Apostol Bologa mergea liniștit, parc-ar fi scăpat de toate grijile. Sudorile i se uscaseră pe față și pe gât. Îi trecu prin minte c-ar putea răci și își puse casca în cap potrivindu-și bine curelușa sub bărbie. Se gândea la gardul de sârmă ghimpată, îi era frică să nu se zgârie, și nu mișca deloc brațul drept. Privea numai înainte, cu capul sus, cu ochii mari sorbind numai întuneric. În spate auzea gâfâiri obosite și uneori câte-un clinchet de armă. În fața lui pășea un soldat mărunt, iar peste casca soldatului zărea silueta lui Varga, mai neagră decât bezna. Mereu atingea cu botul cizmelor călcâiul soldatului și mereu voia să-i ceară iertare, dar nu-și putea descleșta fălcile să vorbească. De altfel nici o șoaptă nu mai șoptea nimeni ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat și nici nu se va întâmpla. Numai când deslușea silueta locotenentului, în sufletul lui Apostol scotea capul veșnic același cuvânt, ca un cadavru la marginea apei: „În sfârșit. În sfârșit.”
Simțea o ușurare ciudată, întocmai ca după o primejdie mare trecută cu bine. Drumul i se părea mai ușor înapoi, la deal, de cum fusese înainte, la vale. Numai vremea nu se clintea din loc, parcă o mână grea ar fi oprit minutarele ceasului ceresc.
Într-un târziu trosniră câteva împușcături, aproape, în față. Zgomotul se prelungi cu ecouri din ce în ce mai moi.
„Am ajuns!… Slavă Domnului!” își zise Bologa, ca și când pocnetele de arme i-ar fi vestit bucurie.
Dar bucuria i se înecă pe dată într-un noian de gânduri dezmorțite de ecourile împușcăturilor. Își dădu seama că a fost prins pe când voia să treacă dincolo și se spăimântă. În aceeași vreme își imputa că a plecat fără măcar să chibzuiască ce face și chiar fără armă, încât acuma… Se simți deodată atât de ostenit, că gândurile toate i se ostoiră într-o nesfârșit de chinuitoare dorință de odihnă. Îi ardea cerul gurii de sete și iar asuda cumplit. Îi stătea pe limbă să întrebe dacă mai este mult. Îl rodea teama că nu va sosi niciodată și, chiar în aceeași clipă, că va sosi prea curând.
„În sfârșit… În sfârșit!” îi bâzâi iar prin creieri drept răspuns la toate gândurile și simțămintele vălmășite.
Apoi convoiul se opri într-o poiană. Varga păstră doi soldați pentru escorta prizonierului, iar restul patrulei, cu caporalul, porunci să se înapoieze la sectorul escadronului.
Apostol, între cei doi soldați, porni după Varga, care acuma pășea mai repede și cu mai multă siguranță. În pădure drumul era larg, bun și cobora blând. Peste câteva minute cotiră după o coastă. Printre tulpinile rărite licăreau puncte sfioase de lumină gălbejită. Ici-colo, ca niște bivoli culcați, înnegreau colibe pe jumătate în pământ și mascate cu găteje și crengi. O santinelă cu arma întinsă ceru parola și Varga îi zvârli din mers un cuvânt. Dintr-un adăpost, așezat chiar la marginea drumului, se auzea un adevărat concert de sforăituri. Pe urmă se abătură la dreapta și, în fața unei colibe, Varga mormăi: „Halt”. Bologa se opri cu soldații, iar locotenentul intră în postul de comandă al divizionului. După câteva clipe însă se reîntoarse, iar un glas dinlăuntru îl însoți limpede:
— Așa, Varga… Îl predai regimentului, firește cu formele reglementare…
Mai merseră două minute și sosiră la postul de comandă al regimentului, un bordei mare, de bârne groase, înconjurat de colibioare mai modeste. Varga coborî în coliba cea mare, unde zăbovi mai mult. Ieși întovărășit de un ofițer, zgribulit și somnoros, care bufnea supărat:
— Cel mai cuminte ar fi fost să-l ții la tine, la sector, până dimineața… Dacă o să mă sculați din somn pentru toate mărunțișurile…
— Dacă-ți iei tu răspunderea, eu n-am decât să-i dau drumul! zise Varga nervos, mai ales pentru că aghiotantul vorbea de față cu Bologa. Eu mi-am făcut datoria…
— Datoria, datoria, murmură ursuz ofițerul. Ziua, noaptea, datoria…
La vreo treizeci de pași intrară cu toții într-un adăpost larg, luminat cu o lampă mare de petrol. În fața unui multiplu telefonic moțăia un sergent cu receptorul în cap, ca un bandaj de urechi. Pe un pat de scânduri horcăiau alți trei subofițeri, toți cu burta în sus, cu gura căscată și lucitori de sudoare. În colț, pe o masă cu multe hârțoage, domina un registru deschis. Telefonistul se trezi și întoarse capul, uluit, spre intrare.
— Ia cheamă, băiete, pe ofițerul de serviciu al cartierului! zise aghiotantul, plictisit, continuând apoi, mai domol cu imputările către Varga, dar uitându-se numai la Bologa care, între cei doi soldați, stătea aiurit, cu obrajii albi și brăzdați de nădușeală, parc-ar fi plâns.
Pe când telefonistul răcnea în aparat, aghiotantul își curmă deodată imputările și, punând mâna pe brațul lui Varga, murmură cu alt glas, aproape mirat:
— Se vede c-a umblat prin sârme… Și-a sfâșiat hainele… Poate să fie zdrelit?
Varga se uită repede la Bologa, încruntând sprâncenele, și șopti cu o strângere de umeri:
— Poate…
Atunci Apostol, ca și cum ar fi simțit privirile, ridică ochii spre dânșii. Varga întoarse capul și trecu lângă telefonist.
— Sunt zdrobit de oboseală, bolborosi Apostol cu o voce uscată, străină, întâlnind privirea aghiotantului. Nu mă mai țin picioarele… Să stau jos colea puțin?
— Da, da, de ce nu… poftim! tresări aghiotantul, speriat parcă de glasul lui și adăugând, mai sigur, către soldații de pază: Ia dați la o parte picioarele celea!
— Domnule locotenent… poftiți divizia… a sosit divizia! strigă telefonistul, sculându-se și scoțând receptorul din cap.
Apostol Bologa, istovit, se lăsă pe colțul patului. Sufletul îi era plin de recunoștință, în vreme ce buzele-i fripte bâlbâiau în neștire:
— Mulțumesc… foarte bine…
După ce se odihni o clipă, se simți mulțumit și se uită împrejur, întrebându-se nedumerit: „Ce caut eu aici?” Văzu pe aghiotant în fața multiplului telefonic, și pe Varga, alături, îndoit de șale, plecat puțin înainte, trăgând cu urechea. Apoi auzi strigătele aghiotantului și ascultă cu luare-aminte.
— O patrulă de ofițeri… comandată de ofițer, firește… a prins un locotenent de artilerie care încerca să dezerteze la inamic… Cum? Cum îl cheamă? Locotenent Varga, comandantul escadronului al treilea… A, pe prizonier?… Cum îl cheamă pe prizonier, Varga?
— Bologa Apostol, șopti Varga.
— Locotenent Bologa Apostol!… Bo-lo-ga… din artilerie… Nu știu… Da, da, firește… Acum ce să facem cu el, cu prizonierul, firește… Ce întrebare!… Bine, sigur că trebuie să vi-l trimitem, dar vreau să știu acuma, ce facem acuma?… Ce? Să-l expediem chiar acuma?… Noaptea?… A, da… așa, da… Bine, bine, am înțeles… Vasăzică, Varga să facă un raport despre împrejurările în care l-a prins și o schiță a locului… așa-i?… Firește, adresat nouă, pe cale ierarhică, iar noi vă transmitem raportul cu adresa cuvenită… Foarte bine! Cum? Percheziție?… Documente?… Nu știu… Face Varga tot ce trebuie… Bine, bine… Noapte bună…!
Trecând telefonistului receptorul, aghiotantul explică lui Varga:
— Ai auzit?… Înadins am repetat, ca să auzi… Trebuie să-i faci percheziție corporală, dacă n-are cumva documente sau arme sau cine știe ce… Așează-te deci colo, la masă, și fă-ți raportul!… Dar scurt, fără vorbărie!… Eu nu te mai aștept, fiindcă sunt mort… Telefonistul are să-mi dea raportul mâine dimineață, să-l atașez la adresă… Prizonierul rămâne aici sub paza oamenilor tăi și pe răspunderea ta…
— Eu, din moment ce am terminat raportul, nu-mi iau nici o răspundere, zise Varga dârz. Cel mult pot să-ți las aici oamenii mei, dar numai până dimineață și cu condiția să nu mi-i trimiți cine știe pe unde…
— Bine, fie a mea și răspunderea… Toți fugiți de răspundere, mormăi aghiotantul; apoi, uitându-se la prizonier, urmă: Parcă-i mai arde lui acuma de fugă… Unde să mai fugă?
Apostol zâmbi recunoscător și se gândi să-i spună să fie liniștit și fără grijă că de-acuma s-a sfârșit… Dar aghiotantul își strânse gulerul mantiei la gât, zicând iar plictisit:
— M-ai sculat din somn pentru… Om fără suflet!… Ei, noapte bună la toți!
Locotenentul Varga rămase încurcat un răstimp. Se gândea c-ar trebui să pună câteva întrebări prizonierului, să-i afle intențiile… Îi fulgeră chiar prin creieri că poate nici n-a vrut omul să dezerteze, ci s-a rătăcit, necunoscând terenul. Altfel, cum ar fi nimerit tocmai în sectorul lui, mai ales după ce l-a amenințat deunăzi? Se duse la masă, își făcu loc, își pregăti cele de scris, mereu nehotărât. Apoi deodată se întoarse și zise către Bologa, nervos, aspru:
— Scoate absolut tot ce ai în buzunare!
Apostol cu rămășițele surâsului de adineaori pe față, se sculă și-și goli buzunarele. Un soldat îi luă mărunțișurile din mâini și le puse pe masă. Varga se uita pe sub sprâncene. Liniștea prizonierului îl supăra. Vru să ordone soldatului să controleze dacă… Pe urmă își mulcomi mânia printr-o înjurătură strivită în dinți, se așeză și cercetă pe rând toate lucrușoarele. Când dădu peste harta cu pozițiile, nu se mai putu stăpâni. Sări în picioare și, arătând-o lui Bologa, strigă:
— Dar asta?
