Capitolul I

O întreprindere deloc nefirească

Din păcate, scriu toate acestea din amintire. Dacă aș fi putut aduce cu mine materialul pe care îl pregătisem cu atâta grijă, povestea ar fi fost cu totul alta. Caiete întregi de însemnări, documente copiate cu grijă, descrieri făcute la fața locului și fotografiile — aceasta e pierderea cea mai grea. Aveam câteva vederi de sus ale orașelor și parcurilor; o mulțime de imagini minunate ale străzilor, ale clădirilor, pe dinafară și pe dinăuntru, ale unora dintre grădinile acelea splendide și, mai presus de toate, ale femeilor înseși.

Nimeni nu va crede vreodată cum arătau. Descrierile nu sunt bune de nimic când e vorba de femei, iar eu, oricum, nu m-am priceput niciodată la descrieri. Dar într-un fel sau altul trebuie s-o fac; restul lumii trebuie să afle despre țara aceea.

Nu am spus unde se află, de teamă ca niște misionari de la sine putere, negustori ori expansioniști lacomi de pământuri să nu-și ia asupra lor să pătrundă acolo. Pot să le spun de pe acum că nu vor fi doriți și că, dacă o vor găsi, le va merge mai rău decât ne-a mers nouă.

Totul a început așa. Eram trei, colegi și prieteni: Terry O. Nicholson (îi spuneam Moș Dracu', și pe bună dreptate), Jeff Margrave și eu, Vandyck Jennings.

Ne cunoșteam de ani și ani și, în ciuda deosebirilor dintre noi, aveam multe în comun. Pe toți ne interesa știința.

Terry era destul de bogat ca să facă tot ce poftea. Marea lui țintă era explorarea. Făcea mereu scandal că nu mai rămăsese nimic de explorat, numai peticeli și umplerea golurilor, spunea el. Se pricepea destul de bine să umple golurile — avea o mulțime de talente —, era tare la mecanică și electricitate. Avea tot felul de bărci și automobile și era unul dintre cei mai buni aviatori ai noștri.

Fără Terry n-am fi putut face nimic din toate acestea.

Jeff Margrave se născuse să fie poet, botanist — sau amândouă —, dar ai lui îl convinseseră să se facă doctor. Era un doctor bun pentru vârsta lui, însă adevărata lui pasiune era ceea ce îi plăcea să numească „minunile științei”.

Cât despre mine, specialitatea mea e sociologia. Firește, trebuie s-o sprijini pe o mulțime de alte științe. Pe mine mă interesează toate.

Terry era tare la fapte concrete — geografie, meteorologie și cele de felul lor; Jeff îl putea întrece oricând la biologie, iar mie îmi era totuna despre ce vorbeau, câtă vreme se lega într-un fel de viața oamenilor. Puține lucruri nu se leagă.

Noi trei am avut prilejul să ne alăturăm unei mari expediții științifice. Aveau nevoie de un doctor, ceea ce îi dădea lui Jeff un motiv să-și întrerupă activitatea de medic, abia începută; aveau nevoie de experiența lui Terry, de aparatul lui și de banii lui; cât despre mine, am intrat datorită influenței lui Terry.

Expediția se desfășura departe în amonte, printre miile de afluenți și în uriașul ținut din interior străbătut de un mare fluviu, acolo unde hărțile încă trebuiau făcute, dialectele sălbaticilor studiate și unde ne puteam aștepta la tot soiul de plante și animale stranii.

Dar povestea aceasta nu este despre acea expediție. Ea n-a fost decât primul imbold pentru a noastră.

Interesul mi-a fost stârnit mai întâi de vorbele călăuzelor noastre. Prind repede limbile, cunosc destule și le învăț cu ușurință. Datorită acestui fapt și unui foarte bun interpret pe care îl luaserăm cu noi, am deslușit destule legende și mituri populare ale triburilor risipite pe acolo.

Și, pe măsură ce înaintam tot mai mult în susul apelor, printr-o încâlceală întunecoasă de râuri, lacuri, mlaștini și păduri dese, cu câte un pinten lung de munte ivindu-se pe neașteptate, ici și colo, din munții cei mari de dincolo, am băgat de seamă că tot mai mulți dintre sălbaticii aceștia aveau o poveste despre o stranie și înfricoșătoare Țară a Femeilor, sus, în depărtare.

