Cartea I

Sub cerul cenușiu de toamnă ca un clopot uriaș de sticlă aburită, spânzurătoarea nouă și sfidătoare, înfiptă la marginea satului, întindea brațul cu ștreangul spre câmpia neagră, înțepată ici-colo cu arbori arămii. Supravegheați de un caporal scund, negricios, și ajutați de un țăran cu fața păroasă și roșie, doi soldați bătrâni săpau groapa, scuipându-și des în palme și hâcâind a osteneală după fiecare lovitură de târnăcop. Din rana pământului groparii zvârleau lut galben, lipicios…

Caporalul își răsucea mustățile și se uita mereu împrejur, cercetător și cu dispreț. Priveliștea îl supăra, deși căuta să nu-și dea pe față nemulțumirea. În dreapta era cimitirul militar, înconjurat cu sârmă ghimpată, cu mormintele așezate ca la paradă, cu crucile albe, proaspete, uniforme. În stânga, la câțiva pași, începea cimitirul satului, îngrădit cu spini, cu cruci rupte, putrezite, rare, fără poartă, ca și cum de multă vreme nici un mort n-ar mai fi intrat acolo și nici n-ar mai vrea să intre nimeni…

Satul Zirin, cartierul diviziei de infanterie, se ascundea sub o pânză de fum și de pâclă, din care de-abia scoteau capetele, sfioase și răsfirate vârfuri de pomi desfrunziți, câteva acoperișe țuguiate de paie și turnul bisericii, spintecat de un obuz. Spre miazănoapte se vedeau ruinele gării și linia ferată ce închidea zarea ca un dig fără început și fără sfârșit. Șoseaua, însemnată cu o dungă dreaptă pe câmpul mohorât, venea din apus, trecea prin sat și se ducea tocmai pe front…

— Urâtă țară aveți, muscale! zise deodată caporalul, întorcându-se spre gropari și uitându-se cu necaz la țăranul care se oprește să răsufle. Auzi…? Țara… locurile… niet frumos! adăugă apoi, arătând cu mâna ținutul și stâlcindu-și graiul spre a se face mai înțeles.

Țăranul holbă ochii, nedumerit, cu un zâmbet umil, bolborosind ceva pe rusește.

— Nu pricepe ăsta, don' căprar, limba noastră, zice atunci un soldat, îndreptându-se din șale.

— Nici nu-i vina lor că țara-i păcătoasă, adăugă îndată cellalt soldat, proptindu-se în lopată.

Toți trei militarii priveau acuma cu mare dispreț la țăranul care, neînțelegând vorbele străine, plecă rușinat capul în groapa cu fundul galben, adâncă de vreo jumătate de metru.

— Ei, ce stați? Ce leneviți? strigă deodată caporalul, luându-și seama. Asta-i groapă? Nu vi-e rușine?… Uite-acu pică convoiul… și nici groapa nu-i gata!… Ori vreți să dau eu de dracu din pricina voastră?… Hai! pune osul, nu te holba la mine!

— Așa-i, bine zici, don' căprar, mormăi un soldat, izbind cu târnăcopul într-un bolovan. Dar nici asta nu-i armată, don' căprar… S-ajungem noi gropari… de…

Oamenii se așternură degrabă pe muncă, în vreme ce caporalul, mulțumit, răspunse iarăși mai prietenos:

— Soldatul trebuie să facă de toate în război, că de-aceea-i războiul război… Ori aici, ori pe front, ori în spital, tot la război se socotește… De ce nu zici mai bine că am avut noroc cu întârzierea?… Ce ne făceam dacă soseau la patru, cum era ordinul? Ne lua naiba pe toți… Ce-i drept, sunt militar vechi, dar n-am mai pomenit să spânzure oameni așa, aproape pe întuneric…

Apoi tăcu brusc. Privirea lui se oprise asupra spânzurătorii, al cărei braț parcă amenința pe oamenii din groapă. Și în aceeași clipă ștreangul prinse a se legăna ușor… Caporalul simți un fior rece și întoarse repede capul. Atunci însă văzu crucile albe, în linii drepte, din cimitirul militar și, buimăcit, făcu stânga împrejur, dând iarăși cu ochii de morminte în cimitirul satului… Fu cuprins de o frică sugrumătoare, ca în fața unor stafii. Se stăpâni totuși în curând și, scuipând cu scârbă, murmură:

— Ce viață mai e și asta… Încotro te uiți, numai moarte și morminte și morți…

Un vânt tomnatic, umed și trist, începu să bată dinspre satul amețit de ceață, aducând pe aripi zvonuri de gemete înăbușite. Din văzduhul cenușiu picură atâta pustietate, că, simțindu-și sufletul împovărat, caporalul încremeni cu fața spre turnul bisericii, cu privirea pierdută, fără să bage de seamă că pe cărarea cimitirului se apropia un ofițer. Își veni în fire de-abia când auzi pașii. Tresări și, întorcându-se la gropari, le zise cu glasul încă răgușit de neliniște:

— Dați zor, băieți, că vine un domn ofițer… De-acuma trebuie să sosească și convoiul… Of, barem de-am scăpa mai repede!… Degeaba, asta nu-i treabă de militar!

Ofițerul se apropia șovăitor. Vântul îi flutura pulpanele mantalei, împingându-l parcă spre o țintă nedorită. Era mijlociu ca statură și avea puțină barbă, care-i dădea o înfățișare de milițian sedentar, deși altfel nu părea mai mult de treizeci și cinci de ani. De sub casca de fier lătăreață, fața lui rotundă și bălaie apărea chinuită, mai cu seamă din pricina ochilor cafenii, mari și ieșiți din orbite, care priveau înfrigurați stâlpul spânzurătorii, fără a clipi, cu un nesațiu bolnăvicios. Gura, cu buzele cărnoase, era strânsă într-un spasm dureros, tremurător. Mâinile îi atârnau țepene, aproape uitate.

Caporalul îl primi cu un salut milităresc, bătându-și zgomotos călcâiele bocancilor. Ofițerul se opri la câțiva pași, răspunse dând din cap ușor și, mereu cu privirea la ștreang, întrebă:

— La ce oră e hotărâtă execuția?

— La patru a fost, trăiți, domnule căpitan, răspunse caporalul atât de tare, că ofițerul întoarse repede ochii spre dânsul. Dar văd că e cinci și încă n-au sosit…

— Da… da, murmură căpitanul coborând privirea asupra groparilor care săpau tăcuți, cu capetele în pământ. Apoi întrebă iar, mai sigur: și cine va fi spânzurat?

— Noi nu putem ști, domnule căpitan, zise caporalul cam încurcat. Se aude c-ar fi un domn ofițer, dar nu putem ști bine…

— Și pentru ce fel de vină? stărui ofițerul, privindu-l cercetător, aproape mânios.

Caporalul se zăpăci de tot și răspunse șovăind cu un zâmbet de milă amară:

— De, domnule căpitan… noi de unde să știm? în război viața omului e ca floarea, se scutură te miri de ce… Păcatele-s multe de la Dumnezeu, și oamenii nu iartă…

Căpitanul se uită lung la dânsul, mirat parcă de vorbele lui, și nu mai întrebă nimic. Ridicând însă ochii și văzând iar spânzurătoarea, se retrase câțiva pași ca în fața unui vrăjmaș amenințător. În aceeași clipă, pe cărarea dinspre sat, răsună un glas aspru și poruncitor:

— Caporal!… Gata, caporal…?

— Gata, domnule locotenent! strigă caporalul, întorcându-se, cu mâna la cozoroc.

Locotenentul, în ulancă strânsă pe corp și cu guler de blană sură, venea foarte grăbit, aproape alergând, și vorbind mereu:

— Gata tot, caporal? Convoiul a pornit adineaori și în câteva minute va fi aici… Dar plutonierul unde-i? De ce n-a venit înainte?… Dacă eu, care n-am nici o însărcinare directă, m-am putut osteni…

Tăcu brusc văzând pe căpitanul străin și necunoscut, care-l privea neliniștit. Locotenentul salută și înaintă până la marginea gropii, izbucnind apoi foarte nervos și cu vocea zgârietoare:

— Scăunelul, caporal! Unde-i?… Ce te uiți ca un nerod?… Pe ce vrei tu să se urce condamnatul?… Ce oameni! Atâta nepăsare n-am mai văzut… Din pământ să-mi scoți un scăunel, ai înțeles? Și în două minute să fii înapoi!… Aide, mișcă, ce mai caști gura?!

Caporalul porni fuga spre sat, în vreme ce locotenentul, aruncând o privire căpitanului, care stătea deoparte, urmă mai potolit:

— Cu astfel de oameni nu batem noi Europa… Unde nu-i conștiința datoriei…

Vorbind, trecu lângă stâlpul de brad, chiar sub ștreangul nemișcat. Examină groapa mormăind ceva, nemulțumit, și pe urmă ridicând ochii apucă cu amândouă mâinile funia ce-i atârna deasupra capului, parcă ar fi vrut s-o încerce dacă-i destul de solidă. Întâlnind însă privirea speriată a căpitanului, dădu drumul ștreangului, rușinat și umilit. Mai stătu acolo câteva clipe, nehotărât, apoi deodată merse drept în fața străinului, prezentându-se:

— Locotenent Apostol Bologa…

— Klapka, îl întrerupse căpitanul, cu mâna întinsă. Otto Klapka… Adineaori am sosit, și tocmai de pe frontul italian… În gară am aflat că aveți o execuție și, nici nu-mi dau bine seama cum, iată că am nimerit aici…

În glasul căpitanului tremura o sfială atât de neascunsă, că locotenentul, fără să vrea, se simți cuprins iar de rușinea de adineaori și, încurcat, zise cu o vioiciune silită:

— Vasăzică sunteți mutat în divizia noastră?

— Da… la al cincizecilea de artilerie de câmp…

— A, chiar în regimentul nostru! strigă Bologa deodată, cu bucurie neprefăcută. Atunci bine-ați venit!

Fața căpitanului se însenină, parcă în sinceritatea locotenentului s-ar fi dezvăluit un om nou. Privirile lor se încrucișară într-o licărire de simpatie. O clipă. Apoi Klapka avu o cutremurare și întrebă aproape înfricoșat:

— Pe cine spânzurați?

În ochii lui Apostol Bologa, albaștri și adânciți în cap, se aprinse o mândrie stranie. Răspunse cu o indignare abia stăpânită:

— Un sublocotenent ceh, Svoboda… mai mare rușinea pentru corpul ofițeresc… A fost prins tocmai când era să treacă la dușman, înarmat cu hărți și planuri. Rușinos și revoltător!… Nu-i așa? adăugă după câteva clipe, fiindcă Klapka tăcea.

— Mda… da, poate, zise căpitanul, tresărind nesigur.

Răspunsul îndoielnic îndârji pe Bologa. Începu să vorbească atunci cu o volubilitate care se vedea că nu i-e firească, vrând parcă să convingă cu orice preț:

— Am avut onoarea să fac parte din Curtea Marțială care l-a judecat și, prin urmare… De altfel nici el n-a tăgăduit. Nici vorbă, față de dovezile definitive, ar fi fost zadarnică orice apărare… A fost de un cinism într-adevăr nemaipomenit. N-a deschis gura toată vremea și n-a vrut să răspundă măcar la întrebările președintelui… Ne-a privit sfidător, pe rând, cu un fel de dispreț falnic… Chiar sentința de moarte a primit-o zâmbitor și cu niște ochi… Firește, asemenea oameni nu se spăimântă nici de moartea infamantă… Când l-au prins, într-un unghi mort, o patrulă comandată de ofițer, a vrut să se împuște… Ce dovadă mai palpabilă decât încercarea de sinucidere? Curtea l-a condamnat la moarte în unanimitate, fără discuție, atât a fost de vădită crima… Eu însumi, deși sunt o fire excesiv de șovăitoare, de data aceasta am conștiința pe deplin împăcată, absolut pe deplin…

Klapka, buimăcit mai ales de asprimea glasului, murmură:

— O, Doamne… dovezile… când e vorba de o viață de om…

Pe buzele subțiri, cu colțuri supte ale locotenentului răsări un amestec de ironie și de dispreț:

— Uitați, domnule căpitan, că suntem în război și pe front!… O viață de om nu e îngăduit să primejduiască viața patriei!… Dacă ne-am călăuzi după considerații sentimentale, ar trebui să capitulăm în fața tuturor… Se vede însă că sunteți ofițer de rezervă, altfel n-ați vorbi așa despre o crimă…

— Da, adevărat, se grăbi Klapka cu teamă. Am fost avocat… În vreme de pace… Acum însă…

— Și eu sunt ofițer de rezervă, întrerupse locotenentul cu mândrie. Războiul m-a smuls din mijlocul cărților, de la Universitate, unde aproape pierdusem contactul cu viața reală. Dar m-am dezmeticit repede și mi-am dat seama că numai războiul e adevăratul generator de energii!

Căpitanul zâmbi, ca și când răspunsul i s-ar fi părut ridicol, și zise cu glas blajin, colorat de o ironie blândă:

— Și eu care credeam că războiul e un ucigător de energii!

Apostol Bologa roși ca o fecioară și nu îndrăzni să se uite în ochii căpitanului. Se simțea jignit până în măduva oaselor și căuta în minte un răspuns aspru, care să pună capăt convorbirii. Atunci însă sosi gâfâind caporalul, cu scăunelul fără spetează.

— Un moment, domnule căpitan, rosti Bologa triumfător, întorcându-se spre caporalul asudat, parcă i-ar fi adus mântuirea. E prea înalt, nu vezi? strigă apoi mânios. Cum să se cațăre condamnatul pe asemenea… În sfârșit, ce-mi fac eu sânge rău, când nici nu e în atribuțiile mele execuția…?! Să vedeți voi ce va zice domnul general, să țineți minte!… Acuma ce mai stai? Aide, potrivește cel puțin locul și trage mai sus funia!… Ce oameni!

Ridică mâinile, revoltat, și-i întoarse spatele. Se potoli însă brusc, zărind pe cărarea dinspre sat un grup de ofițeri care se apropiau cu o gravitate solemnă. În frunte venea însuși comandantul diviziei, mic, gras, cu picioarele scurte și foarte roșu la obraz, bătându-și nervos carâmbul cizmei cu o cravașă, în vreme ce pretorul militar, un căpitan burtos, cu mustăți sure, îi explica ceva gesticulând larg cu mâna dreaptă, în care ținea o foaie de hârtie…

— Vine convoiul… Uite și generalul! șopti Bologa, clipind repede către căpitanul care se dădea mai înapoi, ca dinaintea unei năluci neașteptate.

Locotenentul alergă întru întâmpinarea generalului și, salutând, raportă cu importanță:

— Întâmplător am venit mai devreme, excelență, și am constatat că lipsea scăunelul…

— Lipsea? repetă generalul cu o privire nemulțumită spre pretorul care se uita disperat la Bologa.

— Am luat însă imediat măsuri de îndreptare, se grăbi să adauge locotenentul, ca să scape pe pretorul uluit din încurcătură.

Totuși pretorul simți că generalul s-a supărat și, murmurând o scuză, își iuți pașii, ca să ajungă cel dintâi la locul execuției și să se încredințeze cum i s-au împlinit ordinele. Dintr-o aruncătură de ochi văzu tot, fără a se sinchisi de caporalul înțepenit într-o salutare înfricoșată. Vru să se întoarcă zâmbitor spre generalul care sosea, dar deodată își aduse aminte și întrebă îngrijorat:

— Călăul unde-i, caporal?

— Noi nu știm, domnule căpitan, răspunse caporalul. Noi am avut ordin să facem groapa și…

— Cum nu știi, dobitocule? se răsti pretorul cuprins de spaimă și răcnind aproape furios: Dar unde-i plutonierul? Ce-a făcut plutonierul?… Plutonier!… Închipuiți-vă, excelență, n-avem călău! adăugă, în culmea zăpăcelii, către generalul care tocmai sosise aproape de groapă. Eu degeaba iau toate măsurile reglementare, căci oamenii nu-și mai fac datoria!

Un plutonier, cu fața cenușie și uscată, veni în fuga mare și se opri tremurând lângă stâlpul spânzurătorii.

— Ce-ai făcut, ticălosule? Unde-i călăul? se repezi pretorul, scrâșnind dinții. Am să te… am să…

— Treizeci de zile închisoare! interveni generalul, smulgându-și mustața stângă și amenințând cu cravașa. Acuma însă trebuie comandat un om numaidecât…

— Caporal, tu vei fi călăul! zise pretorul repede, mai ușurat.

— Domnule căpitan, vă rog cu supunere, iertați-mă… bolborosi caporalul, îngălbenind. Eu, domnule căpitan, vă rog cu supunere…

Pretorul nici nu-l auzi, ci se apropie de general ca să se mai plângă, drept explicație, de nedisciplina oamenilor. Generalul însă, cu o indignare stăpânită, îl întrerupe scurt, mormăind:

— Vom vorbi mai târziu… Acuma, la datorie!

Pe cărarea sură, în coborârea grăbită a înserării, grosul convoiului se legăna încet. Condamnatul, înfășurat într-o mantie verzuie, cu gulerul ridicat, cu o pălărie civilă în capul plecat, pășea mașinal la brațul unui preot militar bătrân, înconjurat de patru soldați cu baioneta la armă. Urmau grupuri de ofițeri și soldați, de-a valma, aduși de pe front înadins ca să vază execuția, toți cu căști de război și în uniforme murdare, cu miros greu de tranșee, resfirați în voie, încât coada ajungea până aproape de marginea satului.

Sub spânzurătoare, caporalul aștepta smirna, cu ochii tulburați, în vreme ce plutonierul îi șoptea și-l învăța cum și ce are de făcut.

Vântul umed se înteți, măturând pământul, împiedicându-se în mormintele cimitirelor, zgâlțâind pe oamenii care se apropiau…

Apoi preotul se opri la marginea gropii cu osânditul care, văzând lutul galben și cleios, avu o zguduire scurtă.

— Dumnezeu e bun și mare, îi bolborosi la ureche preotul, speriat, întinzându-i crucea la buze.

— Pe dincolo, părinte… vă rog! răsună iarăși glasul pretorului, nervos și răgușit. Trebuie ordine… Plutonier, ia seama! Nu-ți știi datoria?

Mersul convoiului se iuți ca la comandă și în câteva clipe se făcu o roată de oameni în jurul spânzurătorii. Toți tăceau însă, parcă le-ar fi fost frică să nu tulbure somnul unui bolnav istovit de suferințe. Doar zgomotul de pași nerăbdători se amesteca în gemetele vântului stăruitor…

— Doctore, doctore, durează mult? șopti Apostol Bologa, agățându-se de brațul medicului, care se zbătea să-și deschidă trecere printre soldații îngrămădiți.

— Ai să vezi… acuma nu-i vreme de… răspunse doctorul plictisit. Puțin loc, hei, ce Dumnezeu… Faceți-mi loc, băieți!

Bologa izbuti să se strecoare, pe urmele medicului, până la picioarele gropii, în fața spânzurătorii. Gâtul îi era uscat și amar, iar inima i se frământa într-o emoție aproape dureroasă. Se simțea mulțumit că va vedea tot și, ca să-și potolească nerăbdarea, se uită împrejur, căutând cunoscuți și prieteni printre zecile de fețe tăbăcite de război și schimonosite sub povara căștilor de oțel… Generalul stătea în dreapta, numai la vreo trei pași, ursuz, nemișcat. Mai încolo însă locotenentul Gross trepida fără astâmpăr, urmărind cu atenție disperată toate mișcările condamnatului, care-i fusese bun prieten. Văzând pe Gross, Bologa își aduse aminte de căpitanul străin de adineaori și îl descoperi la spatele generalului, ținându-se cu mâna de falcă, neclintit ca o mustrare.

„Ce om! se gândi Bologa cu necaz. Vine de la gară de-a dreptul aici și tot el vrea să-mi dea lecții de umanitarism, parcă eu aș fi o fiară sau…”

În clipa aceea o mână îi strânse brațul.

— A, Cervenko! murmură Bologa, întorcându-se. Tu aici?… Mă mir… Desigur că n-ai venit de bunăvoie… Știi că eu am făcut parte din Curtea Marțială?

Căpitanul Cervenko nu mai apucă să răspundă, căci în văzduh țâșni brusc glasul pretorului, mult mai ascuțit și mai tăios ca adineaori:

— Toată lumea trei pași înapoi!… Loc!… Loc…!

Oamenii, spăimântați parcă de zgomotul care îndrăznea să străpungă trecerea, se îmbulziră și se retraseră câțiva pași. În locul gol din jurul gropii rămase numai generalul, pe când lângă stâlpul cioplit condamnatul privea drept înainte, mângâind blând digul care închidea orizontul. Bologa, cu inima strânsă, se uita drept în ochii lui mari, negri, fierbinți…

Și văzu deodată că omul de sub ștreang se întoarce spre pretorul înmărmurit și-l auzi foarte deslușit, zicând:

— Vreau să mor mai repede…

Generalul încruntă din sprâncenele-i stufoase și îmbinate, spunând pretorului:

— Vezi ce dorește.

Dar condamnatul ridicase acuma ochii peste capetele oamenilor și parcă nici nu mai auzi întrebarea pretorului care, așteptând zadarnic un răstimp, izbucni speriat:

— Gata?… Atunci… da… atunci…

Și, uitându-se jignit spre general, păși pe movila de lut proaspăt de la marginea gropii, desfășură hârtia ce i se boțise în mână și citi sentința Curții Marțiale a diviziei, care osândea la moarte prin ștreang pe sublocotenentul Svoboda, pentru trădare și dezertare la dușman. Glasul îi suna gol și prefăcut, de două ori se încurcă, drept care generalul îi aruncă două priviri scrutătoare, iar la sfârșit răguși, parc-ar fi răcnit din răsputeri o zi întreagă.