În ochi îi fulgera dispreț și ură și triumf… Apoi scrise raportul și făcu schița, liniștit, cu conștiința împăcată, în vreme ce Apostol, pe colțul patului, își trudea zadarnic mintea să ghicească ce-o fi hârtia pe care i-a arătat-o locotenentul…
După ce împachetă toate lucrurile prizonierului și le dete în grija telefonistului, Varga porunci soldaților să ia bine seama, să facă paza cu rândul și să nu piarză vremea degeaba pe aici… Vorbind cu soldații, își încheie cu băgare de seamă nasturii hainei, își potrivi casca, își puse mănușile căptușite și, fără să vrea, se uita numai la Bologa. Se gândea că trebuie să-i facă o imputare măcar sau să-i arunce un cuvânt de dispreț, care să-l umilească. Și-i zise deodată cu glas moale:
— Vezi, Bologa?… Îți aduci aminte când te-am prevenit în tren și pe urmă și… Rău îmi pare că… Eu mi-am făcut datoria… numai datoria, precum trebuie să și-o facă orice om pe lume, oriunde și în orice împrejurare…
Întâlnindu-i privirea obosită și buimăcită, ultimele cuvinte i se încurcară într-un simțământ de neliniște. Făcu un pas spre el, să-i întindă mâna. Își luă seama brusc și trecu fără să-l mai privească. Și, ieșind, tuși ca și cum ar fi vrut să-și curețe din inimă urmele înduioșării…
Apostol ședea pe colțul patului de scânduri ca o stană de piatră. La spatele lui, horcăiturile reîncepură ca niște ferăstraie ruginite. Un soldat se lăsă pe vine, în ungherul de lângă ușă, cu arma în brațe și adormi numaidecât, pe când cellalt cârliga când un genunche, când pe cellalt, uitându-se numai în tavan la pironul de care atârna lampa. Telefonistul întorcea capul deseori, curios, dorind amănunte și neîndrăznind să întrebe nimic.
Liniștea și lumina pătrundeau în sufletul lui Apostol ca într-o casă pustie. Osteneala îi omorâse toate gândurile. Ridică mâna stângă să-și scoată casca și auzi un tic-tac. Își văzu ceasornicul la braț și murmură cu bucurie:
— Uite că ceasornicul… Își aruncă ochii pe cadranul alb și continuă: E de-abia unu… De-abia… Vasăzică au trecut șapte ore de când… Șapte… Șapte…
Uită cu totul ce-a vrut să zică. Brațul îi căzu pe genunchi, amorțit. Apoi pleoapele i se împreunară, și capul, cumplit de greu, i se prăbuși pe piept…
La ora șase și jumătate, Apostol Bologa, escortat de patru soldați, sub conducerea unui sublocotenent, fu pornit la drum, spre cartierul diviziei.
— Dacă am găsi vreo căruță undeva, poate la artilerie, bine-ar fi, zise sublocotenentul, uitându-se înapoi, după ce ieșiră din zona regimentului. Barem am merge mai repede și nici nu ne-am osteni!
Chiar în dreptul adăpostului lui Klapka întâlniră câteva căruțe gata de plecare și sublocotenentul începu îndată să se tocmească cu un sergent și să-i arate pentru ce trebuie să-i cedeze o căruță până la Făget… Sergentul fusese odinioară în bateria lui Bologa și, văzând pe fostul său comandant între baionete, se zăpăci, nu înțelese deloc lămuririle sublocotenentului și bolborosi:
— Noi, mă rog cu supunere… ordinul, mă rog cu supunere…
Sublocotenentul se înfurie și îl luă la înjurături pentru că „nu se poate să fie un sergent așa de prost și să nu priceapă că…” Atunci se apropie căpitanul Klapka, în mână cu o foaie de hârtie. Când recunoscu pe Bologa, încremeni. Sublocotenentul se grăbi să-i spuie întâi cât de idiot e sergentul, iar apoi îi ceru o căruță, apucându-se să-i povestească pe larg tot ce știa despre cazul prizonierului. Klapka stătu câteva clipe, ca și cum ar fi ascultat sporovăiala sublocotenentului, fără să înțeleagă o vorbă. Se uita însă la Apostol cu atâta groază, încât îi dârdâiau și brațele și picioarele. Apoi, curmând cu un gest istorisirea tânărului ofițer, se repezi la Bologa și-i zise, schimonisit de frică:
— Vasăzică totuși ai încercat?… O, o, presimțirea mea!… Și azi-noapte te-am visat…
Apostol plecă ochii în pământ și strânse din umeri. Căpitanul își frângea mâinile, bâlbâind foarte repede cuvinte fără șir, pline de milă și de spaimă, așteptând parcă mereu un răspuns. Deodată își aduse aminte că Bologa e arestat sub o învinuire crâncenă și că, stând de vorbă, riscă să fie și el amestecat, ca odinioară. Vru să se retragă, dar nu putea.
— Am să te apăr eu, Bologa! murmură cu o mulțumire adâncă, în care i se topiră toate temerile. Vreau să te scap!… Auzi?… Trebuie să scapi!
Bologa se cutremură și se uită la Klapka necrezător, cu o mirare ca și când l-ar fi văzut întâia oară în viață.
— Bine… bine… firește, șopti dânsul cu o voce ca un suspin prelungit.
— Nenorocitule… zise iar căpitanul, clătinând din cap; adăugă apoi îndată, mai apăsat: Curaj! Curaj, Bologa!
Se depărtă brusc spre postul de comandă fără a mai întoarce capul…
Căruța se urni curând și merse deocamdată la pas, căci drumul avea coborâturi grele și multe cotituri. Sublocotenentul, foarte guraliv, căuta să stea de vorbă cu Bologa, „să ne mai treacă de urât și de necazuri”. Îi spuse că el e sas, fecior de țăran, dintr-un sat de lângă Brașov, jumătate români și jumătate sași. Ar avea ceva avere, dar tatăl său s-a însurat de trei ori, și cu fiecare nevastă a făcut câte-un copil, așa că averea se va împărți în trei la moartea bătrânului. Cei doi frați vitregi, mai mari, au rămas la plug. Acuma, firește, sunt și ei în război și trăiesc amândoi. Lui i-a plăcut cartea și e absolvent al Academiei Comerciale din Viena. Avusese asigurat un loc de contabil la o bancă din Sibiu. Nici n-a apucat să intre în slujbă, a venit războiul și i-a zdrobit cariera… Și barem de s-ar putea „activa” în armată! Nici cariera militară n-ar fi rea… Isprăvindu-și biografia, căută să afle cum și unde a fost prins Bologa și de ce a vrut să dezerteze. Fiindcă Bologa era scump la vorbă, sublocotenentul începu să-i înșire diferite „cazuri de dezertare”.
— Am avut chiar în regimentul nostru unul, nu de mult… acum vreo patru luni… Un stegar, polonez de origine… băiat bun… Cine știe ce i-a venit, destul că l-au prins, iar el a mărturisit cavalerește că „da, am vrut să dezertez…” Și totuși a fost numai împușcat!… Vezi?… Căci dezertarea simplă se pedepsește cu moartea prin glonț, adică o moarte oarecum onorabilă… militară… În fond, între gloanțele plutonului de execuție și gloanțele dușmanului nu-i deosebire decât de calibru și de calitate, nu-i așa?… A, firește, când dezertarea se complică cu trădarea sau cine știe cu ce crimă capitală, atunci intră în funcțiune ștreangul, fără doar și poate… În privința asta nici o Curte Marțială nu discută, nici nu poate discuta, pentru că și codul e categoric: ștreangul! Cunosc de altfel un caz precis, de pe când eram la Divizia a unsprezecea, în Rusia, un caz tipic, aș putea zice…
Drumul se îndreptase și vizitiul dădu bici cailor. Căruța prinse să huruie și să hurduce atât de tare, că sublocotenentul, în focul povestirii, își mușcă limba. Se roși de durere și înjură în gând. Vru să continue, dar hurducăturile îi schilodiră cuvintele, silindu-l să tacă. În cele din urmă, temându-se să nu-și fi sângerat limba, începu să scuipe ascuțit spre gârla din dreapta drumului, întocmai cum fac soldații când au răgaz să fumeze în tihnă.
Zgomotul roților și hurducăturile desțeleniră gândurile lui Apostol.
„Azi la nouă era să osândesc iarăși… Acum alții mă vor osândi pe mine! își zise dânsul, fără frică, ba chiar cu un fior de plăcere, urmând numaidecât: Oare cine mă va înlocui azi?”
Căută răspunsuri câtva timp. În gând îi bâjbâiau nume de ofițeri, fiecare cu grade și cu crâmpeie de amintiri, care de care mai neînsemnate. Apoi uită ce vrea cu ofițerii și-și aduse aminte de Ilona și de spânzurații de pe marginea șoselei, însă numai sub chipul unei păreri de rău ciudate: „Acuma nici nu vom trece pe dinaintea casei lor și pe Ilona nu voi vedea-o niciodată, dar trebuie să trecem negreșit printre spânzurații de care nu voi scăpa până-i lumea lume!”
Soarele frigea din spate. Munții își tremurau pădurile în mângâierile razelor. Lângă șoseaua pietroasă, pârâul alerga în vale cu clipiri argintii, ca un copil zburdalnic. Din căruța hodorogită baionetele pe arme se înălțau spre cer, amenințătoare.
Lângă podul de peste gârlă, cotind în șoseaua cea mare, Apostol întoarse ochii în dreapta, căutând barem casa Ilonei. Dar Lunca era ascunsă după coastă.
Apoi se apropiară de braniștea cu spânzurații. Apostol nu voia s-o mai vază, și totuși o văzu de îndată ce trecură de cotitura a doua… Plecă fruntea în fundul căruței, două scânduri printre care fugea șoseaua înapoi… Caii, obosiți, cum dădură de umbră, își înceteniră trapul, până ce căzură la pas. Când zări sublocotenentul spânzurații, nu-și mai putu stăpâni uimirea și chiar o bucurie, parc-ar fi descoperit o mare noutate.
— Uite, uite ce interesant! strigă privind cu atenție când în dreapta, când în stânga. Lasă la pas, băiete, așa, să vedem mai bine, că-i foarte interesant!… Noi, pe front, trăim ca sub pământ… habar n-avem ce-i pe lume… Toți trebuie să fie spioni, desigur… A, firește, spioni și trădători!… Uite… da… Câți sunt?… Stai… trei… șapte… Bravo!… Generalul nostru arde, ehei, nu glumește!
Râse zgomotos, larg, și se întoarse spre Bologa, vrând să-i spuie ceva, ca și când ar fi uitat că-i arestat. Văzându-i însă capul plecat și gâtul alb, lung și subțire, își aduse aminte, își curmă brusc veselia și, cuprins de rușine, se răsti la vizitiu:
— Dă-i drumul, dobitocule! Ce vrei, să ne apuce prânzul aici?… Sau n-ai mai văzut oameni spânzurați?… Dobitocule, dobitocule…!
Apostol, cu ochii în fundul căruței, zări printre scânduri, pe șoseaua care fugea înapoi, un gătej strâmb, întocmai forma crengii de pe copacul cu spânzuratul singuratic, în stânga, îl cutremură o spaimă ciudată și, ca o rugăciune, începu să murmure din buze:
— Dumnezeu… Dumnezeu…
Repetând același cuvânt cu nădejde fierbinte, i se coborî în suflet încrederea și-și zise, ridicând capul spre albastrul însorit al văzduhului: „De ce să mor? Nu vreau să mor! Viața e doar. Viața!”