„Sus, acolo”, „Dincolo”, „Departe, sus” — acestea erau toate îndrumările pe care ni le puteau da, dar legendele lor se potriveau în punctul esențial: exista țara aceea ciudată în care nu trăiau bărbați, numai femei și copii de parte femeiască.

Niciunul dintre ei nu o văzuse vreodată. Era primejdios, de moarte, spuneau, pentru orice bărbat să se ducă acolo. Dar existau povești din vremuri îndepărtate, când vreun cercetător îndrăzneț o văzuse: Țară Mare, Case Mari, Oameni Mulți — Toți Femei.

Nu se mai dusese nimeni? Ba da, destui, dar nu se mai întorseseră niciodată. Nu era un loc pentru bărbați — de asta păreau siguri.

Le-am spus băieților poveștile acestea și au râs de ele. Firește, am râs și eu. Știam din ce sunt făcute visele sălbaticilor.

Dar când am ajuns în punctul cel mai îndepărtat, chiar în ziua dinaintea celei în care trebuia cu toții să facem cale întoarsă și să pornim spre casă, cum trebuie până la urmă să facă și cele mai bune expediții, noi trei am făcut o descoperire.

Tabăra principală era pe o limbă de pământ care înainta în cursul principal al fluviului sau în ceea ce luam noi drept cursul principal. Apa avea aceeași culoare noroioasă pe care o văzuserăm de săptămâni întregi, același gust.

S-a întâmplat să vorbesc despre fluviul acela cu ultima noastră călăuză, un ins mai răsărit, cu ochi vioi și ageri.

Mi-a spus că mai era un râu: „acolo, râu scurt, apă dulce, roșu și albastru”.

Mă interesa și voiam să văd dacă înțelesesem bine, așa că i-am arătat un creion roșu și albastru pe care îl aveam la mine și l-am întrebat din nou.

Da, a arătat spre fluviu, apoi spre sud-vest.

— Râu — apă bună — roșu și albastru.

Terry era în apropiere și îl interesa încotro arăta omul.

— Ce spune, Van?

I-am spus.

Terry s-a aprins pe loc.

— Întreabă-l cât e de departe.

Omul ne-a dat de înțeles că era un drum scurt; am socotit vreo două ore, poate trei.

— Hai să mergem — a stăruit Terry. — Numai noi trei. Poate chiar găsim ceva. Poate că e cinabru în el.

— Poate că e indigo — a propus Jeff, cu zâmbetul lui leneș.

Era încă devreme; tocmai luaserăm micul dejun și, lăsând vorbă că ne întoarcem înainte de noapte, am plecat pe tăcute, ca să nu fim socotiți prea creduli dacă dădeam greș și sperând în taină să facem o mică descoperire frumoasă, numai a noastră.

Au fost două ore lungi, mai curând trei. Îmi închipui că sălbaticul ar fi făcut drumul singur mult mai repede. Era o încâlceală cumplită de pădure și apă și o porțiune mlăștinoasă prin care nu ne-am fi găsit niciodată singuri drumul. Dar un drum exista și îl vedeam pe Terry, cu busola și carnetul, însemnând direcții și încercând să fixeze repere.

După o vreme am ajuns la un soi de lac mlăștinos, foarte mare, astfel că pădurea care îl înconjura părea joasă și nedeslușită pe malul celălalt. Călăuza ne-a spus că bărcile puteau merge de acolo până la tabăra noastră, dar „drum lung — toată ziua”.

Apa aceasta era ceva mai limpede decât cea pe care o lăsaserăm, dar de pe mal nu puteam judeca prea bine. Am ocolit lacul încă vreo jumătate de oră, pământul devenind tot mai tare pe măsură ce înaintam, și curând am trecut de cotul unui promontoriu împădurit și am văzut un ținut cu totul diferit: o priveliște neașteptată de munți abrupți și golași.

— Unul dintre pintenii aceia lungi, îndreptați spre est — a spus Terry, măsurându-l din ochi. — Poate să fie la sute de mile de lanțul muntos. Așa ies ei la suprafață.

Deodată am lăsat lacul și am luat-o drept spre stânci. Am auzit apa curgând înainte să ajungem la ea, iar călăuza a arătat mândră spre râul ei.

