre, azvârle mantaua aia, ca să poți fugi mai ușor! și mă arunc înainte, căci simt că stăm într-un mormânt. E o fugă deznădăjduită, prin albia pârâului, ca a aghiotantului călare, mai ales că apa e mai puțin mocirloasă aci. La vreo două sute de metri e o nouă cotitură râpoasă. Ajungem acolo trei inși, după ce am fost despărțiți unii de alții prin fântâni țâșnitoare, cât un turn, de pământ și fum.

Dăm aci peste un grup de opt-nouă oameni din plutonul meu, care așteaptă un moment prielnic să fugă.

Din urmă mai vin încă doi, dintre cei care fuseseră cu mine. Când ajung, mai mult se prăbușesc decât se culcă, pe urmă caută cu privirea iscoditor.

— Petru Gârlici?

Iar celălalt cercetează.

— Nu cred, mi se pare că a rămas acolo… A Mariei…

Și pe urmă ne lămuresc: ei au prins de veste că fugim abia o clipă în urmă, așa că veneau cam după noi; atunci au văzut un obuz care i-a retezat capul lui A Mariei…

—… și fugea, așa fără cap, după dumneavoastră, domnule sublocotenent.

— A mers ca la vreo patru-cinci pași și pe urmă a îngenuncheat și a căzut.

Oamenii se închină: „… mamă… ma…” Dacă nu cumva a fost vreo halucinație a lor, sabia vâjâitoare a nimerit totuși. Și cel care povestea reia, ca să-și întărească pentru el.

— A Mariei a fost.

Acum suntem toți vreo doisprezece.

— Haideți, că aci e capcana morții.

— Ne omoară fără luptă.

Dar nu avem totuși curajul să trecem prin focul de baraj. Dacă artileria inamică ar fi bătând o zonă fixă, nevăzută de cei care conduc focul, calculată doar pe hârtie, parcă hotărârea ar fi mai ușoară… Ar fi ca un fel de loterie, la care chiar dacă nu ai decât o șansă infimă, trebuie să încerci. Dar barajul acesta e condus de oameni care ne urmăresc ca pe niște gângănii. Gândul nu ezită, mâna nu le tremură, ochiul alege liniștit ținta, căci sunt netulburați de artileria noastră, ca niște mecanici de cale ferată obișnuiți cu rotițele și manivelele lor.

Totuși, în loc nu mai putem sta… Un nou salt, o nouă dezlănțuire de trăsnete (căci acum nu mai trag, cât timp nu se vede nimeni, ci tunul așteaptă ochit gata, până când suntem în fugă).

Ajungem totuși în sat, după ce mai întâlnim pe drum alți câțiva oameni, din pluton. Poate să fie acum cam pe la prânz. Stăm deci aproape de trei ore sub focul dezlănțuit al artileriei.

În sat e ca o arătare de stafii militare.

Tudor Popescu stă după o casă, cu plutonul lui tot.

— Omule, de când te aștept…

Sunt încremenit de nedumerire. Când e o fugă generală, el așteaptă sub traiectoria artileriei și a morții.

— Cum era să te las singur pe aici? Asta-i… Ăia de la regiment sunt niște câini… Nu părăsești un om, așa, cu patruzeci de inși, în fața inamicului care a pornit la atac.

Nu-l iau în brațe, nu-i strâng mâna, ci surâd idiotizat.

La o fântână, mă spăl pe față. Oamenii își iau mâlul funinginos de pe față cu dosul palmelor.

— Regimentul, batalionul? Unde sunt?…

— Regimentul? Dracu știe… trebuie să fie la trei ore de marș de aici. A plecat de atunci, din zorii zilei. Compania? o fi și ea la zece kilometri; iar, către oamenii lui: Hai, mă păcătoșilor… Ieșiți și ăia din pivniță.

Printre casele sărace, bolovănoase, se face o răspântie vagă.

— O luăm pe drumul ăsta, spre dreapta?

— Ce drum, băiatule? acolo sunt nemții.

— Și-ncolo?

— Și-acolo sunt nemții. O luăm la deal în sus, într-acolo-i regimentul.

Am senzația că ne-a cuprins o apă.

Urcăm, deci, pe povârnișul dimpotrivă, tot pe o vâlcelușă râpoasă, măruntă și cu lăstari.

Bombardamentul, care în sat slăbise de tot, reîncepe iarăși. Acum situația e însă alta.

Vâlcelușa face ocoluri. Când suie în pieptul dealului, nemții văd până în fundul ei și acolo nimic nu ne poate adăposti… Dar când o ia la stânga sau la dreapta, malul e paralel cu ei și ne oferă adăpost sigur. Nu avem deci de trecut decât vreo trei-patru zone de baraj, pe care ei le supraveghează cu grijă. Într-un ceas facem și acești doi kilometri jucând, când e nevoie, ca la un nebunesc joc de noroc al morții. De două ori întâlnim despărțiți de văi și nu știm încotro s-o luăm. Găsim spânzurat în câte un bețigaș, însă, câte un bilețel: „La dreapta, Orișan”. (L-am întrebat mai târziu, cu o inexplicabilă neînțelegere de ce a și semnat bilețelele și mi-a răspuns, cu bună dreptate: Ca să nu credeți că e vreo cursă a nemților.) Deasupra e un mare platou cu șoseaua și alte sate. Adică, exact, e țara obișnuită, că Săsăușul era căzut în albia râpoasă.

Acolo dăm peste Orișan… Constituise din oamenii rămași în urmă o ariergardă și ne aștepta.

Vine lângă mine cu figura lui, lungă și rasă, înflorită.

— Ai scăpat, măi?

— Dar eu pe tine te credeam făcut praf, acolo la căruțe…

— Mai scapă omul… m-am ales și cu cizmele. Zâmbește palid. Ce zici? asta a fost artilerie nemțească?

— A fost.

Mă trântesc jos istovit. Era ca la unu-două după-amiază. E cald, soarele și lumina albicioasă. Oamenii se adună grămadă… Fac socoteala… Lipsesc numai șaisprezece, cu cei eventual rătăciți, cu tot. Acest „numai” se referă la sentimentele de groază prin care am trecut și la risipa de obuze a nemților.

— Dumitre, e ceva de mâncare?

— Avem, dom sublocotenent… ouă și ciucalată de la căruțele alea.

Și le caută tihnit în sacul de pânză.

— N-ai aruncat mantaua?…

— Cum o s-o arunc, domnule sublocotenent? că acum încep ploile… Așa ceva nici domn maior n-are. Dumitru e lung, urecheat, buzat și practic.

Cad sleit și nemângâiat. Interminabilul bombardament a sfărâmat toate resorturile din mine. Vorbesc rar și numai când e nevoie neapărat să răspund… Mă simt palid și când îmi trec mâna peste obraji văd că mi-a crescut o barbă ca de mort.

Mă întreb întâi, lungit în șanțul șoselei, dacă nu am fost prea de tot demoralizat de focurile de baraj. E o întrebare care nu m-a slăbit niciodată în război, dar care acum mă chinuie mai stăruitor ca oricând: Altul, în locul meu, s-ar fi purtat mai demn?

Dacă nemții înaintau, mă puteau prinde fără luptă, căci e neîndoios că n-aș fi fost în stare să mă apăr. Dealtminteri, nici nu mai aveam cui comanda, căci nu aveam lângă mine decât șapte oameni. E o problemă, care și în cealaltă viață (care nu e decât paralelă cu cea de acum) m-a obsedat mereu, încă din ultimul an de liceu: Sunt inferior celorlalți de vârsta mea? În aceleași împrejurări, alții cum s-ar fi comportat?

Tudor Popescu fumează un chiștoc gălbui, ținându-l iscusit între arătător și degetul cel gros, cu ochi absenți, căci e gânditor și el, aci în șanțul cu smocuri de iarbă al șoselei. El de ce a rămas să mă aștepte? Știu că din cauza câtorva mici isprăvi, camarazii mei au oarecare admirație pentru mine, iar din cauza gesturilor mele prietenești, o dragoste de frate. Dar de ce, eu, care cred că îmi iubesc atât soldații, n-am stat să adun răniții căzuți pe coastă? E adevărat că am fost poate cel din urmă, chiar din plutonul meu, dar eu nu știam asta și nici acum n-o știu precis. În sat nu trăgea artileria, și Popescu nu trecea prin încercările prin care treceam eu, e adevărat, dar poate că ar fi trebuit totuși să stau să adun din răniți… Și unde să-i duc?… cum să-i transport?… când trupele noastre sunt tocmai la zece kilometri.