Și îndată simți nevoia poruncitoare să vorbească, să se dezmorțească și să arate că trăiește. Se uită înviorat la sublocotenentul amuțit și zise cu glas umed și cu ochii zâmbitori, parcă ar fi spus o veste de necrezut:
— Frumoasă vreme, așa-i?… Lumea-i totdeauna frumoasă… toată lumea…
Sublocotenentul tăcea zăpăcit. Apostol îl apucă de braț și urmă, grăbit, îngrijorat să nu uite ce vrea să zică:
— Vorbeai adineaori despre diferite cazuri de dezertare… Ei… camarade, ești încă tânăr și… Știi că eu azi la nouă trebuia să fiu la Curtea Marțială… ca judecător, firește… nu-i ridicol acuma?… Am mai fost o dată în Curtea Marțială… cu un caz foarte interesant… Un sublocotenent ceh, unul Svoboda… N-ai priceput?… Svoboda, ceh, spânzurat…
Căruța hurduca atât de rău, că gândurile lui Apostol se încurcară. Își dădea seama și totuși continua cu încăpățânare să povestească sublocotenentului „cazuri” și să-i explice că intenția lui… Hurducările se întețeau și Apostol era nenorocit că vor sosi în Făget înainte de a fi avut vreme să se lămurească deplin, să înțeleagă și sublocotenentul cum stau lucrurile, ca și cum ar fi fost în fața unui judecător de care atârna soarta lui.
Cam în același loc unde aseară stătuse de vorbă cu pretorul și cu primarul, Apostol Bologa, între patru soldați cu baioneta la armă, aștepta acuma întoarcerea sublocotenentului care intrase să anunțe sosirea prizonierului. În fundul ogrăzii aceleași două automobile și parcul de motociclete, lângă hambarul cu arestații, parcă aceeași santinelă, în coridor și înaintea ușii din stânga, aceeași îngrămădire de soldați… Și pomii înfloriți în spatele acaretelor, și fântâna cu cumpănă în mijlocul curții… Numai soarele lumina mai vesel, și oamenii, din ogradă, din ferestre și chiar din uliță, se opriseră în loc, uitându-se la ofițerul între baionete, cu hainele murdare și rupte, cu fața tăbăcită de osteneală și de emoții…
Apostol simțea toate privirile ca niște săgeți drept în inimă și iar începu să bolborosească: „Dumnezeu… Dumnezeu…” ca o apărare împotriva rușinii grele ce-i moleșea întreaga ființă. Avea privirile țintite spre vârfurile prunilor înfloriți ce se înălțau deasupra coperișurilor din fundul ogrăzii și astfel nu văzu pe groparul Vidor care, ieșind din casa primarului, se apropie cu capul gol, necrezând ochilor, îngrozit.
— Ce s-a întâmplat, domnule locotenent? bâlbâi groparul, la câțiva pași, cu glas plângător. Noi am crezut aseară că te-ai dus acasă, pentru Ilona… și iată că… Vai de mine, vai ce nenorocire!
— Da, pentru Ilona, rosti Bologa tresărind, întorcând privirea spre Vidor cu o pâlpâire de bucurie.
În aceeași clipă însă își aminti că hârtia pe care i-a arătat-o Varga, azi-noapte, era harta cu pozițiile și se întrebă, în gând, ce-a vrut să zică Varga când i-a arătat-o și de ce i-a arătat tocmai harta cu pozițiile?
— Înapoi! Nu-i voie! bufni un soldat, morocănos, către groparul care încerca să se mai apropie și care se retrase îndată ca mușcat de șarpe.
Printre soldații grămădiți la ușă, apăru sublocotenentul, făcând semn escortei să înainteze cu prizonierul…
Într-o odaie plină cu mese de scris de toate felurile, pretorul aștepta nerăbdător. Fusese înștiințat chiar în cursul nopții și pregătise tot pentru accelerarea lucrărilor. În sfârșit, avea un „caz excepțional”! își freca mâinile și umbla de ici-colo, lovindu-se de colțurile meselor. Pe față îi juca mulțumire și emoție. La o parte, lângă un birou, ședea plutonierul cu fața cenușie, frământând între degete un toc cu penița nouă.
Când intră Bologa, pretorul se opri în dosul unei mese, ascultă grav raportul sublocotenentului, luă pachetul cu „obiectele” prizonierului și iscăli ceremonios o dovadă de primire. De îndată ce plecă însă sublocotenentul, fața pretorului își recăpătă expresia de satisfacție, încât Apostol zâmbi înseninat și cu o încredere frățească.
— Ei, domnule, zise pretorul cu un glas blajin, întocmai ca ieri când a sosit Bologa cu automobilul, să procedăm repede și sistematic, să nu pierdem vremea! Nu-i așa?… Scrie, plutonier! Dumneata, poftim, ia loc… colea, mai aproape!
În vreme ce pretorul dicta plutonierului introducerea obișnuită, Apostol Bologa se așeză pe un scaun, între cele două mese de scris, liniștit și stăpânit numai de un simțământ supărător de rușine. Apoi pretorul citi raportul lui Varga de două ori, dând din cap foarte mulțumit, desfăcu pachețelul și examină cu mare atenție fiecare lucrușor, zâmbind uneori ca omul care-și vede confirmate presupunerile, crescând astfel în propria-i prețuire.
— Iar acuma te rog să răspunzi, scurt, militărește, la întrebările ce ți le voi pune! murmură pretorul, fără să-l privească și continuând cercetarea „pieselor de convingere”.
Apostol, cuprins deodată de o dorință violentă de a-și descărca inima, răspundea grăbit, de-abia stăpânindu-și limba, încercând la fiecare întrebare să explice pretorului îndemnurile tainice, adânc sufletești. Pretorul însă îl întrerupea mereu cu întrebări noi, uimitoare, adăugând că pe el îl interesează numai faptele precise, clare, nu explicațiile. Vorbind, Apostol se încălzi și i se aprinse fața, iar în ochi i se ivi o strălucire stranie. În cele din urmă întreruperile îl enervară, încât se sculă și zise cu glas ascuțit:
— Domnule căpitan, eu nu vreau să ascund nimic, nici o umbră, nici un amănunt care ar putea contribui la limpezirea… situației! Dimpotrivă, vreau să-mi deschid inima ca în fața unui duhovnic, domnule căpitan, să se înțeleagă cum mi s-a zdruncinat echilibrul sufletesc…
— Nu uita că eu sunt numai judecătorul care dorește să afle adevărul și nicidecum duhovnic! răspunse pretorul cu un surâs rece și puțin batjocoritor. Deocamdată avem un punct câștigat: încercarea de dezertare, mărturisită, nu-i așa?
Bologa, mirat de surâsul lui, tăcu.
— Vasăzică, mărturisită și recunoscută, urmă pretorul. Motivele?… Hm… Sper că vom descoperi și motivele, încetul cu încetul… D-ta te rog să-mi dai lucruri concrete, nu… echilibre sufletești! În orice caz, numirea în juriul unei Curți Marțiale, recunoaște și d-ta, nu poate fi un motiv de dezertare la inamic, nu-i așa? Dacă conștiința d-tale nu găsea nici o vină acuzaților, rămânea liberă să facă opinie separată… A împărți dreptate sau a pedepsi pe cei vinovați nu-i o crimă, ci o datorie pentru orice om! în privința aceasta d-ta, om cu studii înalte, care mâine-poimâine aveai să joci un rol de seamă în societate, tocmai d-ta trebuia să…
— Uneori e mai îngrozitor să judeci pe alții decât să fii judecat! zise Apostol, parcă i s-ar fi aprins lumină mare în suflet.
— Da, firește, când cineva… Despre aceasta mai târziu! făcu pretorul, frecându-și iar mâinile. Apoi, luând harta desfășurată și punându-i-o sub ochi, adăugă triumfător și mândru: Dar aceasta cum se potrivește cu povestea echilibrului sufletesc?… Ești bun să-mi explici?
Apostol păli. Într-o secundă îi trecu prin creieri cum a mințit aseară că a uitat ceva și cum a luat harta numai ca să-și acopere minciuna față de Ilona… Și totuși, când a pus-o în buzunar, a simțit că trebuie s-o ia, negreșit îi trebuia.
— Asta e schița oficială, de la serviciul meu, îngână dânsul, uitându-se pe hartă și căutând, instinctiv, drumul pe unde a vrut să treacă dincolo și locul unde s-a întâlnit cu Varga.
— Știu… sunt și eu militar, zise pretorul cu dispreț. Dar cum a ajuns în buzunarul d-tale? Și tocmai când încercai să dezertezi la inamic?
— Fiindcă… fiindcă… bolborosi Apostol, încurcat, roșind brusc și apoi oprindu-se rușinat că iar era să mintă.
— Să-ți spun eu cum, reluă pretorul, privindu-l lung, cercetător. Fiindcă n-ai vrut să mergi cu mâna goală! Nu-i așa?
Bologa nu răspunse și nici nu se uită în ochii pretorului care, după o mică pauză, continuă, îndoind harta și aruncând-o pe birou.
— Și acuma să-ți explic tot eu și motivele cele adevărate pe care d-ta cauți să le acoperi cu basmele echilibrelor sufletești!
Mai dinainte de a sosi Apostol, pretorul descoperise „motivele cele adevărate” și interogatoriul urmărea numai confirmarea descoperirii sale. Cei șapte spânzurați împreună cu cei doisprezece din hambar erau membrii unei vaste organizații de spioni și trădători, cuibăriți în inima diviziei din pricina indolenței generalului care nu l-a ascultat pe dânsul. Firește că asemenea grupare criminală nu putea lucra atât de tainic fără o conducere deosebit de iscusită. Cei prinși nu-și mărturiseau nici în fața ștreangului vinovăția, o dovadă minunată de soliditate a organizației. Ambiția lui secretă a fost, de la început, să pună gheara pe șeful bandei. Aceasta poate că i-ar dobândi și o decorație, în afară de creșterea prestigiului înaintea tuturor. În sfârșit, Bologa! Pretorul se miră numai cum de nu s-a gândit la el mai de mult și nu l-a supravegheat. Bologa, român, pe frontul românesc… era la mintea omului!… Dacă n-ar fi venit întâmplarea în ajutorul justiției, criminalul și-ar fi putut continua opera nesupărat de nimeni: ofițer cu decorații, erou… cine să-l bănuiască? Numirea lui în juriul Curții i-a încurcat toate ițele. Cum să condamne el, șeful bandei, tocmai pe complicii săi? Ar fi riscat ca vreunul din acuzați, văzându-l în juriu, să se revolte și să-i rupă masca!… Decât să se expună unei eventualități atât de primejdioase, Bologa a ales calea cea mai bună, fuga la dușmanul pe care l-a slujit cu credință și unde îl așteptau, desigur, recompense și mai grase. De aceea a luat și harta, în care a însemnat cu precizie nu numai pozițiile trupelor, ci și locurile diverselor servicii ale diviziei, până și casa aceasta, unde se află cancelaria pretorului, ca să-l bombardeze și să-l omoare și pe el într-o zi aviatorii dușmani…
Apostol Bologa ascultă întâi uluit construcția pretorului, pe urmă zâmbi nepăsător, ca și cum ar fi auzit o aventură străină. Când înțelese însă că e serios și că de „construcția” aceasta depinde poate viața lui, i se păru că de un ceas își terfelește sufletul și-l cuprinse o silă nespusă de toată lumea. De aci încolo nu-l mai interesa ce spune pretorul. Întoarse ochii spre fereastră și văzu tocmai chioșcul pe care i-l arătase ieri primarul și unde voia să-i dea locuință. „Acum nu va mai sta pustie casa de păpuși”, se gândi el zărind în coridorul chioșcului un soldat înarmat, ajungând cu capul până la streașină…
Pretorul încercă să-l mai descoase, dar Bologa nu mai răspunse nimic.
