Avansuri nesăbuite
Am socotit că nu erau mai mult de zece ori cincisprezece mile de la stânca unde aterizaserăm până la ultimul sat văzut. Cu toată nerăbdarea noastră, ni s-a părut înțelept să rămânem în pădure și să înaintăm cu grijă.
Până și avântul lui Terry era ținut în frâu de convingerea lui fermă că aveam să întâlnim bărbați și am avut grijă ca fiecare dintre noi să aibă o rezervă bună de cartușe.
— S-ar putea să fie puțini și s-ar putea să fie ascunși pe undeva, vreun soi de matriarhat, cum ne spune Jeff; ba poate că locuiesc sus, în munții aceia, și țin femeile în partea asta a țării, un fel de harem național! Dar bărbați sunt pe undeva — n-ați văzut pruncii?
Văzuserăm cu toții prunci, copii mari și mici, peste tot unde ne apropiaserăm destul ca să putem desluși oamenii. Și, deși după îmbrăcăminte nu puteam fi siguri în privința tuturor adulților, totuși nu văzuserăm niciunul despre care să știm sigur că era bărbat.
— Mi-a plăcut întotdeauna vorba aceea arăbească: «Mai întâi leagă-ți cămila și pe urmă încrede-te în Domnul» — a murmurat Jeff.
Așa că ne țineam cu toții armele în mâini și ne strecuram cu grijă prin pădure. Terry o studia în timp ce înaintam.
— Asta zic și eu civilizație — a exclamat el încet, cu un entuziasm stăpânit. — N-am văzut niciodată o pădure atât de răsfățată, nici măcar în Germania. Uitați-vă, nu-i o creangă uscată, până și lianele cresc după cum au fost îndrumate, chiar așa! Și uitați-vă aici…
S-a oprit și a privit în jur, atrăgându-i lui Jeff atenția asupra felurilor de copaci.
M-au lăsat pe mine drept reper și au făcut câte o scurtă incursiune de o parte și de alta.
— Aproape toți dau roade bune de mâncat — au anunțat întorcându-se. — Ceilalți, lemn tare minunat. Asta numiți pădure? E o grădină de zarzavat!
— E bine să ai un botanist la îndemână — am încuviințat. — Sigur nu sunt și unii medicinali? Ori unii numai de podoabă?
De fapt, aveau dreptate. Copacii aceia falnici erau cultivați cu tot atâta grijă ca niște verze. În alte împrejurări am fi găsit pădurea plină de frumoase pădurărițe și culegătoare de fructe; dar o aeronavă e un lucru care bate la ochi și nu e deloc tăcută — iar femeile sunt prevăzătoare.
Singurele făpturi pe care le-am găsit mișcându-se prin pădure, când am început s-o străbatem, erau păsările: unele splendide, altele cântătoare, toate atât de blânde, încât aproape păreau să ne contrazică teoria despre cultivare — cel puțin până am dat din când în când peste mici poieni, unde bănci și mese de piatră sculptată stăteau la umbră lângă fântâni limpezi, însoțite întotdeauna de bazine puțin adânci pentru baia păsărilor.
— Nu omoară păsările și se pare că omoară pisicile — a declarat Terry. — Trebuie să fie bărbați aici. Ascultați!
Auziserăm ceva: ceva care nu semăna câtuși de puțin cu un cântec de pasăre și semăna foarte bine cu un râs șoptit, înăbușit — un mic sunet vesel, sugrumat pe loc. Am încremenit ca niște prepelicari, apoi ne-am folosit binoclurile, repede, cu grijă.
— Nu putea fi departe — a spus Terry înfierbântat. — Dar copacul acesta mare?
În poiana în care tocmai intraserăm era un copac foarte mare și frumos, cu ramuri groase, larg răsfirate, care se întindeau pieziș în evantaie suprapuse, ca ale unui fag ori pin. Fusese curățat de crengi până la vreo douăzeci de picioare deasupra pământului și stătea acolo ca o umbrelă uriașă, cu bănci de jur împrejur dedesubt.
— Uitați — a continuat el. — Au rămas cioturi scurte de crengi pe care te poți cățăra. Cred că e cineva în copacul acela.