Era scurt. Vedeam cum se prăvălea într-o cascadă îngustă și verticală dintr-o deschizătură a peretelui de stâncă. Era apă dulce. Călăuza a băut cu sete și la fel am făcut și noi.

— Asta e apă din zăpadă — a vestit Terry. — Trebuie să vină de departe, din munți.

Dar, cât despre roșu și albastru, avea o nuanță verzuie. Călăuza nu părea deloc surprinsă. A căutat puțin prin jur și ne-a arătat un ochi de apă liniștit de la margine, cu dâre roșii pe lângă mal; da, și albastre.

Terry și-a scos lupa și s-a lăsat pe vine să cerceteze.

— Ceva substanțe chimice, nu pot spune pe loc. Mie îmi par coloranți. Să ne apropiem — a stăruit el —, acolo, lângă cascadă.

Ne-am cățărat de-a lungul malurilor abrupte și am ajuns aproape de bazinul care spumega și fierbea sub apa căzătoare. Aici am cercetat marginea și am găsit urme de culoare de netăgăduit. Mai mult: Jeff a ridicat deodată un trofeu neașteptat.

Nu era decât o zdreanță, o bucată lungă și destrămată de pânză. Dar era o pânză bine țesută, cu un desen și de un stacojiu limpede pe care apa nu-l ștersese. Niciun trib sălbatic de care auziserăm nu făcea asemenea țesături.

Călăuza stătea senină pe mal, foarte mulțumită de tulburarea noastră.

— O zi albastru — o zi roșu — o zi verde — ne-a spus și a scos din săculeț încă o fâșie de pânză viu colorată.

— Vine jos — a spus, arătând spre cascadă. — Țara femei — sus, acolo.

Atunci chiar că ne-a stârnit interesul. Ne-am odihnit și am prânzit chiar acolo, iscodindu-l pe om pentru alte știri. Nu ne-a putut spune decât ce ne spuseseră și ceilalți: o țară de femei, fără bărbați; prunci, dar numai fete. Nu-i loc pentru bărbați — primejdios. Unii se duseseră să vadă — niciunul nu se întorsese.

Am văzut cum lui Terry i se încleștează fălcile la auzul acestor vorbe. Nu-i loc pentru bărbați? Primejdios? Arăta de parcă s-ar fi cățărat pe cascadă chiar atunci. Dar călăuza nici nu voia să audă de urcat, chiar dacă ar fi existat vreo cale de a escalada peretele acela vertical, iar noi trebuia să ne întoarcem la ceilalți înainte de noapte.

— Poate că ar rămâne dacă le-am spune — am propus eu.

Dar Terry s-a oprit în loc.

— Ia ascultați, băieți — a spus. — Asta e descoperirea noastră. Să nu le spunem profesorilor ălora bătrâni și îngâmfați. Să ne întoarcem cu ei acasă, apoi să venim iar, numai noi, să facem o mică expediție a noastră.

L-am privit, foarte impresionați. Pentru niște tineri fără obligații era ceva atrăgător în descoperirea unei țări necunoscute, de natură strict amazoniană.

Firește, nu credeam povestea — și totuși!

— Niciunul dintre triburile de pe aici nu face asemenea pânză — am declarat, cercetând zdrențele cu mare grijă. — Undeva sus, acolo, oamenii torc, țes și vopsesc la fel de bine ca noi.

— Asta ar însemna o civilizație însemnată, Van. N-ar putea exista un asemenea loc fără să se știe despre el.

— Ei, nu știu ce să spun. Cum se numește republica aceea veche, undeva în Pirinei — Andorra? Foarte puțini știu ceva despre ea și își vede de treburile ei de o mie de ani. Pe urmă e Muntenegru, un stătuleț splendid: ai putea pierde o duzină de țări cât Muntenegru prin lanțurile acestea uriașe de munți.

Am discutat cu înfierbântare tot drumul înapoi până la tabără. Am discutat cu grijă și în taină în timpul călătoriei spre casă. Am discutat și după aceea, tot numai între noi, în vreme ce Terry își făcea pregătirile.