Și încă altă obsesie, cu rădăcini și mai adânci.

Sunt dintr-un neam inferior? Ce aș fi făcut dacă aș fi fost la Verdun, sau dacă aș fi pe Somme, în uraganul de obuze unde trag mii de tunuri o dată? E aceasta inferioritate de rasă?

Ei nu sunt din carne și nervi ca noi? Ce suflet au, de pot avea tăria să îndure atâta?

Există, pe drept cuvânt, vreo rasă aleasă, care poate suporta ceea ce noi nu putem suporta? și atunci trebuie să trag consecințele firești pentru toată activitatea neamului meu, pentru raporturile viitoare, pentru gândurile de realizare în viitor, care trebuiesc ajustate mijloacelor modeste.

Nu credeam în nimic… nici măcar în Dumnezeu… și această zi, arătându-mi limitele voinței și ale personalității în comparație cu alții, mă dovedea într-o inferioritate de epavă. A fost destul să apară nemții… focul a două baterii. Și totuși acum soarele era sus, prietenii mă așteptau… o companie întreagă strânsă prin grija lui Orișan, toată a noastră, pe răspunderea noastră, creată de el din nimic, ca o casă, ca o statuie, ca o grădină sădită, ne dădea un real orgoliu și aproape că doream să rămânem în urmă. Încolonăm frumos acești o sută și ceva de oameni, făcuți dar țării, lăsăm o ariergardă mică în urmă și pornim.

„Wer kann Rumänien retten?”

Abia când dăm peste un pod care arde mocnit, când vedem pustiul pe care-l întâlnim, sate după sate, alt pod care arde, înțelegem despre ce e vorba în realitate. Orișan zâmbește trist, cu înțeles amar, când ocolim prin vad:

— Nu mai am speranțe de întoarcere.

După aproape treizeci de kilometri de marș istovitor, care mă idiotizează, cu urechile și capetele mereu întoarse înapoi, ajungem din urmă, pe înserate, în marginea Nagy-Varosului, batalionul, care ne dăruiește cu indiferență de mecanism o seacă surpriză. Vom rămâne în avanposturi. Sunt atât de obosit, sunt atât de sleit de voință, încât cu greu mă stăpânesc să nu urlu furios.

Căpitanul, îngăduitor și feminin, mă potolește cu prietenie, uimit (ca un țăran care a vrut să rătăcească prin oraș un câine și îl găsește, aproape de casă, sub dricul carului), dar sincer bucuros când mă vede întors din valea unde mă lăsase. Dealtfel, o companie, plecată mult înaintea mea, bătută de artilerie, se împrăștiase, se rătăcise și încă nu se știa nimic de ea.

— Gheorghidiule, ai răbdare, domnule, s-a dus domnul maior să explice comandantului că e trupa obosită.

Răspunsul ne vine tocmai în zorii zilei și mergem să cantonăm în sat, unde dăm peste un întreg corp de armată poate, peste o divizie cel puțin, în cea mai mare învălmășeală cu putință.

După ce, cu chiu cu vai, găsim câteva grajduri și două odăi pentru odihnă, suntem toată ziua chemați la regiment pentru a primi ordine administrative, pentru încheieri de acte. Mi se dau întâile scrisori venite din țară. Pe un plic e scrisul mare, puțin aplecat, al nevestei mele. O pun ca și pe cealaltă, a mamei, în veston, fără să le citesc. Întâlnim, după atâta vreme, întâia oară, serviciile regimentului și toată ziua ne e luată cu diverse completări de rubrici, rapoarte, lămuriri. Nu ne-am luat soldele și e musai să le luăm, semnând stat. Trimit banii, cu care n-am ce face, pe două adrese cunoscute, la întâmplare aproape. Dumitru mi-aduce vestea că lada cu bagaje a fost spartă… sau s-a stricat… destul că e goală cu totul. Nu mai avem decât ce e pe noi.

Venim pe drum spre cantonament; Orișan îmi șoptește cu gând îngenuncheat:

— Wer kann Rumänien retten?

— Ce vrei să spui?

— Am citit de două ori ziarele. Pierdem războiul.

— Și ce putem face?

— Douăzeci și cinci de mii de prizonieri la Turtucaia.

— Dacă generalii noștri nu știu un principiu de tactică, elementar: că o bătălie prost angajată nu se continuă, ci provoci alta, ca Joffre la Marna.

Mitică Rădulescu e indignat.

— Adică voi credeți prostiile alea despre Turtucaia? E congestionat de mânie. Credeți toate prostiile nemțești?… Și pleacă aproape întorcându-ne spatele.

Orișan se uită lung după el și pe urmă mă ia de braț:

— Crezi tu că oamenii de ispravă de-acasă, câți or fi, știu cum e condus războiul românesc? Își dau seama că nemții vor ajunge la București?

— Poate că da… poate că nu.

Mă privește apăsat, cu trăsăturile prea simple în linii drepte.

— Ascultă, Gheorghidiule, unul din noi doi, poate amândoi, trebuie să plece la București… Trebuie să găsim acolo oameni care să ne asculte, cât mai e timp.

— Cum o să pleci de aci?

Se apropie strâns de mine:

— Am vorbit cu Dimiu. Poate se va găsi vreo însărcinare. E vorba să se trimită un ofițer, ca să aducă un transport de la partea sedentară.

Surâd cu milă.

— Va pleca desigur aghiotantul regimentului sau altcineva.

— Maiorul Dimiu va face să plece unul din noi.

— Orișan, ce crezi tu că putem face acolo?

— Să vorbim cu vreun parlamentar influent, care să le deschidă ochii tuturor.

Am rupt o ramură de copac și-i număr frunzele.

— Ascultă Orișan, dacă mergem acolo, nu-i decât un singur leac: revolverele. Ai curajul ăsta? Dacă vrei, dezertăm… Ești în stare?

A rămas îngândurat.

— E prea complicat…

— Atunci, să lăsăm lucrurile cum sunt.

După-masă dorm vreo două ceasuri și când mă deștept îmi aduc aminte de scrisori. Mama îmi spune că acasă sunt toți bine și: „Ștefane, mamă, roagă-te lui Dumnezeu în fiecare seară, că el ne e singura nădejde… și vezi, fii cuminte… fă și tu cum fac alții”. Biata mamă, cum crede ea că „fac alții”? Nevastă-mea, pe hârtie lungă mov, îmi mulțumește pentru donație: „A fost o surpriză, m-a uimit… Să te gândești acolo, în război, atât de mult la mine… Îți mulțumesc încă o dată că ai fost atât de drăguț în chestia lirelor, și-mi pare foarte rău că ultima oară ne-am despărțit puțin cam rece. După plecarea ta am fost tristă și a treia zi am plecat din Câmpulung. Singură… cu servitoarea… de-abia am găsit locuri în tren. Aici am găsit totul în regulă. Scrie-mi dacă poți, și cât poți mai mult. Scrie-mi unde ai pus cheia de la biroul american, unde sunt actele… Ieri am fost la mama… că sunt singură toată ziua… Te sărut, scrie des cum te afli. E adevărat că înaintați mereu? aici e o mare bucurie.”

Cheia de la birou, actele, am fost drăguț (?). Ce pot să fie pentru mine toate astea?… Ei au acolo pe „mâine”. Ce știu ei de ce a fost ieri în realitate în satul Săsăuș? Propozițiunea „că sunt singură toată ziua” mă face să zâmbesc, nu pentru că o recunosc tipică și atât de mașinal mincinoasă, cât pentru că îmi aduc aminte cât am suferit din cauza ei. Acum totul e, parcă, din alt tărâm, iar între noi abia dacă e firul de ață al gândului întâmplător.

O singură curiozitate, ca de amator de tablouri, am: Cum o fi lumea asta, care știe că armata e în război? cum e atmosfera străzii, a restaurantelor, cum vorbesc la masă? aș da nespus de mult să văd acum un exemplar măcar din ziarele mari, de dimineață, să citesc, dedublat, cu ce literă? cu ce titluri? veștile războiului românesc.

— Nu dormi, Gheorghidiule? mă întreabă de pe patul celălalt Tudor.