Apostol Bologa se făcu roșu de luare-aminte și privirea i se lipise pe fața condamnatului. Își auzea bătăile inimii, ca niște ciocane, și casca îi strângea țeasta ca și când i-ar fi fost mult prea strâmtă și îndesată cu sila. O mirare neînțeleasă îi clocotea în creieri, căci în vreme ce pretorul înșira crimele și hârtia îi tremura între degete, obrajii sublocotenentului de sub ștreang se umplură de viață, iar în ochii lui rotunzi se aprinse o strălucire mândră, învăpăiată, care parcă pătrundea până în lumea cealaltă… Pe Bologa, la început, privirea aceasta îl înfricoșă și îl întărâtă. Mai pe urmă însă simți limpede că flacăra din ochii condamnatului i se prelinge în inimă ca o imputare dureroasă… Încercă să întoarne capul și să se uite aiurea, dar ochii omului osândit parcă îl fascinaseră cu privirea lor disprețuitoare de moarte și înfrumusețată de o dragoste uriașă. În cele din urmă Bologa se aștepta ca gura condamnatului să se deschidă și să scoată un strigăt îngrozitor de izbăvire, întocmai ca cei dintâi credincioși care, în clipa morții silnice, vedeau pe Hristos…

Pretorul îndoi repede hârtia și, punând-o în buzunar, mormăi ceva obosit. Atunci plutonierul se apropie de condamnat și-i șopti foarte umil:

— Mă rog… mantaua…

Svoboda, fără să-l privească, lepădă îndată mantaua și rămase într-o haină civilă cu gulerul răsfrânt, care-i lăsa gol gâtul alb, subțire și lung. Pe urmă scoase pălăria, își netezi părul pe frunte și sărută lacom crucea din mâna preotului, închinându-se repede… Se uită împrejur o clipă, puțin uluit, ca și când ar fi uitat ceva. Apoi, cu o licărire de bucurie, își aduse aminte și se sui pe scăunelul de lângă stâlpul de brad. Cu privirea lucitoare, cu fața albă și luminată, părea că vrea să vestească oamenilor o izbândă mare.

— Aide, băiete, nu-ți fie frică, murmură plutonierul înfricoșat către caporalul scund, luându-l de spate și împingându-l ușor spre condamnat.

Caporalul se apropie dârdâind, neștiind ce să facă. Se uită înapoi și, la un semn al plutonierului, întinse brațele spre ștreang.

— Jos tunica! strigă atunci generalul, cu voce groasă. Militarul în uniformă nu poate fi călău!

Într-un minut caporalul întinse iarăși mâinile spre funie, numai în cămașă și cu capul gol, ca un al doilea osândit. În răstimp însă Svoboda își potrivise singur lațul pe gât, parcă ar fi încercat un guler neobișnuit.

— Trage scaunul! șopti iarăși plutonierul.

Caporalul smulse năuc scăunelul de sub picioarele condamnatului. Brațul spânzurătorii pârâi, și trupul începu a se zvârcoli în căutarea unui sprijin. În ochi lucirea stranie, arzătoare, pâlpâia mai puternic, cu tremurări grăbite, din ce în ce mai albă… Bologa vedea bine cum bulbii ochilor se umflau și se învinețeau, și totuși privirea își păstra strălucirea însuflețită, parcă nici moartea n-ar fi în stare s-o întunece sau s-o nimicească…

Plutonierul mai spuse ceva caporalului care, disperat, se repezi și, cu amândouă mâinile, cuprinse picioarele spânzuratului, zguduite încă de spasmuri nătânge.

— Dă-i drumul! strigă pretorul speriat. La o parte!… Ce faci?

Doctorul, lângă Apostol Bologa, stătea cu ceasornicul în mână, numărând vremea. Perdelele negre ale amurgului se lăsau acuma tot mai grăbite. Vântul se oprise brusc, ca un alergător sosit în fața unei prăpăstii. Apoi, prin pânza tăcerii ce se urzea, străpunse deodată un oftat prelung, ca o chemare…

Dar numai Bologa se întoarse și văzu un soldat cu o urmă de rană în obraz, cu fața scăldată în lacrimi, gemând de milă. Vru să-i facă semn să înceteze, dar atunci zări licăriri de lacrimi și în ochii altor oameni din apropiere. Se zăpăci și simți că i s-a uscat cerul gurii.

„De ce geme soldatul?” se gândi dânsul ca să-și domolească inima; dar în clipa când îi răsări întrebarea aceasta în creier, privirea lui întâlni iarăși ochii spânzuratului, în care acuma strălucirea de adineaori, mândră și încrezătoare, se zbuciuma gâtuită de întuneric.

Trecură astfel câteva minute. Corpul spânzuratului nu mai mișca de mult. Amurgul acoperea întreg pământul, ca un lințoliu negru…

— Ce facem, doctore? izbucni deodată generalul, ursuz. Nu vezi că s-a întunecat?

— Datoria, excelență, răspunse medicul liniștit, cu ochii la ceas.

— Ce datorie?… Constată! Asta-i datoria dumitale! zise generalul mai îndârjit.

Doctorul ridică din umeri, se apropie de stâlp și pipăi pulsul spânzuratului, iar pe urmă murmură:

— A murit mai repede, parcă i-a fost silă de viață…

— Lasă comentariile! se înfurie generalul. Rezultatul!

— Excelență, condamnatul a expirat, raportă doctorul salutând.

— Atunci? Ei? zise generalul nerăbdător, întorcându-se către pretorul buimăcit.

— Excelență, sentința s-a executat, rosti pretorul grăbit, bătându-și călcâiele ca un recrut silitor.

Generalul venise înadins ca să țină o cuvântare asupra dezertării la inamic și mai ales asupra pedepselor ce vor lovi fără cruțare pe cei care s-ar abate de la datoriile ostășești. Dar acuma se simțea obosit și nu mai avea poftă de discursuri.

— Atunci să mergem! mormăi dânsul, pornind atât de brusc, că oamenii de-abia avură vreme să se dea la o parte spre a-i face loc să treacă.

Pretorul împărți repede ordinele cuvenite plutonierului și apoi alergă după general, să-i explice că vina incidentelor cade exclusiv în sarcina oamenilor nedisciplinați. Pe urmă toată lumea se urni și câmpul se umplu de pași. Numai Apostol Bologa rămase pironit pe loc, cu ochii mereu la spânzuratul căruia vântul îi zvârcolea aripile hainei.

— Bietul om! zise deodată căpitanul Cervenko, cu glas plâns, lângă Bologa.

— Cum? Ce zici? făcu Bologa tresărind și adăugând îndată, ca să-și ascundă emoția: De ce bietul om? De ce adică…

Dar nu sfârși, nici nu așteptă răspunsul căpitanului. Plecă pe cărare, spre sat, după ceilalți, ca și când i-ar fi fost frică să nu-l prindă noaptea aici. La vreo treizeci de pași ajunse din urmă pe Klapka.

— Ei, ți-a plăcut, filosofiile? îi zise căpitanul cu o ușoară imputare în glas.

— Domnule căpitan, pedeapsa… crima… legea, bolborosi Apostol Bologa, speriat de întrebarea căpitanului.

— Da, da… și totuși… omul! murmură Klapka întunecat.

— Omul… omul… omul, făcu Bologa, cutremurându-se, împrejur întunericul se înăsprise, încât înțepa ochii.

Bologa întoarse capul. Pe câmp, cât pătrundea privirea, siluete negre se mișcau de ici-colo, parcă toți oamenii s-ar fi prefăcut în stafii fără odihnă. Numai spânzurătoarea albea nepăsătoare, împrejmuită de crucile albe din cimitirul militar.

Bologa se cutremură iar. Un frig dureros îi cutremură inima. Șopti cu teamă:

— Ce întuneric, Doamne, ce întuneric s-a lăsat pe pământ…

Glasul lui șerpui ca un scâncet de bolnav și se stinse în oftările vântului.

Întunericul sugruma satul foarte împrăștiat în care azi trăiau mai mulți soldați dușmani decât civili. Casele negre străjuiau sperioase ulița largă, neprunduită, răvășită de gropi, desfundată de miile de căruțe ce treceau necontenit spre front, încărcate cu merinde pentru oameni, întorcându-se înapoi veșnic pline cu rămășițe de-ale luptelor… Ici-colo sclipea câte-un ochi de lumină galbenă, plăpândă, însemnând comandamente, spitale, cârciumi-popote… Prin băltoacele uliții se împleticeau, înjurând și blestemând, cei ce reveneau de la execuție.

Apostol Bologa mergea tăcut alături de căpitanul străin. Vroi mereu să-și grăbească pașii, să se despartă de omul acesta bănuitor, care parcă și tăcând îi făcea mustrări. Dar în aceeași vreme aștepta să mai afle de la dânsul ceva nespus de important și-i era atât de necaz că nu mai deschide gura, încât îi venea să țipe… Și întunericul umed, înecăcios îi strângea în clește inima, din ce în ce mai fără milă.

Apoi, în fața unei case cu ferestrele luminate, se auzi glasul generalului, iar Klapka tresări și zise:

— Eu mă opresc aici… să…

Bologa nu răspunse și nici măcar nu salută, ci trecu înainte, mai repede, ușurat, bucuros că a scăpat și înfricoșat să nu-l cheme înapoi, ca și când căpitanul ar fi fost pricina apăsării ce-i încovoia sufletul. În curând coti într-o ulicioară strâmtă și apoi intră în ograda căsuței de nuiele, unde își avea locuința. Din fund, dintr-un șopron, auzi cântec jalnic. Se supără că ordonanței îi arde de cântece tocmai acuma. Totuși ascultă câteva clipe, gândindu-se: „E cântec de la noi…” Vru să strige pe Petre, dar, după ce deschise gura, își luă seama și păși brusc în tindă. Nu găsi ușa odăii și se înfurie: „El cântă în loc să…” în odaie, pe o masă, ardea lampa cu flacăra gâtuită, cu sticla funinginită. Bologa își așeză casca pe laviță, pe urmă se trânti pe pat și rămase întins, cu mâinile pe piept, cu ochii în tavanul cu grinzi negre și crăpate. Se simțea frânt, ca după o muncă istovitoare.

„Până la masă am să mă odihnesc puțin, să-mi alung gândurile”, își zise dânsul, căscând și închizând ochii.

Dar îndată gândurile se năpustiră asupra lui din toate ascunzișurile creierului, ca niște păsări hrăpărețe, și în urechi îi răsună cântecul ordonanței atât de limpede, parcă ar fi cântat sub fereastră. Atunci, spăimântat, deschise iar ochii, îi trecu prin minte că ar trebui totuși să cheme pe Petre, să-i spuie că mâine în zori de zi vor pleca înapoi pe front și deci să nu uite ceva pe-aici… În același timp, însă, își dădu seama că i-e frică să rămâie singur cu gândurile-i proprii și-și răspunse: „Conștiința mea e împăcată”… Și numaidecât, ca la poruncă, îi răsăriră în minte argumentele, cu zecile, îmbulzindu-se să-l încredințeze că Svoboda a fost vinovat, a încercat să dezerteze și să trădeze, și că, prin urmare, el, care din întâmplare l-a judecat și l-a osândit, n-are să-și impute nimic, nimic… Totuși, pe când asculta în suflet dovezile liniștitoare, în tavanul cu grinzi negre se iviră, întâi ca niște sclipiri fără rost, apoi tot mai lămurit, ochii omului de sub ștreang, cu privirea mândră, tulburătoare ca o chemare, în al cărei foc straniu valurile de argumente se topeau neputincioase.

„Nu mai încetează Petre… De ce nu încetează?” se gândi atunci, închizând iar pleoapele și lăsându-se obosit, în voia soartei.

Singură doina soldatului îi mai tremura în creieri, lină și blândă ca o mângâiere catifelată, trezindu-i din somn șiraguri de amintiri și strămutându-i sufletul, pe aripi de vis, acasă, în târgușorul Parva de pe valea Someșului.

Acolo era casa lui părintească, bătrână, solidă, chiar peste drum de biserica nouă, strălucitoare. Din cerdacul cu stâlpi înfloriți, printre crengile nucilor sădiți în ziua nașterii lui, se vedea mormântul tatălui său, împodobit cu o cruce sură de piatră, pe care numele, săpat cu slove aurite, se deosebea din depărtare: Iosif Bologa.

Casa avea încăperi multe, cu mobile vechi, severe, amestecate, și o curte mare, cu acareturi în fund, și mai încolo, o grădină ce mergea până la Someșul cu ape gălăgioase. Aceasta a fost, împreună cu câteva „table” de pământ roditor, zestrea fiicei doctorului Hogea, primul medic de plasă în Parva, al cărui mormânt se află de asemenea în curtea bisericii, ca o amintire a unei vieți de cinste și sârguință, și vrednic urmaș al fostului subprefect din vremea revoluției și domniei lui Avram Iancu. Cea mai mare bucurie a avut-o doctorul în ziua când bătrânul protopop Groza i-a cununat fata cu avocatul Iosif Bologa. Din bucuria aceea i s-a tras și moartea, urmată la câteva luni după nunta unicei sale odrasle… Domnișoara Maria, de altfel, își binemeritase norocul. Fusese fată cuminte, așezată, fără fumuri și cu mare credință în Dumnezeu. Rămasă orfană de mamă, a crescut în internatul de fete din Sibiu. Acolo, în preajma examenului de clasa a șasea liceală, în familia directoarei, a făcut cunoștință cu Iosif Bologa, care, peste o săptămână și fără a-i spune ei măcar o vorbă, a scris doctorului Hogea, la Parva, cerându-i mâna. Peste altă săptămână s-a pomenit cu tatăl ei, a aflat că „marele avocat” o iubește și, în trei zile, au serbat logodna chiar în casa directoarei, dezolată că „Măriți” barem n-a terminat clasa… A stat apoi logodită cinci luni, până ce, după laborioase tratative cu socrul, Bologa s-a hotărât să-și strămute în Parva cancelaria avocațială, fără mulți clienți, din Sibiu. Astfel Maria a avut vreme să se obișnuiască cu gândul că se va mărita cu un om care, și după logodnă, i-a rămas ca un străin. În loc de iubire, simțea pentru Bologa un respect speriat, mai ales din pricina avalanșelor de laude cu care o copleșea tatăl ei ori de câte ori venea vorba despre viitorul său ginere.

Nici nu a fost Iosif Bologa bărbatul care să înflorească visele romantice ale unei fete de șaptesprezece ani. În figura lui aspră, colțuroasă, cu ochi scufundați în orbite și adumbriți de sprâncene stufoase, cu mustăți castanii, bogate și cu o bărbie lată și puțin învinețită de tăișurile briciurilor, părea că se simțea mai acasă ura decât dragostea. Deși scump la vorbă și veșnic serios, avea un glas pătrunzător de fierbinte, dovedind o inimă blândă și un suflet încordat de viață lăuntrică. A fost feciorul cel mai mare al unui preot sărac din Țara Moților, în a cărui familie rămăsese, ca un trofeu, amintirea strămoșului Grigore, fruntaș în răscoala lui Horia și tras pe roată, la Alba-Iulia, după potolirea țăranilor. În sufletul lui Iosif Bologa icoana străbunului erou și martir a întețit râvna de muncă și a învăpăiat un ideal. Îndată după ce și-a dobândit diploma de avocat, s-a aruncat cu toată patima în politică, izbutind să ajungă cel mai tânăr condamnat în procesul Memorandului și să petreacă vreo doi ani într-o închisoare de stat.

Apostol s-a născut tocmai în zilele când tatăl său aștepta, la Cluj, condamnarea. Până să se întoarcă Bologa din temniță, copilul a deschis ochii asupra lumii, îmbrățișat de o dragoste maternă idolatră. Lipsită de iubire, tânăra d-nă Bologa și-a găsit în copil o țintă de viață. Sufletul ei plin de credință în Dumnezeu a avut chiar momente de îndoială: oare nu-și iubește odrasla mai mult decât pe Atotputernicul? Ca să-și împace conștiința, și-a dat mare osteneală să sădească în inima micului Apostol adorarea Domnului. Astfel întâile amintiri ale copilului au fost stăpânite de un Dumnezeu bun, blând și iertător care, în schimbul rugăciunilor de toate zilele, dăruiește oamenilor bucurii pe pământ și veșnică fericire în cer. În închipuirea lui săltăreață, înfățișarea acestui Dumnezeu se confunda cu protopopul Groza, care venea deseori, întrebând totdeauna vești de la „martirul nostru”, și căruia mama îi săruta mâna.

O schimbare adâncă, un fel de revoluție a stârnit în viața lui Apostol sosirea tatălui său. Peronul gării era înțesat de oameni, domni și țărani din împrejurime. Copilul se agăță disperat de fusta măicuței, așteptând parcă o minune îngrozitoare… Apoi trenul a sosit și s-a oprit scârțâind foarte urât, și dintr-un vagon s-a coborât Bologa, în haină neagră, cu capul gol și o barbă mare castanie, crescută în temniță, s-a uitat puțin la lumea de pe peron și pe urmă s-a repezit la micul Apostol, l-a ridicat și, în vreme ce oamenii strigau „trăiască”, l-a sărutat zgomotos pe amândoi obrăjorii. Cuprins de o spaimă dureroasă, copilașul a început să plângă și să se zvârcolească în brațele străinului care, ascultând acum discursul protopopului, încerca să-l ostoiască și-l legăna ușor. În cele din urmă Bologa, fiindcă micuțul răcnea din ce în ce mai speriat, acoperind cuvântarea de binevenire, îl trecu enervat în seama doamnei Bologa, care se împurpurase de rușine și de emoție. În brațele ei Apostol se mulcomi, privind însă mereu înfricoșat spre domnul cu barba castanie.

De altfel, în aceeași seară Bologa avu o convorbire solemnă cu nevastă-sa în privința educației copilului. Îi dezvoltă în fraze pompoase niște principii, pomeni numele câtorva educatori celebri, sfătuind-o chiar să citească pe îndelete operele lor, pe care le citise și dânsul în închisoare tocmai în vederea lui Apostol, și mai ales îi ceru energie, concentrare și hotărâre.

— Copilul trebuie să înțeleagă de la început că viața omului numai atunci e prețioasă când urmărește un ideal! sfârși Bologa patetic. Datoria noastră părintească de-abia acum începe! Trebuie să ne dăm toate silințele ca să facem din odorul nostru un om și un caracter!

Doamna Bologa plânse și-și frânse mâinile. Din discursul soțului ei înțelegea că i se cere să-și astâmpere dragostea de mamă, mângâierile și răsfățările. Totuși, se supuse fără murmur. Bologa, sărbătorit de o lume întreagă, martir, cu aureola temniței și cu barba impunătoare, i se părea un stăpân nespus de înțelept, căruia i se cuvine numai ascultare și supunere. Se resemnă deci să-și iubească puișorul în taină și să-și ferească mângâierile de ochii lui Bologa. În schimb, își înteți îngrijirile religioase, întreținând mereu vie credința în sufletul lui Apostol. În privința aceasta avea toată libertatea din partea soțului care, deși nu era credincios, îngăduia religia în educație ca un mijloc pentru dezvoltarea fanteziei.

Apostol, potolit și timid, fără tovarăși de jocuri, simți adânc atmosfera gravă pe care o impuse tatăl său în casă. Îi rămase întipărită în inimă spaima primei întâlniri cu el și-l privea mereu ca pe un străin venit anume să-l terorizeze. Ceasuri de bucurie petrecea numai cu mama, când erau singuri acasă, și uneori cu protopopul Groza care, fiind văduv, se înviora în tovărășia copilului blând și inteligent. Peste toate gândurile și închipuirile micuțului însă plutea veșnic o iubire foarte nelămurită, în care stăpânea Dumnezeu…

Când împlini vârsta de șase ani, alt eveniment straniu îi zgudui sufletul… Doamna Bologa, gândindu-se că copilul trebuie să înceapă școala, se sfătui îndelung cu protopopul Groza cum să-i înlesnească sarcina și căzură de acord că e nevoie de implorarea Atotputernicului. Prin urmare, hotărâră să pună pe Apostol să zică „Tatăl nostru”, într-o duminică, în cadrul sfintei liturghii. Făcură pregătirile în mare taină, ca să nu prindă Bologa de veste și să le zădărnicească planul… În sfârșit, în ziua stabilită soții Bologa luară loc în strana dreaptă, ca de obicei, iar Apostol, în fața lor, în hăinuțe noi, mai palid și cu ochii aprinși de emoție. Doamna Bologa lăcrima și tremura, închinându-se înfrigurată și frământând neîncetat cărticica de rugăciuni… Apoi venind momentul rugăciunii, se plecă speriată peste strană și-i șopti: „Acuma, puișorule…” Cu fruntea sus, cu mers apăsat, Apostol trecu în fața ușii împărătești, căzu în genunchi, împreună mâinile… Peste o clipă glasul lui subțire ca un fir de mătase albă fâlfâia în tăcerea înecată de respirații, se ridica spre tavanul înstelat, se coborî printre sutele de oameni… Ochii lui văzură la început, în altar, pe protopopul Groza zâmbindu-i cu blândețe și încurajându-l; pe urmă însă rămase numai crucea aurită, sus, parc-ar fi plutit în văzduh… Apoi, tocmai în clipa când se închina, la încheierea rugăciunii, se deschise deodată cerul și, într-o depărtare nesfârșită și totuși atât de aproape ca și cum ar fi fost chiar în sufletul lui, apăru o perdea de nourași albi, în mijlocul cărora strălucea fața lui Dumnezeu ca o lumină de aur, orbitoare, înfricoșătoare și în același timp mângâietoare ca o sărutare de mamă… Din strălucirea dumnezeiască însă se limpezea o privire vie, infinit de blândă și de măreață, care parcă pătrundea în toate adâncurile și ascunzișurile… Arătarea aceasta a durat numai o clipă și a fost atât de nemărginit de dulce, că inima lui Apostol și-a oprit bătăile, iar ochii i s-au umplut de o lucire stranie, bolnavă. Totuși, sufletul îi era atât de plin de fericire, că ar fi fost bucuros să moară atunci acolo, privind minunea dumnezeiască… Când se întoarse la loc, păru schimbat la față. Pe obrajii albi, ochii albaștri erau ca două izvoare de lumină.

— Măicuță, am văzut pe Dumnezeu! murmură copilul cu însuflețire, în vreme ce doamna Bologa încerca să-și șteargă lacrimile cu batista udă de plâns.

Vedenia lui Apostol dădu prilej la oarecare controverse în casa Bologa. Protopopul și d-na Bologa credeau cu tărie că bunul Dumnezeu, printr-o grație deosebită, a arătat astfel calea pe care trebuie să meargă băiatul în viață; avocatul, dimpotrivă, căuta să le documenteze că toată „minunea” e numai rezultatul exaltării religioase a copilului… În cele din urmă, neizbutind a-i convinge, Bologa se supără, le impută că vor să-i îmbolnăvească feciorul, umplându-i mintea fragedă cu fantasmagorii popești și, fiindcă el, ca tată, e răspunzător de sănătatea sufletească a lui Apostol, interzise pe viitor asemenea exhibiții odată pentru totdeauna.