Era înflăcărat de idee. Noroc că avea atât de mulți bani: noi ar fi trebuit poate să cerșim și să facem reclamă ani întregi ca să putem porni, iar atunci totul ar fi ajuns o distracție publică, prilej de bășcălie pentru ziare.

Dar T. O. Nicholson putea să-și pregătească marele iaht cu aburi, să încarce la bord barca mare cu motor, construită anume pentru el, și să strecoare și un biplan „desfăcut”, fără să stârnească mai multă atenție decât o notiță la rubrica mondenă.

Aveam provizii, leacuri preventive și tot soiul de materiale. Experiența lui de dinainte îi era de mare folos. Era o mică expediție înzestrată cât se poate de bine.

Urma să lăsăm iahtul în cel mai apropiat port sigur și să urcăm pe fluviul acela fără sfârșit în barca noastră cu motor, numai noi trei și un cârmaci; apoi să ne despărțim de cârmaci când ajungeam la ultimul popas al expediției de dinainte și să căutăm singuri pârâul acela cu apă limpede.

Barca cu motor urma s-o lăsăm la ancoră în lacul acela întins și puțin adânc. Avea o învelitoare specială de blindaj, potrivită pe forma ei, subțire, dar rezistentă, care se închidea ca o scoică.

— Băștinașii ăștia nu pot intra în ea, nici s-o strice, nici s-o miște — a explicat Terry mândru. — Ne luăm zborul de pe lac și lăsăm barca drept bază la care să ne întoarcem.

— Dacă ne mai întoarcem — am adăugat eu voios.

— Ți-e frică să nu te mănânce doamnele? — a zis el în bătaie de joc.

— Nu suntem chiar atât de siguri de doamnele acelea, știi — a tărăgănat Jeff. — S-ar putea să fie și un contingent de domni cu săgeți otrăvite sau ceva de felul acesta.

— Nu trebuie să vii dacă nu vrei — a remarcat Terry sec.

— Să vin? O să-ți trebuiască o hotărâre judecătorească să mă oprești!

În privința asta, și Jeff, și eu eram siguri.

Dar deosebiri de păreri am avut, pe tot drumul acela lung.

O călătorie pe ocean e un răstimp minunat pentru discuții. Acum nu ne mai asculta nimeni pe furiș; puteam să lenevim și să ne lăsăm pe spate în șezlongurile de pe punte și să vorbim și iar să vorbim — n-aveam altceva de făcut. Lipsa noastră desăvârșită de date concrete nu făcea decât să lărgească și mai mult câmpul discuției.

— O să lăsăm acte la consulul nostru, acolo unde rămâne iahtul — a plănuit Terry. — Dacă nu ne întoarcem în, să zicem, o lună, pot trimite după noi o echipă de salvare.

— O expediție de pedepsire — am stăruit eu. — Dacă doamnele chiar ne mănâncă, trebuie să trecem la represalii.

— Ultimul popas îl pot găsi destul de ușor, iar eu am făcut un soi de hartă a lacului, a stâncii și a cascadei.

— Da, dar cum o să urce? — a întrebat Jeff.

— La fel ca noi, firește. Dacă trei cetățeni americani de preț se pierd acolo sus, vor găsi ei o cale să vină după noi, ca să nu mai vorbim de atracțiile strălucitoare ale acelei țări frumoase — să-i spunem «Feminisia» — și-a întrerupt el vorba.

— Ai dreptate, Terry. Odată ce se află povestea, fluviul o să mișune de expediții, iar aeronavele o să se ridice ca un roi de țânțari.

Am râs la gândul acesta.

— Mare greșeală am făcut că nu l-am băgat în afacere pe domnul Presă de Scandal. Ferească sfântul! Ce titluri!

— Nici vorbă! — a spus Terry întunecat. — Asta e expediția noastră. O să găsim locul acela singuri.

— Și ce ai de gând să faci cu el când îl găsești, dacă îl găsești? — a întrebat Jeff blând.

Jeff era un suflet duios. Cred că își închipuia țara aceea — dacă exista — înflorind de trandafiri, prunci, canari, mileuri și toate cele de felul acesta.