— Ba da… am dormit… Citeam acum scrisori de acasă…

— Hai să vedem caii lui Corabu.

E un adevărat loc de rendez-vous ofițeresc grajdul vecin, unde căpitanul Corabu ține patru cai, prada lui de război.

— Ăsta-i din grajdurile lui Esterházy, arăta cu mândrie noul proprietar un roib pintenog, subțire și nervos ca un cal de curse. I l-am luat unui conte.

Corabu, ca să-și poată face colecție de cai, a întins cele mai abile curse patrulelor de husari. Adică numai trei a capturat, că pe unul l-a ales dintr-o herghelie întâlnită și l-a plătit, față de martori aduși anume, cu bani buni și foarte cinstit socotiți la preț. Admirăm cele patru animale subțiri, și vii ca jocul de izvor, cu dezinteresarea cu care le-am fi privit pictate.

— Și ce faceți cu ei, domnule căpitan?

E sincer uimit.

— Cum ce fac cu ei? Dar în timp de pace un cal ca ăsta mă va costa solda pe un an, domnule.

— Sigur, un maior are nevoie de cai, îi completează gândul, crezând că glumește, un locotenent de administrație…

Dar căpitanul e destul de acru:

— Maiori ajungeți voi, hoții ăștia de la intendență… eu am să fac însă un grajd de cai de curse…

— De ce hoți, domnule căpitan, de ce ne faceți hoți?

— Uită-te la el, ni-l arată cu dispreț căpitanul, netezind mereu coama de mătase a roibului. Ne trimit, ori nu ne trimit hrană, ei o trec la ordinar. Ba și atunci când ne-o trimit, o iau cu japca de prin curțile oamenilor și o trec apoi gras la socoteală.

Râdem toți, râde galben și locotenentul, dar până la noi a ajuns zvonul că acei de la etapă au trimis – siguri cum sunt că scapă – câte-o adevărată zestre acasă.

Ca să ne împace, locotenentul ne cheamă la magazia diviziei, să ne dea țigări și vin bun, înfundat.

Pe drum discut cu Orișan și Tudor Popescu:

— Pe locotenent îl înțeleg, e sigur că se întoarce, dar Corabu?

— Da, e ciudat… încrederea asta…

Corabu îmi dă o spaimă liniștită, ca un bolnav care, spre deosebire de toți cei din jurul lui, nu știe că impresia de mulțumire și bunăstare pe care o are e semnul agoniei apropiate și face planuri unde să-și petreacă vara.

Pe străzile satului, transformat într-o provizorie capitală de regat militar, e o mișcare de trăsuri, furgoane și automobile chiar, chesoane și tunuri trase în marginea drumului, care desfid orice gând de ordine.

Curțile sunt toate pline, cum sunt pline de care și trăsuri curțile hanurilor în zilele de târg, iar oamenii forfotesc în toate părțile.

Vinul și gustările, probabil de la popota diviziei, sunt delicioase.

— O săptămână, două, cât mai stăm aici, Vasiliule, suntem mușteriii tăi. Îți facem vad.

Un locotenent scurt, cu mustața blondă, întreabă mirat:

— Credeți că stăm aici două săptămâni?

— Trei zile, o săptămână cel mult.

— Trei zile? Pentru asta ne-au adus la divizie?

Ne vizităm cantonamentele și hotărâm ca seara să luăm masa împreună cu toți amicii, Tudor Popescu, Orișan, Mitică Rădulescu și cu mine.

Dar se vede că ordonanțele au vorbit despre banchetul nostru, că se mai invită și alții.

— Tu ce aduci? A nu, pui fripți avem… Și sardele avem.

— Da?… eu am ardei umpluți…

Ne prăpădim de râs o clipă… ardei umpluți?… ce idee, așa seara?…

— Dar, ardei umpluți… că a găsit mașină de gătit.

Pe jumătate suntem convinși… Orișan chiar face reflecția rezonabilă:

— Dragă, ardeii umpluți sunt o mâncare adevărată, de oameni așezați… cu pat și masă… nu pui fripți, de oameni veșnic pe drum.

Firește că suntem de acord, dar acum, amicul nostru primește cu greutate.

— De, nu știu… dacă o să ajungă… n-am decât o tavă.

Constat iar că pe front nu mai sunt acele tipuri „pitorești” de care e atât de plină literatura. Toți cei care sunt „pitorești” o vor – și sunt conștienți de asta – așa cum vor să-și facă un „cap” cei care-și lasă barbă. În tic, în formula repetată, e ceva de cabotinaj. Dovadă că, dacă pe un chefliu cu ticuri pitorești îl scuturi și îi vorbești grav și serios, nu mai face pe caraghiosul, nici pe actorul. Dar războiul e mai ales sinceritate, aproape de pământ și piatră. Nu e teatru, chiar când e glumă. Nu există deci tipuri pitorești decât la popote, la intendență și la etape. Acolo, când sunt uneori, și cei de pe front se lasă ispitiți. Acum suntem numai veseli.

Pe înserate a început să burnițeze. În odaia mea, patul cu cearșafuri albe e făcut (n-am dormit în trei zile decât trei-patru ore pe apucate) și masa e întinsă cum se cuvine pentru șase „persoane”, nu inși. E un soi de veselie, chiar când masa e încărcată și paharul plin, cam la fel cu veselia uscată a figuranților de teatru, care sunt veseli, strigă și beau din cupe goale.

Dar când aduce castronul cu aburi de supă delicioasă – unde l-o fi găsit? – ordonanța e oarecum grijulie:

— Domn sublocotenent… nu-mi miroase a bine.

— Ce, mă, ardeii lui Vasilescu? întreabă Mitică.

— Nu, XY a primit ordin de echipare…

Lingurile au căzut în farfurii. Parcă a turnat cineva lături în supă.

— Ia vezi, mă… Nicule… Paraschive, ăia de-acolo, ia duceți-vă să vedeți ce e…

Nu mai mănâncă nimeni. E o enervare joasă, făcută din dezgust și istovire. Suntem brigadă cu XY.

Paraschiv se întoarce cu un chiot de bucurie.

— Numai XY… la noi nu e nimic.

Dar atât nu e de ajuns ca să ne readucă pofta de mâncare. Nici nu vorbim măcar… Tudor Popescu s-a dus să se trântească pe unul din paturi, în așteptare.

Țignale prelungite și, în stradă, comenzi scurte, corectate. XY se formează pentru plecare în seară.

— Să vedeți, dragă, că pe noi ne lasă în pace. Am eu o presimțire a mea… că pe noi ne lasă în pace. Uite, eu mănânc fără grijă…

Noi ceilalți ne mulțumim să fumăm fără să spunem o vorbă.

La ora 9 vine ordinul să ne echipăm. Ne încolonăm apoi pe o ploaie rece și pătrunzătoare de toamnă.

— Vedeți, domnule sublocotenent, dacă aruncam mantaua de cauciuc…

— Bravo, Dumitre, ești o ordonanță clasică…

— Da, dom sublocotenent…

— Ce da, mă?

— Sunt așa… cum spuneți dumneavoastră.

— Ești un prost.

Sunt îmbrăcat tot în costumul ofițeresc subțire (căci abia mai târziu ofițerii se vor îmbrăca cu aceleași haine, vag ajustate, ca și trupa) cu care am plecat în ajunul Sfântă Măriei.

Toți îmi admiră cu invidie mantaua… Orișan are perechea de cizme de husar lungi, roșii, dar se codește să le puie, căci îi e frică să nu fie, într-o eventuală luptă, prea vizibile.

Pornim încet după chesoanele de artilerie, ca după un dric. Nu se vede nimic și, după ce ieșim din sat, drumul, din cauza ploii dese, care desfundă, e o adevărată mlaștină. Credem că nu intrăm chiar azi sau mâine în luptă; ba încă ni se pare sigur, dar drumul ăsta prin noroi, în întuneric beznă, sub palele de ploaie, e îngrozitor. Alunecăm, ne ținem unii de alții și ajungem cu toți în șanțul din marginea drumului.

— Atenție… pod sfărâmat… se transmite, venind din om în om, înștiințarea. Dar cum întunericul e prea de nepătruns, cădem toți, rând pe rând, în mocirlă. Ne scoatem, târându-ne, unii pe alții. Mai fiecare pas e făcut din trei pași: unul alunecat spre dreapta, altul îngenuncheat la stânga și în sfârșit cel bun înainte.