— Bine, nu ești obligat să răspunzi, zise pretorul, netulburat, clipind repede. Avem dovezi destule și vom mai avea… Așa!… Atunci, citește procesul-verbal și iscălește, te rog!
Apostol nu se mișcă. Pretorul îl măsură un răstimp, puțin nervos, stăpânindu-se, și pe urmă vorbi făcând ochii mici:
— Firește, nu te pot sili să iscălești… Trebuie să știi însă că aceasta nu va împiedica mersul justiției!… Așa!… Să nu crezi cumva că… Se întrerupse și adăugă către plutonier: Vei duce pe acuzat la închisoare, fiindcă deocamdată am terminat… Sper că ai luat măsurile?… Apoi vei pleca îndată la Lunca, vei face o percheziție foarte minuțioasă la locuința acuzatului și-mi vei aduce toate bagajele și mai ales hârtiile!
Afară, în prag, soldații se dădură la o parte. Soarele de mai sărută obrajii prizonierului. În mijlocul ogrăzii generalul Karg discuta gesticulând cu un colonel. Plutonierul salută foarte țeapăn. Apostol simți bine privirea generalului, furioasă și indignată, dar nici nu se sinchisi. Trecând pe lângă casa primarului, întâlni în ușă pe groparul Vidor și pe primăreasă, amândoi cu ochii spre el, îngroziți și cu lacrimi de milă. Le răspunse cu un zâmbet plin de credință, parcă le-ar fi spus că toate acestea n-au nici o importanță.
Urcă treptele căsuței și văzu de-aproape soldatul încremenit în coridor: înalt, foarte slab și deșirat, cu fața suptă și galbenă, cu hainele largi și soioase, dându-și mare silință să pară marțial. Plutonierul deschise larg ușa, lăsând pe Apostol să treacă înainte.
— Dacă doriți ceva, vă rog să mă chemați pe mine… Am să vă trimit îndată cafeaua sau, dacă doriți, ceai…
Așteptă două clipe și, neprimind răspuns, ieși trăgând ușa. Învârti cheia de două ori în broască, apoi puse și un lacăt mare, petrecând prin belciug. Urmară instrucțiile santinelei, cu glas tare, înadins, să audă și prizonierul: să nu se miște din coridor, să privească din când în când pe fereastră, să-l strige dacă s-ar întâmpla ceva… Soldatul trebui să repete de trei ori instrucțiile. Pe urmă plutonierul coborî treptele de scânduri…
Apostol Bologa rămase în mijlocul odăiței cu ochii la ferestruica de lângă ușă. Tresări auzind cheia în broască și ascultă instrucțiile santinelei, neclintit, parcă ar fi fost țintuit locului. Mai auzi pașii plutonierului, pe trepte, trei, apoi alții, de bocanci, în coridor și în sfârșit, în geam, văzu un pătrat din pântecele soldatului cu tunica verzuie, încrețită, cu cartușierele negre și cureaua armei strânsă de o mână noduroasă, cu pielea crăpată și foarte murdară.
Se uită împrejur, cum face omul când intră întâia oară într-o casă nouă. Își plimbă ochii pe masa lipită de perete, pe patul așternut, în colț, pe scaunul de la picioare, fără spetează, pe lavoarul din cellalt colț… Își scoase casca încet, fără zgomot, și o așeză cu băgare de seamă pe scaun. Își netezi părul pe tâmple, cu amândouă palmele, de multe ori, parc-ar fi vrut să-și potolească o durere. Apoi merse până la ușă, patru pași, se întoarse lângă masă. Peretele era văruit cam de mult și varul plesnise. Se rezemă cu mâinile de dunga mesei. Scândurile nu se împreunau bine și crăpătura dintre ele era astupată, neagră, deși tabla trebuie să fi fost frecată de curând cu leșie și nisip. Pe marginea dinspre perete, în litere săpate cu briceag, scria: „Aici am suferit… zile”.
„Stegarul bosniac, se gândi Apostol, amintindu-și vorbele primarului. Oare de ce nu spune câte zile?”
Simți atâta lene în creieri, că nu-și mai urmări gândul. Își dădu seama de aceasta și făcu câțiva pași, să-și vie în fire. Îi apăru în minte figura pretorului și se așeză pe pat, legănându-și picioarele din genunchi în jos. Acuma fereastra era o cruce de lemn într-un pătrat alb.
„Trebuie să fie peretele cancelariei pretorului, își zise dânsul și, închipuindu-și iar înfățișarea pretorului, continuă ritmic: Dobitoc… dobitoc… dobitoc…”
Apoi veniră amintiri rânduite frumos, una după alta, toate numai din clipa întâlnirii cu Varga încoace. Îi defilau prin suflet secundele, fiecare plină cu viață, cu niște bășici de sticlă, văzându-le conținutul. Treceau însă cu o iuțeală vertiginoasă, ca un film învârtit nebunește, și totuși se deosebeau precis, amețitor de precis… Erau mii, poate milioane, și se scurgeau într-o singură clipire, și reveneau în momentul imediat următor, neîncetat, neobosite… Și el răscolea prin ele ca într-un joc bizar și, privindu-le, murmura: „O secundă mai puternică decât o viață de om.”
Peste câteva clipe i se păru că a greșit și adăugă, clătinând din cap: „Viața omului nu e afară, ci înlăuntru, în suflet… Ce-i afară e indiferent… nu există… numai sufletul există… Când nu va fi sufletul meu, va înceta de a mai fi tot restul… restul…”
Prin geam văzu, în ogradă, doi soldați care treceau ținându-se de mână. Atunci își schimbă firul gândului, urmând: „Și totuși restul hotărăște soarta sufletului meu… Și restul depinde de alt rest… Pretutindeni dependență… Un cerc de dependențe în care fiecare verigă se mândrește cu independența cea mai perfectă!… Numai Dumnezeu…”
Cheia se învârti de două ori în broască, ușa se deschise și un soldat puse pe masă o tavă încărcată. Plutonierul, înainte de-a zăvorî, zise respectuos:
— Aveți și cafea, și ceai… la alegere…
Cu mâinile sprijinite pe marginea patului, cu picioarele atârnând nemișcate, Apostol se uită lung la tava de pe masă. Își aduse aminte că n-a mâncat de ieri de la prânz. Se sculă și sorbi cu poftă ceaiul. Apoi se simți copleșit de o apatie grea. Nu-i mai păsa că e închis într-o odăiță, cu santinela la ușă… Se întinse pe pat cu fața-n sus și închise ochii. Stătu așa, fără gânduri, un răstimp care i se păru o veșnicie. Apoi aruncă o privire pe cadranul ceasului-brățară.
„Unsprezece! se gândi cu decepție. De-abia o oră a trecut de când sunt aici… Dacă va trece vremea tot așa de încet, am să-mi pierd mințile!”
Sări jos și începu să umble de ici-colo, încercând să-și lămurească deplin situația. În creieri i se frământau numai crâmpeie de gânduri, dar inima îi tremura de frică și tulburare. Avea acuma intuiția că îl așteaptă ceva îngrozitor, ceva ce îi amenință însăși temelia ființei… Se opri în dosul ușii, cu ochii în gol, și deodată îi răsări creanga groasă din copacul spânzuratului singuratic, ca un braț care arată înainte, în viitor, o țintă hotărâtă… Îi veni să țipe, să se apere și anevoie izbuti să pornească de colo până colo, din ce în ce mai grăbit, frământându-și mâinile încrucișate la spate… Se silea să găsească o apărare împotriva pretorului și o găsi în faptele din trecut.
„O rătăcire întâmplătoare nu cumpănește cât o faptă vitejească, murmură cu nouă încredere. Cine a fost în luptă știe că orice viteaz are și momente de șovăire. Dar o singură rătăcire nu poate șterge o viață întreagă de fapte, oricât ar umbla pretorul să mă ponegrească…”
Încetul cu încetul se potoli. Dragostea de viață îi născocea mereu argumente și dovezi salvatoare. Pe urmă va începe o viață nouă din temelie, clădită pe realități, nu pe himere. Toată viața lui trecută a crescut dintr-o rădăcină bolnavă pe care trebuie să și-o smulgă din suflet chiar de-acuma. Alt suflet îi trebuie, ferit de veșnicele ezitări și chibzuiri, capabil de-a înfrunta lumea așa cum este, iar nu cum o zugrăvește o închipuire șubredă. Meditațiile stârnesc numai conflicte cu lumea.
„Atârnă mult de cine va fi în juriu, își zise deodată, curmându-și gândurile. Precum și de apărător!… Cine-o să mă apere? A, da… Klapka… I-am spus pretorului… A fost prima întrebare și primul răspuns…”
Klapka?… Poate că ar fi fost mai folositor un militar viteaz, ale cărui cuvinte să zguduie și să convingă sufletele militarilor din juriu… Klapka?… Cine știe dacă nu Klapka e pricina prăbușirii?! El a venit cu pădurea spânzuraților și i-a picurat în inimă îndoielile… Viața e un povârniș cu un capăt în cer și cu cellalt în neant. Omul trebuie să facă imense sforțări să stea în picioare, iar când a început prăvălirea, nimeni nu-i mai poate reda echilibrul.
„M-am amăgit cu vorbe, parcă viața s-ar călăuzi cu vorbe…”
Atunci îi apăru în suflet Ilona și îndată simți o căldură binefăcătoare, ca și cum chipul ei i-ar fi umplut inima de o iubire vie, ca o lumină uriașă, în care se cuprindeau toți oamenii și toată lumea. Fericit, cu privirile strălucitoare, șopti în neștire: „Iubirea trăiește veșnic, fără început și fără sfârșit. Prin iubire cunoști pe Dumnezeu și te înalți până la ceruri.”
Se scufundă câteva clipe într-o liniște adâncă peste care sufletul lui plutea lin și se legăna ca o frunză pe oglinda unei ape fără unde.
Apoi se scutură și porni iar, prin odăiță, ascultându-și pașii, care băteau pe podele cu lovituri regulate, ca limba unui ceasornic… Gânduri subțiri ca niște ace lungi îi înțepau creierii și-l usturau. Se opri. Înțepăturile se risipiră brusc, lăsând în urmă un zumzet apăsător.
„Mi-am pierdut cumpătul, își zise dânsul cu amărăciune. Mintea, împreună cu legile și disciplina ei, se zdruncină ca o mașină între ale cărei roți ai zvârlit un bolovan, de îndată ce e pusă în fața zidului ce desparte ființa de neființă… Mai bine să dorm și să treacă peste mine întâmplările în voia lor!”