Ne-am strecurat aproape, cu grijă.
— Ai grijă să nu te trezești cu o săgeată otrăvită în ochi — am spus eu.
Dar Terry a înaintat, a sărit pe spătarul băncii și a apucat trunchiul.
— Mai curând în inimă — a răspuns. — Ia te uită! Priviți, băieți!
Ne-am repezit aproape și am privit în sus. Acolo, printre crengile de deasupra, se zărea ceva — ba chiar mai multe siluete —, la început nemișcate, lipite de trunchiul cel mare; apoi, când am început cu toții să ne cățărăm, s-au despărțit în trei făpturi iuți și au fugit în sus. În timp ce urcam, le zăream împrăștiindu-se deasupra noastră. Când am ajuns cam până unde îndrăzneau să urce trei bărbați împreună, părăsiseră trunchiul principal și se depărtaseră de el, fiecare ținându-se în echilibru pe câte o creangă lungă care se înclina și se legăna sub greutate.
Ne-am oprit nehotărâți. Dacă le urmăream mai departe, crengile s-ar fi rupt sub povara îndoită. Poate că le puteam scutura jos, dar niciunul dintre noi nu era înclinat s-o facă. În lumina blândă, pătată de umbre, de la înălțimea aceea, fără suflu după urcușul grăbit, ne-am odihnit puțin, studiind cu nesaț făpturile pe care le urmăream; iar ele, nu mai speriate decât niște copii zburdalnici care se joacă de-a prinselea, stăteau pe locurile lor nesigure la fel de ușor ca niște păsări mari, viu colorate, și ne priveau deschis, curioase.
— Fete! — a șoptit Jeff cu glas abia auzit, de parcă ar fi putut să-și ia zborul dacă vorbea tare.
— Piersici! — a adăugat Terry, abia ceva mai tare. — Piersicuțe — caise-nectarine! Pfiu!
Erau fete, firește; niciun băiat n-ar fi putut avea frumusețea aceea scânteietoare și totuși niciunul dintre noi nu fusese sigur la început.
Vedeam păr scurt, fără pălării, liber și lucios; un costum dintr-o țesătură ușoară și rezistentă, tunici foarte strânse pe corp și pantaloni până la genunchi, de unde începeau jambiere bine potrivite. Strălucitoare și netede ca papagalii și la fel de neștiutoare de primejdie, se legănau acolo în fața noastră, cu totul în largul lor, privindu-ne cum le priveam și noi, până când întâi una, apoi toate au izbucnit în hohote de râs încântate.
A urmat un torent de vorbe moi, aruncate de la una la alta; nu o îngânare cântată de sălbatici, ci o vorbire limpede, muzicală și curgătoare.
Le-am întâmpinat râsul prietenește și ne-am scos pălăriile în fața lor, la care au râs iar, încântate.
Apoi Terry, cu totul în elementul lui, a ținut un mic discurs politicos, cu gesturi lămuritoare, și a început să ne prezinte, arătând cu degetul.
— Domnul Jeff Margrave — a spus răspicat.
Jeff s-a înclinat cât de grațios se putea în furca unei crengi mari.
— Domnul Vandyck Jennings.
Și eu am încercat să fac un salut care să impresioneze și era să-mi pierd echilibrul.
Apoi Terry și-a pus mâna pe piept — și avea un piept frumos — și s-a prezentat; se proptise bine pentru prilejul acesta și a izbutit o reverență excelentă.
Au râs iar încântate, iar cea mai apropiată de mine i-a urmat tactica.
— Celis — a spus limpede, arătând spre cea în albastru. — Alima…
Cea în roz; apoi, imitând viu aerul impunător al lui Terry, și-a pus mâna delicată și fermă pe vesta verde-aurie.
— Ellador.
Era plăcut, dar nu ne apropiam deloc.
— Nu putem sta aici să învățăm limba — a protestat Terry.