Clasele primare le făcu acasă, având pe doamna Bologa ca instructoare. Bologa îi controla pe amândoi în fiecare sâmbătă, cu o severitate din ce în ce mai strașnică, parcă ar fi avut în fața lui niște complici întru a-l trage pe sfoară. Deși Apostol era silitor, tatăl hotărî să-l trimită, pentru cursurile secundare, la liceul din Năsăud, spunând că copilul trebuie să ia contact cu oamenii și cu lumea. În realitate Bologa, nemulțumit de educația ultrareligioasă ce o primea copilul acasă, în ciuda prescripțiunilor lui, voia să curme răul cât mai era vreme.

Îl dădură în pensiune la profesorul de matematică, prieten bun cu Bologa, ca să fie bine îngrijit și supravegheat, ca acasă. Când plecară părinții și rămase singur, Apostol fu cuprins de o spaimă dureroasă. Se simți părăsit, izgonit, străin și neputincios. Și nici măcar nu putea plânge, de teamă să nu-l ia în râs copiii gazdei. În clipa însă când îi era sufletul mai stors de nădejde, a văzut în peretele odăiței o icoană cu Isus Hristos răstignit pe cruce. Și atunci toată întristarea i-a dispărut ca prin farmec. Nu mai era singur. Dumnezeu îi alina inima…

Parva fiind aproape de Năsăud, doamna Bologa venea în fiecare lună să-l vadă, să-l mângâie… Dar Apostol părea acuma vesel și mulțumit. Cartea îl pasiona. La sfârșitul anului școlar, mergând acasă în vacanță, prezentă cu bucurie tatălui său un certificat strălucit.

— Te felicit! îi zise Bologa, după ce citi cu luare-aminte, strângându-i mâna ca unui prieten.

Strângerea aceasta de mână îi făcu o impresie curioasă. Pentru întâia oară simțea că tatăl său îl iubește. Până atunci i se păruse că dragostea trebuie să fie neapărat cu lacrimi și răzgâieri. Acuma înțelese că există și iubiri reținute, bărbătești. De altfel, chiar și el devenise mai discret în dezvăluirea sentimentelor. Îi plăcea să fie privit ca om serios. Prietenii lui cei mai buni, Alexandru Pălăgieșu și Constantin Boteanu, erau cu trei-patru ani mai mari ca dânsul.

Când termină clasa a patra și aduse iar certificatul, Bologa crezu nimerit să-i spună câteva cuvinte grave, de față cu doamna Bologa, în picioare. După o introducere cu citații latinești, îi evocă amintirea străbunului tras pe roată la Alba-Iulia și apoi urmă cu glas falnic:

— De azi încolo, fiul meu, ești bărbat. Dacă ar fi nevoie, ești pregătit să-ți poți câștiga singur o pâine. Intrând în cursul superior, orizontul are să ți se lărgească. Vei pricepe multe lucruri nevăzute, căci viața și lumea sunt pline de taine grele. Să năzuiești mereu a dobândi stima oamenilor, și mai ales pe a ta însuți. De aceea sufletul tău să fie totdeauna la fel cu gândul, gândul cu vorba și vorba cu fapta, căci numai astfel vei obține un echilibru statornic între lumea ta și lumea din afară! Ca bărbat, să-ți faci datoria și să nu uiți niciodată că ești român…!

În clasa a cincea, spre Crăciun, într-o oră de matematică, Apostol fu chemat puțin afară. În coridor aștepta vizitiul lor, cu căciula și cu biciul în mână.

— Ei, ce-i, ce s-a întâmplat? întrebă Apostol tulburat.

— Bine, domnișorule, tot bine, dar azi-noapte a murit domnul avocat, de inimă, și m-a trimis doamna să te aduc și pe d-ta la înmormântare…

Până în Parva, Apostol a plâns în neștire… Înmormântarea a fost impozantă. Mii de oameni au petrecut coșciugul la groapă, și multe cuvântări jalnice. Pe urmă, câteva zile, Apostol a stat acasă. Nu mai plângea, dar ședea ceasuri întregi încremenit în fața unei fotografii care reprezenta pe tatăl său într-o poză dârză, amenințătoare. (Era făcută la Cluj, pe când se întorcea din temniță.) înainte îi fusese frică de fotografia aceasta. Acuma îl rodeau remușcări. Simțea împrejur întrebări fâlfâind cu aripi negre și nu îndrăznea să le privească. Își zicea mereu că n-a știut să-l prețuiască, își amintea îndrumările lui severe și-i era teamă necontenit să nu se dărâme ceva, undeva, și nu-și dădea seama ce și unde… Doamna Bologa, îngrijorată de jalea lui, îi zise, a treia zi, foarte blând și duios:

— Lasă, dragul mamei… Ce să facem? Așa a vrut Dumnezeu…

— De ce? întrebă deodată Apostol, privind-o cu niște ochi goi.

Mama îi răspunse ceva, dar el nu mai înțelese vorbele ei, căci în clipa când a rostit întrebarea, a simțit cum i se dărâmă în suflet, cu zgomot îngrozitor, o clădire veche, cu temelii ca rădăcinile stejarului.

„Am pierdut pe Dumnezeu”, îi fulgeră prin minte, închizând ochii cu frică, parcă astfel ar fi vrut să împiedice ruina. Avea impresia foarte clară că se prăbușește într-o prăpastie fără fund și nu se poate opri, nu se poate agăța de nimic. Aceasta însă a ținut numai un moment, sau poate nici atâta, iar pe urmă a rămas cu o groază crâncenă în inimă, ca și când s-ar fi trezit, în miez de noapte, singur, într-un cimitir imens, fără să știe încotro să apuce…

Se întoarse la Năsăud buimăcit, cu sufletul zdrențuit de îndoieli și sigur că și-a pierdut rostul în lume. Un răstimp a mai încercat să-și reclădească din dărâmături o casă nouă. Observa însă că de sub fiecare piatră izbucnea câte-o întrebare dureroasă și fără răspuns… Strădaniile acestea zadarnice, cu chinurile lor neostoite, îl obosiră repede. Dar apoi peste ele se înălță, ca un steag biruitor, dorința de-a cunoaște, de-a găsi răspunsuri precise la toate întrebările tulburătoare… Ca „abiturient” a petrecut vacanța în consfătuiri cu mamă-sa și cu protopopul Groza care, amintindu-și arătarea cerească de odinioară, doreau să-l îndrepte spre cariera preoțească. Apostol însă nici nu voia să audă de teologie. Acuma era aproape de douăzeci de ani, înăltuț, foarte zvelt, cu o frunte albă foarte frământată, cu părul castaniu lung și dat pe spate, având ceva din înfățișarea tinerilor de la începutul secolului trecut, gata să moară pentru un dor. Pe cât inima îi clocotea de o poftă de viață năprasnică, pe atât mintea lui se zbuciuma cu întrebări tainice, suferind fizicește de câte ori, în căutarea explicației, se izbea de zidurile începutului și sfârșitului între care e mărginită cunoștința omenească. Se făcuse gânditor, chiar visător, cu apucături romantice, cu hotărâri încăpățânate. Doamna Bologa spunea, cu o ușoară umbră de părere de rău, că seamănă la caracter cu răposatul, ceea ce pe Apostol îl măgulea, căci, cu cât creștea, cu atât admira mai mult înțelepciunea tatălui său, silindu-se din răsputeri barem să-l egaleze… Când își dădu seama că rezistența fără argumente nu va convinge pe maică-sa și mai ales pe Groza, le declară ritos că el de mult nu mai crede în Dumnezeu și prin urmare nu-și poate alege o carieră bazată pe înșelăciune. Protopopul se indignă și plecă fără să-i dea mâna, iar doamna Bologa plânse o săptămână întreagă, rugându-se Atotputernicului să-i întoarcă băiatul pe calea cea bună.

Apostol se hotărâse de mult să urmeze filosofia. Auzind aceasta, indignarea protopopului se înteți și, ca să frângă cerbicia fiului rătăcit, povățui pe doamna Bologa să-i refuze mijloacele bănești. Abiturientul se posomorî. Câteva zile de-a rândul avu lungi consfătuiri cu singurul său prieten din Parva, cu Alexandru Pălăgieșu, care făcuse cursul de notar și acuma era practicant, în așteptare să iasă la pensie notarul bătrân și să-i ia locul. Drept urmare a consfătuirilor, Apostol se repezi până la Năsăud, se mai sfătui și cu fosta lui gazdă, și cu directorul liceului, iar rezultatul fu o petiție către Ministerul Instrucției, în care solicita o bursă de la stat. Peste vreo trei săptămâni veni și răspunsul: i s-a acordat un loc într-un „colegiu studențesc” la Budapesta, ceea ce înseamnă pensiune completă și chiar câteva coroane pe lună, de buzunar.

La Universitate a întâmpinat greutăți așteptate și neașteptate. Le-a biruit cu o însuflețire aprigă. A învățat ungurește și nemțește în câteva luni, încât primul examen i-a adus felicitări și o invitație la masă din partea profesorului de filosofie, bătrân, sărac și nobil. Între profesor și elev s-au statornicit niște legături ca între un duhovnic și un drept-credincios. Cunoscător al sufletului omenesc, profesorul a înțeles repede neastâmpărul lui Apostol și l-a îndrăgit. I se părea că tânărul acesta, ros până în temelii de îndoieli, e reprezentantul tipic al unei generații care, pierzând credința în Dumnezeu, se înverșunează a găsi ceva în afară de sufletul omului, un Dumnezeu științific, lipsit de taine și de necunoscut, un adevăr absolut, în dosul căruia să nu mai fie nimic, în care să se cuprindă și să se lămurească chiar și neantul… Seninătatea și simpatia profesorului au potolit încetul cu încetul avântul studentului. Chiar în prima vacanță universitară Apostol a venit acasă cu o „concepție de viață” pe care toată vara a explicat-o lui Alexandru Pălăgieșu, devenit notar în Parva.

— Omul singur nu e cu nimic mai mult decât un vierme, spunea studentul cu o încredere parc-ar fi descoperit piatra filosofală. O licărire de conștiință trecătoare… Numai colectivitatea organizată devine o forță constructivă, dragă prietene! Singularizat, omul se pierde, pe când într-o colectivitate orice sforțare își găsește locul ei și toate împreună contribuie la înălțarea fiecărui individ, precum activitatea comună a tuturor colectivităților apropie omenirea de Dumnezeu… Azi, din pricina lipsei de organizare, nouăzeci la sută cel puțin din munca creierului omenesc se risipește, închipuiește-ți ce-ar fi când s-ar uni, printr-o organizație perfectă, sforțările mintale ale tuturor oamenilor spre aceeași țintă!… Câți oameni trăiesc azi pe pământ? Două miliarde, să zicem… Ei bine, ar mai exista oare necunoscutul dacă două miliarde de kilograme de materie cenușie, într-un avânt comun, ar porni la asaltul porților închise?

— Adică, mai pe românește, să facem ceea ce facem cu toții, zise notarul. Să ne facem datoria către stat, nu-i așa?… Apoi asta spun și legile noastre…

— Nu, nu legile… Conștiința să-ți dicteze datoria, nu legile… Mare deosebire! se înflăcără Apostol, reîncepând furtunos explicațiile.

Doi ani de zile, în Budapesta, și-a pus la încercare „concepția de viață” în toate împrejurările, și după fiece încercare i se părea mai bună, mai mulțumitoare. Viața în capitală însă îi era nesuferită. Zgomotul străzilor, egoismul oamenilor, mecanizarea vieții îl supărau. Râvnea civilizarea sufletului și aceasta i se părea că nu se poate dobândi în marile aglomerații de oameni. În mijlocul naturii se simțea liber și mai aproape de inima lumii. De câte ori avea vreme, fugea de oraș. Dealurile din jurul Budei le cunoștea întocmai ca împrejurimile Parvei… Numai când venea acasă observa că și-a potrivit viața pe un calapod care aici nu era deloc prețuit. În Parva i se clătina concepția și avea nevoie de sforțări ca să nu i se sfărâme. Statul, aici, era privit ca un vrăjmaș… Tocmai în vacanța a treia a găsit argumentul mulțumitor, într-o discuție cu avocatul Domșa, care, după moartea bătrânului Bologa, a făcut avere în Parva.

— Eu nu afirm că statul nostru e bun! a strigat Apostol cu o inspirație subită. Nu afirm deloc… Dar câtă vreme există, trebuie să ne facem datoria… Dați-mi un stat mai bun, și mă închin. Altfel însă vom cădea în anarhie, domnule Domșa! în viață trebuie să contăm pe realități, nu pe dorinți!

Avocatul Domșa îl iubea și-i prevedea un viitor strălucit, de altfel împreună cu toți domnii din Parva și chiar cei din Năsăud. Se spunea că Apostol e răsfățatul facultății și că are să ajungă negreșit profesor la Universitate. De aceea Domșa îi făcea puțină curte, în speranța că îi va atrage atenția asupra domnișoarei Marta, o fetiță de vreo șaptesprezece ani, drăgălașă și isteață cum nu s-a mai pomenit pe valea Someșului, și care, pe deasupra, avea o zestre boierească, fiind singura odraslă a însuși domnului Domșa.

Într-o bună zi, dorind să continue discuția, Apostol făcu o vizită avocatului. Nu-l găsi acasă, dar îl primi domnișoara Marta. Stătu o jumătate de oră, vorbind cu domnișoara numai despre nimicuri și crezând mereu că va sosi Domșa. A doua zi reveni și iar șezu o jumătate de oră cu Marta. Apoi o săptămână întreagă, în fiecare zi, mereu la aceeași oră și din ce în ce mai bucuros că nu era acasă avocatul. Și, peste altă săptămână, spuse radios doamnei Bologa:

— Mamă, știi că am să mă logodesc cu fata lui Domșa?

Doamna Bologa încremeni. Marta i se părea prea cochetă și ușuratică. O fată crescută în voia soartei – doamna Domșa murise de vreo patru ani – nu poate fi o soție potrivită pentru Apostol. Încercă să se împotrivească. Chemă iarăși într-ajutor pe protopopul Groza. Toate în zadar. Logodna se făcu, fără ceremonie, în familie, stabilindu-se însă că nunta vor serba-o când va termina Apostol studiile, peste un an sau doi.

Curând, după logodnă, sosi în Parva un locotenent de vânători imperiali, foarte țanțoș și încrezut, feciorul judecătorului ungur. Apostol îl privi cu dispreț, zicând că e gol și sec, pe când Marta îl găsi interesant și drăguț… Duminica următoare avu loc „balul filantropic”. Deși Apostol nu era dansator, în seara aceea a dansat cu furie, ca nu cumva să rămâie mai prejos de „cellalt”. Locotenentul însă a jucat puțin și numai cu vreo trei fete, între care și cu Marta. Și atunci, pe fața ei, Apostol a văzut o mândrie și o bucurie rău ascunsă…

În trei zile sufletul logodnicului s-a umplut de otravă. Se simțea nenorocit și-l băteau gânduri de moarte. Se compara cu locotenentul în inima Martei și era sigur că Marta alege uniforma strălucitoare, pintenii… Și el care, ca fiu de văduvă, nici n-a făcut armata! Într-un moment de disperare socoti că ar fi bine să renunțe la favoarea legii militare, să se întoarcă peste un an în haină de ofițer și să-i arate Martei că poate fi și el ca „cellalt”… În orice caz, nu va lăsa nici în ruptul capului să fie izgonit din iubirea Martei. Tocmai fiindcă e așa, el o iubește mai mult. Are să lupte și s-o cucerească definitiv. Dacă ea nu e în stare să se ridice până la el, se va coborî el la ea. Marta însă trebuie să-l iubească numai pe el!

Atunci începură să umble zvonuri de război și într-o bună zi locotenentul chiar trebui să-și curme concediul și să plece în mare grabă la regiment. Apostol se duse a doua zi la Marta, triumfător. Când veni însă vorba de locotenent, Marta zise cu ochi melancolici:

— Simpatic om!… Acuma va fi erou!

Apostol îngălbeni. Se hotărî să strice logodna, să recunoască fără înconjur că mamă-sa a avut dreptate și să-și vază de cărțile lui… Dar asta ar însemna o lașitate. Dacă în prima ciocnire cu viața se dă bătut, atunci ce va fi viitorul?

Apoi, peste frământările lui, izbucni războiul… Și concepția de viață, clădită și cârpită în trei ani de chibzuiri, se zdruncină din temelii. Războiul nu intrase în socotelile lui. Și totuși acuma trebuia o hotărâre… Se sfătui cu Pălăgieșu, fără rezultat. Pălăgieșu declară categoric că „toți trebuie să ne facem datoria către patrie”. Părerea aceasta însă era a unui reprezentant al statului, deci impusă, și nu izvorâtă dintr-o convingere liberă… Apostol, în sufletul său, credea că cel mai bun lucru ar fi să ignoreze războiul, ca ceva anormal. Da, dar dacă mâine va fi chemat și el în armată?

— Vezi, dragul mamei, îi zise doamna Bologa, îngrijorată, dacă ne ascultai pe noi și te duceai la teologie, azi ai fi preot și nici capul nu te-ar durea de războiul lor… Pe când acuma, Dumnezeu știe…

Mai mult ca să se ispitească pe sine însuși, Apostol răspunse:

— Zilele acestea am să plec și eu la datorie…

Doamna Bologa, speriată și revoltată, întrebă:

— Să-ți primejduiești tu viața? Pentru cine și pentru ce?

— Pentru patrie, murmură studentul cu un zâmbet nehotărât.

— Noi n-avem patrie! strigă atunci mama, indignată. Asta nu-i patrie… Mai bine s-o calce în picioare caii muscalilor!

Trimise îndată după protopopul Groza și împreună căutară să-i scoată din minte gândurile nesocotite. Nehotărârea lui Apostol se zvârcolea. Ieși pe stradă buimăcit și nimeri tocmai la Domșa acasă.

— Cum, tu? Speranța noastră? Să te bați tu pentru ungurii care ne bat pe noi? Dar când ai o patrie ca a noastră nu ești deloc obligat să te îmbulzești la datorie, ba chiar dimpotrivă!

— Și totuși ideea? zise Apostol fără convingere.

— Ce idee?… Când e viața omului în joc, dai dracului toate ideile… Noi trebuie să așteptăm, Apostole! Lozinca noastră să fie: rezerva…

— Rezerva înseamnă pasivitate și pasivitatea e mai rea ca moartea…

— Pasivitatea păstrează intacte speranțele, pe când activitatea acum e egală cu nimicirea.

Apostol tăcu. În sufletul lui se închegase convingerea că nu trebuie să plece. Dar nu apucă să spună nimic lui Domșa, căci se pomeniră cu Marta, care tocmai se întorcea de la o prietenă. Avocatul, ca de obicei, îi lăsă singuri…

— Toată lumea pleacă la război, zise Marta.

În privirea ei, în glasul ei, Apostol simți o tremurare ciudată. Marta se gândea la „cellalt”. Un ceas stătură de vorbă, și toată vremea Apostol văzu că logodnica lui e ca o străină, înțelegând însă că, printr-un singur gest, i-ar putea dobândi sufletul întreg… Un ceas șovăi, apoi la plecare se uită adânc în ochii ei și zise cu hotărâre:

— Poimâine voi pleca la război!

Marta avu un zâmbet de necredință, dar numai o clipă. În clipa următoare obrajii ei se îmbujorară, privirea i se înflăcără, plină de mândrie, și apoi, cu o mișcare pătimașă, se repezi la Apostol și-l sărută pe buze… Și Apostol, în sărutarea aceasta, își sorbi izbânda.

A treia zi a plecat la Cluj și s-a prezentat la cercul de recrutare, unde un colonel deșirat l-a felicitat călduros. Când s-a îmbrăcat în uniformă și s-a uitat în oglindă, nici nu s-a mai recunoscut, atâta de marțial i se părea că s-a făcut. De altfel, în oraș clocotea un entuziasm contagios. Pe trotuare, în cafenele, la Universitate, pretutindeni oamenii erau veseli, parcă războiul i-ar fi scăpat dintr-o primejdie grozavă sau le-ar fi făgăduit o fericire cerească. În atmosfera aceasta, ultimele rămășițe de șovăire se topiră ca niște stropi de ceară. Se simțea mândru și fericit în uniforma cochetă de artilerie și saluta țeapăn pe toți militarii ce-i întâlnea, adânc convins că și astfel își împlinește datoria către țară.

Două luni a urmat școala de artilerie, apoi a fost trimis pe front. Pe urmă l-au numit ofițer, a fost rănit o dată ușor și a doua oară greu, încât a stat două luni în spital și o lună în concediu acasă, a fost decorat de trei ori, înaintat locotenent… toate în vreme de doi ani. Războiul a luat locul de frunte în concepția lui de viață, din care odinioară vruse să-l elimine. Acuma își zicea că războiul e adevăratul izvor de viață și cel mai eficace element de selecțiune. Numai în fața morții pricepe omul prețul vieții și numai primejdia îi oțelește sufletul… Pe urmă a fost la Curtea Marțială care a judecat pe Svoboda… Pe urmă au venit spânzurătoarea și ochii condamnatului… și doina ordonanței, sub fereastră, care nu mai încetează deloc, ca o mustrare…

— Don' locotenent, e târziu, vremea cinei…

Apostol Bologa deschise ochii, zăpăcit. Lângă pat, ordonanța mormăia blând aceleași cuvinte, ca o babă cu farmece.

— Ce-i, Petre? Am dormit? întrebă locotenentul, sărind în picioare și uitându-se repede la ceasul-brățară. Ei, poftim! Am întârziat de la masă… Și numai tu ești de vină, că nu știu pe unde tot umbli, în loc să-mi fii de ajutor…

Dojenind pe Petre, își dădea bine seama că vrea să-și impute amintirile care l-au cuprins în mrejele lor și de care îi era teamă ca de niște remușcări neiertătoare. Grăbit să plece, nu-și găsi casca și mormăi:

— Fă lampa mai mare, că parcă suntem într-o criptă…

De lângă lampă, ordonanța ridică o scrisoare și i-o întinse:

— A venit de la amiază, dar cu vălmășagurile astea…

Apostol luă scrisoarea, se uită la adresă și rămase câteva clipe cu ochii la Petre, ca și cum n-ar fi îndrăznit s-o citească.