Se trânti iar pe pat, căutând să alunge gândurile, care totuși veneau să-l chinuiască, întocmai ca niște vrăjmași fără îndurare. În răstimpuri îi soseau în ajutor zgomote de afară, schimbarea santinelei, câte un huruit de motor, câte un strigăt mânios… Apoi prânzul… Și iar gândurile, mereu gândurile…
Spre seară auzi pașii plutonierului: poate că-l cheamă pretorul… Se bucură. Barem va mai scăpa de tirania gândurilor. Plutonierul împinse ușa de perete și rămase în coridor. În prag însă, cu o tavă de lemn pe care aducea cina, se ivi Ilona… Apostol sări în picioare, fermecat, ca în fața unei năluciri ispititoare. Ilona se duse la masă, așeză vasele și tacâmurile, cu ochii numai la el. Pe obraji avea urme proaspete de lacrimi, iar în ochi și pe buze un zâmbet de îmbărbătare, umil, sfios, sub care încerca să-și ascundă o groază cumplită… Goli tava și mai stătu o clipă, neclintită, murmurând de câteva ori, domol, ca un susur:
— Dumnezeu… n-ai grijă. Dumnezeu…
Apoi ieși cu privirea în pământ. Apostol o văzu coborând cele trei trepte. Se frecă la ochi, buimăcit. Plutonierul intră și, aprinzând lampa atârnată de o grindă, zise încet, să nu-l audă santinela:
— Atâta mi-a bătut capul primarul, și fetița atâta a plâns, că mi-am călcat pe inimă și i-am dat voie să vă servească… Fata s-a jurat că se omoară dacă n-o las… Oameni suntem, domnule locotenent… Numai să luați seama, vă rog mult… De-ar afla domnul căpitan, pe cât e de înverșunat, ar fi vai și amar de mine…
Bologa stătea în același loc, înlemnit, cu fața aprinsă de o bucurie copleșitoare. Nu se mai simțea singur, și sufletul îi era înflăcărat de speranță. Șopti într-un extaz de rugăciune:
— Dumnezeu…
A doua zi, dis-de-dimineață, veni Klapka, nervos, agitat. Plutonierul stătu afară, cu santinela, lângă ușa închisă, cu ceasornicul în mână.
— N-avem decât cel mult o oră, începu Klapka repede, strângându-i mâna puternic. Atâta mi-a îngăduit pretorul, și încă excepțional… Dar nici n-am nevoie de mai mult, fiindcă știu tot, tot… Sunt de-aseară aici și cunosc toate amănuntele, numai din dosarul alcătuit de bunul nostru magistrat… Când s-a aflat că eu sunt apărătorul, m-au înconjurat și groparul, și primarul, și fetița… logodnica ta… Biata fată!… Ce suflet!… Acuma nu mă mir cum ai putut să… Acuma înțeleg perfect… S-au sfătuit cu mine ce-ar putea face ei pentru salvarea ta. Groparul, inimos om, s-a oferit să spargă binișor peretele căsuței, în fund, să scapi prin fugă… Copilării de om bătrân! Nevasta primarului s-a aruncat aseară la picioarele generalului, a plâns, s-a rugat să te ierte… Generalul se zice că o respectă mult, pentru că femeia îi gătește niște mese împărătești… A obținut atâta, ca generalul să nu intervie împotriva ta, să lase Curtea să judece în deplină independență. Vasăzică și viața ta se află în mâinile juriului! Cu o apărare viguroasă și isteață sper să evităm… Dar depoziția ta e îngrozitoare și revoltătoare! Îți bagi gâtul în ștreang, Bologa, de bunăvoie!… Noroc că ai avut prezență de spirit să nu iscălești… De aceea am cerut un supliment de instrucție și, după stăruinți colosale, am izbutit. Acuma să mă ajuți și tu, înțelegi? Întâi vei renega prima depoziție, dar, știi, foarte energic, pe urmă vei tăgădui categoric că ai vrut să dezertezi la inamic… Restul rămâne în sarcina mea… Am să găsesc eu explicații plauzibile în privința rătăcirii tale, noaptea, prin liniile de tranșee pe care nu le cunoșteai… Chiar harta, asupra căreia pretorul se străduiește să-și întemeieze acuzația de spionaj și trădare, cred că am s-o spulber cumva din dezbateri… În sfârșit, trebuie să avem speranță, Bologa! Trebuie!
Klapka, vorbind, își trăsese scaunul lângă masă și se așezase. Apostol, calm, în picioare, cu spatele spre fereastră, privea inscripția zgâriată la marginea scândurii: „Aici am suferit…” Când căpitanul tăcu întrebător, Apostol zise rar, uitându-se drept în ochii lui:
— Când voi fi judecat?
— Peste trei ore… da… la zece… negreșit, bâlbâi Klapka, surprins.
Bologa întoarse ochii iarăși la inscripție, o silabisi și urmă domol:
— Atunci, ce nevoie de…?
Nu sfârși, dar Klapka înțelese și sări de pe scaun, înțepat, aproape furios, îl apucă de umăr și-l scutură, sâsâind:
— Trezește-te, omule!… Ești nebun? Nu-ți dai seama ce te așteaptă?
— Moartea, zise Apostol, privind iar în față, cu o umbră de surâs pe buze.
— Ștreangul, Bologa! Auzi?… Ștreangul! șopti căpitanul, roșind și uitându-se, fără să vrea, la gâtul lui strâns în gulerul înalt al tunicii. Numai un om nebun își vâră gâtul în laț, când viața îi surâde și-i făgăduiește… Ești dator să trăiești! continuă apoi, după o pauză, mai potolit, bătându-l pe umăr. Când ți se îmbie o portiță de scăpare aproape sigură, n-ai dreptul să te codești, nu ți-e permis!… Am fost și eu în situația ta, poate puțin mai ușoară… puțin… Vedeam spânzurătoarea în temniță, da… și știu că moartea, când o privești prea adânc și îndelung, începe să te ademenească. Dar trebuie să te smulgi din ademenirea ei, Bologa, căci orice viață e mai bună ca moartea!… Ți-am spus și altă dată… Viața e reală, pe când dincolo de moarte…
— Cine știe dacă dincolo de moarte nu e adevărata viață? răspunse Apostol cu glas tărăgănat, leneș. Dacă ai fi venit ieri cu portița aceasta, poate că te-aș fi sărutat și mi-ai fi luat o piatră de pe inimă… Căci ieri viața m-a torturat îngrozitor cu niște clește de foc îngrozitoare! Aseară însă am văzut pe Ilona și… m-am regăsit, mi-am regăsit iubirea… Altfel cum aș fi îndurat o noapte întreagă aici, singur?… Acuma mi-e sufletul liniștit… De ce să reîncep chinurile?… Nu mai vreau nimic. Iubirea îmi ajunge, căci iubirea îmbărbătează deopotrivă pe oameni și pe Dumnezeu, viața și moartea. Iubirea cea mare e aici, în odăița aceasta… O respir în fiecare clipă… E în mine și în afară de mine, în tot cuprinsul infinitului… Cine n-o simte nu trăiește aievea; cine o simte trăiește în eternitate… Cu iubirea în suflet poți trece pragul morții, căci ea stăpânește și dincolo, pretutindeni, în toate lumile existente și inexistente… Poate să mă mai ispitească viața, poate să mai sufăr, dar…
Klapka îl asculta nerăbdător, îngrijorat. Cuvintele lui i se păreau rodul fricii de moarte. În cele din urmă îl întrerupse:
— Dragul meu, nu-ți dai seama oare că aiurezi?… Asemenea fantasmagorii poate să-și îngăduie omul când e acasă, la birou, odihnit, sau în momente de entuziasm, într-o discuție, nu însă în fața morții…!
— O închipuire care împacă sufletul e tot ce poate dobândi omul în viață! murmură Apostol, cu o strălucire mare în ochi.
— Dar bine, omule, tu vei muri ca dezertor și spion, și trădător, în sfârșit ca un criminal, iar nu ca apostol al iubirii! se înfurie iarăși căpitanul, adăugând: Să știi că, de vei continua tot așa, o să te declar nebun în fața Curții și tot am să te scap!
— Criminal? zise blând Bologa. Orice mormânt e lăcaș de iubire, fiindcă…
— Destul, încetează, Bologa! făcu Klapka, indignat. Nu mai vreau să-ți ascult balivernele! Am venit să te salvez, nu să ascult nerozii… Astea să le spui pe urmă, după ce va fi trecut primejdia!
— Crezi că o viață smulsă prin minciună ar mai avea vreun farmec sau vreun preț? întrebă Apostol, cu altă voce.
— Minciuna care poate salva o viață de om e mai prețioasă decât toate adevărurile! răspunse căpitanul cu hotărâre. Eu îmi voi face datoria până la capăt! Am să te scap chiar împotriva voinței tale și sunt sigur că mai târziu o să-mi mulțumești!… Pentru tine am trecut peste suspiciunile care mă înconjoară… Nu-mi pasă!… Numai să nu-mi pui bețe-n roate! Atâta te rog… Va veni pretorul… ajută-mă! Te implor!… Rămâi cu bine și Dumnezeu să-ți lumineze gândurile!…
Îi strânse amândouă mâinile, privindu-l lung în ochi, cu îndemn și căldură, ca un părinte pe un copil nesocotit. De la ușă îi mai șopti:
— Voință, Bologa!
Plutonierul salută și, îndată ce coborî Klapka, se repezi în odăiță, se uită împrejur, cercetător, înfricoșat. Pretorul îi poruncise, de repetate ori, să fie cu ochii în patru ca nu cumva prizonierul să se sinucidă. Acuma tremura să nu fi lăsat căpitanul vreo armă. Deși nu mirosi nimic suspect, zise rugător și moale:
— Să nu mă nenorociți, domnule locotenent, din suflet vă rog!… Eu fac tot ce pot și chiar mai mult, dar să nu mă nenorociți…
Apostol pricepu și zâmbi. Răspunse prin o ridicare de umeri și se lungi pe pat, obosit. Se odihni vreo zece minute, apoi începu să măsoare cu pașii odăița în lung și-n lat… Așa îl găsi pretorul, care veni, cu o servietă umflată la subsuoară, ordonând plutonierului să închidă ușa și să rămâie înlăuntru.
— Apărătorul d-tale, zise pretorul rece, grav, punând servieta pe masă, ne-a comunicat că mai ai de făcut niște declarații de mare importanță, care ar putea să modifice radical convingerea mea chiar în privința calificării faptei d-tale. Deși nu-ți ascund că mă îndoiesc, totuși, cu permisiunea și din ordinul excelenței-sale, sunt gata să înregistrez orice ai mai avea de spus asupra…
— M-am răzgândit… Nu am de adăugat nimic! răspunse Apostol repede, ca și cum i-ar fi fost teamă să nu întârzie.
Pretorul, care tocmai făcuse semn plutonierului să treacă la masă și să scrie, se întoarse brusc spre Bologa, întâi mirat, pe urmă cu o satisfacție triumfătoare:
— Eram sigur! izbucni falnic. I-am și spus căpitanului Klapka… Parcă nu cunosc eu psihologia… vinovaților?… De altfel, nici n-ar fi demn pentru un ofițer, chiar în cazul d-tale, să recurgă la minciuni. Omul, când a săvârșit ceva, să aibă curajul răspunderii!
Apostol nu-și putu stăpâni un zâmbet auzind sfaturile pretorului și mai ales tonul marțial cu care i le spunea. Pretorul însă, mulțumit cum era, nici nu se mai uită la el și dădu să plece. Își aduse aminte c-a lăsat servieta pe masă.
— A, da, să nu uităm, zise atunci, căutând în servietă și scoțând o scrisoare: Poftim! s-a găsit de ieri la locuința d-tale… probabil că ieri a sosit… Nu ți-am putut-o da până ce n-am găsit cine să mi-o traducă, fiindcă e în românește…
După ce rămase singur, Apostol desfăcu scrisoarea de la maică-sa și o citi, încet, rar, să o priceapă mai bine sau să-și încerce inima.