Le-a făcut semn să se apropie, cât se poate de fermecător, dar ele au scuturat voioase din cap. Le-a propus prin semne să coborâm cu toții; dar au scuturat iar din cap, tot vesele. Apoi Ellador ne-a arătat limpede că trebuia să coborâm, făcând semn spre fiecare dintre noi, cu o fermitate de netăgăduit; și, mai mult, mișcarea brațului ei suplu părea să ne spună nu numai să coborâm, ci să plecăm de tot — la care am scuturat și noi din cap.
— Trebuie să folosim momeală — a rânjit Terry. — Nu știu cum e cu voi, băieți, dar eu am venit pregătit.
A scos dintr-un buzunar interior o cutiuță de catifea purpurie, care s-a deschis cu un pocnet, și din ea a scos un lucru lung și scânteietor, un colier de pietre mari, felurit colorate, care ar fi valorat un milion dacă ar fi fost adevărate. L-a ridicat, l-a legănat, sclipind în soare, l-a oferit întâi uneia, apoi alteia, întinzându-l cât putea spre fata cea mai apropiată. Stătea proptit în furca crengii, ținându-se bine cu o mână; cealaltă, legănându-și ispita strălucitoare, se întindea mult de-a lungul ramurii, dar brațul încă nu-i era întins de tot.
Era vădit impresionată, am băgat de seamă; a șovăit, le-a vorbit tovarășelor ei. Au sporovăit încet împreună, una, se vedea, avertizând-o, cealaltă încurajând-o. Apoi s-a apropiat, ușor și încet. Era Alima, o fată înaltă, cu membre lungi, bine legată și vădit puternică și sprintenă. Ochii îi erau splendizi, larg deschiși, fără teamă, la fel de lipsiți de bănuială ca ai unui copil care n-a fost niciodată mustrat. Interesul ei era mai degrabă al unui băiat absorbit de un joc fascinant decât al unei fete momite de o podoabă.
Celelalte s-au depărtat puțin, ținându-se bine, urmărind. Zâmbetul lui Terry era ireproșabil, dar nu-mi plăcea privirea din ochii lui: era a unei făpturi gata să sară. Vedeam deja ce avea să se întâmple: colierul scăpat, mâna întinsă brusc să apuce, țipătul ascuțit al fetei când o înșfăca și o trăgea spre el. Dar nu s-a întâmplat. A întins sfios mâna dreaptă spre lucrul viu colorat care se legăna; el l-a apropiat puțin; apoi, iute ca lumina, i l-a smuls cu stânga și s-a lăsat pe loc pe creanga de dedesubt.
A încercat s-o apuce, cu totul zadarnic, aproape pierzându-și sprijinul când mâna n-a strâns decât aer; apoi, cu o iuțeală de neînchipuit, cele trei făpturi luminoase au dispărut. Se lăsau de la capetele crengilor mari pe cele de mai jos, parcă scurgându-se din copac, în timp ce noi coboram cât puteam de repede. Le auzeam râsul vesel stingându-se, le vedeam fugind prin largile întinderi deschise ale pădurii și am pornit după ele, dar tot atât de bine am fi putut urmări antilope sălbatice; așa că ne-am oprit în cele din urmă, cam fără suflu.
— Degeaba — a gâfâit Terry. — Au scăpat cu el. Pe cuvântul meu! Bărbații țării acesteia trebuie să fie buni alergători de viteză!
— Locuitori vădit arboricoli — am spus eu posomorât. — Civilizați și totuși arboricoli: ciudați oameni.
— N-ar fi trebuit să încerci așa — a protestat Jeff. — Erau cu totul prietenoase; acum le-am speriat.
Dar nu folosea la nimic să bombănim, iar Terry nu voia să recunoască nicio greșeală.
— Prostii — a spus. — La asta se așteptau. Femeilor le place să fie urmărite. Haideți să ajungem în orașul acela; poate le găsim acolo. Să vedem, era în direcția asta și nu departe de pădure, din câte îmi amintesc.
Când am ajuns la marginea ținutului deschis, am cercetat cu binoclurile. Era acolo, la vreo patru mile: același oraș, am hotărât noi, dacă nu cumva, după presupunerea lui Jeff, toate aveau case roz. Câmpurile verzi, întinse, și grădinile cultivate cu grijă coborau dinaintea picioarelor noastre într-o pantă lungă și domoală, cu drumuri bune șerpuind plăcut ici și colo și, pe lângă ele, cărări mai înguste.