„Iată, mi-e frică și de slova mamei, se gândi cu amărăciune. Atâta m-a făcut de laș execuția unui trădător!”

Apoi se așeză mânios pe laviță, trase lampa mai aproape, rupse plicul și citi pe nerăsuflate: „Dragul mamei mult dorit. Tare-mi tremură inima de grija ta, că de o săptămână n-am primit nici o știre și pe aici geme pământul de oaste și cătane, de trăim mereu cu frica în sân. Totuși sunt puțin mai liniștită de când am auzit că, pe unde ești tu, s-au potolit bătăliile. O, dare-ar Dumnezeu să se sfârșească odată, că de atâta război ni s-a acrit sufletul și ne-au secat lacrimile.

Tot așteptăm să ne pomenim cu tine pe acasă, măcar pe câteva zile, că alți ofițeri capătă concedii des. Și noi avem în gazdă un maior, tare de treabă, polonez. Bietul om toată ziulica oftează de dorul familiei, că-i însurat și are șase copii… Știi, dragul mamei, că pe protopopul Groza l-au luat și l-au dus în internare prin Țara Ungurească, fiindcă Pălăgieșu l-a pârât că-i periculos pentru liniștea comunei. O, Doamne, mare-i răbdarea și îndurarea ta! Ba Pălăgieșu se mai laudă, chiar și față de mine, că, de ar fi vrut el, ar fi putut face să-l și spânzure, că – zice – mâna lui e grea când vede că oamenii nu se astâmpără. Dar zice că i-a fost milă de cei optzeci de ani ai lui Groza, altminteri nu s-ar fi mulțumit numai cu internarea. Că, zice, protopopul a predicat de pe amvon precum ca să nu ne lepădăm limba strămoșească și nici credința în Dumnezeu, ci să le păstrăm cu sfințenie. Și din pricina aceasta l-au ridicat și l-au închis, iar comuna a rămas numai cu diaconul, să facă slujba și la biserica cea mare, și peste apă, în bisericuța din Ierusalim… Eu mă tot rog fierbinte bunului Dumnezeu și tare mi-e nădejdea că rugăciunile noastre vor găsi milă și îndurare în ceruri!

De multe ori mă gândesc și mă cutremur, ce-ar fi dacă ar trăi bietul tatăl tău? Cum era el de inimos, vai, Doamne, poate că nici tu n-ai fi unde ești, căci el nu te-ar fi lăsat pentru nimica-n lume. Dar eu, sărmană văduvă, ce să fac? Plâng și mă rog lui Dumnezeu să-ți poarte de grijă și să te apere și să-ți lumineze sufletul și cărările vieții…

Acum barem de-ar veni odată pacea, să mai scape oamenii de chinuri și de groază. Că de când a intrat și România în război parcă viața noastră e și mai amară, și mai întristat ni-e sufletul… Marta zice că ți-a scris mereu, dar că tu nu i-ai răspuns la două scrisori și poate că te-ai supărat cine știe de ce. Scrie-i, dragul mamei, că Domșa e foarte cumsecade și-ți poartă de grijă ca un părinte. Apoi și fața-i bună și are sufletul de ceară, doar că-i tânără și nepricepută în viață. Mereu îmi spune că i-e dor de tine, dar iarăși nu poate sta nici prea retrasă și trebuie să mai glumească cu cei ofițerași de pe aici, că așa-s vremurile. Dacă ai fi tu acasă, am avea și noi un sprijin. Dar nu-i nimic, va trece și furtuna, și Dumnezeu va plăti tuturora după dreptate. Până va veni ceasul mântuirii, eu în scrisorile tale caut mângâiere și le aștept și tremur când nu sosesc. Că tu ești mângâierea și nădejdea mea pe lume, și credința în Dumnezeu. Rămâi cu bine și scrie-mi degrabă. Dumnezeu să te aibă în paza lui cea bună. A ta Mamă”.

Apostol îndoi iar scrisoarea, o vârî încetișor în buzunar și oftă, zâmbind amar și zicându-și: „Biata mamă! Se vede că-i strănepoata subprefectului lui Avram Iancu…”

Cuprinsul scrisorii îl simțea foarte lămurit în creieri, ca o apăsare. Numai vorbele despre Marta parcă pieriseră fără urme, deși altădată tocmai acestea l-ar fi pus pe gânduri… Ridicând capul, întâlni privirea ordonanței, aprinsă de o curiozitate umilă. Apostol tresări, ca și cum i-ar fi fost frică să nu-i fi citit gândurile.

— Oare ce-o mai fi pe la noi pe-acasă, don' locotenent? întrebă deodată soldatul cu glas încărcat de respect.

— Ce să fie, Petre? Necazuri și amar, răspunse Apostol blând.

Își potrivi casca în cap, își ridică gulerul ulancei și ieși în ogradă, urmat de ordonanță. În poartă se întoarse și-i zise cu același glas moale:

— Ia seama, Petre, că mâine în zori plecăm înapoi, pe front! Să aduni deci toate catrafusele… Degeaba, Petre, tot mai bine-i acolo decât aici!

Popota diviziei era într-o fostă cârciumă, alături de casa în care locuia generalul Karg. În sala mare dinspre uliță, cu ferestrele oblonite, ca să nu pătrundă lumina afară, mâncau ofițerii de la cartierul diviziei, precum și cei de la comandamentul brigăzii de artilerie, care se afla în sat. În fund, într-o odăiță, era popota trecătorilor, adică a celor ce mergeau spre front sau se întorceau de acolo și trebuiau să zăbovească un răstimp pe la numeroasele servicii ale diviziei.

Fiindcă întârziase, Bologa nu mai vru să treacă prin sala cea mare, ci coti prin ogradă și intră în tindă, unde câțiva soldați spălau vase, ștergeau tacâmuri, desfundau sticle, în vreme ce alții veneau de pe coridor, de la bucătăria îndepărtată, cu farfurii pline cu mâncăruri ori cu butelii de vin… De aici o ușă dădea direct spre popota mare, iar alta, în stânga, spre cuibul trecătorilor. Un soldat se repezi și deschise lui Bologa.

În odăiță erau numai două mese lungi și o canapea hodorogită, pe care zăcea un morman de mantale, căști, revolvere, săbii, baionete, de-a valma.

Masa din dreapta se golise; un soldat, cu capul țuguiat și cu fruntea de un deget, strângea alene tacâmurile și resturile de pâine. Fumul de tutun, mirosul de mâncăruri și de băuturi umpleau odaia până în tavanul cu grinzi, sugrumând flacăra lămpii cu abajur de tinichea roasă. Obloanele celor două ferestre erau închise, iar găurile din obloane, astupate cu șervete. De altfel, ferestrele n-aveau perdele și pe pereți se vedeau numai câteva cadavre de ploșnițe sătule.

În capul mesei din stânga ședea căpitanul Klapka. Fără cască, tuns la piele, fața lui rotundă răspândea bunătate și blândețe, deși în ochi îi tremura o spaimă pe care încerca s-o ascundă sub un surâs prefăcut și rece.

Când păși Bologa în odaie, zgomotul de glasuri care se auzise din tindă se curmă brusc, încât bună-seara lui pluti singuratică într-o tăcere speriată. Până să-și lepede însă casca și ulanca, unda de tulburare se topi și locotenentul Gross, mai în glumă, mai în serios, strigă:

— Mi se pare, Bologa, că ți-a fost rușine să vii mai devreme între noi? Spune drept!

— Rușine? Mie?… De ce? zise Apostol, oprindu-se înțepat.

— Parcă noi nu știm că și tu ai votat pentru moarte? zâmbi Gross, dând vorbelor sale o culoare mai dulce, fiindcă observase supărarea lui Bologa.

— Ei și? urmă Apostol mereu dârz. În orice caz n-am să dau socoteală decât conștiinței mele, care l-a găsit vinovat!

— Conștiință! oftă deodată tânguitor căpitanul Cervenko, care ședea la stânga lui Klapka. Cine mai are azi conștiință?

Glasul acesta se înfipse ca un ac în urechea locotenentului Bologa. Vru să răspundă și nu-i veni nimic în minte. Se uita la el, și inima i se îmblânzi. Cervenko era om voinic, spătos, cu o barbă cafenie care-i acoperea aproape tot pieptul și cu niște ochi în care plângea veșnic o suferință tainică. Bologa îl cunoscuse într-un spital la Triest și descoperise în el o inimă îngerească. Era rutean, profesor la un liceu din Stanislau. În fața ofițerilor trecea ca un fel de menonit, fiindcă în doi ani de război niciodată nu pusese mâna pe vreo armă, ci mergea în lupte numai cu un băț de trestie și cântând cântece bisericești. Cervenko însuși spunea sus și tare că mai bine și-ar tăia mâinile decât să tragă asupra unor bieți oameni ca și dânsul. Altfel, fiind extrem de conștiincios în serviciu și disprețuitor de moarte, superiorii îl lăsau în pace, mulțumindu-se a zice că-i cam scrântit.

— Fiecare își face datoria cum crede, murmură Bologa drept răspuns lui Cervenko, așezându-se la masă față-n față cu Klapka, și apoi porunci soldatului: Adă-mi și mie ceva de mâncare!

Soldatul dispăru. Peste o clipă Gross, puțin încruntat, zise:

— Nici o datorie din lume nu-mi poate impune să ucid pe un camarad…

— Camarad?! strigă deodată locotenentul Varga, revoltat, sărind în picioare. Trădătorii și dezertorii sunt camarazii d-tale?… Domnilor, vă întreceți cu glumele! Eu, în orice caz, nu mai pot asculta nepăsător asemenea… asemenea… vorbe compromițătoare pentru un militar care mai are în suflet un pic de iubire de țară…

Izbucnirea locotenentului de huzari, singurul ofițer activ printre cei de față, căzu ca un duș rece, reamintindu-le brusc că sunt pe front. Toate privirile se întoarseră spre Varga și în toate lucea o întrebare… Privirile acestea mulțumiră orgoliul huzarului brun, tânăr, frumos, cu mustăcioara tunsă și cu înfățișarea încăpățânată. Era nepotul profesorului de filosofie de la Budapesta și avea ambiția să fie socotit mare cunoscător de cai. Apostol îl întâlnise des în casa profesorului și, cu toate că i s-a părut gol și fudul, s-a împrietenit cu el, având altfel un suflet deschis și leal.

— Închipuiește-ți, dragul meu, urmă Varga, adresându-se lui Bologa, ca omului care-i împărtășește credințele, cu o voce calmă ce voia să șteargă impresia izbucnirii indignate, de două ore numai despre execuția lui Svoboda vorbim și, ce crezi, dumnealor găsesc vinovați, știi pe cine, pe cei ce l-au condamnat!

Varga sfârși surâzând batjocoritor spre Gross, risipind astfel cu totul urmele protestării.

— Nimeni nu osândește cu inima ușoară, zise Apostol gânditor. Dar când vina e evidentă, ești silit. Căci mai presus de om, de interesele lui particulare, e statul!

— Nimic nu e mai presus de om! se ridică atunci Gross, grăbit, ca nu cumva să-i ia cineva vorba. Dimpotrivă, omul e mai presus de orice, mai presus chiar de întreg universul! Ce-ar fi pământul fără de omul care să-l vadă, să-l iubească, să-l măsoare, să-l înconjoare?… Ca și pământul, universul numai prin om a devenit o realitate interesantă. Altfel ar fi o zbuciumare sterilă de niște energii oarbe, altfel, adică fără sufletul omului. Toți sorii universului nu pot avea altă menire decât să încălzească trupul omului care adăpostește grăuntele divin al inteligenței. Omul e centrul universului, fiindcă numai în om materia a ajuns la conștiința propriului său eu, a ajuns să se cunoască!… Omul e Dumnezeu!

Locotenentul Gross, uscățiv, slăbit, cu barbișon retezat și cu ochii mici, negri, fulgerători, comanda o companie de pionieri. Vorbind, se aprindea repede, iar vocea lui aspră, neplăcută, devenea mlădioasă și cuceritoare. Era ovreu și inginer la o fabrică de mașini din Budapesta. Acum se opri un moment și se uită împrejur parcă ar fi așteptat o întrerupere. Întâlnind ochii lui Bologa, care nu-l iubea, zicând că e farsor, Gross continuă disprețuitor:

— Statul!… Statul care ucide!… În spate statul nostru, în față statul dușman, și la mijloc noi, cei osândiți să murim ca să asigurăm huzureala câtorva tâlhari care au pus la cale măcelul milioanelor de robi inconștienți! Mă mir că…

— Noi apărăm patria, prietene, moștenirea strămoșească! îl întrerupse Varga, calm, cu o superioritate mândră în glas.

— Aici, în inima Rusiei, e patria d-tale? întrebă Gross cu mare dispreț.

— Unde-i datoria, acolo-i patria! interveni Apostol, dar cu atâta sfială, că nimeni nu-i luă în seamă vorbele.

— Patria noastră e moartea… pretutindeni și mereu moartea, bolborosi Cervenko cu o convingere adâncă.

— Fiindcă suntem lași! strigă Gross, înflăcărat. O singură clipă de curaj general ar pune capăt tuturor mișeliilor!

— Dacă lumea ar fi ca tine! zise Varga, râzând cu atâta poftă, că toți se înseninară. Din fericire, noi, ceilalți, încă n-am uitat că, mai presus de orice, suntem fiii și apărătorii patriei, dragă anarhistule!… Domnule căpitan, adăugă apoi către Klapka, te rog, să nu ne judeci după vorbele noastre, ci după fapte! Suntem toți prieteni și, când ne întâlnim, ne permitem mai mult decât ar fi permis. Așa ne mai răcorim și noi pentru câte îndurăm… Dar în fața dușmanului toți ne facem datoria cu inimă, chiar și Gross, deși vrea să pară un răzvrătit. În al treilea an de război, după ce am dat atâtea dovezi de vitejie, slăbiciunile acestea să ne fie trecute cu vederea!

Klapka dădu din cap cu un surâs indulgent, care însă nu se potrivea deloc cu lumina ciudată din ochii lui bulbucați. Gross vru să protesteze, dar tocmai atunci ușa se deschise și soldatul intră cu farfuriile pline, așezându-le dinaintea lui Bologa.

Peste câteva minute, după oarecare șovăiri, convorbirea se aprinse iarăși, mai ales între Gross și Varga. Apostol Bologa înghițea în silă. Deși nu luase nimic în gură de la prânz, nu-i era foame. Se simțea mereu ostenit, parcă toată ziua ar fi cărat bolovani. Ar fi dorit să ia parte la discuție, ca altădată, dar nu îndrăznea, de teamă să nu observe ceilalți cât de false și nesincere îi sunt vorbele. Frica aceasta îl chinuia neîncetat, îi sfâșia sufletul, fără să i se poată împotrivi. Avea impresia că se află pe marginea unei prăpăstii și nu cutează să se uite în adâncimea care totuși îl ispitește din ce în ce mai stăruitor.

— Izbânda trebuie să vie! glăsui Gross, patetic, gesticulând și cu niște ochi tremurători de emoție. O crimă monstruoasă trebuie să nască o pornire uriașă de răzvrătire universală… Trebuie! Și atunci, peste tranșeele pline de sânge, peste granițele brăzdate cu morminte, toți oropsiții, toți răzvrătiții, își vor strânge mâinile și, într-un avânt nimicitor, se vor întoarce împotriva celor ce-i exploatează de mii de ani, și în sângele lor buhăit de trândăvie vor înmuia steagurile păcii și ale lumii noi!

Bologa atunci nu se putu stăpâni și întrebă foarte blând:

— Lumea urii, camarade?

— Ura, numai ura va stârpi nedreptatea! răspunse Gross cu fața strâmbată de patimă.

— Ura naște veșnic ură, zise Apostol, cutremurându-se. Pe ură nu poți clădi, precum nu poți pe mlaștină…

Înainte de a mai răspunde Gross, Varga se sculă în picioare și vorbi zâmbitor:

— Stați!… Dați-mi voie!… Anarhistul nostru vrea o internațională… Așa-i, camarade?… Ei bine, uite internaționala! adăugă cu mândrie, ridicând glasul și arătând împrejur cu mâna pe toți cei de față. Uite!… Tu ești ovreu, domnul căpitan e ceh, doctorul de colea e german, Cervenko e rutean, Bologa e român, eu sunt ungur… Așa-i?… Tu ce ești, băiete? se întoarse apoi deodată către soldatul care nu mai isprăvea de strâns masa cealaltă.

— Soldat! răspunse omul, uluit și luând poziția reglementară.

— Firește, toți suntem soldați, făcu Varga, mulțumit. Dar te întreb: ce neam ești?

— Croat, să trăiți! murmură soldatul fără să clipească.

— Ei, vasăzică croat, urmă locotenentul către ofițeri. Și sunt sigur că dincolo, în sala cea mare sau în tindă, vom găsi și polonezi, și sârbi, și italieni, în sfârșit, toate neamurile, nu-i așa?… Și cu toții luptăm umăr la umăr pentru un ideal comun, contra dușmanului comun! Iată internaționala adevărată, tovarășe! sfârși Varga, așezându-se triumfător.

— Internaționala crimei! zise Gross grav, adăugând îndată ironic: Degeaba, tu nu poți pricepe, Varga! Ne pierdem vremea. Tu ești băiat de treabă, ești erou, dar încolo…

— Încolo, adică înspre ideile tale, nici nu doresc să mă apropii, căci pe acolo te întâlnești cu Curtea Marțială, răspunse repede Varga, râzând mulțumit.

Urmă o tăcere și apoi deodată glasul lui Cervenko, tânguitor ca o mustrare târzie:

— Suferință ne trebuie, multă, imensă… Numai în suferință crește și rodește iubirea cea mare, cea adevărată și biruitoare. Iubirea, oameni dragi, iubirea!

Apostol Bologa se uită în ochii ruteanului, lăcrimați și totuși strălucitori într-o lumină ademenitoare. Privindu-i însă mai adânc, Bologa se spăimântă și tresări, ca și când și-ar fi aruncat căutătura în adâncimea prăpastiei de care se ferise toată seara. Vru să zică ceva și se pomeni murmurând în neștire:

— Iubirea… iubirea…

— Iubirea voastră însă ne hrănește cu gloanțe sau spânzurători, zise Gross cu o asprime răutăcioasă. Azi Svoboda, mâine eu sau poate voi, cei cu iubirea… Și încaltea Svoboda a încercat să se smulgă din murdărie, pe când noi ne bălăcim mereu…

— Sper că nu vei face apologia trădării? îl întrerupse iar grav locotenentul de huzari.

— Dacă în vreme ce tu, aici, suferi sau faci vitejii, niște ticăloși ar spânzura acasă pe tatăl tău sub o învinuire oarecare, spune, eroule, n-ai imita pe Svoboda?

— Adică tatăl spânzuratului?… întrebă Bologa cu ochii cât pumnii, întinzând gâtul spre Gross. Bine, atunci de ce n-a vorbit, de ce?

— Și dacă ar fi vorbit? zise Gross înăbușit și cu scârbă. Cel mult o circumstanță agravantă…

— O, o, dar e… este – bolborosi Bologa, oprindu-se deodată aiurit și simțind o uscăciune ciudată în cerul gurii, parcă s-ar fi trezit dintr-un somn cu visuri năprasnice.

— Nimic nu poate scuza trădarea și de altfel un ofițer care dezertează e mai criminal decât… mai criminal! zise Varga, sculându-se. Și, fiindcă mâine dimineață trebuie să fim la datorie, v-aș propune să ne cărăbănim… Nu de alta, dar mi-e teamă că, de vom mai zăbovi mult, aveți să mă convingeți că dezertarea la dușman e o faptă vitejească!

Încercă să râdă și, neizbutind, se duse la canapea și-și alese din grămadă mantaua și armele. Gross se uită la ceas și zise către Cervenko:

— Ce facem? E târziu… de-abia o să putem dormi trei ore…

Plecară toți trei împreună și în urma lor rămase o dâră grea de tăcere. Căpitanul Klapka începu într-un târziu să tambureze ușor cu degetele pe masă, uitându-se pe sub sprâncene spre Bologa care se clătina pe scaun, cu fața zgârcită de o înfiorare nestăpânită. La masă nu mai rămăsese decât un sublocotenent de infanterie, foarte tânăr și posomorât, care nu scosese nici o vorbă și băuse câteva sticle de vin cu o lăcomie de bețiv precoce, și doctorul Meyer, un ursuz taciturn, suferind de insomnie, cu o dragoste specială pentru „clienții” lui – cum le zicea celor din tranșee – și luând masa totdeauna în odăița trecătorilor, fără însă a se amesteca în discuțiile lor. Fiindcă tăcerea devenea apăsătoare, Klapka zise către doctorul Meyer, căutând un ton glumeț:

— Eu pot sta aici până la ziuă, că tot n-am cvartir, iar soldatul îmi păzește în gară bagajele…

Auzind glasul căpitanului, Bologa se dezmetici și vorbi repede, parcă ar fi vrut să-și ascundă o vină:

— Dacă sunteți obosit, vă puteți odihni la mine, domnule căpitan… Vă cedez bucuros patul, căci eu… eu am de gând să plec mai degrabă la… la datorie…

— Adică de ce n-am pleca împreună, prietene? răspunse Klapka. Nu cunosc terenul și am nevoie de o călăuză… Mi s-a spus că voi comanda divizionul al doilea…

— Atunci sunteți comandantul meu! strigă Apostol înviorat. Un motiv mai puternic să vă repet invitația.

— Iar eu am s-o primesc, prietene, fiindcă, drept să-ți spun, mă cam apasă osteneala și emoțiile! zise căpitanul cu o voce mai sinceră.

Doctorul fără somn trecu în odaia cea mare, iar sublocotenentul mai ceru o sticlă de vin soldatului care nu isprăvea deloc lucrul la masa de alături… În uliță Klapka și Bologa se opriră, ascultând râsetele gălăgioase din popotă, dominate de un glas răgușit, care cânta fals și cu mare însuflețire o romanță sentimentală. Întunericul se zbuciuma peste tot cuprinsul, și sus, în cer, vânturile fâlfâiau pânze de nouri plângători.