O citi a doua oară, și tot nu înțelese nimic. Cuvintele îi pătrundeau în creieri, fără sens, ca niște semne moarte. În vreme ce-i alunecau ochii peste rândurile negre prin minte i se plimba un singur gând, stăpânitor și tulburător: „Acuma plutesc între viață și moarte, între cer și pământ, ca omul care și-a tăiat craca de sub picioare și așteaptă să cadă fără să știe barem unde va cădea…”
— Bologa, te implor, ajută-mă! șopti Klapka, în cancelaria pretorului, transformată în sala de ședințe, înainte de-a începe dezbaterile.
Apostol avea ochii mai adânciți în cap și roșii, încercuiți cu dungi vinete, și obrajii de o paloare străvezie, în care se desenau vinele albastre șterse. Pe vârful limbii îi stăruia un gust sărat de lacrimi, iar în cerul gurii, o uscăciune necăcioasă, ca după un somn cu coșmare. În suflet însă îi sălășluia liniștea, ca o domniță cu mâinile moi și calde.
Se simțea foarte bine și se uita cu mare curiozitate împrejur, ca și cum niciodată n-ar mai fi umblat pe aici, deși odaia era ca și ieri, doar că birourile fuseseră adunate în fund spre a face loc mai larg înaintea unei singure mese lungi, învelită cu postav verde și împărțită în două, la mijloc, de o cruce albă de metal!… Apostol examină pe toți ofițerii care ședeau la masa lungă, țepeni, drepți, solemni și aproape speriați. Se bucură văzând că președintele juriului e colonelul de odinioară, cu fața colțuroasă, din tren, pe care-l întâlnise în compartimentul generalului și care îi luase apărarea… Acuma părea mai palid, și în privire avea ceva… Pe ceilalți nu-i cunoștea nici barem din vedere, afară de locotenentul Gross, care ținea capul în jos, ca și când i-ar fi fost rușine. Apostol se uită mai îndelung spre dânsul, vrând să-i întâlnească negreșit privirea, să-l întrebe cum se face că a primit să judece pe un camarad și să-i arate că, iată, el nu-i nici șarlatan, nici smintit, fiindcă mai bucuros a fugit decât să mai osândească…
Când își auzi numele, rostit cu glas tare, tresări, mirat: de ce strigă tocmai numele lui? Răspunse „prezent” și nu se dumeri nici când colonelul îi puse întrebări neobișnuite, ca unui străin. Totuși, fără a se gândi la ce spune, răspundea corect, se uita în ochii colonelului, își dădea seama că în clipele acestea se cântărește viața lui și auzea parcă un fâlfâit straniu de aripi care stârnea un vânt rece în sală. Dar în inimă îi picurau de undeva, neîncetat, stropi de amărăciune, din care i se răspândea în tot corpul o frică lentă, ca o caracatiță dezgustătoare. Încerca să se apere și nu putea și, din pricina aceasta, simțea că va trebui să izbucnească într-un hohot de plâns. I se părea că președintele vorbește atât de tărăgănat, că trece un secol până ce sfârșește o întrebare la care el răspunde în trei cuvinte vertiginoase.
Apoi, lângă mescioara pretorului, cineva începu să citească ceva, câteva minute, cu glas ciudat, pronunțând vorbele ciudat.
— Acum spune motivele și împrejurările dezertării! zise deodată colonelul, țeapăn, mișcând buzele ca un automat.
Bologa auzi întrebarea, strident, ca un cuțit ce cade pe o sticlă și o sparge. Și zgomotul acesta îi trezi toate gândurile și simțirile, ascuțindu-i-le ca niște brice gata să-i ciopârțească trupul și sufletul. Se uită spre fereastră și întâlni capul pretorului, mândru și încrezut, parcă el ar fi dezlegat de mult toate tainele lumii. Îl supără atâta suficiență și întoarse ochii în cealaltă parte, unde era Klapka, apărătorul, care, vrând să-l îmbărbăteze, îi făcu un semn atât de ciudat, că i se strâmbă fața, iar Apostol se cutremură și se simți îndată părăsit și singur ca într-o câmpie nemărginită, plină de mărăcini și buruieni otrăvitoare. Și totuși atunci i se stinseră toate îngrijorările și sufletul i se pătrunse de încredere mare.
— Dezertare? șopti privind cu ochii strălucitori crucea albă dinaintea președintelui.
Apoi plecă fruntea și, în tăcerea amară ce se împânzi, întrebarea lui pluti câteva momente, ca o mustrare blândă. Și iarăși răsună glasul colonelului, tremurat, parcă o mână nevăzută i-ar fi strâns beregata:
— Răspunde la întrebarea mea, locotenent Bologa…
Și, după o tăcere mai grea și amenințătoare, glasul urmă, tot șovăitor:
— Vina e covârșitoare, desigur, dar Curtea va asculta cu luare-aminte apărarea d-tale… Prin urmare, vorbește…
O mișcare grăbită umplu o pauză scurtă. Pe urmă țâșni, ca un glonț, glasul pretorului, revoltat, rotunjind cuvinte care se înălțau până-n tavan, se izbeau de pereți și plesneau capetele tuturor ca niște palme umede. Pe urmă glasul lui Klapka, patetic, protestând stăruitor… Și amândouă se învârteau ca două sulițe în inima lui Apostol care, nemaiputându-le răbda, murmură, fără să ridice capul:
— Mai repede, mai repede, pentru Dumnezeu…
Deși îi era gâtul uscat și în aer se încrucișau încă urmele glasurilor de adineaori, șoapta lui zbârnâi prelung în toate urechile și atrase asupra lui toate privirile, întrebătoare și nedumerite.
Urmară repede alte întrebări, din ce în ce mai aspre și mai poruncitoare, care i se înfigeau în inimă ca niște gheare ascuțite și-l strângeau de gât să-l sugrume. Când simți că se înăbușe, tresări, îngrozit, galben la față. Gulerul tunicii i se păru un laț nesuferit. Cu o smucitură disperată își rupse gulerul și strigă răgușit:
— Omorâți-mă!… Omorâți-mă…!
Gestul și strigătul lui stârniră uimire și indignare. Colonelul se sculă în picioare, cu ochii fulgerători, și bătu cu pumnul în masă, în vreme ce Apostol căzu grămadă pe scaun, respirând greu, cu obrajii ca varul stins, cu privirile roșii agățate de crucea albă.
În sală se restabili curând solemnitatea și toată lumea își reluă înfățișarea gravă dinainte. Incidentul fu dezbătut calm câteva minute, apoi trecură mai departe, conform procedurii obișnuite, pe care au tulburat-o puțin zvârcolirile unei vieți. Și Apostol stătu pe scaun liniștit și nemișcat. În urechi îi susurau cuvinte și fraze care nu-l interesau deloc, căci crucea de pe masă îi turna în suflet mângâiere.
Apoi președintele rosti deodată, sever:
— Acuzatul mai are ceva de spus?
Bologa auzi și înțelese întrebarea; nu se clinti însă, ca și cum n-ar fi fost vorba de el.
— Dezbaterile fiind terminate, Curtea va intra în deliberare! zise iar colonelul, supărat.
Pretorul făcu un semn și plutonierul se apropie de Apostol.
— S-a sfârșit? întrebă el, ridicându-se brusc de pe scaun, încât plutonierul se sperie. Da?… S-a sfârșit…!
Se închină foarte adânc în fața juriului și ieși afară grăbit, sprinten…
— Ei, domnule locotenent, s-a isprăvit și asta!… De-acuma o să fiți mai liniștit! zise plutonierul, cu un zâmbet misterios, în odăiță. Poftim prânzul… vă așteaptă… s-o fi răcit…
Apostol se uita lung la el și vru să întrebe ceva, dar plutonierul plecă înainte de a-și fi hotărât el întrebarea în minte.
„Oare ce-a zis plutonierul? se gândi Bologa, singur.
Poate că el știe ceva… E vechi în serviciu și a văzut multe cazuri…”
Când își dădu seama ce speranțe se împletesc în gândul acesta, îl părăsi mormăind: „Prostii… Uite ce prostii mă apucă…”
Își aruncă pe pat casca și râse scurt, sec, fals, frecându-și coșul pieptului cu palmele, ca și când ar fi încercat să-și mulcomească bătăile inimii. Simți în buzunarul tunicii fâșâit de hârtie și se opri voios:
— Acuma să vedem scrisoarea mamei, s-o înțelegem…
Doamna Bologa îi scria numai mărunțișuri de prin Parva, despre cunoscuți și necunoscuți. Că Pălăgieșu se laudă că Apostol i-a cerut iertare, că Marta vine mereu pe la ea și se consideră tot logodnica lui, că Domșa îi zice tot „cuscră”, că a făcut multe bunătăți de sărbătorile Paștilor și că o să-i rămâie neatinse fiindcă e singură și amărâtă, că l-a visat în noaptea de Vinerea Mare foarte urât și a dat o slujbă chiar în ziua întâia de Paști ca să-l ferească bunul Dumnezeu de primejdii…
„Biata mamă! își zise Apostol cu un zâmbet umed. De-ar ști ea în ce primejdie mă zbat eu acuma!… când va afla vestea… Trebuie s-o afle de la mine… să afle barem că tot ea mi-a alinat inima în ceasurile din urmă, ca și în cele dintâi ale vieții mele pământești!”
Trase scaunul lângă masă și, gustând din mâncările răcite ce-l așteptau de mult, mai citi de câteva ori scrisoarea oprindu-se de fiecare dată la visul urât și căutând să ghicească ce anume o fi visat maică-sa.
Când veni plutonierul cu un soldat să ia vesela, Apostol ceru hârtie și cerneală. Peste câteva minute hârtia albă râdea pe masă ca o pată de speranță, dar el nu se mai grăbi să scrie. Alerga de ici-colo, cu mâinile la spate, cu gândurile vălmășag… De câte ori zărea hârtia, îi fulgera prin minte cum, totdeauna înaintea luptelor grele, când simțea în suflet frica morții, a scris mamei sale scrisori lungi, luându-și rămas bun… Le scria cu teamă și îngrijorare, și totuși printre rândurile întristate, scriind, citea numai speranțe bune. Dragostea de viață era atunci mai tare ca frica de moarte. Pe urmă, după ce trecea primejdia, recitea „testamentul” și zâmbea fericit și rupea în bucăți foarte mici foaia cu gândurile posomorâte. Câte „testamente” de acestea a rupt?… Pe când acuma trebuie să scrie un testament definitiv… Acuma, din moment în moment, poate să vie pretorul, să-i citească niște paragrafe și să-l anunțe că la ora cutare va muri negreșit, cu deplină siguranță, fără pic de nădejde. Iar la ora hotărâtă, precis, niște oameni vor sili sufletul său tânăr să se despartă de trup pentru totdeauna, la o oră precisă… Acuma, când va sfârși scrisoarea, va ști că mâinile care au scris-o nu vor mai rupe-o și nici ochii nu vor mai vedea-o, pentru că mâine, pe vremea aceasta, corpul lui va fi îngropat în pământ sau va atârna undeva, iar mintea lui, care își dă seama de toate acestea, mâine nu va mai naște nici un gând, ci va fi grămăjoară de creieri morți, năpădiți de sânge închegat…
Și totuși hârtia râdea pe masă, parcă ar mai fi fost vreo speranță undeva… Apostol Bologa depăna amintiri de prin romane și cronici, unde, în clipa supremă, sosește în goana calului solul aducător de iertare și de viață. Descoperirea îl bucură numai câteva clipe, pe urmă se înfurie și rosti răspicat:
— Voi muri negreșit peste… Peste câte ore?