— Uitați-vă acolo! — a strigat Jeff deodată. — Iată-le!
Într-adevăr, aproape de oraș, pe o pajiște largă, trei siluete viu colorate alergau iute.
— Cum să fi ajuns atât de departe în răstimpul acesta? Nu pot fi aceleași — am stăruit eu.
Dar prin binocluri le puteam recunoaște destul de bine pe frumoasele noastre cățărătoare, cel puțin după îmbrăcăminte.
Terry le-a urmărit — de altfel, cu toții am făcut-o — până au dispărut printre case. Apoi și-a coborât binoclul și s-a întors spre noi, trăgând adânc aer în piept.
— Sfinte Dumnezeule, băieți, ce Fete Minunate! Să se cațere așa! Să alerge așa! Și să nu le fie frică de nimic. Țara asta e tocmai pe gustul meu. Să mergem înainte.
— Cine nu riscă nu câștigă — am spus eu, dar Terry a preferat: „Inima fricoasă nu cucerește femeia frumoasă.”
Am ieșit la loc deschis, mergând cu pas vioi.
— Dacă sunt bărbați, ar fi bine să fim cu ochii în patru — am spus.
Dar Jeff părea pierdut în vise cerești, iar Terry în planuri foarte practice.
— Ce drum desăvârșit! Ce țară cerească! Uitați-vă și voi la flori!
Era Jeff, entuziast ca întotdeauna; dar puteam fi întru totul de acord cu el.
Drumul era dintr-un soi de material tare, fabricat, puțin înclinat ca să se scurgă ploaia, cu fiecare curbă, pantă și șanț la fel de desăvârșite ca pe cel mai bun drum din Europa.
— Fără bărbați, ai? — a rânjit Terry.
De o parte și de alta, câte două șiruri de copaci umbreau potecile; între copaci, tufe ori plante cățărătoare, toate cu roade; din loc în loc, bănci și mici fântâni la marginea drumului; peste tot, flori.
— Ar trebui să importăm câteva dintre doamnele acestea și să le punem să facă parcuri în Statele Unite — am propus. — Tare frumos loc și-au făcut aici.
Ne-am odihnit câteva clipe lângă una dintre fântâni, am gustat fructele care păreau coapte și am pornit mai departe, impresionați, cu toată bravada noastră veselă, de senzația de putere liniștită care ne înconjura.
Era vădit un popor foarte priceput, eficient, care își îngrijea țara așa cum un cultivator de flori își îngrijește orhideele cele mai scumpe. Sub albastrul blând și strălucitor al cerului limpede, în umbra plăcută a șirurilor nesfârșite de copaci, mergeam nevătămați, liniștea senină fiind tulburată numai de păsări.
Curând, la poalele unui deal lung, ne-a apărut în față orașul ori satul spre care ne îndreptam. Ne-am oprit să-l studiem.
Jeff a tras adânc aer în piept.
— N-aș fi crezut că un grup de case poate arăta atât de frumos — a spus.
— Au arhitecți și grădinari peisagiști din belșug, asta-i sigur — a încuviințat Terry.
Și eu eram uimit. Vedeți, eu sunt din California și nu-i ținut mai frumos, dar când e vorba de orașe…! Acasă am gemut adesea la vederea urâtei harababuri pe care omul o făcuse pe chipul naturii, deși nu sunt cunoscător în ale artei, ca Jeff. Dar locul acesta! Era construit mai ales dintr-un soi de piatră roz mat, cu câte o casă de un alb curat, ici și colo; și se întindea printre crângurile verzi și grădini ca un șirag rupt de mătănii din coral roz.
— Cele mari și albe sunt vădit clădiri publice — a declarat Terry. — Asta nu-i o țară sălbatică, prietene. Dar fără bărbați? Băieți, se cuvine să înaintăm cât se poate de politicos.