— Încotro mergem, camarade? întrebă Klapka deodată cu vocea schimbată.

În aceeași clipă însă la răsărit se ivi pe cer o trâmbă de lumină albă, tremurătoare, plimbându-se de ici-colo, grăbită, cercetătoare ca o iscoadă isteață, stăruind pe alocuri, alintând pământul și sfidând întunericul… Apoi, peste un minut, se auziră bubuituri dese, înăbușite, depărtate…

— Ce-i asta? făcu căpitanul mirat. Se spunea că pe aici e liniște… când colo…

— Da… Nu-i nimic… nimic! zise Bologa, urmărind cu interes lumina și tunurile. Ceva caraghios… o, mai mult decât caraghios! Rușii ceia sunt nebuni… Închipuiți-vă, domnule căpitan, că, de vreo săptămână, aproape în fiecare noapte ne sâcâie cu un reflector, parc-ar umbla să-și bată joc de noi! Auzi, reflector la niște poziții fixe, unde se cunoaște orice mușuroi! Ridicol!… Dar și mai ridicol, ba chiar enervant, e că noi nu suntem în stare să le zdrobim jucăria! Am stricat până acum atâtea obuze, de ni-e rușine, și degeaba! Parcă ar fi fermecată lumina lor, parcă…

Bologa își curmă brusc vorba, căci fâșia de lumină dispăru, lăsând întunericul mai negru. Răbufniturile de tunuri mai continuară un răstimp și apoi încetară pe rând… Cei doi ofițeri porniră prin bezna deasă, clăpăind cu cizmele în noroi… Satul dormea dus, cu casele pitite după garduri de spini… Într-un târziu, mergând mereu, Klapka zise în șoaptă:

— Ce efect ciudat a avut execuția de azi asupra domnilor! Și doar au fost aduși înadins ca să se întoarcă cu groaza în tranșee și să spună oamenilor că e mai bine să înfrunte gloanțele dușmanului decât ștreangul patriei… Foarte… foarte ciudat!… Dar dacă tatăl osânditului a fost într-adevăr spânzurat, atunci…

Apostol se uită repede înapoi, ca și cum ar fi auzit un glas din spate, pe urmă mormăi rugător:

— A fost vinovat… Domnule căpitan, a fost vinovat…

Sosiră în colțul ulicioarei, spre locuința locotenentului. Lumina albă chiar atunci răsări iarăși în văzduh, mai aproape, mai limpede, urmărită îndată de bubuituri mai furioase.

— Lumina! suspină Bologa. Ispitește, mereu ispitește lumina!… Parcă toate tunurile din lume n-ar mai fi în stare s-o înăbușe…

Dar arătarea albă se topi iarăși, și întunericul îi strânse iar în brațe, ca niște clește reci. Numai în sufletele lor buimăcite mai stăruiau scântei multicolore, mângâietoare… O luară pe ulicioară. Noroiul era mai cleios. Bologa simțea cum îi tremură genunchii. I se părea că duce în spinare o piatră de moară. Și inima îi era atât de sângerată și totuși atât de plină de o dorință mare, că îl tortura o trebuință sfâșietoare să vorbească, să se explice.

— Domnule căpitan, vă rog, zise dânsul fierbinte, am fost întâia oară în Curtea Marțială, vă rog… Și conștiința mi-a poruncit… A fost vinovat, domnule căpitan!

Klapka tăcea, parcă nici nu l-ar fi auzit.

Apostol Bologa își luă în primire bateria, mai stătu puțin de taifas cu comandanții de secție și apoi coborî în adăpostul subpământean să se odihnească. Se întinse pe patul de scânduri. Era prăpădit de osteneală și de nesomn, căci toată noaptea se zvârcolise, dar acum sufletul i se ușurase, parcă ar fi scăpat dintr-o cameră de tortură și parcă toate zbuciumările ar fi rămas acolo, în satul cu spânzurătoarea… De afară cobora o înfumurare de lumină, în care se conturau vag intrarea adăpostului, masa improvizată, cu hărți, compasuri, cărți și niște farfurii goale, apoi aparatul telefonic în perete, două scaune fără spate, aruncate la o parte… Auzea ploaia monotonă, plicticoasă, adormitoare și se bucura că în creieri îi furnicau, ca și altădată, numai reflectoare, tunuri, muscali, hărți, decorații…

Spre seară veni căpitanul Klapka în inspecție. Bologa se înnoură, mai ales când căpitanul îi spuse că a văzut celelalte baterii și că aici va zăbovi mai mult, ca acasă… Îi dădu toate deslușirile, rece, scurt, parcă astfel ar fi vrut să înlăture o apropiere în afară de serviciu. Klapka îl ascultă gânditor, privindu-l mereu în ochi cu o stăruință care pe Bologa îl zăpăcea și-l făcea să-și reamintească întâlnirea lor de ieri, în fața spânzurătorii. La sfârșit apoi căpitanul îi zise deodată cu un glas în care vibra o sinceritate caldă:

— Ești o inimă de aur, Bologa!… Da, da, o inimă… De aceea mi-ești drag ca un frate!

Locotenentul avu o tresărire nervoasă. Nu înțelegea ce vrea Klapka și un moment i se păru că-l ispitește. În ureche însă îi răsunau cuvintele blânde, tulburătoare, care totuși îl spăimântau, ca și când l-ar fi târât spre o primejdie.

— Te-am văzut aseară cum te-ai chinuit, urmă căpitanul. Toată seara și toată noaptea. Și te-am înțeles. Poate că numai eu te-am înțeles, fiindcă eu… Da, da!… Nu te uita că am tăcut! Trebuie să tăcem! Mereu să tăcem! Altfel…

— Domnule căpitan, cred că vă înșelați, cred că… zise Bologa aspru, aproape cu ură. Și nu știu ce vă face să-mi atribuiți…

Klapka zâmbi cu atâta bunătate, că Apostol se încurcă de tot și se opri în mijlocul frazei.

— De ieri, de la primul schimb de priviri, am înțeles că vezi în mine un dușman, reluă căpitanul. Nici nu mi-ar fi păsat de dușmănia ta, dacă pe urmă, când se zvârcolea fratele meu în ștreang, nu ți-aș fi văzut ochii plini de lacrimi… Nu protesta! Nu ți-ai dat seama, dar ai lăcrimat… și lacrimile acelea ți-au dezvăluit inima întreagă…

Bologa mai încercă să se împotrivească. Zadarnic. Căpitanul părea că simte o nevoie nebiruită de a-și crea un prieten cu care să împartă o povară sufletească. Neîncrederea locotenentului îl făcea să șovăie, și totuși înfricoșarea singurătății îl îmboldea mereu să se apropie. Astfel îi spuse cum a aflat aseară, de la un căpitan ungur, că Bologa e român, dar ofițer model și patriot incomparabil. Atunci s-a întristat, crezând că lacrimile au fost înșelătoare. A cunoscut mulți ofițeri români în război și cu toți s-a înțeles ca și când ar fi fost frați de sânge.

Cum oare să nimerească tocmai aici un renegat? Pe urmă, la masă, a priceput tot, căci la fel se ascunde și dânsul de doi ani de zile, ferindu-se, ca un actor bătrân, de a-și arăta simțămintele cele fierbinți și purtând veșnic o mască pe obraz. De altfel, pentru el primejdia e și mai mare decât pentru Bologa, întâi fiindcă e ceh, și toți cehii sunt suspecți, apoi fiindcă… Nu-i mărturisi al doilea motiv, ci, după o mică pauză, îi povesti că el e din Znaim, oraș ceh foarte drăguț și curat, și că părinții l-au dat la școala militară ca să-și câștige mai curând pâinea, deoarece erau mulți frați și fără avere. A ieșit cadet la optsprezece ani, dar viața militară nu i-a plăcut, în vara când a fost înaintat sublocotenent și s-a dus acasă în concediu, s-a amorezat nebun de fata unui profesor, tot din Znaim. A vrut s-o ia de nevastă, dar iubita lui n-avea zestrea reglementară, ba chiar nici un fel de zestre. Atunci, fiindcă nu putea renunța la fată, s-au logodit. El s-a hotărât să-și creeze o carieră nouă, iar ea s-a legătuit să-l aștepte. S-a înscris în aceeași toamnă la Drept și s-a așternut pe carte. A mers greu. Serviciul îi reteza mereu avântul, și superiorii nu vedeau cu ochi buni strădaniile civile. Totuși, în șapte ani a terminat. Era locotenent. Prin demisie a dobândit gradul de căpitan de rezervă, dar și de candidat de avocat. Practica a făcut-o în Znaim, aproape de logodnică. Peste un an deschizând cancelarie de avocat, s-a putut însura. Căsnicia a fost rodnică: anul și copilul… Azi are patru, doi băieți și două fete. Războiul a întrerupt seria. Al cincilea de-abia acum e pe drum… Dintr-un portofoliu scoase niște fotografii și-i arătă, falnic și mișcat, întâi copilașii pe rând, cu numele și obiceiurile fiecăruia, apoi pe nevastă-sa.

— Să știi însă că fotografiile sunt mizerabile, adăugă el cu însuflețire. Mai ales nevastă-mea… e de o mie de ori mai bine, delicată, blândă, frumoasă. Cine o cunoaște trebuie s-o adore…

Sărută fotografiile, le puse bine și murmură înduioșat, cu ochii scăldați în lacrimi:

— Din pricina lor și de dragul lor sunt cum sunt, Bologa!… Altfel, Dumnezeu știe, poate că și eu… Așa însă nu pot… Sunt capabil de orice lașitate, numai să nu mor înainte de a-i îmbrățișa, să mă pot întoarce la ei… Ce vrei! Sunt un nenorocit… Și totuși, în doi ani, o singură dată am fost acasă cinci zile! înțelegi? O, câinii, câinii!

Scrâșni dinții, cu lacrimi gârlă pe obrajii grași, înroșiți de emoție. Se auziră pași coborând în adăpost și Klapka se potoli brusc, întorcându-se cu spaimă spre intrare. Era un sublocotenent care venea să ia înțelegere cu Bologa în privința serviciului de noapte.

— Poate să ne viziteze și la noapte reflectorul și ar fi bine să-i pregătim o primire triumfală, zise sublocotenentul.

Se așezară la masă, întinseră hărțile, se sfătuiră, văzură unde a apărut reflectorul ultima dată și chibzuiră unde trebuie să apară la noapte, aprinseră un muc de lumânare, făcură socoteli și planuri de tragere…

Preocupat de reflectorul dușman, Apostol Bologa nici nu se mai gândi la Klapka. De altfel toată noaptea stătu de veghe, alergând de la postul de comandă la tunuri, de la tunuri la cele câteva observatoare ale bateriei, repezindu-se chiar până la observatorul din linia infanteriei, agitat, parcă ar fi fost în joc toată fericirea lui și soarta lumii întregi. Ceasurile însă trecură, veni dimineața, și reflectorul nu se arătă.

Și noaptea următoare la fel, și noaptea a treia la fel… De-abia a cincea noapte, când nu credeau că are să vie, a venit iar, mai sfidător, mai batjocoritor… Au cheltuit zeci de obuze, dar lumina s-a plimbat nepăsătoare peste câmpurile brăzdate de șanțuri.

A doua zi, pe la amiază, Bologa se pomeni iar cu Klapka la baterie. Era foarte palid și cu ochii mai tulburi și mai bulbucați ca de obicei. Îi spuse că adineaori colonelul i-a poruncit categoric să sfârșească scandalul cu reflectorul, fiindcă ajungem de râsul și ocara armatei, adăugând că comandantul diviziei a făgăduit o decorație celui ce va zdrobi batjocura rusească.

— Azi-noapte l-am încadrat, și totuși ne-a scăpat! zise Bologa furios, încheind cu o înjurătură ungurească. În doi ani n-am primit nici o observație și acuma, din pricina unui fleac de…

— Nu te înfuria, prietene, și nu înjura, răspunse Klapka abătut. Observația nu te privește pe tine, ci pe mine!

— Pe toți ne privește, domnule căpitan, și tocmai asta-i…

— Poate că înainte de a lua eu comanda divizionului, dar azi toată vina cade numai asupra mea! Am simțit aceasta foarte limpede din chiar vorbele colonelului, din tonul lui, din… M-a întrebat pentru ce anume am fost mutat aici, înțelegi?

— Căpitanul se așezase pe scaun, lângă masa cu hărțile, și se uita întrebător și speriat la Bologa care, nedumerit, răspunse:

— În interes de serviciu, firește. De altfel, în război nici nu se mai ține seama de alte interese…

— Ei bine, colonelul știa, trebuia să știe, și totuși m-a întrebat, zise Klapka mai încet și cu o umbră de mister în glas. Iar când, de frică, i-am spus o minciună, el nici n-a clipit din ochi, încât am fost silit să mă rușinez de lașitatea mea!

Tăcu așteptând un răspuns sau o întrebare. Pe Bologa însă atitudinea și glasul căpitanului îl uluiră, trezindu-i deodată în suflet toate zbuciumările care crezuse că s-au stins fără urme. Ar fi vrut să protesteze și să isprăvească cu omul acesta care, urmărindu-l cu încredere, îl făcea părtașul unor gânduri primejdioase. Simțea însă cu groază că, în adâncul inimii, gândurile acestea îi erau dragi și le tăinuia acolo ca pe niște odoare prețioase.

— Domnule căpitan…, murmură Apostol, uitându-se în ochii lui, rugător.

Din privirea și glasul lui, Klapka sorbi un îndemn care îi lumină fața frământată. Ca și când ar fi pornit să-și golească dintr-o dată tot sufletul, oftă greu și zise:

— Mă înăbușe lașitatea, Bologa! Nu mai pot! Am crezut că, tăinuind-o, voi scăpa de ea, și acuma mă gâtuie… Ai văzut privirea lui Svoboda sub ștreang?… Nu se poate să n-o fi remarcat, toată lumea a văzut disprețul și mândria și nădejdea… Asta-i moartea noastră eroică! Pe frontul italian, un român a fost spânzurat pentru aceeași vină… Am văzut bine, a avut aceeași privire în fața funiei… Atunci însă n-am priceput nimic. Tocmai peste câteva luni mi-am dat seama, în groază și în lașitate… Trei ofițeri din regimentul meu, unul chiar din divizionul meu, toți cehi, au fost prinși într-o noapte, între linii, cu planuri și cu hărți și cu secrete. Eu eram să fiu al patrulea, dar în ziua plecării am primit de acasă o scrisoare și m-am ascuns ca un hoț. Scrisoarea mi-a reamintit casa, copilașii, nevasta, în scrisoare am găsit speranțe de viitor și de fericire, am găsit iubire multă, toată iubirea mea… Cum să risc eu toate acestea pentru… pentru ceva… pentru un vis? Totuși, pe urmă am fost trimis și eu, cu dânșii, în fața Curții Marțiale, ca complice. Și acolo m-am lepădat de ei, ca de lepră, și am tăgăduit, agățându-mă cu disperare de viața asta rușinoasă! Iar ei au tăcut și nici măcar nu m-au disprețuit. Secera morții scânteia în fața lor și ei n-au clipit din ochi… Apoi, când s-a citit amenințarea spânzurătorii, au strigat toți trei, într-un glas, acolo, înaintea Curții, „trăiască Boemia”, în vreme ce eu tremuram ca un biet cerșetor, de milă. Ba, ca să dovedesc tuturor cât sunt de nevinovat, m-am dus și la execuție… Vezi, până unde poate merge lașitatea?… Lângă sat e o pădure prin care armata și-a croit drumuri speciale, ferite de aeroplane, pentru trebuințele frontului. Am mers cu convoiul de execuție și am ajuns într-o poiană largă. Convoiul s-a oprit puțin în mijlocul poienii și m-am uitat împrejur să caut stâlpii spânzurătorilor. Stâlpi nu erau, dar în schimb în fiecare copac atârnau oameni, agățați de crengi, cu capetele goale și cu tăblițe de gât, pe care scria „trădător de patrie”, în trei limbi. Mi-a înghețat inima în piept și totuși n-am îndrăznit să tremur. Ca să-mi pot tăinui mai lesne înfiorarea, mi-a trecut prin minte să-i număr, să văd câți sunt… Închipuiește-ți ticăloșie de om! Dar cum să-i numeri, când toată pădurea era plină de spânzurați? Ori poate că numai groaza m-a făcut să-mi pară mai mulți?… Atunci am închis ochii, gândindu-mă cu mirare stupidă: „Asta-i pădurea spânzuraților…” Un maior ungur, înalt și cu profil de păsare, mi-a șoptit, poate ca să mă ispitească: „Toți sunt cehi… și ofițerii, și soldații… numai cehi!” Am tăcut, parcă mi-ar fi făcut o mustrare. Apoi i-au spânzurat pe toți trei deodată și pe același copac, un fag bătrân, cu tulpina scorburoasă. Când le-au pus ștreangul de gât, m-am uitat bine în ochii lor… Străluceau cumplit, ca niște luceferi prevestitori de soare, și atât de măreț și cu atâta nădejde, că toată fața lor părea scăldată într-o lumină de glorie. Atunci m-am simțit mândru că sunt frate cu cei strălucitori de sub ștreang și am dorit moartea cu o însetare uriașă! Dar numai o clipă, o singură clipă! Pe urmă am privit zvârcolirile, am auzit pârâitul crengilor și numai inima îmi tremura, încet, fricoasă, hoțește, ca nu cumva s-o audă vreun vecin… Peste câteva zile am fost mutat ca suspect… Acuma vezi de ce am fost mutat?… Și crezi că am plâns măcar după ce m-am întors de la pădurea spânzuraților? Sau măcar în tren, venind încoace? Sau aici?… M-am bucurat, Bologa, auzi, că trăiesc, c-am scăpat de pădurea spânzuraților! Până adineaori m-am bucurat, până când m-a întrebat colonelul de ce am fost mutat! Numai adineaori am plâns, cu capul vârât în mantie, ca să nu mă simtă nici ordonanța. Numai adineaori, de frica pădurii spânzuraților!

Klapka se opri cu niște ochi atât de mari și de îngroziți, că Bologa își simți sufletul copleșit de milă. În tăcerea adăpostului inimile lor băteau deopotrivă de înfricoșate… Locotenentul vru să-i spuie o vorbă de mângâiere și se pomeni șoptind:

— Domnule căpitan, pădurea spânzuraților…

Își luă seama însă și plecă ochii în pământ, neputincios și umilit.

— Acuma înțelegi întrebarea colonelului? reveni căpitanul cutremurându-se, parcă ar fi vrut să se scuture de o apăsare. Și observația cu reflectorul?… Vezi cum se leagă?… Observația e amenințătoare pentru mine: ori reflectorul, ori…

Iar se cutremură și apoi continuă mai gâtuit:

— Trebuie să nimicim reflectorul, Bologa, frate de suferință! Altfel…

— Pădurea spânzuraților… murmură Apostol cu ochii scânteietori de o ură nouă, plămădită în sufletul lui pe nesimțite.

Klapka, parcă povestind și-ar fi ușurat inima, vorbi pe urmă numai de reflectorul rușilor, prinse să arate pe hartă, să măsoare, să combine cifre și formule… Bologa îl asculta din ce în ce mai mohorât, fără să mai rostească un cuvânt. Glasul căpitanului, în care bâlbâia numai frica, începu să-l indigneze. Se stăpânea, simțind însă cum i se infiltra ura în sânge, cum îi alerga prin toate vinele, ca o otravă. Se uita pe hartă și vedea numai degetele căpitanului, ținând compasul și mișcându-se de ici-colo, desenând o umbră ciudată, în formă de spânzurătoare…

Apoi Klapka plecă liniștit, încrezător, cu fața înflorită de un zâmbet, lăsând pe Bologa singur în adăpostul umed.

Îi clocotea inima și creierii îl usturau. Stătu un minut în picioare, cu ochii după Klapka, apoi se prăbuși pe scaun, în fața hărții, agățându-se de compas ca de o nădejde mântuitoare. Dar nici degetele nu-l mai ascultară… În sufletul lui, ca și împrejurul lui, simțea o scârbă chinuitoare, în care i se scufunda toată viața.

Își rezemă capul pe palme, privind liniile, punctele, unghiurile însemnate pe hartă. I se păreau niște semne cabalistice și se mira cum le-a putut înțelege până azi. Și, în același timp, îi încolți în minte o întrebare, ca un cârlig: ce caută el aici? Pe urmă, împrejurul întrebării se adunară răspunsuri, lămuriri, alte întrebări și alte răspunsuri, care însă, cu cât se înmulțeau, cu atât îl nemulțumeau mai rău, fiindcă toate împreună nu-i deschideau nici o punte de mântuire.

„Ce ridicol am fost cu concepția de viață – se gândi apoi deodată. Cum nu mi-am dat oare seama că o formulă neroadă nu poate ține piept vieții niciodată?”

Acum, uitându-se în urmă, i se păru că toată viața i-a fost goală ca o pungă de hârtie model. Îi era rușine de trecut și-și aminti cu o părere de rău dureroasă momentele când viața a încercat să-l atragă în mersul ei și s-a împotrivit prostește, înăbușindu-și cu îndârjire avânturile. Chiar zvârcolirile lui de acuma, cu năzuințele disperate de a-și înfrânge pornirea inimii…

— Don' locotenent, am adus prânzul, zise ordonanța, care se oprise la spatele lui Bologa cu sufertașul.

Apostol, auzind vorba românească, sări drept în picioare, ca și când l-ar fi lovit cu un ciomag în moalele capului.

— Da… bine… bine, Petre, bâigui buimăcit, clătinându-se pe călcâie și apoi trântindu-se pe pat, ca să nu-i observe soldatul tulburarea.

Ordonanța așeză masa, trăgând cu coada ochiului spre Bologa. Îl văzu amărât și, crezând să-l ușureze, întrebă supus:

— Ați primit vreo veste rea de acasă, don' locotenent?

— Ce veste, măgarule? răcni deodată Bologa, ridicându-se furios. Ce-ți pasă ție?… Numai acasă îți umblă gândurile, afurisitule, acasă!

Soldatul înlemni în poziție, cu fața la locotenentul aprins de mânie. Era om de peste treizeci de ani, înalt, spătos, cu mâinile ca niște lopeți, cu obrajii osoși și cu ochii nespus de blânzi, în care pâlpâia evlavie și resemnare. Apostol îl avea ordonanță de vreo șapte luni și Petre îl slujea cu o credință de câine, fericit că l-a scos din foc. De altfel îl recomandase, într-o scrisoare, chiar doamna Bologa, căci era tot din Parva, cunoștea pe „domnișorul” din leagăn și lăsase acasă cinci copii.