Mi-e imposibil să știu în ce direcție mergem.

— Atenție… atenție… cheson împotmolit.

Ocolim așa ca să ne conformăm indicației, deși ne întrebăm dacă nu cumva acum greșim. Trecem probabil pe lângă un tun, dar nu știm unde e…

Sunt sleit… mi se îndoaie genunchii uzi…

Ghetele de șevro mi-au devenit ca niște bandaje de noroi rece în jurul picioarelor…

Mi le smulg cu greutate, ca și când pământul mi le-ar suge.

Plouă mereu și întunericul e atât de mare de parcă suntem rătăciți într-o mină, fără un chibrit, fără o undă de lumină măcar. Între o pâlpâire de țigară și soarele tot, e mai mică deosebire, fără îndoială, decât între o lucire de zid alb și întunericul absolut.

Când uneori drumul ocolește, întunericul devine și el mai lichid și ne spală obrajii.

Undeva, înainte, s-a aprins o lumină. Imediat încep urlete: stinge… stinge lumina. Și e fără noimă, căci o lumină nu poate indica o poziție, de vreme ce nu i se poate determina locul. Bâjbâim mai departe prin întuneric.

— Zamfir… Niculae Zamfir… Nu răspunde nimeni. Zamfir!… Pun mâna pe cel din stânga mea: Tu ești Zamfir?

— Nu sunt, camarade… Zamfir s-a dus pisemne – și aci îmi trântește o porcărie soldățească.

— Mă, cine ești tu, mă… n-auzi? și îl iau de gât…

Cineva îmi recunoaște vocea:

— Mă, e don sublocotenent de la a noua.

— Don… don… sublocotenent… eu sunt dintr-a șaptea.

— A șaptea? apuc de raniță pe cel dinaintea mea… Cine ești? Din ce companie ești?

— Vasile Tonitu dintr-a șaptea.

— Mă, aici sunteți dintr-a șaptea?

— Nu, don sublocotenent, a opta, îmi răspund cinci o dată.

— Dar a noua unde e, mă?… Ei, a noua…

— Aici, don sublocotenent, răspunde unul și parcă îi e vocea fosforescentă, atât de mult o simt.

— Unde sunteți, de aici: înainte… înapoi?

— Păi nu știm unde sunteți dumneavoastră…

— Mă, care are o izmană… o cămașă albă… Puneți-le pe spate, ca să ne mai lămurim puțin.

În sfârșit, ne regăsirăm… Compania era în urmă.

Să tot fie miezul nopții… mergem parcă de o veșnicie. De repaos nici vorbă nu poate fi… Adică nimeni nu se poate așeza… căci de stat în picioare, în loc, stăm la nesfârșit. Suntem parcă la sute de metri, îngropați în păcură.

Frigul nu-l simt încă decât la picioare… când stăm în loc… dar mă gândesc ca la un vis nebun, că aș putea să fiu într-altă parte… că la ora asta există oameni care dorm în pat… sau într-un bordei uscat… că există oameni care se odihnesc într-un grajd, fie și pe băligar cald.

— Loc… loc… loc!

Artileria…! Vine din urmă artileria.

Știu că e artileria numai pentru că acum, în loc să mă lovesc de cei din dreapta și stânga mea… mă lovesc de boturi de cai și roate de tun. Oare artileria merge tot așa de încet ca noi? Oare caii văd mai bine?

După un timp, tunurile se împotmolesc și se descoperă că infanteriștii se așezaseră pe lanțurile care leagă ante-trenurile. Urlete, înjurături, uruit de fier și de roți iar; și, trimise parcă nu se știe de unde pe deasupra, strigăte îngrijorate de „tăcere!”.

De la o vreme oboseala îmi dă ca un val de nebunie. De trei zile și trei nopți n-am dormit decât aseară, în șanțul șoselei două ore și azi după-masă alte două. Acum picioarele nu mai găsesc nici măcar sprijin, în noroiul care alunecă sub ele, de parcă am cauciuc la genunchi. Aș vrea să mă las jos, să treacă peste mine bocancii camarazilor, copitele cailor.

Măcar dacă aș fi aghiotant de batalion, să merg călare.

Mi se pare atât de puțin ceea ce cer. Sute de artileriști călare, ofițerii de la căpitan în sus călări, aghiotantul călare, firește și ei aci în iadul acesta de noroi, dar la regiment, la brigadă, la divizie, la toate aprovizionările și la toate birourile, la toate misiunile și la toate depozitele, atâți alți ofițeri. Nu voi să fiu departe de foc, ca ei. Nu aș vrea decât un cal, pe care să merg alături de camarazii mei, mai robuști, pare-mi-se.

Mergem toată noaptea și acum am pierdut absolut măsura timpului, totul capătă pentru mine o senzație de veșnicie, de existență inumană.

De la o vreme începe să plouă din nou, căci stătuse un timp.

Zamfir, care mă regăsise (fără să ne vedem fața) și voinic mă ajutase să lupt toată noaptea cu noroiul, îmi dă vestea că se va face ziuă. Îl întreb, îndurerat parcă, de unde știe asta.

— Vă spun eu, domnule sublocotenent, dacă începe iar ploaia, e semn că ne apropiem de ziuă.

Într-adevăr, peste câtva timp întunericul începe să se încenușeze. Pe urmă devine ceva mai albicios, ca deasupra mării, așa încât, deși au început să se zărească ramuri negre de copaci, oamenii nu se văd încă decât ca prin ceață, căci au și ei uniformele tot cenușii.

Ploaia a devenit vie. Vântul ne repede din când în când în față pânze de apă rece. Suflăm greu și mergem înainte.

Când s-a luminat de ziuă, parcă am ieșit dintr-un tunel. Ploaia și vântul de toamnă reped în copaci și tufișuri, verzi încă, palele de nori albi care se târăsc pe marginea drumului, căci acum suntem într-o pădure tânără de carpen și stejăriș. Ne căutăm oamenii și din mers ne reconstituim unitățile. După un timp coloana s-a oprit. Dar acum începe altceva tot așa de grozav ca oboseala: frigul care ne amorțește… După ce ne-am odihnit ca niște cai, când pe un picior, când pe celălalt, începem să batem pe loc din tălpi. Îmbrăcămintea e toată leoarcă, lipită cu clei rece de noi, ghetele de șevro mi s-au spart azi-noapte și acum, cu ciorapi noroioși și boturile atârnând, e mai rău decât dacă aș fi desculț. E un frig care ajunge până la oase… Dealtfel, de-a lungul spinării îmi simt pe piele, alunecând ca melci reci, șiroaie de apă, care tremură încet, ca pe geamul pe care ajunge ploaia. Sunt ploi calde de vară, asta e o ploaie deznădăjduită și înghețată de toamnă.

Pe la nouă dimineața abia, maiorul o ia la stânga pe o vâlcelușă, pe fundul căreia s-a adunat un strat gros de frunze galbene uscate. Mergem acum în fugă. A început acum, sau am crezut-o noi, departe, o luptă vie de artilerie. Câte vâlcelușe ca astea am văzut eu, cândva, în altă viață, de la fereastra vagonului-restaurant, între Pitești și Slatina!

Ajungem într-o vale mai largă puțin, prin fundul căreia trebuie să fie, pe sub răchite plouate, vreun pârăiaș. Departe, la câțiva kilometri în dreapta noastră, pe o coastă largă, urcă, atacând pare-se, batalioane de ale noastre. Noi credem că inamicul ocupă aci dealul mic și păduros din față, al cărui povârniș e bătut și de artileria lor și de a noastră. La dreapta, el face îndeosebi un baraj puternic de vreo cincizeci de metri lărgime, socotind, după cât se pare, că pe acolo duce calea noastră. Ploaia a stat iar.

— În trăgători… în trăgători.

Maiorul pornește împotriva dealului împădurit din față, și cum crede că acolo e inamicul, dăm în trăgători un adevărat asalt. A fost, poate, și s-a retras, nu-mi dau seama, dar când pătrundem în pădure urlând: înainte… înainte!… nu găsim pe nimeni. În schimb ne împrăștie focul artileriei noastre, care lovește în plin.

— Să nu mai tragă artileria noastră… să nu mai tragă artileria noastră! urlă disperată toată lumea.