Locul avea o înfățișare aparte, tot mai impunătoare pe măsură ce ne apropiam. „Parcă-i o expoziție.” „E prea frumos ca să fie adevărat.” „O mulțime de palate, dar unde sunt locuințele?” „Ei, sunt destule și mici, dar…” Era, fără îndoială, altfel decât toate orașele pe care le văzuserăm.
— Nu e murdărie — a spus Jeff deodată. — Nu e fum — a adăugat după puțin timp.
— Nu e zgomot — am adăugat eu, dar Terry m-a repezit:
— Asta fiindcă ne pândesc. Ar fi bine să avem grijă cum intrăm acolo.
Totuși, nimic nu l-ar fi putut face să rămână afară, așa că am mers mai departe.
Totul era frumusețe, ordine, curățenie desăvârșită și peste toate plutea cel mai plăcut sentiment de acasă. Pe măsură ce ne apropiam de centrul orașului, casele se îndeseau, se uneau parcă, deveneau palate întinse, grupate printre parcuri și piețe deschise, cam așa cum stau clădirile colegiilor printre pajiștile lor liniștite.
Apoi, cotind după un colț, am intrat într-un spațiu larg, pavat, și am văzut în fața noastră un grup de femei, strânse una lângă alta, în rânduri egale, care ne așteptau, vădit.
Ne-am oprit o clipă și am privit înapoi. Strada din urmă era închisă de un alt grup, care înainta neabătut, umăr la umăr. Am mers înainte — nu părea să existe altă cale — și curând ne-am pomenit cu totul înconjurați de mulțimea aceea strânsă, femei, toate, dar…
Nu erau tinere. Nu erau bătrâne. Nu erau frumoase în înțelesul în care sunt frumoase fetele. Nu erau câtuși de puțin fioroase. Și totuși, privind de la un chip la altul, calm, grav, înțelept, cu totul fără teamă, vădit sigur pe sine și hotărât, am avut cea mai ciudată senzație — o senzație foarte veche — pe care am urmărit-o tot mai adânc în amintire până am prins-o, în sfârșit. Era sentimentul acela de vinovăție fără scăpare, pe care îl încercasem atât de des în copilărie, când tot efortul piciorușelor mele nu putea schimba faptul că întârziam la școală.
Și Jeff îl simțea; vedeam bine. Ne simțeam ca niște băieței, foarte mici, prinși făcând năzbâtii în casa unei doamne binevoitoare. Dar Terry nu dădea niciun semn de asemenea mustrare. Îi vedeam ochii ageri fugind ici și colo, numărând oamenii, măsurând distanțele, cântărind șansele de scăpare. A cercetat rândurile strânse din jurul nostru, care se întindeau mult în urmă pe toate laturile, și mi-a murmurat încet:
— Toate au peste patruzeci de ani, păcătosul de mine.
Și totuși nu erau femei bătrâne. Fiecare era în plină înflorire de sănătate, rumenă, dreaptă, senină, sigură și ușoară pe picioare ca orice pugilist. Ele n-aveau arme, noi aveam, dar nu doream să tragem.
— Tot atât de bine mi-aș împușca și mătușile — a murmurat Terry din nou. — Ce-or fi vrând de la noi? Par să fie puse pe treabă.
Dar, în ciuda aerului aceluia hotărât, s-a decis să încerce tactica lui preferată. Terry venise înarmat cu o teorie.
A pășit înainte, cu zâmbetul lui strălucitor, menit să câștige bunăvoința, și s-a înclinat adânc în fața femeilor. Apoi a scos încă un dar: o eșarfă lată și moale, dintr-o țesătură diafană, bogată în culori și desene, un lucru frumos chiar și în ochii mei, și i-a oferit-o, cu o plecăciune adâncă, femeii înalte și fără zâmbet care părea în fruntea rândurilor dinaintea lui. A luat-o, înclinând grațios capul în semn de mulțumire, și a dat-o mai departe celor din spatele ei.
A încercat iar, scoțând de data aceasta o diademă de ștrasuri, o coroniță strălucitoare care ar fi trebuit să încânte orice femeie de pe pământ. A ținut un scurt discurs, pomenindu-ne pe Jeff și pe mine ca tovarăși ai întreprinderii sale, și, cu o nouă plecăciune, a oferit-o. Darul i-a fost primit din nou și, ca mai înainte, trecut mai departe, până a dispărut din ochi.