Iar Terry, în taina inimii lui, vedea un soi de stațiune de vară idealizată: numai Fete și Fete și Fete, iar el avea să fie… ei bine, Terry avea trecere la femei chiar și când erau alți bărbați prin preajmă, așa că nu-i de mirare că avea vise plăcute despre ce s-ar fi putut întâmpla. Îi vedeam asta în ochi când stătea lungit, privind talazurile lungi și albastre care alunecau pe lângă noi și mângâindu-și mustața aceea impunătoare.

Dar eu credeam — pe atunci — că puteam să-mi fac o idee mult mai limpede despre ce ne aștepta decât oricare dintre ei.

— Vă înșelați cu totul, băieți — stăruiam eu. — Dacă există un asemenea loc, și pare să fie ceva temei să credem că există, o să vedeți că se sprijină pe un soi de principiu matriarhal, asta-i tot. Bărbații au un cult separat, al lor, sunt mai puțin dezvoltați social decât femeile și le fac o vizită anuală, un fel de vizită de nuntă. Se știe că a existat o asemenea rânduială; aici nu e decât o supraviețuire a ei. Au acolo sus vreo vale ori vreun podiș cu totul izolat, unde li s-au păstrat obiceiurile străvechi. Asta-i tot.

— Dar băieții? — a întrebat Jeff.

— Păi, bărbații îi iau cu ei de îndată ce împlinesc cinci sau șase ani, înțelegi.

— Și cum rămâne cu teoria primejdiei, de care toate călăuzele noastre erau atât de sigure?

— Primejdie e destulă, Terry, și va trebui să fim foarte atenți. Femeile aflate la treapta aceea de cultură sunt pe deplin în stare să se apere și nu-i primesc cu drag pe vizitatorii veniți când nu e vremea lor.

Vorbeam și iar vorbeam.

Și, cu toate aerele mele de superioritate sociologică, nu eram mai aproape de adevăr decât vreunul dintre ei.

Erau totuși caraghioase, în lumina a ceea ce am găsit cu adevărat, ideile acelea ale noastre atât de limpezi despre cum ar arăta o țară de femei. Degeaba ne spuneam nouă înșine și unii altora că nu erau decât speculații de oameni fără treabă. Eram fără treabă și făceam speculații, și în călătoria pe ocean, și în cea pe fluviu.

— Admițând că e improbabil — începeam solemn, apoi ne avântam iar.

— S-ar bate între ele — stăruia Terry. — Femeile fac asta întotdeauna. Nu trebuie să ne așteptăm la vreun soi de ordine sau organizare.

— Te înșeli amarnic — îi spunea Jeff. — O să fie ca o mănăstire de maici sub o stareță: o obște de surori, pașnică și armonioasă.

Am pufnit în bătaie de joc la ideea aceasta.

— Auzi, maici! Surorile din obștile tale pașnice trăiau toate în celibat, Jeff, și sub jurământ de ascultare. Acestea sunt pur și simplu femei și mame, iar acolo unde e maternitate nu prea găsești sororitate.

— Nu, domnule, o să se încaiere — a încuviințat Terry. — Și nici la invenții și progres nu trebuie să ne așteptăm; o să fie îngrozitor de primitiv.

— Dar țesătoria aceea? — a întrebat Jeff.

— Ei, pânză! Femeile au fost dintotdeauna torcătoare. Dar aici se opresc, o să vezi.

Îl tachinam pe Terry pentru modesta lui convingere că avea să fie primit cu căldură, dar el nu se clătina.

— O să vedeți — stăruia. — O să mă pun bine cu toate și o să întărât un grup împotriva altuia. O să mă fac ales rege cât ai zice pește — pfiu! Solomon o să treacă pe locul doi!

— Noi cu ce ne alegem din afacerea asta? — am întrebat. — Nu suntem viziri sau ceva?

— N-aș putea risca — a declarat el solemn. — Ați putea pune la cale o revoluție și probabil ați face-o. Nu, va trebui să vi se taie capul ori să fiți sugrumați cu o coardă de arc, sau cum se obișnuiește pe acolo să fie executați oamenii.

— Să nu uiți că ar trebui s-o faci singur — a rânjit Jeff. — Fără sclavi negri vânjoși și mameluci! Iar noi am fi doi și tu unul — ce zici, Van?

Ideile lui Jeff și ale lui Terry erau atât de departe unele de altele, încât uneori abia reușeam să păstrez pacea între ei. Jeff idealiza femeile în cel mai bun stil al Sudului. Era plin de cavalerism, sentiment și toate cele. Și era un băiat bun: trăia după idealurile lui.