Nu ne rămâne decât să alergăm mereu înainte: de partea cealaltă a dealului priveliștea e foarte cuprinzătoare. E un fel de uriașă strachină verde, de doi-trei kilometri largă, cu mici culmi, bune de pășune, pe toate marginile, cu pădure pe stânga. Prin mijloc, pârâiașe mici cu tufișuri mărunte, îngălbenite. Nici urmă de inamic. Dar n-am apărut bine și artileria lor – căci o cunosc, e tot cea de alaltăieri – ridică trombe de păcură și fum înaintea noastră, trăsnind și rupând fier.

— Înainte, și fă legătura pe dreapta! îmi strigă maiorul Dimiu. Legătura… legătura… treci prin baraj.

Și cum crede că nu aud bine cauza bubuiturilor, îmi arată cu mâna, și apoi spre stânga:

— Voiculescule, prin pădure… pădure… pădure, n-auzi?… înainte…

Cad lovituri împerecheate de trăsnete. Tot dealul zvâcnește când e lovit în coastă. Cratere negre cât niște roți mari de locomotivă răsar apoi în iarbă.

Loviturile sunt întrerupte și oamenii se opresc îngroziți. Situația e însă mult mai ușoară ca alaltăieri. Barajul e fix și orb, iar cei care trag sunt desigur foarte departe. Unde ne găsim acum, la douăzeci de pași de el, nu cade nici un obuz, iar dacă traversăm patruzeci de pași printre trombele de brazi, de asemeni, nu mai cad obuze.

Cu ochii sufletului închiși, în picioare, strig pe nume câțiva dintre oameni… „Zamfir Niculae… Ciorbagiu… haide”. Dar după câțiva pași oamenii se opresc, și în carnea și nervii mei e un consimțământ.

Înaintea noastră sunt culcați alți trăgători. Barajul e ca să împiedice sosirea noastră, a rezervei, și nu avem puterea să ne repezim să trecem prin el. Pământul tot se zguduie. Unul dintre acele animale apocaliptice, mari cât un munte, dar nevăzut acum, râcâie și azvârle pe o zonă anume pământul, ca un câine sau ca o fiară care cu picioarele și ghearele își face groapă.

Cu un genunchi pe pământ, fără armă și după ce am dat și mantaua ca să mă simt mai ușor, caut cu privirea un loc de trecut. Pare-se că spre stânga obuzele cad mai ritmic, așa încât s-ar putea trece. Dar deodată o serie de fâsâituri șuierate, de șarpe întărâtat, și aliniate ca din nai, trec pe lângă mine.

— Mitraliera… trage mitraliera… culcați!

— Suntem pierduți, căci culcați… neculcați… așa fără adăpost, bătuți de mitralieră, e moarte sigură.

— Zamfir… Grigoriță…

Și mă năpustesc înainte în baraj.

Năruite lângă mine, obuzele sunt parcă prăbușiri de trăsnete, căzute pe casa alăturată, dintre cele care fac să-ți plesnească geamurile. Și trăsnetul nu e nimic pe lângă această dezlănțuire, căci e unul singur și, odată căzut, te găsește scăpat… dar aici, tocmai pentru că a venit unul, știi că mai vin și altele.

Când în plin baraj vine vâjâitura, cad sau cădem poate, căci nu văd nimic, cu anticipație… „Nelovit” e constatarea de un sfert de clipă.

Din nou o goană înnebunită…

Sunt dincolo… în plină bătaie, pentru atacul de baionetă… Parcă am trecut printr-o poartă. Nu mă gândesc la poarta barajului, ci la un fel de poartă nevăzută, înaltă până la cer… a morții… a lumii celeilalte, dintre spațiile reci.

Totul dă impresia de nou… originar…

În față, am ajuns din urmă, într-o mică vâlcelușă, un lanț de trăgători, culcați în tufiș și printre smocurile de copăcei… La dreapta, la câteva sute de metri, un lanț de trăgători, al nostru, se abate înapoi – văd bine, căci sunt și ei pe pășunea largă – ca un gard prăbușit întâi la un capăt… pe urmă la celălalt… nu văd nici un soi de inamic… decât foarte departe la stânga în fund, pe un dâmb, un șir de oameni culcați ca niște mogâldețe, exact ca țintele culcate pe câmpul de tir de la regiment.

Mă scol în picioare și strig și ofițerului pe care l-am ajuns din urmă:

— Domnule căpitan, hai înainte.

Toată lumea îmi urlă ca la teatru, când ăi din urmă nu văd: „Jos! jos!”

— Stai jos, domnule, că ne iau focurile lor în primire… Vrei să ne descopere aici? Lasă să-i ia prin pădure, pe flanc.

Se aud la stânga, unde e restul batalionului nostru, urlete neîntrerupte: „Înainte… înainte…”, deci rămânerea pe loc mi se pare o dezertare.

Constat, așa pentru mine, cu gratuitate, în clipele acestea de moarte, că nici pe departe nu e acea „ploaie” de gloanțe prin care se spune că trebuie să treci la război. Din când în când câte un strop de piuituri, ca vântul toamna pe câmpie, când gloanțele trec mai pe sus… fâsâituri șuierate, de șarpe, când sunt aproape. Pe deasupra trecu anunțate năprasnic, mereu, cum se anunță uruind trenurile, obuzele. Apoi, izbesc pereche, în dâmbul din spate, cu un fel de titanică nerozie, transformând doar pădurea în ruine și fum, căci cred că nu mai e nimeni acolo, iar dealul n-au să-l poată dărâma, oricât l-ar zgudui.

„Degeaba” chiar, nu e… Înțeleg că așa, bătând haotic în dâmbul acela, în afară de faptul că ne-au redus toată artileria la tăcere – căci nu mai trage nici un tun românesc pe aci – ei fac un fel de demonstrație gratuită ca toate demonstrațiile simbolice, că soarta, nu numai a mea, dar a armatei întregi e pecetluită. Câtă vreme ei pot dezlănțui în liniște un uragan ca ăsta, prin care nici o unitate nu poate trece neînjumătățită și nedezorganizată, e înfrângerea.

„Wer kann Rumänien retten…?”

Deodată, cam din dreapta, vine un snop de piuituri, care se înfig printre noi în pământ ca ghearele și provoacă un urlet de bâlci.

— Păziți… trag ai noștri în noi… păziți!

Un lanț care a apărut sus pe coastă, neștiind unde se găsește inamicul, cum n-am știut nici noi, crezând că tot ce e după culme e dușman, trage în noi…

Fugim urlând și ne adăpostim, încocârjați, în șivoiul vâlcelușei.

— Nu mai trageți… se strigă înapoi… nu mai trageți!

Acum văd că sunt câțiva morți… cu capul culcat pe braț, cu fața în sus, toți cam în aceeași atitudine. Parte sunt desigur loviți din spate…

S-a dus elanul de la Olt… de la Măgura Branului.

E în mine o tristețe mânjită, ca de moarte. Mult la dreapta, se întorc în picioare (nu sunt urmăriți cu focuri? nu e luptă acolo?) pâlcuri-pâlcuri dintr-ai noștri. E ceva de înmormântare în amurg sărac.

Cărți de citire, articole de gazetă în patruzeci de ani, sunt goale ca niște sertare, înaintea acestei retrageri care e realitatea…

Drama războiului nu e numai amenințarea continuă a morții, măcelul și foamea, cât această permanentă verificare sufletească, acest continuu conflict al eului tău, care cunoaște altfel ceea ce cunoștea într-un anumit fel.

Rămân așa în vâlcelușă, cu lanțul întreg de oameni plouat până la piele, ros de tristețe, cam jumătate de ceas. Oamenii privesc cu îngrijorare spre dreapta. „O să ne ia pe flanc.” Dar e o imposibilitate… nimeni nu e pe flanc, nu se vede picior de inamic.

Ai noștri trag în mod stupid, în sus, orbește – dealtfel, nici nu vedem nimic. E o răpăială asurzitoare.

Iată însă că în stânga, în pădure, reîncep iar urletele batalioanelor noastre: „Înainte, înainte…”

Nu mai pot sta locului.

— Hai înainte, domnule căpitan… hai, că auzi… la stânga…

Într-un anumit sens, nu-ți trebuie prea mult curaj ca să alergi înainte; de vreme ce câmpul e gol, dă, cât de cât, o impresie de manevre.