Întâlnind pe urmă ochii ordonanței, furia locotenentului se topi într-un val de rușine. Își dădu seama, îndată, că numai graiul românesc l-a scos din țâțâni, fiindcă a venit ca o mustrare peste gândurile lui răvășite de imputări. Îi păru rău că s-a înfuriat și în părerea aceasta de rău simți mulțumire de sine și înălțare. Se sculă, făcu trei pași spre intrarea adăpostului, se întoarse înapoi și zise trist, sincer, parc-ar fi vorbit cu un prieten vechi:

— Sunt amărât, Petre, și nu știu ce am… O, Doamne, războiul…!

Se cutremură înfricoșat. Era întâia oară că se plângea de război. Până acuma chiar suferințele războiului i se păruseră firești și socotise lași pe cei ce murmurau împotriva lor… Soldatul, liniștit, cu o lucire sumbră de pocăință în ochi, răspunse grav:

— Pedeapsa lui Dumnezeu, don' locotenent, pentru păcatele oamenilor.

— Dar dacă nu-s pedepsiți păcătoșii, ci tocmai cei asupriți? întrebă Bologa stăruitor.

— Dumnezeu ține cumpăna dreaptă, zise Petre cu o credință profundă. Moartea nu-i pedeapsă. Viața e pedeapsă. Și numai chinurile trupului și suferințele îndreaptă pe om spre mântuirea sufletului…

Apostol se așeză să mănânce. Credința ordonanței o cunoștea de mult, și aceleași vorbe cucernice le auzise de zeci de ori. Petre, care și acasă fusese vestit de bisericos, în vâltoarea războiului s-a scufundat într-un adevărat fatalism religios. De altfel, fiind singurul român în regiment, era singurul cu care Bologa vorbea românește. Soldatul glăsuia acuma despre suferință și despre Dumnezeu, și Bologa, mâncând, îl asculta și se gândea că niciodată nu l-a ascultat cu atâta dragoste. Îl întrerupse și aduse vorba despre Parva, despre cei de-acasă… Petre oftă și umplu adăpostul cu fel de fel de amintiri, care îi înduioșau deopotrivă. Apostol simțea din ce în ce cum îi crește inima, cum îi bate năvalnic și cum bătăile se încheagă într-un cântec de biruință. O dragoste mare îi înfiora sufletul. Se uita la Petre mișcat, având impresia că într-însul s-a întruchipat toată Parva, toți cei ce vorbesc românește. Îi venea să-l îmbrățișeze și să se arunce la picioarele lui, cerându-i iertare. Și în cele din urmă, nemaiputându-se stăpâni, murmură cu glas de fericire:

— Petre, Petre, fratele meu… nădejdea mea… Soldatul tăcu o clipă nedumerit. Apoi clătină din cap și zise domol, resemnat:

— Doamne-ajută…

Câteva nopți nu mai apăru reflectorul. Apostol Bologa, de veghe în observatorul din șanțurile infanteriei, îl aștepta însă mereu cu atenția încordată, ca să mulțumească pe Klapka. În liniștea nopților, tulburată doar rareori de vreun foc de pușcă speriat, avu răgaz destul să-și judece, precum obișnuia, credința cea nouă, convins că numai însuflețirea care rezistă pe cântarul minții e vrednică să locuiască trainic în sufletul omului. Și se bucura simțind că primenirea lui sufletească, oricum o răsucea, îi încălzea inima, pe când vechea „concepție”, pentru care douăzeci și șapte de luni și-a primejduit viața, a fost veșnic severă, ca o mamă vitregă, își zicea acuma că viața ființează numai prin inimă și că, fără de inimă, creierul rămâne o biată grămadă de celule moarte. Îi era rușine însă amintindu-și că i-au trebuit doi ani de război ca să ajungă acolo de unde a pornit împotriva sfaturilor doamnei Bologa, ale protopopului și ale tuturor, afară de Marta… La gât purta un medalion cu o buclă blondă și chipul unui căpșor fermecător. I le-a dat când a fost acasă, în concediu, șoptindu-i „eroule”, cum de altfel îi zicea și în scrisori.

„Marta e vina tuturor…”, încercă să-și zică în taină, ca o scuză față de conștiința dojenitoare. Dar își curmă gândul, alungându-și din suflet lașitatea: „Marta nu m-a îndemnat niciodată să fiu erou, cu nici o vorbă… Numai gelozia mea neroadă a socotit că, prin uniformă și vitejie, are să-i potolească cochetăria. Vasăzică numai eu sunt vinovat și trebuie să îndur remușcările…”

De altminteri, trecutul i se părea mort și se ferea să-l dezgroape. Mai mult îl preocupa viitorul care-i mijea ca o auroră strălucitoare după o noapte vijelioasă. Nu-l vedea încă lămurit, dar ceața care-l aburea avea sclipiri trandafirii… Inima îi era plină de un simțământ mângâietor.

„De acum începe o viață nouă! se gândea mereu cu bucurie. În sfârșit mi-am găsit calea… Au trecut șovăirile și îndoielile! De acuma, înainte”!

O poftă de viață vajnică îi clocotea în piept. Când venea, dimineața, de la observator și se întindea pe patul de scânduri, adormea repede și visa numai fericire…

Într-o după-amiază târzie se pomeni iar cu Klapka la baterie. Bologa, aducându-și aminte de îngrijorarea de deunăzi a căpitanului, se miră văzându-l foarte senin și zâmbitor, cu o mulțumire în ochi aproape provocatoare. După ce inspectară împreună tunurile și oamenii, coborâră în postul de comandă, unde ardea pe masă un muc de lumânare.

— N-am avut noroc, domnule căpitan, zise Apostol cu o ușoară ezitare. Dacă n-a vrut să vie…

— Cine? întrebă Klapka. A, da… Ia mai dă-i dracului de reflector, Bologa! adăugă apoi nepăsător.

Locotenentul tăcu zăpăcit, uitându-se în ochii căpitanului, în care acuma câteva zile îl îngrozise pădurea spânzuraților.

Klapka însă urmă netulburat:

— Omul cu buba se sperie de toate umbrele. Așa și eu cu colonelul nostru! Că-i mâncător de oameni, călău… Când colo, e om foarte de treabă… A, nu ți-am spus?… A venit mai în fiecare zi pe la mine… de patru ori… Îți închipui tremurături pe capul meu! Eram sigur că vrea să mă prăpădească. În sfârșit, ieri, de frică, i-am spus verde pentru ce am fost mutat aici, bătându-mă în piept, firește, că sunt nevinovat, că… M-a ascultat, m-a ascultat și la urmă mi-a zis, fără pic de imputare, înțelegi, mi-a zis: „Știu… Așa vin nenorocirile asupra oamenilor…” Și atâta tot!… Apoi am vorbit despre Viena, despre operete, despre americani, în sfârșit, prietenește!… Ba se vede că a prins și simpatie de mine, căci azi-dimineață iar a venit în inspecție. Adică ce inspecție, că nici n-am mai pomenit de serviciu… În schimb, mi-a dat o dovadă definitivă de încredere… O dovadă hotărâtoare!… Anume, în mod absolut confidențial, mi-a comunicat o mare taină oficială… Așa că de acuma n-am nici o grijă, sunt liniștit!

Pe Bologa vioiciunea și seninătatea căpitanului îl supărau. Cu glas de imputare, îl întrerupse:

— O taină oficială ce importanță are pentru noi? Și încrederea, și bănuiala sunt deopotrivă de chinuitoare!

— Nu, nu! strigă căpitanul cu căldură. Să nu exagerăm! Oameni de treabă sunt pretutindeni și în toate neamurile. De ce să exagerăm?… Ei bine, colonelul e un om, indiferent de situația lui, asta trebuie s-o recunoaștem! De altfel, secretul ne interesează și pe noi, fiindcă e vorba de schimbarea diviziei. Din Italia e pe drum o divizie obosită, ca să ne schimbe…

— Atunci noi trecem iar pe frontul italian? întrebă Apostol.

— Nu, nu pe frontul italian, răspunse Klapka repede, cu oarecare mândrie. Pe frontul românesc…

În clipa când să rostească ultimul cuvânt, își aduse aminte că locotenentul e român, dar nu mai avu vreme decât să-l pronunțe mai încet. Bologa îngălbeni și, parcă n-ar fi auzit bine, repetă mașinal:

— Pe frontul…

Nu sfârși, ca și când i s-ar fi înfipt în beregată o gheară înăbușindu-i glasul. Rămase cu gura căscată și se holbă năuc la căpitanul care, dându-și seama cât a fost de imprudent, murmură prostește:

— Iartă-mă, prietene… Am uitat că tu… Sunt un…

În creierii lui Apostol însă de-abia atunci începu să țiuie cuvântul de care se spăimântase, ascuțit și sfâșietor, parcă i-ar fi scormonit un pumnal. Se sculă brusc în picioare și alergă de ici-colo, frângându-și mâinile și șoptind disperat:

— Nu se poate… nu se poate,… nu se poate…

Klapka, mereu zăpăcit, încercă să-l consoleze, zicând fără convingere:

— Liniștește-te, Bologa, ce Dumnezeu… La urma urmelor, viața nu merge fără compromisuri, fără jertfe și…

Deodată Apostol Bologa se opri în fața lui, cu obrajii albi, cu ochii stinși, încât căpitanul amuți.

— Orice… orice, numai asta nu se poate! izbucni dânsul cu o voce arzătoare. Asta ar fi o… o… o…

Pereții de bârne ai adăpostului închegară sforțările lui de a găsi cuvântul într-un vuiet prelung, încât Klapka îl apucă de braț, vrând să-l facă să vorbească mai încet. Și Apostol, ca și cum ar fi înțeles, se încurcă, plecă fruntea și sfârși murmurând:

— O… o crimă…

— Așa-i, dar ce putem noi face? zise căpitanul înăbușit, cu ochii spre intrare. Eu pricep și împărtășesc zdruncinarea ta, totuși voi aveți și mângâierea că barem există și în tabăra cealaltă frați care luptă pentru mântuirea voastră, pe când noi nici n-avem încotro să ne aruncăm privirea! Pentru noi singurul mijloc de a fi eroi este să murim spânzurați!

Bologa se lăsase pe un scaun, copleșit. Klapka, încredințat că l-a potolit, continuă cu mai multă siguranță:

— O crimă imensă e îndeobște războiul, dar cu deosebire războiul Austriei! Încaltea când un popor de același sânge ia armele, cu sau fără dreptate, știu cu toții că izbânda va fi spre folosul neamului și prin urmare fiecare om poate muri cu credința că s-a jertfit pentru binele tuturor. La noi însă niște stăpâni urâți au trimis robii să moară ferecându-și lanțurile!… Atunci? în mijlocul vălmășagului de crime, ce mai poate cumpăni o crimă micuță, care-ți strivește ție sufletul? Cui îi mai pasă aici de sufletele noastre?

— Atunci urmează să?… întrebă repede Bologa, care începuse să asculte și n-avea puterea să aștepte.

— Să mergi unde vom merge toți, zise Klapka grav, cu o resemnare îndurerată. Să mergi, să faci ce vor face toți și să-ți închizi ermetic toate portițele sufletului până ce va sosi pacea sau se va prăbuși lumea, sau până ce-ți va veni rândul și ție să mori și să scapi de toate chinurile!

Apostol tresări și răspunse cu protestare în glas:

— Dar dacă eu nu vreau să mor!… Nu vreau, nu mai vreau!… Acuma trebuie să trăiesc! Acuma nu mai vreau să mor!

Klapka tăcu o clipă și apoi zise cu un zâmbet care voia să-i ascundă sfiala:

— Mie nu-mi șade bine să-ți vorbesc ție de moarte, știu… De frica morții sau de dragul vieții, poate că-i același lucru, sunt laș… da, da, recunosc și mărturisesc, sunt în stare să înghit orice rușine, orice umilire… Totuși, mi-am zis de multe ori, uite așa cum mă vezi, mi-am zis că morții sunt cei mai fericiți, fiindcă ei cel puțin au pus cruce tuturor durerilor… Mi-ești drag, Bologa, și dacă n-ai fi fost tu aici, n-aș fi avut atâta încredere în mine însumi… Dar vezi, chiar noi, care ne-am apropiat sufletele prin suferințe comune, și noi trebuie să ne împărtășim zbuciumările într-o limbă străină! Atunci cum să nu-i invidiem pe cei morți, Bologa?

Locotenentul nu-l mai asculta. Liniștea lui Klapka însă îl neliniștea mai rău. Întrebă deodată cu un fir de nădejde în privire:

— Și crezi d-ta că-i sigur…?

Căpitanul după o șovăire scurtă răspunse hotărât, parcă ar fi căutat să-i dea un leac amar:

— Din nenorocire, nu încape nici o îndoială, dragul meu. Divizia de schimb a plecat din Italia. Mâine-poimâine trebuie să sosească. Într-o săptămână ne va lua locul și peste alte câteva zile noi vom fi în Ardeal, pe frontul…

Ochii lui Bologa îl ardeau. Tăcu brusc și lăsă capul în pământ, examinându-și cizmele pline de noroi și tremurându-și nervos genunchii, în vreme ce Apostol porni de colo până colo, ca un lup în cușcă, respirând greu, cu tâmplele dogorâte. Peste două minute apoi, cu o hotărâre nouă, locotenentul se opri iarăși în fața lui Klapka:

— Domnule căpitan, te rog… te implor… Scapă-mă!… D-ta mă poți scăpa!… Nu vreau să mă duc pe frontul…

Klapka ridică ochii la el, neînțelegând ce vrea. Bologa însă urmă tot mai înfrigurat:

— Trebuie să se găsească un mijloc de salvare!… Mutați-mă la un regiment care rămâne aici!… Ori trimiteți-mă înapoi în Italia, oriunde, numai acolo nu!… Voi lupta ca și până azi, jur! Voi… Am trei medalii de vitejie, toate trei dobândite cu… Numai acolo nu pot merge… Acolo presimt că am să mor… Și nu vreau să mor! Trebuie să trăiesc!

Căzu pe pat, cu obrajii în palme, biruit de lacrimi. Căpitanul era înduioșat și simțea că, dacă ar deschide gura, l-ar năpădi plânsul și pe el. În văgăuna întunecoasă suspinele lui Apostol îngroșau aerul, iar lumina sfârâitoare de pe masă tremura pe pereți niște umbre neliniștite… Într-un târziu, după ce sughițurile locotenentului se mulcomiră, Klapka zise:

— Ei, te-ai mai răcorit?… Atunci putem vorbi ca doi bărbați, ba chiar ca doi soldați!… Adevărul este că în război nu trebuie să cugeți, ci să lupți… cel puțin așa perora un general, deunăzi, la cartier. Dar lucrurile astea e nevoie să le cumpănim bine-bine și fără pripire, altfel… De-ai chibzui puțin, ai vedea că eu n-am nici o putere. Eu nu pot propune nimic, fiindcă sunt stigmatizat: ceh, adică trădător… Pentru cei de seama noastră s-au inventat mitralierele din spatele liniilor, menite să ne ațâțe pofta de vitejie în caz de șovăire… Dacă aș îndrăzni eu să te propun pentru mutare, imediat am fi bănuiți amândoi! Imediat! Un ceh cu antecedentele mele să ia partea unui român?… Nici nu-ți închipui ce tămbălău, ce… Numai generalul te-ar putea salva, dacă ar fi om și ar avea inimă… Crezi însă că pe aici sunt mulți oameni? Crezi că…

Bologa, care se gândise și ascultase ursuz, se agăță de o vorbă și strigă:

— Am să mă prezint generalului!

Klapka se spăimântă, ca și când însuși generalul l-ar fi surprins complotând. Răspunse în șoaptă:

— Astâmpără-te, Bologa!… Te rog!… Ce, tu nu cunoști pe generalul Karg? Doar ți-e comandant de aproape un an… Karg… Un câine, un… Ar fi capabil, în loc de răspuns, să te trimită direct la Curtea Marțială…

— Atunci ar urma să plec fără să încerc barem a mă împotrivi sau a ocoli ticăloșia? izbucni iarăși Apostol, acuma însă furios și scrâșnind dinții.

— Ascultă sfatul meu, prietene, zise căpitanul liniștit. Sunt mai bătrân ca tine și am îndurat multe în viață… Războiul n-are altă filosofie decât norocul. Lasă-te deci în grija norocului. Parcă în doi ani de zile moartea nu ți-a cântat la urechi pe toate glasurile, și totuși norocul te-a ocolit. Poate că te iubește norocul… Nu-l zgândări, nu-l stârni… Lasă-l…

— Și cum simt că acolo mă așteaptă o primejdie cumplită… murmură Bologa deodată foarte abătut, cutremurându-se. Niciodată n-am avut presimțiri atât de…

— Primejdiile sunt azi pretutindeni, făcu Klapka stăpânindu-se. În aer, pe front, acasă, în toată lumea… Însuși pământul mi se pare că trece printr-o zonă de primejdii… Ce să facem? Norocul e scutul tuturor… Așa!… Ascultă-mă pe mine… Mai chibzuiește și o să-mi dai dreptate! Dar fără patimă! Fără pripire!… Calm!… Calm…!

Se sculă încet, își puse casca în cap, gata de plecare.

— Decât să mă duc acolo, mai bine trec la muscali! șopti atunci Apostol, uitându-se drept în ochii căpitanului.

— Ușor de zis, răspunse Klapka liniștit, parcă ar fi așteptat de mult vorbele locotenentului. Dar dacă nu izbutești, știi ce te așteaptă!… Numai deunăzi ți-am povestit despre cei trei… Și ei au vorbit ca tine, ba și mai năzdrăvan… Iar azi poate că sunt tot în pădurea spânzuraților, ca să îngrozească pe alții!

— În privința asta n-am nici o grijă, zise Bologa, cu încredere. Când ar fi să mă prindă, m-aș împușca și aș isprăvi repede!… În orice caz, eu n-am să mor spânzurat, asta ți-o garantez!

— Așa mi-au garantat și ei, prietene, dar împrejurările au fost mai puternice decât hotărârea lor… De aceea zic: ia seama, nu te juca cu norocul! Sunt mii și zeci de mii în situația ta și soarta le poartă de grijă tuturor cum crede de cuviință…

Klapka îi strânse mâna fierbinte… În clipa următoare, Apostol Bologa se pomeni singur, pironit în același loc, cu ochii în gol, uluit de vedenii. Își veni în fire și, simțindu-se sleit de puteri, se trânti pe pat. Pe masă, în sfeșnicul improvizat, lumina începu să pâlpâie repede, să sfârâie și apoi deodată se stinse. Pe Bologa întunericul îl zgudui, buzele-i arse însă șoptiră cu îndârjire:

— Nu se poate!

— Știi vestea, Petre? zise a doua zi Apostol către ordonanța care, ghemuit într-un colț al adăpostului, citea cu râvnă și evlavie Visul Maicii Domnului. Peste o săptămână, cel mult două, mergem acasă, în Ardeal…

— Bogdaproste! făcu soldatul, luminat de bucurie și începând să se închine. Bine c-a dat Dumnezeu și Maica Precista, că alții au mai fost câte-o săptămână, unii și mai mult, numai noi parcă suntem ciumați…

Bologa zâmbi aproape răutăcios văzând fericirea omului și urmă batjocoritor:

— Da' ce, tu crezi că ne ducem să petrecem? Ehe, mai pune-ți pofta-n cui, bădiță! Ne ducem tot la bătălie… să ne batem cu românii…

— Vai de mine, don' locotenent! sări Petre speriat. Doamne ferește! adăugă pe urmă, închinându-se de mai multe ori. Doamne, apără-ne și nu ne părăsi!… Mare păcat, don' locotenent… Apoi să nu-i trăsnească Dumnezeu din senin?

Consternarea ordonanței îi făcea bine. „Dacă un om simplu se revoltă, atunci eu ce să fac? își zise Bologa, uitându-se mulțumit la Petre, și îndată urmă în sine: Atunci cum să nu înțeleagă și generalul…?”

De azi-noapte îl urmărea gândul cu generalul și se sforța mereu să-și întărească convingerea. A chibzuit bine, a prevăzut probabilitățile și… Klapka n-are dreptate. De altfel, Klapka e un fricos, care vede pretutindeni călăi și spânzurători. Pe când el, Apostol Bologa, cu trei semne de vitejie pe piept… Sfaturile totdeauna l-au plictisit, dar acuma ale lui Klapka îl înfuriau. Resemnarea i s-a părut o atitudine animalică, nevrednică de omul liber. Cu atât mai mult i se părea azi că a sta cu mâinile în sân ar fi o crimă cel puțin egală cu plecarea la război.

Închipuirea că ar putea merge acolo îi stătea totuși înțepată în creieri ca o baionetă vrăjmașă. Trebuie s-o smulgă! Altfel, nu mai poate trăi. Mai ales că, în lumina spaimei de azi, amintirile trecutului îl împresurau ca niște amenințări din ce în ce mai negre…

Nădejdea în generalul de divizie îi risipea spaima. Și aceasta era o dovadă împotriva lui Klapka. Se hotărî să se prezinte la raport, să-i explice situația, să-l roage și să-i făgăduiască solemn că își va face datoria oriunde, afară de acolo… Vru să plece îndată, să sfârșească mai repede și să se liniștească. Puse mâna pe aparatul telefonic să anunțe că dorește să se înfățișeze comandantului diviziei. În ultimul moment își luă seama. Cum să ceară generalului mutarea, când nu știe nimeni despre schimbarea diviziei? L-ar întreba: de unde a aflat, cine i-a spus? Ar fi o murdărie să trădeze pe Klapka, ar fi…

„Deocamdată trebuie să mai aștept, își zise dânsul. Întâi să se publice vestea schimbării, chiar neoficial… Trebuie să procedez cu băgare de seamă și cu demnitate!”