S-ar putea spune că și Terry făcea la fel, dacă părerile lui despre femei se pot numi atât de politicos idealuri. Mi-a plăcut întotdeauna Terry. Era genul de bărbat pe care ceilalți bărbați îl prețuiesc, și încă din plin: generos, curajos și deștept; dar nu cred că vreunuia dintre noi, pe vremea colegiului, îi făcea prea mare plăcere să-l știe în preajma surorilor noastre. Nu eram prea stricți, Doamne ferește! Dar Terry „întrecea măsura”. Mai târziu — ei, firește, viața unui bărbat îl privește numai pe el, socoteam noi, și nu puneam întrebări.

Dar, cu o posibilă excepție pentru o soție nu cu totul imposibilă, pentru mama lui ori, firește, pentru rudele de parte femeiască ale prietenilor, părerea lui Terry părea să fie că femeile frumoase nu erau decât vânat, iar cele urâte nu meritau luate în seamă.

Uneori era de-a dreptul neplăcut să vezi ce idei avea.

Dar îmi pierdeam răbdarea și cu Jeff. Le punea femeilor niște aureole atât de trandafirii. Eu țineam calea de mijloc, una foarte științifică, bineînțeles, și obișnuiam să discut savant despre limitările fiziologice ale sexului.

Niciunul dintre noi nu avea pe atunci vederi câtuși de puțin „înaintate” în chestiunea femeii.

Așa că glumeam, ne contraziceam și făceam speculații, iar după o călătorie fără sfârșit am ajuns, în cele din urmă, la vechiul nostru loc de tabără.

N-a fost greu să găsim râul; am mers de-a lungul acelei părți până am dat de el și era navigabil până la lac.

Când am ajuns acolo și am alunecat pe sânul lui larg și strălucitor, cu promontoriul acela înalt, cenușiu, înaintând spre noi și cu dâra albă, dreaptă, a cascadei văzându-se limpede, totul a început să devină cu adevărat palpitant.

Chiar și atunci s-a mai vorbit despre ocolirea peretelui de stâncă și căutarea unui drum de urcat pe jos, dar jungla mlăștinoasă făcea ca metoda aceasta să pară nu numai grea, ci și primejdioasă.

Terry a respins planul tăios.

— Prostii, băieți! Asta am hotărât deja. Ar putea dura luni de zile, n-avem provizii. Nu, domnule, trebuie să riscăm. Dacă ne întoarcem teferi, foarte bine. Dacă nu, ei, n-o să fim primii exploratori de care se pierde urma. Vor veni destui după noi.

Așa că am asamblat biplanul cel mare și l-am încărcat cu bagajele noastre comprimate științific: aparatul de fotografiat, firește; binoclurile; o rezervă de alimente concentrate. Buzunarele ne erau depozite de mici lucruri trebuincioase și aveam armele, bineînțeles — nu puteam ști ce urma să se întâmple.

Am urcat și am urcat și am urcat, foarte sus la început, ca să vedem „așezarea locului” și s-o însemnăm.

Din marea aceea verde-închis de pădure îngrămădită, pintenul înalt se ridica abrupt. Părea să se prelungească înapoi, pe ambele laturi, până la piscurile depărtate, cu cununi albe, probabil de neatins ele însele.

— Să facem prima călătorie geografică — am propus. — Să cercetăm ținutul și să coborâm înapoi aici după benzină. La viteza ta nemaipomenită putem ajunge până la lanțul acela și înapoi fără grijă. Apoi putem lăsa un soi de hartă la bord, pentru expediția de salvare.

— Asta are noimă — a încuviințat Terry. — Mai amân cu o zi să fiu rege al Țării Doamnelor.

Așa că am făcut un zbor lung de-a lungul marginii, am ocolit vârful capului din apropiere, am străbătut o latură a triunghiului cu viteza maximă, am trecut peste baza lui, acolo unde se desprindea de munții mai înalți, și ne-am întors la lacul nostru în lumina lunii.

— Nu-i rău deloc regatul acesta mic — am fost de acord când l-am desenat și l-am măsurat în linii mari.