Căpitanul îmi arată cu mâna că în pădure, înapoi, se întâmplă ceva…

Cu mustăți mari, cu obrazul sprijinit în cot, între oamenii lui, căpitanul e o enigmă pentru mine…

Când azi tot vom muri – căci azi e ziua, nu mai încape nici o îndoială – ce câștig e să fii plesnit de gloanțe aci, în loc să mergi înainte?

Strig cu o frenezie animalică, beat de propriul meu urlet: „Înainte… înainte…” Căpitanul cu oamenii se ridică și pornim tot lanțul înainte, urlând mereu. Mergem ca la trei sute de metri, în salturi succesive.

Acum gloanțele care veneau rare miaună des… O mitralieră toacă, departe, dar lovește prea scurt. Ridică pământ și iarbă, la vreo cincizeci de metri în fața mea. În pădure strigătele românești au rămas în urmă. Inamicul lucrează tăcut și automat ca o mașină de precizie.

Căpitanul comandă un foc spre pădure în dreptul nostru, ca eventual să lovim în flancul celor care, crede el, țin față batalionului nostru. Protestez cu îndârjire, căci am certitudinea că tragem într-ai noștri. Dar nu mai pot face nimic, focul s-a dezlănțuit.

Mai departe, nu mai mergem.

— Lasă, domnule, să așteptăm aici, să-i ia pe flanc prin pădure.

Înțeleg acum că gândul oricărei manevre, în afară de înaintare, pe câmpul de tragere, e moartea și înfrângerea.

Reiau mereu, urlând: „Înainte… înainte” și urletul însuși e un stimulent formidabil și un narcotic în același timp, ca un pahar de vin, dat dintr-o dată pe gât. Alegerea încinge și amețește.

— Zamfire… Marine… Ciorbagiu… hai.

M-am ridicat în picioare… snopul de gloanțe vine aproape, însă nu cade niciunul dintre cei care fug cu mine înainte.

Ne oprim după zece pași, dar ne ridicăm numaidecât: în fața noastră sunt vreo două gropi de obuz. Alergăm lunecând pe iarba plouată și ne înghesuim câte patru-cinci într-o groapă. Dar acum e o înverșunare groaznică împotriva noastră, căci s-a întâmplat un lucru neașteptat. Cât timp eram culcați în iarbă, nu eram văzuți. Ridicându-ne însă ne-am demascat… și acum, în haine verzi pe negrul groapei de obuz, suntem bine lămuriți. Fâsâiturile sunt dese, dar pe sus. Vin și din față și din spate, de la cei rămași în vâlcelușă, care trag pe deasupra. Dar mai ales ne caută acum mitraliera. Probabil că nu poate aprecia distanța exact, căci trage la zece pași înainte, scormonind iarba și pământul cu snopul ei de gloanțe ca o gheară de tigru, se apropie din ce în ce, însă părându-i-se că s-a înșelat, iar își repede turbat și metalic snopul la alți douăzeci de metri. Cei îngrămădiți cu mine trag ca descreierații, fără să scoată capul din groapa de obuz. Și din nevăzut parcă trage mereu. Fără îndoială, nu-i „ploaie de gloanțe” și snopul mitralierei e destul de nesigur, dar unul singur dintre gloanțele astea care vin ar fi tot atât pentru oricare dintre noi, cât un naufragiu pe ocean, cât un cutremur catastrofal, cât sfârșitul lumii. O simplă izbitură, scurtă ca de cravașă, în frunte.

Armele celor ghemuiți înapoia mea în groapă se descarcă lângă urechile mele chiar, cu plesnituri groaznice. Unul și-a rezemat arma chiar, o clipă, de umărul meu, i-o dau la o parte cu mâna furios, căci îmi sparge urechile. Aș vrea să dau ordin să nu se mai tragă, dar zgomotul e asurzitor, ca într-un aeroplan când pornește motorul…

Trebuie să ieșim din groapa asta, căci e moarte stupidă. În față e o nouă cută de teren. Dar mai întâi nu știu cum să fac să se oprească focurile… M-am ridicat în genunchi, în marginea gropii, jucând toată cartea, căci pericolul e mai mare din spate. Fac mereu semn să se oprească focurile către cei din vâlcelușă, ca să putem înainta fără să cădem loviți din urmă. Dau iar la o parte, cu mâna, arma celui din groapă, care trage aiurea, năucindu-mă.

În sfârșit, fac semn cu mâna stângă înapoi, îngenuncheat și sprijinit cu dreapta în iarbă, dar cineva îmi dă cu o vargă peste mână și imediat sunt tras de picioare înapoi în groapă, unde cad zăpăcit…

— Ce e, mă?

— Sunteți rănit… mâna stângă.

Toată mănușa-i plină de sânge… Un deget atârnă, îmbrăcat și el în mănușa lui, în jos, prins parcă numai într-o ață, dar nu simt nici o durere.

Lângă mine, oamenii îmi arată cu privirea pe Ciorbagiu, dar nu pricep din cauza larmei și mai ales pentru că ei încearcă să-mi spuie nu știu de ce în șoapte și cu un aer tainic ceea ce vor. Pe urmă, înțeleg. Omul și-a sucit în loc gâtul moale, din gulerul scorțos al mantalei și are acum obrazul stâng lipit de palmă, întors înapoi, ca și când n-ar mai vrea să vadă înainte.

Din colțul buzei, i se scurge pe bărbie un firișor de sânge. Ochii sticloși parcă ar vrea totuși să evite pământul.

— Tare mi-e teamă că e lovit în ceafă de cei care trag din spate, își spune unul, acum tare, în fundul gropii, părerea. Și pe dumneavoastră, socot că tot din spate v-a lovit.

— Nu. Ieșise și el cu domnul sublocotenent și a întors capul înapoi, când a făcut dumnealui semn cu mâna, să vadă dacă opresc aia, atunci l-a lovit în ceafă… da tot din față…

Parcă suntem acum într-un mormânt.

Gloanțele nu sunt prea dese, dar în fund, mogâldețe se ridică… și trec mereu în fugă, la stânga, spre pădure, trăgători inamici. Nu îi vedem bine decât când se strecoară unul după altul, ca și când ar traversa un drum, ca să dispară iar.

În spate, artileria nemțească a devenit turbată și pare că a sporit numărul gurilor de foc, căci bate în pădurea care saltă trunchiuri întregi și așchii, fumegând; iar unele obuze trec scurt peste deal, căci bat, se vede, și vâlceaua pe unde am venit noi. Nu mai e nimeni dintre ai noștri înspre dreapta, dar în pădure e un răpăit de arme, care, reluat de ecou, devine hău groaznic.

Mă întreb ce am de făcut. De înaintat nu mai poate fi vorba. Nădăjduiesc că ai noștri vor împinge linia inamică atât de mult înapoi, încât să pot aștepta sfârșitul luptei în groapa asta de obuz. Dar, după felul cum se depărtează focurile în pădure, înțeleg cu groază că ai noștri dau înapoi, sau suntem treptat înconjurați.

La gândul că aș putea fi prins, mă cuprinde o deznădejde rece, ploioasă. Înfrângerea asta, înserarea care cade, mâna pe care o țin mereu ferită, ca un câine laba zdrobită de automobil, îmi dau o impresie de moarte, de neîndreptat niciodată.

Atunci, ca un gând fierbinte, ca o descheiere de moarte, imediată, hotărăsc că voi pleca neîntârziat. Oamenii îngroziți vor să mă reție. Dealtminteri, nici nervii nu mai pot suporta nimic. Armele care mi se descarcă, aci în groapă, în urechi, mă năucesc și mă înfurie.

Pornesc înapoi, în picioare, drept peste câmpul verde, singur pe toată întinderea lui, ca un somnambul. Nu mă uit înapoi, nu mă uit în dreapta, nu mă uit în stânga, nu am decât un singur gând, că dacă străbat acești cinci-șase sute de metri, aș putea să fiu scăpat. Știu bine că numai „dacă” îi străbat și numai „aș putea” pentru că trebuie să trec din nou prin focul de baraj și prin pădurea bătută. Pot să cad în fiecare clipă… dar dacă ajung dincolo… În mine pulsează gândul acesta al salvării cum gâlgâie sângele în gâtul tăiat. Ceea ce mă îndeamnă la nebunia asta e durata neted scurtă a jocului. După un sfert de oră sunt scăpat. Am crezut că la ruletă e bine să joci numere în plin. Simplifică.