Se liniști. Trecură trei zile… Nu se auzi nimic despre strămutarea diviziei. Nici Klapka nu mai veni, parcă i-ar fi fost frică să dea ochii cu Bologa care, din ce în ce mai stăpânit de speranță, începea să creadă că poate s-a contramandat ordinul. Inima îi ticăia de o emoție plăcută. Și, fiindcă se simțea fericit, scrise mamei sale o scrisoare lungă și plină de credință, în care, pe două pagini întregi, veștejea fapta lui Pălăgieșu împotriva protopopului Groza; apoi altă scrisoare, cu foc, Martei, comunicându-i că dragostea lui, în ciuda tuturor suferințelor, n-a scăzut și de-abia așteaptă ceasul când să-și poată strânge în brațe logodnica.

Mai trecu o zi senină. Pe urmă sublocotenentul de la baterie îi spuse cum a aflat de la un infanterist că peste patru zile, cel mult, toată divizia trece pe frontul românesc. Bologa păli, dar ceru amănunte. Sublocotenentul i le dădu: că ofițerilor de la infanterie li s-a comunicat vestea, confidențial, de trei zile, că primele trupe din divizia de schimb au și sosit la Zirin…

În aceeași noapte, târziu, se ivi iarăși reflectorul, în sectorul de alături. Bologa, în postul de comandă, cu receptorul la ureche, asculta indicațiile observatorilor. Tunurile bubuiau aspru, răgușit, încât se cutremura pământul și, din tavanul adăpostului, printre bârnele groase, se scurgeau firișoare de nisip.

„Ce-ar fi să-l doboare tocmai acuma alții?” se gândi el cu o părere de rău ciudată.

Când amuțiră tunurile și auzi că lumina a dispărut, Bologa avu o tresărire de bucurie. Îi veni în minte că Klapka a vorbit despre o decorație pentru distrugerea reflectorului…

„În orice caz, o citație pe divizie e asigurată fericitului care îl va nimici! își zise, întorcând spatele telefonului. Oare cine va fi norocosul?”

În suflet un glas îi răspunse că el trebuie să fie. Încercă să-l înăbușe, dar glasul deveni poruncitor. Atunci îi fulgeră prin minte: dacă ar avea el norocul să spargă reflectorul rusesc și dacă, drept recompensă, ar fi citat sau decorat, ce ușor și cu câte șanse de izbândă s-ar putea duce la generalul Karg!

Ideea aceasta i se păru atât de minunată, că se miră cum de nu i-a venit mai curând, îndată ce s-a hotărât să se prezinte generalului… Îi pieri pe loc orice urmă de somn, se repezi la hartă și se puse pe socoteli, pe însemnări, până la ziuă, cu o însuflețire neobosită și cu convingerea aprigă că viața lui atârnă de ceea ce face acuma.

Toată ziua o petrecu apoi cu binoclul la ochi, examinându-și sectorul cu atenție, comparând în gând punctele reperate pe hartă… Spre seară începu să-l roadă grija ca nu cumva, tocmai în noaptea aceasta, să lipsească iarăși reflectorul mântuitor. Totuși era gata să vegheze și o săptămână și să-l nimicească… Numai, între timp, să nu vie ordinul de schimbare! Dar nu, nu se poate! Trebuie să apară… Trebuie… Seara, la zece, dădu poruncile cuvenite și porni spre observatorul cel mai înaintat… Ploua rece, leneș, monoton. Săgețile de apă se încovoiau, în văzduhul negru, cu luciri de oțel. Lutul ud, frământat de ploile toamnei, se agăța de cizmele locotenentului și plescăia la fiece pas. Bolta de nouri parcă stătea să cază pe pământul amețit de întunericul fără margini. Apostol Bologa, cu casca de fier înfundată pe cap, strâns în ulancă blăniță, cu gulerul ridicat, înainta cu băgare de seamă, ferindu-se de băltoace, cu barba în piept. Inima îi bătea atât de năvalnic, că nici nu simțea plesniturile ploii.

Cunoștea drumul și terenul. De vreo trei luni, de când s-a statornicit frontul, a făcut calea aceasta de sute de ori. Intră în labirintul de șanțuri de comunicație, unde apa se aduna ca în niște canale de irigație. Cizmele cu carâmburi înalți i se scufundau până din sus de glezne în noroiul cleios.

Ajunse asudat la postul de observație, ascuns chiar în prima linie de tranșee. Schimbă două vorbe cu plutonierul zgribulit și apoi îl trimise la baterie.

Bologa se cocoță în dosul teodolitului, pe pipăite. Nu vedea nimic. Aparatul era ferit de ploaie, în schimb în spatele observatorului se scurgeau șiroaie de apă din spărturile coperișului. Căută să se orienteze, dar o beznă atât de deasă acoperea lumea, că ochii lui nu puteau desluși nici o nuanță în negrul înăbușitor, iar în urechi îi huruiau exasperant de uniform glasurile ploii, care înghițeau toate zgomotele vieții. Își simțea bătăile inimii, dar creierii parcă i se topeau, muiați de gânduri.

Peste un ceas răpăiala mai osteni puțin. În același timp Bologa își dădu seama că mintea iarăși începe să frământe planuri și socoteli. Apoi se pomeni zicându-și: „Pe asemenea vreme poți trece la dușman fără frică”.

Cum pricepu rostul vorbelor, le curmă cu scârbă. Din clipa când și-a făcut convingerea că, distrugând reflectorul buclucaș, va dobândi de la generalul Karg mântuirea, i-a părut rău și i-a fost rușine că s-a gândit măcar să treacă la inamic. În doi ani de război, spiritul milităresc i-a pătruns atât de adânc în fire, încât dezertarea, din orice motiv, i se părea o crimă neiertată.

„Totuși dacă vrei să treci mai sigur, trebuie să pleci sau pe înserate sau în zorii zilei”, îi veni iar în minte același gând, stăruitor, ca o muscă pe care în zadar vrei s-o alungi.

Încetul cu încetul ploaia conteni și se porni un vânt aspru, cu șuierături sinistre, mai desțelenind puțin întunericul și cotrobăind vajnic prin observatorul lui Bologa care, în curând, simți în spinare o pată udă și rece. Se ghemui mai bine, ferindu-și spatele. Vântul însă îi pătrundea prin haine, prin piele și-i zgâlțâia inima.

— Și reflectorul nu mai apare! murmură el dârdâind.

Își înfipse ochii în bezna subțiată, cu furie nerăbdătoare. Acuma începeau să se deslușească, în nemișcarea moartă, semne umile de viață. În dreapta și în stânga tranșeele infanteriei se întindeau, strâmbe și capricioase, ca niște linii grosolane pe o hârtie boțită. Ici-colo, ca mușuroaiele, înțepenite, poate chiar înghețate, înaintea șanțurilor, zărea sau bănuia posturile de ascultare. La vreo treizeci de metri, în stânga, începe sectorul căpitanului Cervenko… „Ce-o fi făcând oare Cervenko?… Bietul Cervenko…” În față câmpul zăcea neted, pierdut în noapte și biciuit de vântul ce mai scutura în răstimpuri stropi mari de apă din văzduh. Apostol Bologa știa că, exact la cinci sute optzeci și trei de metri, se află prima linie de tranșee rusești și i se părea că deosebește zigzagurile care înseamnă gardul morții, închipuirea lui mergea mai departe și, bâjbâind prin întuneric, arăta unde vine linia a doua, a treia, bateriile vrăjmașe, unde a fost ultima dată reflectorul…

Bologa nu îndrăznea să se uite la ceas, de frică să nu-și piarză nădejdea în apariția reflectorului. Era sigur însă că a trecut miezul nopții. „Mai este vreme”, își zicea din ce în ce mai amărât. Singurătatea îl strângea de gât. Simțea o nevoie dureroasă de a schimba o vorbă cu cineva, cu oricine, numai să nu fie singur, să nu poarte singur povara așteptării… Reflectorul nu s-a arătat niciodată înainte de miezul nopții; de obicei pe la două vine; deci nu i-a trecut vremea, poate să spere. Dacă însă n-ar apărea deloc, atunci…

„Numai el ar fi de vină dacă m-aș pierde!” se gândi furios, amenințând cu pumnii liniile rusești nevăzute.

Apoi deodată, când se aștepta mai puțin, drept în față, chiar în sectorul bateriei, stârnită parcă de sfidarea lui, o lumină orbitoare și mândră, zvârlindu-și întâile raze spre cerul căptușit cu nouri și apoi coborând pe pământ, repede, cu tremurături înfrigurate. Apostol închise ochii, înfricoșat ca în fața unei fantome, uitându-și tunurile și mânia, uitând tot, parc-ar fi visat.

— Hei!… Dormiți acolo?… Tunurile!… Nu vezi reflectorul? bombăni îndată un glas gros, batjocoritor, la câțiva pași, în șanțul infanteriei.

Bologa se dezmetici brusc. Cunoștea glasul: era un locotenent de infanterie, foarte înalt și uscățiv, care disprețuia fățiș pe toți artileriștii. Ochi cu teodolitul izvorul luminii și apoi aruncă un ordin scurt în gura telefonului. Peste câteva clipe bubuiturile izbucniră, rare, chibzuite. Totuși, razele albe alunecau încet, nepăsătoare de obuzele vijelioase, scormonind întunericul, apropiindu-se parcă sfidătoare de Bologa. Pe urmă, ca și când l-ar fi descoperit cum stătea zgulit în observatorul umed, se opriră chiar asupra lui, învăluindu-l cu farmecul lor rece, străbătându-i, prin ochii bolnavi, în toate ascunzătorile inimii, răscolindu-i și tulburându-i gândurile ca un neașteptat răsărit de soare… În primul moment Apostol simți numai o ură năprasnică împotriva luminii care îl îmbrățișa fără voia lui. Dar când vru să rostească două cuvinte în telefon, ca să corecteze tragerea tunurilor, nu-și mai putu întoarce privirea. Dezmierdarea razelor tremurătoare începea să i se pară dulce ca o sărutare de fecioară îndrăgostită, amețindu-l încât nici bubuiturile nu le mai auzea. În neștire, ca un copil lacom, întinse amândouă mâinile spre lumină, murmurând cu gâtul uscat:

— Lumina!… Lumina…!

Chiar în clipa aceea însă, parcă le-ar fi retezat un paloș de călău, razele muriră, și ochii lui Bologa se umplură de întuneric. Nu-și dădea seama ce s-a întâmplat. Tunurile băteau mereu, rar, cum poruncise dânsul.

„Mi se pare c-am spart reflectorul”, se gândi atunci, mirându-se cum a putut face el asemenea ticăloșie și bucurându-se că a făcut-o.

Stătu buimăcit un răstimp, având conștiința că ar trebui să mai facă ceva și neputându-și aminti ce anume. Apoi deodată, speriat, simți receptorul telefonului și strigă:

— Rachetele!… Rachetele…!

Pe cerul mohorât se ivi, sfârâind mânios, un glob de lumină ca un ochi iscoditor. În punctul unde fusese reflectorul, Bologa văzu prin binoclu mulțime de viermișori negri zvârcolindu-se neputincioși. Iscoada din văzduh însă se stinse repede, și tot atunci tunurile amuțiră singure, fără ordin, sătule parcă și mulțumite. Întunericul și tăcerea înfășurară pe Apostol ca un lințoliu aspru, în vreme ce ochii lui, cu pupilele largi, se chinuiau într-o așteptare fără scop. În fundul sufletului însă simțea clar cum pâlpâie dragostea de lumină, blândă, mângâietoare…

Apoi iar auzi, de astă dată chiar la spatele lui, glasul locotenentului de infanterie:

— În sfârșit, bine c-a dat Dumnezeu de ați isprăvit cu reflectorul, că era mai mare rușinea!… Te pomenești că iei și o medalie de vitejie, fiindcă la noi așa se dau decorațiile… În orice caz, eu te felicit… Noapte bună…!

Fără să aștepte răspuns, locotenentul se depărtă, mormăind, prin băltoacele șanțului de apărare.

„Ce s-a întâmplat, Doamne?” își zise Bologa, înfiorându-se și căutând să se trezească din amorțirea ce-i oprise în loc gândurile.

Vântul sufla mai friguros, desfundând iarăși o bură de ploaie măruntă, moleșitoare. Picurii îi țârâiau în spinare ca niște fire de nisip… Apostol își zicea că la fel îi târâie și gândurile în creieri, subțiri, nesigure, pipăitoare. Încetul cu încetul însă izbuti să le rânduiască… Vasăzică și-a atins ținta și se poate prezenta în fața generalului. Vasăzică nu va mai trebui să meargă cu divizia pe frontul românesc, asta e aproape sigur. Atunci de ce nu se bucură cum s-a bucurat când i-a venit ideea să zdrobească reflectorul?… În loc de răspuns, în suflet îi răsări deodată lumina albă pe care o gâtuise adineaori, strălucind ca un far într-o depărtare imensă. Și strălucirea i se părea când ca privirea lui Svoboda sub ștreang, când ca vedenia pe care a avut-o în copilărie, la biserică, în fața altarului, sfârșind rugăciunea către Dumnezeu… Lumina îi înăbuși întrebările și-i liniști inima ca și cum i-ar fi deschis o cale dreaptă, netedă, într-un ținut sălbatic și neumblat. Cu un ceas în urmă toate nădejdile lui erau în alții și n-avea încredere în sine. Acuma era sigur că mai curând se va pune de-a curmezișul soartei decât să-și mai pângărească sufletul, fiindcă în suflet, în lumină i se călea mântuirea…

Întunericul se subția treptat. Vântul sufla mereu și uneori cânta ca o chemare prelungă, confuză, ademenitoare. Atunci, ca o ispitire, în mintea lui Bologa încolți iarăși gândul că aceasta e ora dezertorilor… Și gândul nu i se mai păru respingător, ca și când i s-ar fi șters din creieri toate convingerile trecutului.

Un sergent veni să-l schimbe, deși Apostol uitase să dea ordine. Îi părea rău că pleacă din singurătatea care acuma îi era dragă. Se strecură prin tranșeele în zigzag, pe la spatele santinelelor înțepenite lângă arme. Când să cotească spre șanțul de legătură, se ciocni cu căpitanul Cervenko.

— N-am putut închide ochii toată noaptea, murmură căpitanul abătut. Îmi pare rău c-ați nimicit reflectorul, nu știu de ce… Ați ucis lumina, Bologa!

— Aici e lumina! răspunse Apostol, triumfător, bătându-și inima cu palma.

— Da, da, ai dreptate! Aici e lumina și suferința… Aici e toată lumea! zise Cervenko cu o sclipire în ochi.

Apostol Bologa trecu înainte prin șanțurile întortocheate, cu spatele încovoiat, cu ochii strălucitori, cu sufletul plin de încredere, împăcat și mulțumit, parcă s-ar fi purificat într-o baie de virtute.

Pe la amiază, pe când Bologa dormea încă, un zbârnâit strident, la căpătâiul lui, îl făcu să sară drept în picioare, îngrozit, ca și cum s-ar fi prăbușit adăpostul. În telefon răcnea aghiotantul regimentului:

— Locotenent Bologa!… Alo!… Chiar el?… Tu ești?… Ordin de la domnul colonel să pleci imediat să te prezinți excelenței-sale… Excelența-sa dorește să te vadă… Foarte urgent!… Firește că treci pe la noi, pentru că și domnul colonel are să-ți vorbească… Deocamdată eu te felicit prietenește!… Ai salvat onoarea diviziei întregi… Domnul colonel a telefonat chiar azi-noapte la cartier… Vine a patra, Bologa, bravo!…

Peste o oră Apostol era într-un automobil, alături de un căpitan de stat-major, pe care-l întâlnise la postul de comandă al regimentului și care se oferise să-l ducă până la cartierul diviziei, deoarece tot se gătea de plecare. Pe drum îi spuse și căpitanul că distrugerea reflectorului merită o recompensă deosebită, precum îi spuseseră toți camarazii, cu colonelul în cap. El asculta gânditor și tăcut. Uneori privirea i se cobora pe piept, unde luceau cele trei medalii de vitejie, și-și reamintea emoția clipei când a primit-o pe cea dintâi. Cât a dorit-o și cât se simțise de umilit până ce a căpătat-o! I se părea că numai el n-are și se credea nenorocit și dezonorat. Se arunca unde era primejdia mai mare, unde secera moartea mai cumplit, fără frică, cu gândul numai la ea… Apoi, când i-a agățat-o pe piept colonelul, în fața trupei, i-a plâns inima de fericire. De-abia atunci a început să se creadă vrednic de-a trăi…

În curtea comandamentului de divizie îi ieși în cale locotenentul Gross care, ca pionier, avea mereu treburi pe la Cartier. Gross îl întâmpină cu o strâmbătură ironică:

— Bravo, filosofiile! Ai mai omorât câțiva oameni pentru o tinichea…

— Ascultă, Gross! răspunse Bologa deodată jignit. Când vei înceta tu de a executa ordinele, atunci să faci imputări altora! Până atunci, puțină modestie…

— Eu execut ordinele, adevărat, zise pionierul mereu batjocoritor. Eu săvârșesc sau ajut barbaria, dar cu greață, amice! Nu cu entuziasm, ca alții!… Eu nu caut să mă disting!

— Mai bine ai căuta să-ți potrivești fapta cu vorba, murmură Bologa privindu-l drept în ochi. E ușor să vorbești, dar…

— Am să te văd mâine-poimâine pe frontul românesc, îl întrerupse Gross, cu un zâmbet acru. Acolo să te văd…

— Eu nu voi merge niciodată acolo! zise Bologa tresărind și roșindu-se.

Gross vru să mai zică ceva, dar atunci apăru în pragul casei un plutonier țanțoș, strigând cu importanță:

— Domnul locotenent Bologa!… Poftiți… Excelența-sa…

Peste câteva clipe Apostol Bologa stătea înfipt reglementar înaintea generalului Karg, om scurt și gros, cu fața urâtă și aspră, mohorâtă de mustăți burzuluite, sfredelită de niște ochi rotunzi, ale căror priviri, țâșnind de sub sprâncene foarte late și veșnic încruntate, păreau două pumnale veninoase. Inima locotenentului se zvârcoli când îl văzu ridicându-se greoi de la masa încărcată cu dosare și hărți. Își aduse aminte că, de câte ori a dat ochii cu dânsul, a simțit o teamă stranie ca de un vrăjmaș nemilos sau ca de o amenințare crâncenă ce nu se poate ocoli și care nici măcar nu știi când te va izbi…

Generalul, cu bărbia ridicată, îi întinse mâna și-i zise voios:

— Bravo, Bologa!… Mi s-a raportat fapta dumitale și am ținut să te felicit personal… Am ținut… da… negreșit…

Glasul lui era gros și pătrunzător, și parcă te ocăra chiar când glumea.

Apostol se înclină ușor strângând mâna generalului și pe urmă îi povesti amănunțit, în fraze scurte, seci, militărește, cum a distrus reflectorul. Vorbind însă, băgă de seamă că nările generalului sunt înfundate cu păr și se gândi că trebuie să sforăie urât noaptea și că nu l-a mai văzut de la execuția cehului. Karg îl ascultă cu luare-aminte, dând din cap și măsurându-i uneori, cu priviri mulțumite, de sus până jos; apoi, la sfârșit, îl bătu prietenește pe umăr, murmurând:

— Te-am propus pentru medalia de aur… Fii sigur că vei avea-o!… Soldați ca d-ta ne trebuiesc și merită toate distincțiile… Bravo, Bologa!… Sunt mândru că am onoarea să comand asemenea ofițeri viteji…

Generalul tăcu, frământându-și mintea să mai găsească vreo două cuvinte potrivite. Dar nu mai găsi nimic și, după o pauză scurtă, repetă mai apăsat:

— Sunt mândru… foarte mândru…

Și iar îi întinse mâna, gata să-l concedieze. Atunci însă Bologa, liniștit, cu glasul limpede și uitându-se drept în ochii lui cenușii, îi zise:

— Excelență, vă rog, dați-mi voie să vă fac o rugăminte!

Generalul Karg, neplăcut surprins că locotenentul, mai ales după ce i-a arătat atâta cinste, cutează să vorbească neîntrebat, și încă să-i ceară ceva fără a se fi înscris la raport pe cale ierarhică, precum spune regulamentul, făcu doi pași înapoi, cu o încruntare din sprâncene. Totuși, vrând să-și dovedească indulgența față de un erou, răspunse prietenește:

— Da, da… te ascult… Un erou… cum nu… toată bunăvoința…

În clipa aceasta Bologa simți lămurit că îndrăzneala lui e zadarnică și avu o șovăire. Pe frunte îi răsări o cununiță de picuri fierbinți. Ca să câștige timp sau să se liniștească, tuși puțin și plecă fruntea. Pe urmă își redobândi încrederea și, pironindu-și ochii cu hotărâre în ochii generalului, vorbi repede, sacadat:

— Știu, excelență… am aflat că divizia noastră, peste câteva zile, va pleca în altă parte… pe alt front…

— Exact, zise generalul nedumerit, mai ales văzând că Bologa se poticnește.

— Atunci, excelență, – urmă locotenentul brusc, parcă întreruperea i-ar fi dat un imbold nou, – atunci vă rog să-mi faceți favoarea de a mă lăsa pe mine aici… Ori, dacă aici nu se poate, atunci pe frontul italian…

Generalul îl măsură cu mirare și cu o zvâcnire nervoasă de mustață, apoi zise:

— Bine… Deși îmi pare rău că te pierd… Un ofițer eminent, viteaz… Dar, fiindcă dorești mult… Totuși, cred că ar fi mai bine aici decât în Italia…

— Chiar și acolo, excelență… Am fost câteva luni pe Doberdo și, la urma urmelor, aș prefera…

Fața lui Bologa era acuma scăldată în bucurie și nădejde. Nu se mai putea stăpâni. Suspina din fundul inimii, ușurat.

— Bine… bine, repetă generalul gânditor. Nu pricep însă de ce n-ai merge cu noi? Divizia mea are o misiune sfântă în Ardeal! O misiune măreață… Da!… Dușmanul a pângărit pământul țării. Acolo valahii…

Deodată generalul Karg se opri, ca și când o rază de lumină i-ar fi deschis creierii. Se dădu iar câțiva pași înapoi, rămase cu privirea țintă la Bologa, căutând să-l scormonească în adâncimile sufletului. Câteva secunde domni o tăcere ca un giulgiu, încât de afară se auzi limpede huruitul unei căruțe și ciripitul gălăgios al vrăbiilor, într-un pom, sub fereastra cancelariei. Apostol, fără să-și dea seama, închise ochii, ferindu-se de scrutarea generalului, care izbucni brusc, aproape răgușit:

— Dumneata ești român?