— Dacă ar fi măcar mai tinere — a mormăit printre dinți. — Ce naiba poate să spună un om unui regiment de Colonei bătrâni ca acesta?
În toate discuțiile și speculațiile noastre presupuseserăm întotdeauna, fără să ne dăm seama, că femeile, oricum ar fi fost în alte privințe, aveau să fie tinere. Cei mai mulți bărbați gândesc așa, îmi închipui.
„Femeia” în abstract e tânără și, presupunem noi, fermecătoare. Pe măsură ce îmbătrânesc, ies cumva de pe scenă, trecând mai ales în proprietate privată, ori o părăsesc de tot. Dar doamnele acestea cumsecade erau cât se poate de prezente pe scenă, deși oricare dintre ele ar fi putut fi bunică.
Căutam semne de nervozitate — nu erau.
De spaimă, poate — nu erau.
De neliniște, de curiozitate, de emoție — și nu vedeam decât ceea ce ar fi putut fi un comitet de vigilență alcătuit din doctorițe, cu sânge rece și vădit hotărâte să ne ceară socoteală pentru prezența noastră.
Șase dintre ele au pășit acum înainte, câte una de fiecare parte a fiecăruia dintre noi, și ne-au arătat că trebuia să mergem cu ele. Ni s-a părut mai bine să ne supunem, cel puțin la început, și am mers, cu câte una lipită de fiecare cot și cu celelalte în grupuri strânse înainte, în urmă, de ambele părți.
O clădire mare s-a deschis în fața noastră, un loc masiv, cu ziduri groase, impunător, mare și cu înfățișare veche; din piatră cenușie, altfel decât restul orașului.
— Așa nu merge! — ne-a spus Terry repede. — Nu trebuie să le lăsăm să ne bage aici, băieți. Toți odată, acum…
Ne-am oprit în loc. Am început să explicăm, să facem semne spre pădurea cea mare, arătând că ne vom întoarce acolo pe loc.
Acum, când știu câte știu, mă pufnește râsul la gândul nostru, trei băieți și nimic mai mult: trei băieți îndrăzneți și obraznici care dădeau buzna într-o țară necunoscută, fără niciun fel de pază ori apărare. Păream să socotim că, dacă erau bărbați, ne puteam lupta cu ei, iar dacă nu erau decât femei — ei, n-aveau să fie nicidecum o piedică.
Jeff, cu ideile lui blânde, romantice și învechite despre femei ca niște liane agățătoare. Terry, cu teoriile lui limpezi, hotărâte și practice că existau două feluri de femei: cele pe care le dorea și cele pe care nu le dorea; Dezirabile și Indezirabile era linia lui de demarcație. Cele din urmă formau o categorie mare, dar neglijabilă; nu se gândise niciodată la ele.
Iar acum erau aici, în număr mare, vădit nepăsătoare la ce ar fi putut crede el, vădit hotărâte să urmeze vreun scop al lor în privința lui și, se părea, pe deplin în stare să și-l impună.
Cu toții ne-am pus mintea serios la treabă în clipa aceea. Nu ni se păruse înțelept să ne împotrivim plecării cu ele, chiar dacă am fi putut; singura noastră șansă era bunăvoința, o atitudine civilizată de ambele părți.
Dar, odată ajunși în clădire, nu aveam de unde ști ce ne-ar fi putut face doamnele acestea hotărâte. Nici măcar o reținere pașnică nu ne surâdea, iar când i-am spus închisoare a arătat și mai rău.
Așa că ne-am ținut pe poziție, încercând să le facem să înțeleagă că preferam ținutul deschis. Una dintre ele a venit înainte cu o schiță a aparatului nostru de zbor, întrebând prin semne dacă eram vizitatorii din aer pe care îi văzuseră.
Am recunoscut.
Au arătat din nou spre el și spre ținutul din jur, în diferite direcții; dar ne-am prefăcut că nu știam unde era și, de fapt, nu eram chiar siguri și am arătat o direcție cam aiurea.