Dacă prin absurd nu se întâmplă nimic, și dacă merg întins, așa ca un cadavru ambulant, singur în picioare în tot largul câmpului, fără să mă opresc o clipă, orice s-ar întâmpla, sfertul de ceas trebuie să treacă. Dar nu trebuie să mă opresc sub nici un cuvânt, și nici să fiu atent la ce e în jurul meu, ca să nu-mi pierd curajul și să nu amețesc, ca un acrobat, care nu trebuie să se uite în jos. Și trec într-adevăr încet, fugind numai prin barajul automat.

Totuși întârziere e. Nu pot să urc dâmbul de cinci-șase metri, spre pădure. Nu mă pot sluji de mâna stângă și iarba umedă alunecă. Mă socot o clipă pierdut. Acum văd gloanțele care vin, căci le văd înfigându-se în pământ. Sunt mai numeroase decât le credeam. Aproape să amețesc când mă gândesc că nu voi putea urca, dar îmi vine în minte amintirea husarului în care noi am tras peste două sute de focuri. Mă prind cu mâna dreaptă de iarbă, înfig călcâile pieziș și tot ajung sus. Dau în pădure peste ordonanță. Scot mănușa – și de pe degetul rupt – și înfășur mâna plină de sânge, și pe care o cred sfâșiată, în batistă. Artileria trage la vreo douăzeci de metri în stânga. Dacă va veni și aici, s-a isprăvit.

Peste un sfert de oră încă, am ieșit din pădure, am traversat vâlceaua, am urcat-o, acum sunt sus, într-o șosea mare.

O nouă poartă, nevăzută, se deschide de asta dată spre o altă lume, sau poate e aceeași, pe care o trec invers.

Ambulanța ne duce până la jumătatea drumului, unde e un post de ajutor și de unde vom fi luați de ambulanța-automobil a diviziei. Găsesc printre răniți, pe jos, și un grup de nemți, culeși în urma noastră când urlam nebunește.

Uniformele lor, mai sure, mai moi, cu chivere de jandarmi îmbrăcate în stofă, mi se pare ceva miraculos. Când eram mic, auzeam vorbindu-se mereu de stafii și eu nu văzusem niciuna. Luptam mereu cu nemții și acum îi vedeam de aproape ca pe oameni, oameni care vorbesc și suferă. Credeam că sunt numai spirit, obuze, fâsâit de glonț și umbre, departe.

Au pentru mine prestigiul imens al Lacurilor Mazuriene, al Ypres-ului, al Verdun-ului. Ce n-aș da să știu sincer impresia lor despre ziua de azi. Să-mi dea un reper, o singură dată, pe care s-o găsesc și în dicționarul experienței mele, și apoi, pe baza ei, confruntând, eu mi-aș da seama de valoarea tehnică și sufletească a întregii campanii, stabilind „linia” așa cum fac iubitorii de curse de cai, care, prin întrecerea dintre un cal al lor și altul străin, se pot fixa, ca situație, față de toate țările cu cai de curse.

Un tip cu fața lungă și dură ca o mască stă puțin cam într-o rână. Are ochelari de sârmă și de bună seamă e gradat, dacă nu ofițer. Sunt, aliniați mai mult sau mai puțin, ca noi toți, pe marginea șoselei, în șanț, ca la un bazar de răni de tot soiul…

Simte că îl privesc și întoarce capul. Aș vrea să intru în vorbă cu el, normal, și n-am un pretext. Sunt stângaci ca și când aș vrea să acostez o femeie, și la fel, el, cu morgă, evită să lege „cunoștință”. N-am țigări, căci i-aș oferi. Aș vrea să vorbim ca doi profesori.

În timpul acesta, vine și pleacă – făcând naveta – ambulanța-automobil a diviziei. Până la noi mai are. Neîndemânatic, un sanitar îmi bandajează mâna.

În sfârșit, enervat de propria mea timiditate, îl întreb pe neamț în franțuzește dacă e grav rănit. Mă măsoară o clipă și pe urmă îmi răspunde scurt, tot în franțuzește:

— N-am nimic de vorbit cu dumneata.

Simt că vorbește de la popor la popor, nu de la om la om, cum îi cerusem eu, de la locuitorul Prusiei la mahalagiul bucureștean, de la Kant la Conta. Mă întreb o clipă dacă să-l lovesc, așa rănit cum e el. Îl simt voit și acest joc de „față-n față” trezește în mine o mânie larvară. Niciunul dintre motivele invocate obișnuit în campaniile de ațâțare a popoarelor nu m-ar fi putut face să lupt cu ură și cu dorința de a ucide. Faptul de a fi pe front era pentru mine un soi de act de prezență moralmente necesar și numai atât. Nu ideea de patrie, care pentru mine nu se confundă cu cea de stat în tendințele de cucerire economică, pentru că n-am orgoliul fierului și tăbăcăriei românești, dar nici ideea de administrație germană, care nu pare chiar așa de rea, nu m-ar fi făcut să lupt activ, să vreau să ucid. Un singur lucru m-a îmbolnăvit totdeauna, când mi l-am confirmat, de furie. Pretenția inamicului de a-mi porunci mie ca român în virtutea unei globale superiorități de rasă. Afirmația asta apărea incertă, în literatura de propagandă, și nu o credeam autentică. Am avut motive s-o cred, în partea a doua a campaniei, când eram uneori apostrofați din tranșeele apropiate și atunci am tras câteva focuri cu ura și cu satisfacția cu care ești ispitit să apeși pe trăgaciul unui browning, mic și gingaș, ca să dobori un atlet obraznic și grosolan (așa, ca o demonstrație). De câte ori un fapt dinafară ajungea până la acest substrat sensibilizat național al conștiinței mele, trezea în mine aceeași pornire de furie.

Acum mă stăpânesc, totuși, și îl privesc stăruitor, ca să-l fac să se întoarcă spre mine, ascultând ca de o poruncă, fără să vrea.

— Dumneavoastră, soldații germani, aveți pretenția de a fi și curajoși și proști în același timp. Dumneata văd că nu faci excepție, nici de la una, nici de la alta.

Ridică mantaua de pe pântece și-mi arată, fără o vorbă, un amestec de sânge și rupturi. Nu pricep nimic. Dealtfel, pe front nici un fel de rană nu produce impresie. Cel rănit e totdeauna un favorizat, față de cel ce rămâne.

— Soldații… dumneavoastră.

Îi arăt, întărâtat, și eu pe răniții noștri…

— Cum vrei să fie la război? Când vrei să cucerești lumea…

Zâmbește amar:

— Cu glonțul trecut prin pântece, m-au silit să merg douăzeci de pași.

Îmi dă un fior de oroare. Înțeleg pe urmă că soldați de-ai noștri, dintre cei sosiți în urma liniei de atac, neștiind că e grav rănit, fără îndoială, l-au silit să meargă până la targa cu care l-au adus aci și în care stă acum lungit… Rog pe un medic sublocotenent, care supraveghea încărcarea în ambulanțe, să vie, și acesta, plictisit și fără nici o vorbă, îi face o injecție.

— Când ai fost rănit, și pe la ce oră?

— Acum vreo trei ceasuri; eram în pădure și am primit focuri din coastă, care ne-au spart tot batalionul.

Așadar, căpitanul mustăcios și încleștat de pământ a avut dreptate să deschidă focul asupra pădurii. N-am pierdut, nici de data asta, ocazia de a fi convins și ridicul… și de a nimeri anapoda, de a nu găsi momentul just… așa ca de obicei.

Neamțul îmi confirmă după ezitări că e dintr-un regiment prusac. E într-adevăr profesor. A luptat în Rusia, a fost și la Verdun. Vreau să știu cum i se pare lupta de azi…

— Pentru mine e cea mai grea, de vreme ce am să mor pe aici, iar din alte părți am scăpat.

E o logică pe care o plătesc cu un surâs mieros.

— Dar în comparație cu alte lupte?

— Nu e comparație.

Întâi iau aceasta ca un răspuns umilitor. Nu e comparație între un leu și un câine. Simt că nu voi putea înțelege nimic pentru viitor, că n-am elementele care să-mi ajute să înțeleg cele ce vor veni, că azi nu pot stabili „linia”.