Din viteza noastră puteam deduce destul de bine întinderea lui. Iar din ce vedeam din laturi și din creasta aceea înghețată din spate…

— Trebuie să fie un sălbatic tare întreprinzător ca să izbutească să intre aici — a spus Jeff.

Firește, priviserăm cu nesaț și țara însăși, dar eram prea sus și mergeam prea repede ca să vedem mare lucru. Părea bine împădurită pe margini, dar înăuntru erau câmpii întinse și peste tot pajiști ca în parcuri și locuri deschise.

Erau și orașe; asupra acestui lucru stăruiam eu. Arăta — ei, arăta ca orice altă țară, una civilizată, vreau să spun.

După zborul acela lung a trebuit să dormim, dar a doua zi ne-am trezit destul de devreme și ne-am înălțat iar ușor, până am putut trece deasupra copacilor de pe culme și privi după voie țara întinsă și frumoasă.

— Semitropical. Pare o climă de prima mână. E uimitor ce poate face puțină altitudine pentru temperatură.

Terry studia vegetația pădurii.

— Puțină altitudine! Asta numești tu puțină? — am întrebat.

Instrumentele noastre o măsurau limpede. Poate că nu ne dăduserăm seama de urcușul lung și domol de la coastă.

— Eu zic că e un petic de pământ al naibii de norocos — a continuat Terry. — Acum să vedem oamenii, m-am săturat de peisaje.

Am zburat așadar jos, încoace și încolo, cercetând țara pe porțiuni pe măsură ce înaintam. Am văzut — nu-mi mai amintesc acum cât din toate acestea am însemnat atunci și cât s-a adăugat din ce am aflat mai târziu, dar atât nu puteam să nu vedem, chiar și în ziua aceea de emoții — o țară cultivată desăvârșit, în care până și pădurile păreau îngrijite; o țară care arăta ca un parc uriaș, numai că era și mai vădit o grădină uriașă.

— Nu văd vite — am spus, dar Terry tăcea.

Ne apropiam de un sat.

Mărturisesc că am dat prea puțină atenție drumurilor curate și bine făcute, arhitecturii atrăgătoare, frumuseții ordonate a orășelului. Ne scoseserăm binoclurile; până și Terry, după ce își potrivise aparatul pentru o planare în spirală, și-a lipit binoclul de ochi.

Au auzit vâjâitul elicei noastre. Au ieșit în fugă din case, s-au adunat de pe câmpuri, siluete ușoare alergând iute, mulțimi întregi. Am privit și iar am privit, până aproape a fost prea târziu să apucăm manetele, să ne desprindem și să ne înălțăm din nou; apoi am tăcut vreme îndelungată, în urcuș.

— Doamne! — a spus Terry după o vreme.

— Numai femei sunt acolo, și copii — stăruia Jeff, înfierbântat.

— Dar arată… păi, e o țară civilizată! — am protestat. — Trebuie să existe bărbați.

— Firește că există bărbați — a spus Terry. — Haideți să-i găsim.

N-a vrut să asculte propunerea lui Jeff de a cerceta mai departe țara înainte să riscăm să ne părăsim aparatul.

— E un loc minunat de aterizare chiar acolo pe unde am trecut — a stăruit și era, într-adevăr, excelent: o stâncă lată, cu vârful plat, deasupra lacului, cu totul ascunsă vederii dinspre interior.

— N-o să găsească asta prea curând — a declarat în vreme ce ne cățăram în jos cu cea mai mare greutate, spre un loc unde puteam călca mai sigur. — Haideți, băieți, erau niște frumușele în grupul acela.

Firește, n-am fost înțelepți.

După aceea a fost destul de ușor să vedem că cel mai bun plan ar fi fost să cercetăm țara mai pe îndelete înainte să ne părăsim aeronava care spinteca aerul și să ne încredințăm numai picioarelor. Dar eram trei tineri. Vorbiserăm despre țara aceasta mai bine de un an, aproape fără să credem că un asemenea loc există, iar acum eram în ea.

Părea destul de sigură și civilizată, iar printre fețele acelea îngrămădite și ridicate spre noi, deși unele erau tare înspăimântate, era multă frumusețe — în privința asta eram toți de acord.

— Haideți! — a strigat Terry, pornind înainte. — Ei, haideți! Spre Țara femeilor!