— Da, excelență, răspunse locotenentul repede.

— Român! repetă generalul, cu un glas uimit și enervat care aștepta o dezmințire.

— Român! repetă Bologa mai hotărât, întinzându-se din șale și scoțând puțin pieptul.

— Da… bine… firește… bâigui Karg peste câteva momente, bănuitor și cercetător. Da… desigur… Dar atunci mă miră rugămintea d-tale… foarte mult… Mi se pare că d-ta faci deosebire între dușmanii patriei…

Apostol Bologa se uita în ochii scânteietori ai generalului cu o seninătate care îl minună pe el însuși. Se simțea însă hotărât și neclintit, ca în asalturile cele mai năprasnice. Acuma se încăpățâna să convingă pe dușman, deși înțelegea bine că silințele lui sunt de prisos. Se pomeni vorbind calm, fără umbră de emoție sau șovăire, parc-ar fi discutat cu un camarad binevoitor:

— Excelență, am conștiința că douăzeci și șapte de luni am luptat așa încât să pot sta cu fruntea sus în fața oricui. Nu mi-am cântărit niciodată datoria. Mi-am dăruit tot sufletul și tot entuziasmul. Azi însă mă aflu într-o imposibilitate morală…

Generalul se cutremură, ca și cum i-ar fi împlântat o spadă în piept. Ochii i se aprinseră și luciră ca oțelul. Se repezi furios la Bologa, cu brațele ridicate și zgârcite, gata să-l zdrobească, răcnind:

— Ce? Imposibilitate morală?… Ce vorbe sunt astea? Cum îndrăznești?… Eu nu cunosc asemenea fleacuri, care ascund pur și simplu lașitatea unor oameni fără sentimente patriotice! Nu cunosc, înțelegi? Nu vreau să cunosc!

Apostol căută să protesteze, dar generalul îi reteză avântul, congestionat de mânie:

— Nu-ți dau voie să mai vorbești, ai înțeles?… Fiecare cuvânt al d-tale ar merita un glonte! Gândurile ce se ascund în dosul vorbelor d-tale sunt criminale!… Înțelegi? Criminale!… O, o!… Vasăzică asta ți-e vitejia?… Uite pe cine am propus eu pentru medalia de aur! Poftim!… Medalie de aur!… Glonte, nu medalie…

Îl împroșcă cu o privire grea de ură și dispreț, apoi deodată îi întoarse spatele, strivind între dinți o înjurătură și smucindu-și mustața cu mâna dreaptă mică, grasă, încărcată de inele, ca o mână de femeie cochetă.

Bologa rămase senin, nemișcat și cu gândul mereu că trebuie să-l convingă. Furia generalului îi făcea bine și-l îmbărbăta. Când crezu că s-a mai potolit, zise iarăși, cu același glas limpede:

— V-am făcut o rugăminte, excelență, în credința că veți binevoi a înțelege starea mea sufletească… De aceea mi-am îngăduit a vă vorbi ca de la om la om…

Generalul, care se oprise la fereastră, bodogănind și pufnind, se întoarse îndată spre locotenent și răspunse mai stăpânit:

— Eu nu ascult asemenea rugăminți și nici nu stau de vorbă cu astfel de oameni!… Înțelegi?… De altfel am vorbit prea mult cu d-ta… Nerecunoscătorule!

Nu-i mai întinse mâna, ci îl măsură cu scârbă din cap până-n picioare și apoi se așeză la masă, răscolind supărat dosarele. Bologa salută reglementar și ieși liniștit, cu niște pași siguri, ca după o convorbire nespus de plăcută. Generalul îl urmări cu ochii, clătină din cap, se uită la ușa închisă cu băgare de seamă și deodată izbi cu pumnul în harta cu însemnări, cuprins iarăși de mânie. Chiar în clipa aceasta aghiotantul se strecura în cancelarie, înfricoșat și întrebător.

— Notează pe locotenentul Bologa, mormăi generalul Karg către aghiotantul aiurit. E primejdios și… Nu m-aș mira să aud într-o bună zi că a dezertat la inamic… Ce oameni!… Ce armată…!

Aghiotantul se înclină, puse niște hârtii pe masă și se grăbi să dispară în vârful picioarelor, fără zgomot, de frică să nu-și descarce generalul mânia asupra lui.

În mijlocul curții, Apostol Bologa se uită împrejur, parcă ar fi fost aici întâia oară în viață. Ograda era mare, cu gard de uluci spre uliță și cu poartă nouă de scânduri, deschisă. Câteva căruțe se înșirau în fund, lângă grajduri, iar automobilul cu care venise stătea părăsit, cu ușile căscate. Casa de piatră, acoperită cu olane vechi, vastă cât o cazarmă, era stropită cu urme de schije de pe vremea când a trecut războiul peste sat și când un obuz a explodat chiar în grădinița din față, smulgând din rădăcini perechea pomului în care și acuma se ceartă un card de vrăbii gălăgioase… Cerul se răzbunase puțin și umplea văzduhul cu un albastru mai blând ca totdeauna. Soarele surâdea în asfințit, galben, slab, ca fața unui moșneag vesel, iar lumina aceasta săruta pământul ca o rouă binefăcătoare, răspândind bucurie și deșteptând nădejdi pretutindeni… Apostol stătu un răstimp cu ochii spre soare, sorbind cu nesațiu lumina zâmbitoare. Se simțea ușurat, ca și când ar fi plâns cu lacrimi fierbinți după o suferință multă vreme înăbușită. Gândurile nu-l mai dureau, ci se supuneau, docile, voinței lui, încât, dacă ar fi vrut, le-ar fi putut înșira frumos, pe o ață, ca pe niște mărgele…

Ieși din curte. Pe uliță, dincolo de popotă, văzu un camion încărcat cu echipamente, gata de plecare pe front. Se urcă. Voia să ajungă cât mai repede la baterie. Era grăbit.

Pe înserate sosi la divizion, să raporteze că s-a întors. Găsi pe Klapka singur în adăpostul spațios, scriind acasă. Căpitanul îl privi lung, apoi îi strânse mâinile și zise cu căldură:

— Acuma pot să te felicit și eu, dragă prietene… Din toată inima!

— Adevărat, numai d-ta nu m-ai felicitat încă… adevărat, răspunse Bologa, zâmbind amar. Pentru vitejia…

— Pentru vitejia de a fi spus generalului ce i-ai spus! îl întrerupse Klapka cu un fior.

— Ai și aflat? se miră Apostol. Oficial?

— Am aflat din înfățișarea ta, din mândria și liniștea ta! se însufleți căpitanul. Nici nu e nevoie să-mi povestești ce s-a petrecut! Ochii tăi îmi spun tot, tot!… O, măcar de-aș putea fi și eu ca tine, bărbat! Dacă am fi toți așa, într-un ceas s-ar sfărâma lanțurile!

Ca pe orice fricos, pe Klapka îl înfierbânta curajul și energia altora. Ceru lui Bologa să-i istorisească din fir în păr scena cu generalul, întrerupându-l deseori cu aprobări trufașe. Apoi când Apostol sfârși, îl întrebă cu o curiozitate entuziastă:

— Ei, și acuma ce ai de gând să faci?

Ochii lui Bologa licăreau blând. Răspunse de-abia peste câteva clipe, calm, parcă ar fi spus că se întoarce spre perete:

— Acuma?… La noapte voi trece la muscali!

Klapka, neașteptându-se la asemenea răspuns, se holbă la el un moment, pe urmă se uită împrejur, îngrozit să nu fi auzit cineva vorbele locotenentului, să vază și el pe dracul, pentru că n-a raportat celor în drept.

— Ai înnebunit, omule? șopti cu glas rebegit de spaimă. Să nu mai spui astfel de copilării, că ne pomenim amândoi atârnați în vreun copac, ca doi coceni stricați!

Apostol Bologa surâse; dinții albi îi luciră între buzele subțiri, zicând:

— Acum o lună, chiar acum trei zile, nici n-aș fi îndrăznit să mă gândesc la dezertare… M-aș fi disprețuit eu însumi cel dintâi… Fiindcă până azi am fost alt om… Îmi face impresia, când mă uit înapoi, c-am purtat în mine viața unui străin… Totdeauna mi-am închipuit sufletul omului ca o visterie cu odăi multe, unele pline de comori, altele deșarte. Mulți oameni, cei mai mulți, trăiesc toată viața în cămăruțele cele goale și veșnic deschise, căci celelalte sunt zăvorâte cu lacăte grele, și cheile lor zac tăinuite în focul chinurilor. Pe mine golul m-a înfricoșat ca și întunericul. De aceea m-am străduit să găsesc cheile comorilor mele. Dar și comorile sunt înșelătoare. Îndată ce ai descoperit una, râvnești pe cele mai ascunse… Poate cea mai de preț nu ți-o dezvăluie decât moartea, și totuși o dorești cu lăcomia avarului… O fi deșartă chiar râvna aceasta… Fără ea însă viața n-ar mai avea nici o valoare și nu s-ar deosebi întru nimic de viața unei gângănii!… Azi simt c-am descoperit o comoară nouă și trebuie s-o apăr cu orice jertfă!

— Ce comori, ce comori? îl întrerupse Klapka nerăbdător. Astea-s nerozii, prietene! Fraze, Bologa, și visuri bolnave!… Realitatea e războiul cu moartea la braț!… Lasă închipuirile, dragul meu, care cel mult complică și amărăsc viața, destul de afurisită!

— Domnule căpitan, dacă ții la mine, te rog din suflet să nu-mi mai dai nici un sfat! zise Apostol enervat, urmând însă mai liniștit: Te rog foarte mult!… Crezi că mi-a fost ușor să-mi dezbrac trecutul, ca o haină murdară, și să rămân gol în mijlocul furtunii? Crezi că n-am încercat să mă înșel că sunt îmbrăcat, chiar după ce am simțit frigul și ploaia biciuindu-mă?… Acuma nimeni în lume nu mă va mai putea îndupleca să-mi arunc straiele noi și călduroase și să zgribulesc iarăși în zdrențele lepădate… Așa!… Te rog!… Și… poate că mâine noapte va începe schimbul de trupe; vasăzică nu mai e timp de pierdut. Aș risca să fiu silit a te însoți în Ardeal!… Și asta nu se poate!

— Te ascult și tot nu pot crede că vorbești serios, murmură Klapka, acuma îngrijorat. Se vede că ți-ai pierdut mințile ori că umbli să mori spânzurat… Dar nu pricepi, omule, că, mai ales după întrevederea ta cu generalul, vei fi urmărit pas cu pas și că vei fi prins chiar în clipa când vei încerca să…

— Tocmai de aceea trebuie să plec la noapte! făcu Bologa neclintit.

— Atunci te cheamă spânzurătoarea! șopti căpitanul disperat, pipăindu-și gâtul, parcă ar fi vrut să dea la o parte un laț închipuit; apoi, după un răstimp, adăugă cu o tremurare de frică: în orice caz eu nu vreau să știu nimic… nimic… Eu mă spăl pe mâini…

Apostol Bologa se sculă liniștit și vru să iasă. Klapka se repezi la el poruncitor:

— N-ai să pleci nicăieri! Am să te împiedic eu!… Sunt comandantul tău și te voi opri cu forța!

— Poate că vrei să mă denunți? întrebă Bologa apăsat, privindu-l adânc. Să știi că am să mă împușc, dacă…

Cuprins de o furie neputincioasă, Klapka începu să se lovească cu pumnii în cap, bâiguind:

— E nebun!… A înnebunit! Ce să fac eu cu nebunul?… Doamne, Doamne, ce să fac?

Apostol se apropie și zise mișcat:

— Poate că nici nu merit zbuciumarea d-tale, domnule căpitan… Sunt ingrat că nu te ascult, dar acuma… zi-mi adio și îmbrățișează-mă!

Căpitanul se uită un răstimp la el, potolit brusc și cu fața grăsună asudată de durere. Apoi îl sărută pe obraji, plângând cu hohot și mormăind înfricoșat, iarăși cu însuflețire:

— Adio, dragă prietene… Adio…

Și îl îmbrățișă până ce, mulcomindu-și puțin emoția, izbuti să-i spună rugător:

— Poate că te mai răzgândești… Făgăduiește-mi cel puțin că ai să mai chibzuiești, te rog… te implor!… Ar fi îngrozitor să cazi în mâinile lor… să… să… Spăimântător…!

— Adio, răspunse Bologa, parcă nici nu l-ar mai fi auzit, ieșind repede.

Afară amurgea. În apus urmele soarelui scăpătat mai înseninau cerul spălăcit… Bologa pășea grăbit spre bateria lui, când, deodată, răsună din urmă glasul lui Klapka, ascuțit, mânios:

— Telefonist!… Telefonist! Unde-i telefonistul?

Bologa înțelese și zâmbi. Căpitanul voia să se asigure împotriva unor eventuale bănuieli de complicitate.

Câmpul de luptă, pustiu și tăcut, se legăna în ceața înserării. Stepa părăginită se desfășura nemărginită, netedă ca o foaie de hârtie de împachetat, boțită și pătată, înțepată cu copaci răzleți, desfrunziți și sfâșiați de obuze. Pozițiile se desenau ca niște dungi mohorâte, tremurate, cârligate și capricioase, fără început și fără sfârșit.

În apropierea bateriei, Bologa se opri căutând, în zigzagul de șanțuri, postul cel mai înalt de observație, unde a fost și azi-noapte. Când i se păru că l-a găsit, gândurile lui trecură mai departe, se târâră pe sub sârmele ghimpate, cinci sute optzeci și trei de metri, până la marginea tranșeelor rusești, unde rămaseră fără călăuză.

„Acolo începe viața nouă și o lume nouă!” își zise cu inima încleștată.

În adăpost îl aștepta sublocotenentul care-i ținuse locul și care dorea să afle ce i-a spus și cum l-a felicitat generalul. Ca să scape de întrebări, Bologa, cu o veselie prefăcută, îi povesti o minciună și schimbă repede vorba. Pe urmă zise îngrijorat că vor trebui să fie cu ochii în patru, să nu se pomenească cu vreun atac bruscat, având în vedere schimbarea diviziei. Sublocotenentul, vrând să arate cât e de tare în prevederi strategice, declară grav că el chiar se așteaptă la o surpriză, dacă cumva dușmanul a prins de veste că divizia va fi înlocuită. În sfârșit, își împărțiră rolurile: sublocotenentul va veghea, la postul de observație principal, până la ora două, când va merge Bologa să-l înlocuiască…

Rămas singur, Apostol se așeză să scrie câteva rânduri mamei și Martei, să le înștiințeze cumva, prin cuvinte ascunse, că nu mai poate sta aici și că, în curând, le va trimite vești mai bune… Dar, înainte de-a așterne vreo slovă pe hârtie, își luă seama: orice înștiințare s-ar putea să le pricinuiască neplăceri… În schimb se apucă să studieze harta frontului cu o atenție înfrigurată, să tragă linii cu degetul, să-și aleagă un drum scurt, ferit… Așa îl găsi Petre când îi aduse cina.

— Știi că azi mi-e foame de aș fi în stare să te mănânc și pe tine?! strigă Bologa râzând și gândindu-se că trebuie într-adevăr să mănânce bine, căci dincolo cine știe ce-o fi.

Îndată după masă se culcă, dând de grijă ordonanței să-l scoale negreșit la unu după miezul nopții. Vrea să se odihnească, zicându-și iar că dincolo cine știe cum și unde va mai afla odihnă…

Petre îl deșteptă la ceasul hotărât și Apostol se sculă voios, sprinten. În câteva clipe fu gata de drum. Se uită împrejur în adăpostul tăcut, chibzuind ce anume să ia cu dânsul din ce avea aici. Șovăi puțin și nu mai luă nimic. Cel mult de revolver poate să aibă trebuință, să-l scape de pădurea spânzuraților… Porni spre ieșire, auzind pe Petre urându-i, ca de obicei: „Doamne-ajută, don' locotenent…” Se gândi să-i dea mâna, în semn de rămas bun, dar își continuă mersul fără să se oprească și fără să răspundă…

Noaptea se umezise. Ploaia amenința în văzduh cu răsuflări de vânt. Bologa se bucura și privea cerul înnourat ca pe un tovarăș care vrea să-i înlesnească scăparea. Dacă ar începe să plouă, firește, ar fi și mai bine…

Trecând pe lângă adăpostul căpitanului Cervenko și mai având o jumătate de oră de pierdut, se abătu să-l întrebe de urât. Căpitanul citea în Biblie, cu ochii înlăcrimați, ca și când ar fi căutat să-și aline o durere mare.

— Ce-i, ce s-a întâmplat? întrebă Apostol uimit. Ce jeluiești așa… Ai vreun necaz?… Ceva de pe acasă?

— Eu sunt copac fără de rădăcini, zise Cervenko amărât, adăugând cu o privire disperată: Bologa, auzi tu, în noaptea aceasta o să ne atace rușii!

Apostol păli, parcă l-ar fi pălmuit. Adineaori a vorbit și el de atacuri cu sublocotenentul, dar numai să-i evite întrebările plictisitoare și să aibă un pretext de a merge la postul de observație. Un atac însă i-ar răsturna toate planurile…

— Nu se poate… N-avem nici o informație, bolborosi dânsul zăpăcit. De ce să ne atace tocmai azi?

— Bologa, e sigur, reluă căpitanul mai plângător. Crede-mă… O patrulă mi-a adus de aseară știrea că se fac pregătiri grăbite… Ai să vezi, Bologa!… Așa e totdeauna…

Zece minute Cervenko nu mai conteni cu jelaniile, încât Apostol plecă buimăcit, blestemându-și clipa care l-a îndemnat să intre la ruteanul maniac. Afară însă, în tăcerea frământată de vânt și în întunericul necăcios, îi veni inima la loc și-și zise că Cervenko a început să nebunească, de vreme ce visează numai încăierări, atacuri…

Sublocotenentul dârdâia în observator și salută pe Bologa ca pe un mântuitor.

— La infanterie se zice că o să ne atace muscalii chiar în noaptea asta, șopti Apostol. Tu ai observat ceva?

— Aș… liniște și frig, răspunse sublocotenentul, disprețuitor. Infanteriștii așa fac, se tem de toate umbrele… Dar muscalii nu sunt proști să ne atace azi, hodoronc-tronc, când de-abia mâine-poimâine vine schimbarea!

Bologa îi strânse mâna cu mulțumire și-i ură somn bun. Niciodată nu i-a fost atât de drag sublocotenentul ca acuma. Parcă a vorbit din sufletul lui: doar nu-s proști muscalii…

Se obișnui cu întunericul și se uită cu multă grijă spre liniile de dincolo. Nu vedea și nu se simțea vreo mișcare. Peste câteva minute însă un foc de pușcă pocni asurzitor, undeva pe aproape. Deși cunoscu, după zgomot, că nu e rusesc, totuși avu o strângere de inimă. Alte focuri speriate izbucniră îndată, apoi iar altele, și în dreapta, și în stânga, tot mai depărtate. Bologa se liniști; erau, desigur, santinelele speriate…

Pe la trei, spre a-și șterge orice urme de îngrijorare din suflet, porunci să se înalțe o rachetă, să vază și să se convingă. În lumina verzuie, terenul dintre tranșee părea mort. La dreapta, între sârmele ghimpate, zăcea cadavrul unui om. A fost ucis de acum două zile, pe când se întorcea din patrulare, noaptea, probabil chiar de camarazii lui, din greșeală sau de frică. Privirea lui Apostol trecu peste el ca peste un mușuroi, grăbită să-și vază numai calea pe care și-o alesese pe hartă. Un șanț vechi, care începe la vreo douăzeci de metri și merge până aproape de șanțurile rușilor… Împrejurul observatorului sunt rămășițe de tufe, lăsate înadins pentru mascare… De aici, târându-se prin cele două pâlnii de obuze, poate ajunge nesimțit la șanțul cel vechi, căci posturile de ascultare sunt mai departe… La cellalt capăt al șanțului va chema… Atâtea vorbe rusești știe… Pe urmă…

Lumina rachetei se stinse și Bologa rămase mulțumit. La cinci fix, când începe să se subțieze întunericul, va porni… Mai are deci două ceasuri. Era atât de hotărât, că nu simțea nici emoție, nici nerăbdare. Aștepta, cu ochii înainte spre țintă, cu gândurile slobode. Vremea trecea peste dânsul ca o apă lină, răcoritoare…

Într-un târziu îi fulgeră prin minte că poate rușii îl vor disprețui că a dezertat, el, ofițer… Și chiar în clipa aceea un bubuit prelung, răgușit, spintecă văzduhul. Apostol înlemni, într-o așteptare amețitoare. Peste câteva secunde, care i se păruseră nesfârșite, izbucni un răbufnit mai greoi, ca și când s-ar fi desfundat pământul. Apoi îndată altele, furioase și din ce în ce mai grăbite. Un clopot năprasnic fierbea în întunericul brăzdat de dâre luminoase.

„Ce-i asta? se gândi Bologa uitându-se la ceas și văzând că e de-abia patru. Atacul?… Vasăzică, totuși… Atunci…”

Apostol își dădu seama că tunurile rusești s-au năpustit asupra artileriei, care începuse să răspundă, cu teamă însă și uluită de impetuozitatea dușmanului.

„Acum ce să mai fac?” își zise dânsul, cu receptorul telefonului în mână, ascultând duelul artileriilor.

Deodată auzi, la dreapta lui, la câteva zeci de metri, un vâjâit sfârșind într-o răbufnire scurtă. Întoarse privirea într-acolo și i se păru că vede pâlnia de pământ împroșcând în beznă.

„Iată că au început să dumice infanteria!” – îngână disperat, simțindu-și creierul gol ca un burete uscat.

Mai trecu un răstimp. Primprejur obuzele cădeau tot mai des. Apoi un țiuit prelung îi sfâșie urechile. Avu o strângere de inimă și gândul fulgerător: „Asta-i pentru mine!”

În față, numai la câțiva pași, se despică cerul, și un vârtej cumplit smulse coperișul observatorului. Apostol primi un cuțit în piept și o lovitură în cască. Apucă cu amândouă mâinile teodolitul, ca să nu se răstoarne. Apoi i se păru că se ridică în sus și deodată se pomeni iar la pământ, cu o durere crâncenă în coapsă…

„Sunt rănit sau poate…”

Gândul i se rupse ca o ață.