Ne-au făcut iar semn să înaintăm, stând atât de îngrămădite în jurul ușii, încât nu rămânea liberă decât o singură cale, drept înainte. De jur împrejur și în spatele nostru erau strânse fără niciun gol; nu aveam, pur și simplu, altceva de făcut decât să mergem înainte — ori să luptăm.
Ne-am sfătuit.
— Nu m-am luptat în viața mea cu femei — a spus Terry, foarte tulburat —, dar acolo nu intru. N-o să fiu mânat înăuntru ca și cum am fi pe un culoar pentru vite.
— Nu ne putem lupta cu ele, firește — a stăruit Jeff. — Sunt toate femei, cu toată îmbrăcămintea lor fără trăsături anume; și femei cumsecade, chipuri bune, puternice, cu judecată. Cred că va trebui să intrăm.
— S-ar putea să nu mai ieșim niciodată dacă intrăm — le-am spus. — Puternice și cu judecată, da; dar de bune nu sunt chiar atât de sigur. Uitați-vă la fețele acelea!
Stătuseră liniștite, așteptând în vreme ce noi ne sfătuiam, dar fără să-și slăbească vreo clipă atenția.
Atitudinea lor nu era disciplina rigidă a soldaților; nu simțeai la ele nicio constrângere. Expresia lui Terry, „comitet de vigilență”, le descria foarte bine. Aveau întocmai înfățișarea unor cetățeni zdraveni, strânși în grabă pentru a face față unei nevoi ori unei primejdii comune, mânați cu toții de aceleași simțăminte, spre același țel.
Nicăieri, niciodată înainte nu văzusem femei de felul acesta. Vânzătoarele de pește și precupețele din piețe puteau avea o asemenea forță, dar era grosolană și greoaie. Acestea erau pur și simplu atletice: ușoare și puternice. Profesoare universitare, învățătoare, scriitoare — multe femei arătau o asemenea inteligență, dar adesea aveau un aer încordat și nervos, în vreme ce acestea erau calme ca vacile, cu toată deșteptăciunea lor vădită.
Observam destul de îndeaproape în clipa aceea, fiindcă simțeam cu toții că era un moment hotărâtor.
Conducătoarea a rostit o poruncă și ne-a făcut semn să mergem înainte, iar mulțimea din jur s-a apropiat cu un pas.
— Trebuie să hotărâm repede — a spus Terry.
— Eu votez să intrăm — a stăruit Jeff.
Dar eram doi împotriva lui și a rămas credincios alături de noi. Am mai încercat o dată să fim lăsați să plecăm, stăruitor, dar fără să implorăm. Zadarnic.
— Acum ne repezim, băieți! — a spus Terry. — Iar dacă nu le putem sparge rândurile, o să trag în aer.
Atunci ne-am pomenit cam în situația sufragetei care încearcă să ajungă la clădirile Parlamentului printr-un triplu cordon de polițiști londonezi.
Tăria femeilor acelea era uimitoare. Terry și-a dat seama curând că nu folosea la nimic, s-a smuls o clipă, și-a scos revolverul și a tras în sus. Când au încercat să-i apuce revolverul, a tras iar — am auzit un strigăt…
Pe loc, fiecare dintre noi a fost înșfăcat de cinci femei, fiecare ținând câte un braț, un picior ori capul; am fost ridicați ca niște copii, copii neputincioși cu picioarele desfăcute, și duși înainte, zbătându-ne, ce-i drept, dar cât se poate de zadarnic.
Am fost duși înăuntru, luptându-ne bărbătește, dar ținuți zdravăn, cât se poate de femeiește, în ciuda tuturor strădaniilor noastre.
Astfel purtați și ținuți, am ajuns într-o sală interioară înaltă, cenușie și goală, și am fost aduși înaintea unei femei mărețe, cu păr cărunt, care părea să aibă o funcție judecătorească.
Au schimbat câteva vorbe, nu multe, apoi, deodată, fiecăruia dintre noi, în același timp, i s-a pus dinaintea gurii și nasului o mână fermă ținând o pânză udă — un miros dulce, amețitor — anestezie.