Atunci îl îmbrățișă groaza, din ce în ce mai strâns și mai sălbatic, înghețându-i sângele. Și în vreme ce groaza îl tortura, mintea lui căuta să o alunge cu „inexorabilitatea morții”, cu „dezgustul” de viața aceasta pe care el însuși, conștiința lui împăcată, a azvârlit-o, cu credința în viața de dincolo, unde sufletul mântuit se va uni cu Dumnezeu… Dar toate închipuirile minții se prăbușeau pe rând, ca niște castele de cărți de joc, numai groaza rămânea sfidătoare, stăpânitoare, șoptindu-i în suflet un singur cuvânt, în fața căruia se sfarmă tot: moartea… Îi venea să plângă mereu și nu putea. Se uită la ceas: patru după-amiază…
„Și încă nu mi-au comunicat sentința… De ce nu vine pretorul?… Cel puțin să știu sigur… Adică de ce să știu?”
Siguranța ar spori doar chinurile groazei. Mai bine așa. Orice întârziere e un câștig, chiar de suferință. Apoi întârzierea poate avea și motive bune. Adică de n-ar fi înțeles Curtea că e nevinovat? Ar fi fost poate mai bine să vorbească, să dovedească…
Dar ce nevoie e de vorbe când trecutul lui vorbește singur, barem prin cele patru medalii de vitejie? în asemenea cazuri Curtea e datoare să trimită la plimbare pe pretorul dobitoc și să hotărască achitarea în unanimitate… Sau cel puțin cu majoritate de voturi. Colonelul i-a luat apărarea și în fața generalului, atunci… Gross nu poate să voteze pentru condamnare. Apoi de partea președintelui trebuie să mai fie cineva… Și uite majoritatea!… Uite și pricina întârzierii!
Hârtia, sub o călimară ruginită și murdară, râdea întruna. Apostol, înviorat, se duse la masă, se așeză pe scaun, luă tocul și încercă penița. Îi tremurau degetele cumplit și nici un gând nu i se arăta limpede.
„Mai târziu… mai e vreme!” își zise după un răstimp, liniștit, pornind iar să umble de ici-colo.
Peste un sfert de ceas se opri brusc la picioarele patului, fără urme de sânge în obraz, cu privirea spre ușa în care cheia se învârtea scârțâind mai ascuțit ca totdeauna.
„Acuma vine siguranța!” îi țâșni prin creieri ca un fior de foc, încât parcă simțea cum îi sfârâie celulele cenușii.
Era plutonierul cu un soldat care aducea cina.
— Ați isprăvit de scris? întrebă, vrând să strângă masa, fără să se uite la Bologa.
— Nu, nu… nici n-am înce… zise Apostol deodată foarte agitat, adăugând repede, cu niște ochi ieșiți din orbite: Așa-i de mare graba?… S-a hotărât sentința, s-a…
— Sentința desigur că s-a hotărât de mult, răspunse plutonierul tărăgănat și parcă cu glas neobișnuit. Se așteaptă numai aprobarea de sus… de la Marele Cartier… Așa-i regulamentul pentru domnii ofițeri… Dar mult nu mai durează, nu, nu… Trebuie să pice răspunsul din minut în minut, căci în război și în cazuri d-astea merge repede… În război toate merg repede…
Apostol Bologa vedea că omul acesta îi cunoaște soarta, dorea să-l întrebe și nu cuteza. Soldatul se strecură afară, în vârful picioarelor, ca dintr-o casă de mort. Plutonierul zise mai încet:
— Fetița plânge și se zbate, vai de sufletul ei… Dar nu mai pot, domnule locotenent, să mă iertați și să nu vă supărați!… Eu aș fi lăsat-o, ca și ieri… dar domnul căpitan tot prin ogradă se învârtește și, dacă ne-ar prinde, Doamne ferește… Am să vă aprind lampa când o veni băiatul să ia farfuriile, că încă nu s-a întunecat de tot.
Glasul plutonierului rămase în sufletul lui Apostol și după ce se închise ușa, ca un izvor de speranțe luminoase. Îi bătea inima năvalnic, voioasă. Îi părea rău că n-a trimis o vorbă bună pentru Ilona, dar se mângâia că poate în curând îi va spune el însuși mai multe.
„Cine știe? îngână cu bucurie. Numai Dumnezeu știe ce poate aduce ceasul…”
Se uită încrezător pe fereastra cu cruce cafenie. Amurgul trăgea pe furiș obloanele întunericului.
După miezul nopții, Apostol Bologa, istovit, se întinse pe pat. O tăcere imensă îl împresură, parcă toată lumea ar fi încremenit într-un somn de mormânt. Liniștea galbenă din tavan îi picura în ochi și îl ustura. Ațipi.
Deodată se trezi. Afară răsunau pași, pe trepte, în coridor. Sări în mijlocul odăiței și rămase pironit acolo, cu inima zgribulită, murmurând din buzele-i albe:
— Doamne-Dumnezeule… Dumnezeule…
Ușa se deschise larg, cu zgomot mare, izbindu-se de perete. Din întuneric apăru pretorul cu o foaie de hârtie în dreapta, în ținută de campanie, cu ochii stinși în obrajii bulbucați sub casca de fier. În dosul lui veni plutonierul, de asemenea cu cască, ținând ceva pe brațul stâng și în mână, cu privirea speriată, ca și cum ar fi fost sigur că pretorul are să-i facă vreo observație aspră. În întunericul ușii, afară, se zvârcoleau capete multe, sclipeau ochi înfrigurați, ca o vedenie dintr-o baladă sângeroasă.
În mijloc, neclintit, cu părul lung, puțin vâlvoiat, Apostol cerceta din ochi, fără a-i învârti în orbite, cu luciri repezi, fața pretorului, hârtia din mâna lui, casca plutonierului. Și în fiece clipă milioane de gânduri îi răsăreau și mureau în creieri, parcă toți atomii materiei cenușii s-ar fi aprins și ar arde cu flăcări clocotitoare.
Pretorul se apropie de masa pe care hârtia albă râdea neatinsă, ridică sentința sub lumina lămpii și, fără introducere, începu să citească rar, cu voce clară, întorcând ochii spre Bologa după unele cuvinte pe care le apăsa ca și când ar fi fost subliniate. Apostol asculta și se uita numai la buzele pretorului, roșii, late, uscate, netezite uneori cu vârful limbii trandafirii. Înțelese deslușit „în numele împăratului”, „crimele săvârșite, dar neizbutite, de trădare și dezertare la inamic”, „degradare și eliminare din gradele armatei”, „moarte prin ștreang…”
— Sentința va fi executată imediat! sfârși pretorul, îndoind hârtia și aruncând o privire furișă în fața lui Bologa.
— Imediat… imediat, repetă Apostol foarte domol, adăugând în gând: „Dar ora?… De ce nu spune ora?”
Atunci surprinse un gest al pretorului și văzu că plutonierul se apropie atât de umilit, că părea un necunoscut rătăcit aici cine știe cum.
— Conform sentinței… degradare… tunica militară… trebuie haină civilă, zise iar pretorul, începând cu glas sever, zăpăcindu-se de ochii lui Bologa și isprăvind rugător.
Apostol nu pricepu, dar fără să priceapă, își descheie încet tunica, își scoase gulerul și-l puse pe masă, peste călimara ruginită, apoi lepădă haina, o împături cu mare băgare de seamă, o așeză pe pat și o netezi de două ori cu dosul palmei. Cămașa îi era umedă de sudori calde, ridicată și cocoloșită la spate, între bretelele vărgate. Își potrivi cămașa în spate și-și îndreptă bretelele, care-i alunecaseră puțin de pe umeri. Atunci, uitându-se întrebător în fața pretorului, văzu că ochii lui îi examinează cu spaimă gâtul alb, subțire, cu arterele umflate. Se întoarse spre plutonierul care-i întindea ceva și observă că și plutonierul se uită la gâtul lui. Se tulbură și se întrebă în gând de ce se uită amândoi la gâtul lui?
— Și haina… și pălăria sunt din partea primarului, bâlbâi plutonierul înfricoșat, întinzându-i-le deodată, ca și cum n-ar mai fi îndrăznit să le ție.
Apostol Bologa luă haina pământie și o îmbrăcă repede, dârdâind de frig, dar de pălărie nu se atinse. Plutonierul, grăbit să sfârșească, o așeză binișor pe masă, deasupra gulerului, acoperind de tot hârtia albă, lucitoare.
Urmă o tăcere în care tremurau numai privirile speriate. În sfârșit, pretorul își drese puțin glasul și vorbi, încurcându-se îndată:
— Dacă ai vreo dorință… eu… noi… conform legilor… orice dorință în clipa…
Apostol îl privi drept în ochi, lung, fascinator și apoi, brusc, se întoarse cu spatele, parcă și-ar fi adus aminte că pe pat e ceva… Pretorul avu o mișcare de curiozitate, să vază ce va face, dar își reveni în fire și ieși cu demnitate, urmat de plutonierul care trase încet ușa, fără să mai învârtească cheia în broască.
Obișnuit cu zgomotul lacătului, Apostol se uită buimăcit, șoptind:
— Oare de ce n-au încuiat și n-au pus lacătul?… Oare…
Din toate colțurile minții zeci de răspunsuri năvăliră în pripă cu vești încântătoare. Poate că acuma, după ce s-a îmbrăcat în haină civilă, n-are decât să pună mâna pe clanță și să plece… departe… să trăiască… Poate că nici santinela nu mai e pe coridor… Poate că afară îl așteaptă Ilona și Klapka și preotul Boteanu.
Dar, în vreme ce-și depănă nădejdile strălucitoare, ușa se deschise iar, și în prag se arătă preotul Constantin Boteanu, înalt, slăbuț, cu patrafirul pe piept, cu o carte subsuoară, cu crucea în mână. O clipă se uită blând, nedumerit, apoi intră, închise ușa și merse drept la Apostol, murmurând cu glas cântat, pătrunzător:
— În numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh, acum și pururea și-n vecii vecilor…
Apostol crezu o secundă că speranțele lui, printr-o minune cerească, au pornit să se împlinească. Zdrobit de povara suferințelor, se prăbuși în genunchi, sărută cu lăcomie crucea, își ascunse obrajii în cutele patrafirului și izbucni într-un hohot de plâns înăbușit. Pieptul i se umflă sub puterea loviturilor inimii rănite în care sângele se zvârcolea ca într-o temniță de plumb. Șiroaiele de lacrimi curgeau pe florile de aur ale patrafirului îmbibat cu miros de tămâie, ca un râu desfundat de o furtună năprasnică. Printre gemetele lui sacadate, glasul preotului, moale și mângâietor, i se strecura sfios în suflet, cu vorbe simple, nemeșteșugite, din care, încetul cu încetul, se închegă acolo o liniște ca pânza de zăbranic, străvezie și totuși destul de deasă spre a cerne și a arunca la o parte toate ispitele și deșertăciunile lumești.