Stărui surâzând:

— Totuși?

Acum cred că el nu e atât de inteligent să poată stabili raporturi. I-ar trebui o mai largă vedere și o mai justă înțelegere a detaliilor caracteristice. Ficțiunile nu se pot compara și el nu poate crea realități.

— E altceva… ăsta nu-i război adevărat, și întorcându-se spre vecinul lui, tot neamț, ce fuma: So dumme Leute… durch ein solches Trommelfeuer…

— Așadar, găsești că a fost un bombardament puternic… neobișnuit: am un punct comun în vocabularul logic.

E uimit că înțeleg nemțește.

— Puternic? hm… și surâde… Ce-am văzut noi la Verdun și pe Somme… Acolo să fii văzut sute de tunuri trăgând… Azi au tras toate, cine știe, optzeci, nouăzeci de tunuri.

— Nu mai pricep nimic… Ai spus tovarășului dumitale ceva despre focul puternic al artileriei. Vorbeai de a noastră?

Se strâmbă de durere, își pipăie burta cu dezgust. Ca toți cei atinși de peritonită, are mintea extrem de lucidă. Injecția l-a făcut vorbăreț chiar.

— Nu, domnule, vorbeam de a noastră. Am să-ți spun eu dumitale o vorbă… Nouă germanilor ne place mult duelul. Noi prusacii, mai ales, avem toți tăieturi… Uite, aici, și-mi arată în fața urechii o crestătură… Ei bine, noi avem un fel de zicătoare: Nu te bate în duel cu unul care nu știe să se bată, că e periculos… Pot să spun, domnule, că dacă dumneavoastră ați fi știut să faceți război, nu mai eram eu azi aci, ținându-mi mațele în brațe.

Un moment bănuiesc că el socotea că suntem în superioritate tocmai din cauza ignoranței noastre.

— Credeți că vom câștiga războiul din cauza lipsei noastre de experiență?

— Să câștigați războiul?… Nu știu zău dacă peste câteva ceasuri cei din 337 nu vor fi aci, unde stăm de vorbă acum. Știu că voi muri, altfel am certitudinea că în două săptămâni aș fi fost eliberat de ai noștri, la București.

Și acum știu că nu glumește.

— Dar ce ai vrut totuși să spui cu acel „Trommelfeuer?”

— Uite ce, domnule… Are și războiul regulile lui… ca și duelul. Noi pe frontul de apus aveam ore când nu trăgeam un foc, chiar dacă englezul juca bridge în poiană… Cum crezi dumneata că se poate trăi? Pe urmă e o regulă iar… Dacă tu stai și inamicul pornește la atac, artileria ta trage… Atunci inamicul se oprește și începe să tragă artileria lui mai puternic… atunci tu evacuezi poziția și lași pe ai lui să vină s-o ia… Pe urmă trage artileria ta, și el trebuie să plece lăsând morții și răniții care se cuvin. Pe urmă, dacă vrea, vine din nou, dacă nu, nu… La nevoie, iar se întâmplă ca mai sus. Nu se trece, domnule, niciodată, printr-un foc de baraj.

— Bine, dar ai spus singur că nu se poate compara cu bombardamentul de la Verdun și Somme.

— Ce-are a face?… acolo eram la adăpost de beton, adânc sub pământ.

— Bine, dar când porneați la atac, afară, deasupra, pe pământ?…

— Hm… Atunci fugeam înapoi, lăsând jumătate morți afară, iar comandantul cel mare schimba pe comandantul artileriei care n-a pregătit atacul.

— Deci atacul nostru de a trece prin baraj… vi se pare un act de bravură?…

Are un surâs de sinceră ironie.

— Crezi dumneata serios că dumneavoastră românii sunteți mai bravi decât noi, sau decât francezii?

— Atunci?

Tace ascultând lung durerea în el, ca un gând. Și pe urmă, după ce s-a strâmbat puțin:

— Atunci înseamnă că dați tot concursul armatei germane să ajungă mai repede la București…

— Ce nevoie aveați să treceți, azi, prin baraj? Ca să salvați pe cei dinaintea dumneavoastră, pe care-i atacam noi? Tot erau pierduți. Noi porniserăm la asalt… Dacă nu ne lăsați să ajungem la ei, noi tot plecam înapoi, și-i încredințam artileriei, să-i facă înțelegători. Atunci de ce ați mai venit grămadă, dumneavoastră din urmă? Ați călcat regula războiului, iar ai noștri s-au retras, nu din lașitate – cred că știi și dumneata că germanii nu sunt lași – încă o dată, ci din calcul… E adevărat că am primit focuri din coastă… și că, din cauza acestei neașteptate întorsături, nu ne-am putut culege pe noi, răniții… Dar ce pierderi ați avut din pricina asta? Unde mai pui că puțini se vor întoarce dintre cei prinși dincolo de baraj.

— Comandanții noștri prețuiesc foarte mult atacul la baionetă.

— Tocmai de aceea ai noștri vor ajunge la București așa de curând… Pentru că nu găsesc interesante luptele la baionetă. Vă vor face totdeauna ce v-au făcut azi, cu chibzuială, rece.

— Știi dumneata, la romani, Horațiu s-a prefăcut că fuge ca să-i silească pe curiați să se împrăștie pe teren… Ai noștri simulează în fața batalioanelor dumneavoastră retragerea, ca să veniți mai bine în câmpul de tragere al artileriei. Și dumneavoastră aveți iluzia că biruiți.

— Ne mai păcălim câteodată… Ți-am spus eu proverbul nostru, că nu e bine să te bați cu cel care nu cunoaște duelul, dar la urmă, socoteala tot iese. Ascultă, în Carpați aveți tranșee fortificate?

Evident că mint cu grabă.

— A, în Carpați e altceva… Avem tranșee dinainte pregătite, organizate gata.

— Adăposturi bune?

— Da, bordeie cu două straturi de bușteni și un metru de pământ deasupra.

— Asta-i tot? Bune pentru obuzele noastre de 75… Nu rezistă însă la obuzele noastre de 105… Nu mai vorbesc de cele de 150… Și pe urmă, chiar dacă rezistă, totul e de prisos, dacă n-aveți artilerie de 150, sau mai mare, și dumneavoastră.

— Sigur, vom trage până vom distruge tranșeele și bordeiele cu tot ce e viață în ele… Dacă bordeiele vor rezista totuși, ca pe Somme, nu vom da timp celor dinăuntru să iasă. Și atunci, dacă aveți artilerie ca francezii, faceți și dumneavoastră ca francezii… trageți în ocupanți… ocupanții pleacă și trag apoi cu tunurile, și așa „da capo al fine”… cum ați citit tot timpul verii despre cota Morthomme.

Surâd cu o tristețe de moarte în suflet… Întăriturile noastre din Carpați? Șantierele și bordeiele care, adunate ca într-o bătătură, nu ar putea rezista unor râturi de porci țigănești…

— Să sperăm, domnule, că medicii dumneavoastră sunt mai pricepuți decât generalii dumneavoastră… Dar mi se pare că pentru mine e de prisos… Aș fi vrut poate o fotografie a locurilor acestea… o carte ilustrată… ca să arăt copiilor și nevestei în ce fel de peisaj am fost omorât… Pentru albumul familiei.

Pe urmă am tăcut îndelung… Eu gândindu-mă la moartea tuturor… el numai la a lui. Înserarea asta, după o zi ploioasă, apoi senină, de toamnă, era mereu mohorâtă și apăsătoare ca o înmormântare… Pădurea de stejar și tufele mici începuseră să se topească în întuneric.

În ambulanța-automobil, am luat cu autoritate alături pe prizonierul neamț… Am cerut chiar șoferului să meargă mai încet la șanțuri. Mi-a explicat că e ordin să care toți răniții până la miezul nopții.

Mi se face injecția împotriva tetanosului, sunt culcat într-un pat curat. Târziu de tot, vine alt grup de răniți din regimentul nostru. Divizia e în retragere. Batalionul nostru e înjumătățit. Sunt patru ofițeri morți, câțiva răniți, compania mea, înconjurată, e prizonieră cu toți ofițerii. Tudor Popescu, pe ce drumuri ai apucat-o? Până în zorii zilei spitalul trebuie evacuat. Se lucrează cu deznădejde la pansamente.