Când își veni în fire și ridică fruntea, Apostol avea fața albă ca hârtia, și ochii mari, roșii, cu cearcăne negre, cu sclipiri potolite. Văzu o broboană de sudori pe tâmplele lui Boteanu care se așeză pe scăunel lângă masă. Pierduse nădejdea în minunea de adineaori și, de frică să nu se ivească iarăși stafiile cu care s-a luptat atâtea ceasuri, se târî în genunchi la picioarele preotului.
— Am venit într-un suflet, vorbi Boteanu cu voce stinsă, ștergându-și fruntea cu o batistă mare, că în Lunca nu se știa ce s-a întâmplat cu tine… M-am pomenit spre seară cu fata lui Vidor, că mă cheamă degrabă să te binecuvântez… Of, inima omului!… Dar Ilona venise din capul ei la mine… Domnii de aici hotărâseră să-ți trimită un preot militar, de altfel tot slujitorul Domnului… Ne-am rugat cu toții și am înduplecat pe domnul căpitan să fie milostiv…
— Părinte! zise deodată Apostol, grăbit și îngrijorat. Am vrut să scriu mamei și uite, colo, hârtia neîncepută… n-am fost în stare… din pricina… Vestește-o tu, Constantine, pe urmă, după ce voi fi… după ce… Spune-i tu cum am… Să aibă grijă de logodnica mea… să aibă mare grijă… Căci ele amândouă mi-au sădit în inimă iubirea… și din iubirea lor mi-am întruchipat credința… și credința călăuzitoare… și… și…
Își ascunse fața în patrafir, în rămășițele mirosului de tămâie, murmurând cuvinte fără șir. Preotul îi mângâie părul umed, îngânând:
— În mijlocul tuturor ispitelor vieții, ai rămas fiul părintelui tău, Apostole! N-ai uitat învățăturile lui, ci le-ai purtat pururea în sângele tău fierbinte… Ți-aduci aminte cum ne spunea, de câte ori venea prin Năsăud, serios și impunător, parc-ar fi vorbit cu niște bărbați: „Niciodată să nu uitați că sunteți români!”…? Vijeliile vieții îndoaie sufletul omului, dar nu pot smulge dintr-însul rădăcinile cele nepieritoare!… Plăcut este Domnului-Dumnezeului nostru acela care se jertfește de bunăvoie pentru neamul părinților săi și pentru credința lor în vecii vecilor!
— Pentru neamul părinților, șopti Apostol, adâncindu-și obrajii în mirosul de tămâie, uitând îndată cuvintele, ca și cum mintea lui n-ar mai fi fost în stare să păstreze nici un înțeles…
Într-un târziu ușa se deschise singură, se învârti molcom în țâțâni și se propti de perete. În bezna pervazului stătea preotul, ca o chemare mută. Popa Constantin se aplecă peste capul lui Apostol, blând ca un părinte care deșteaptă din somn un copilaș iubit:
— Scoală, fiule, și fii tare în ceasul încercării din urmă precum a fost Domnul și Mântuitorul nostru Isus Hristos…
Apostol Bologa se cutremură, dar se ridică îndată și se uită împrejur cu ochi întrebători. Descoperind în ușă figura pretorului, își aduse aminte și întinse brațul spre masă după pălăria moale, fără panglică și roasă pe margini. Atunci își văzu ceasornicul, retrase brusc mâna, desfăcu binișor curelușa și-l dădu preotului, fără să-și arunce ochii pe cadran, zicând încet:
— Constantine, să nu mă uiți…
Popa strânse ceasornicul în palmă, sub crucea care tremura. Apostol luă pălăria, o mototoli între degete și privi nedumerit în ochii lui Boteanu și apoi spre pretorul din coridor.
— Bologa… a sosit ora… Curaj! zise pretorul, dispărând imediat.
Apostol se îndreptă spre ușă, trecu pragul și, în capul treptelor, se opri uluit. Ograda era plină de soldați cu făclii aprinse, cu căști lucitoare ca la o retragere cu torțe în ajunul unei sărbători mari. Flăcările sfârâiau aspru, cu lumini roșcate, cu nourași de fum necăcios. Casa cu birourile diviziei își însemna conturile în coasta dealului din spate peste care vârfurile plopilor bătrâni se înălțau ca niște mâini negre imploratoare spre cerul vânăt, ciuruit de stele.
Priveliștea înfioră inima lui Apostol, iar în corp simți privirile tuturor oamenilor. Îl cuprinse frigul, tresări și, cu amândouă mâinile, își îndesă pălăria în cap, trăgând-o pe ochi, să nu mai vază nimic. Apoi, foarte agitat, își ridică gulerul hainei peste gâtul gol.
— Înainte! răsună deodată peste sfârâitul torțelor glasul pretorului, undeva, departe.
Apostol vru să pornească, dar nu-și putea urni picioarele. Preotul era lângă el. Se agăță de brațul lui, mulțumit c-a găsit sprijinul, și coborî treptele. Merse un răstimp. Împrejur auzea numai sfârâit de făclii și zgomot de bocanci târâți anevoie. Apoi, din stânga, izbucni brusc un hohot de plâns, prelung, ascuțit, acoperind tot convoiul și umplând văzduhul ca un cântec de mort. Apostol își zise că e Ilona, strânse mai tare brațul preotului, dar nu întoarse capul, nici nu ridică ochii.
Ieșiră în șosea… Făcliile nu mai fâlfâiau așa de sfârâitor, parcă li s-ar fi risipit lumina și le-ar fi rămas numai fumul. În spate însă gemea mereu plânsul, tot mai stins și mai depărtat. Apostol văzu că au apucat-o în dreapta, se minună și șopti preotului limpede și cu părere de rău:
— Unde mergem, părinte?
În suflet îi încolți, lângă părerea de rău, un firicel de nădejde, care-i spunea în taină: „Poate că totuși…!” Curând însă părăsiră șoseaua, trecură pe sub un viaduct cărămiziu, apoi peste un podeț de scânduri noi.
„Doamne, unde mergem?” se întrebă Apostol acuma cu durere, mai ales că pe aici nu umblase niciodată.
Nu-și simțea deloc picioarele, se mira cum poate merge fără picioare și i se părea că plutește în aer, ca în vis. În aceeași vreme zise iarăși preotului, care-i ținea crucea în față:
— Iartă-mă, Constantine, că din pricina mea trebuie să te obosești atâta… atâta…
Drept răspuns, Boteanu murmură un crâmpei de rugăciune. Apostol nu înțelegea nimic, voia să-l întrebe ce zice, dar ținutul necunoscut îl necăjea atât de rău, că uită ce-a vrut și iar se gândi, amărât: „Unde mergem?”
O bucată de vreme urcară pe un drum tăiat într-o coastă de deal. Pârâul de sub podețul de scânduri noi acum gâlgâia gălăgios, în dreapta, la picioarele coastei… Auzind cum gâfâie oamenii împrejurul lui, Apostol șopti la urechea preotului:
— Nici nu-mi simt picioarele… parc-aș pluti…
Boteanu rosti mai tare rugăciunea, înfricoșat de cuvintele lui Apostol care atârna tot mai greu pe brațul lui amorțit…
Urcușul se isprăvi. Pârâul iar murmura alături, somnoros.
Lui Apostol i se părea că merge de o veșnicie pe o cărare fără sfârșit și din nou îi răsări în creieri întrebarea: „Unde mergem?” Atunci preotul parcă se poticni și îndată prinse a se ruga cu glas mai fierbinte, cu vorbe mai grăbite.
— Am sosit? întrebă Bologa, neîndrăznind să ridice ochii.
— Fii tare, fiule, fii tare! bolborosi popa Constantin, plângător.
Apoi Apostol simți iarbă sub tălpi. Și deodată picioarele începură să-l doară, ca și când ar fi dus o povară peste puterile lui.
— Faceți loc!… Pe dincolo, părinte! se auzi, foarte răgușit, glasul pretorului.
Atunci Bologa, nerecunoscând glasul și vrând să vază cine a strigat, ridică fruntea și dădu cu ochii, de-abia la vreo zece pași, de un stâlp alb și lucios, cu un braț cârligat în vârf. Ștreangul se legăna puțin și legănarea aceasta îi aduse aminte cum a încercat el odinioară, cu mâinile, rezistența funiei. În lucirea albă a lemnului se deslușea ceva straniu, încât Apostol lăsă repede capul în jos.
Când deschise iar ochii, se pomeni lângă stâlp. Mâna dreaptă atinse întâmplător lemnul rece și umed ca pielea de șarpe. Se scârbi și începu să-și șteargă umezeala pe dunga pantalonului. În timpul acesta însă își plimba liniștit privirea peste mulțimea de fețe ciudate și necunoscute, parcă nici n-ar fi fost omenești, care se ascundeau sub căști lătărețe, în lumina făcliilor fumuroase. Mirosul de rășină arsă îi gâdila nările și fumul îl supăra fiindcă-i întuneca vederea. Plecă puțin capul și, aproape de picioare, văzu pământul deschis ca o rană urâtă, gălbuie. Groapa nu părea adâncă și lutul era azvârlit numai în dreapta, alcătuind o movilă, pe care stătea pretorul, înălțându-se deasupra tuturor, ca și cum el ar fi trebuit să… În stânga, la marginea gropii, un coșciug de brad, gol, descoperit… Capacul, cu o cruce neagră la mijloc, zăcea alături de o cruce mare de lemn, pe care scria, cu slove strâmbe: Apostol Bologa… Numele i se părea străin și se întrebă aproape supărat: „Oare cine să fie Apostol Bologa?”
— Gata?… Gata! strigă pretorul, pe movila de pământ, fluturând o foaie de hârtie.
Apostol ascultă numai începutul sentinței, pe urmă se uită la oamenii din preajma lui, gândindu-se că generalul n-a venit și probabil că doarme… Lângă movila pretorului zări un doctor cu ceasul în mână: „Nu-i doctorul Meyer… nu, nu…” La picioarele gropii recunoscu apoi pe Klapka, cu ochii plânși, îngroziți, care-l obosiră, încât întoarse capul. La doi pași, în stânga, stătea un țăran sprijinit în hârleț cu capul gol, cu părul asudat și lipit pe frunte, cu obrajii umezi de lacrimi. „Uite groparul… Vidor…” se gândi dânsul cu bucurie și vru să-i facă un semn. Dar tocmai atunci pretorul sfârși citirea cu glas ascuțit și strident ca un scârțâit de ușă cu țâțâni ruginite, și Apostol își luă seama, întrebându-se speriat ce-o să fie acuma… Peste o clipă auzi, din spate, limpede, o voce șovăitoare:
— Trebuie… pe scaun…
Bologa pricepu că trebuie să se suie pe scaunul care se afla lângă genunchii lui și nu-l observase până acum. Îi era teamă că iar nu va putea mișca picioarele… „Trebuie… trebuie să încerc”, îi fulgeră prin creieri. Apoi deodată se simți cuprins în brațe. Se îngrozi. Groparul îl sărută pe obraji, apăsat, cu buzele și mustățile ude.
— La o parte! răcni pretorul, spăimântat, ridicând brațele.
Apostol se urcă pe scaun și se lovi cu capul de ștreangul ce atârna de sus. Pălăria i se înfundase pe ochi. O scoase și o aruncă în groapă. În aceeași clipă izbucni un plâns gros, disperat, nestăpânit. „Cine plânge?” se gândi Bologa. Klapka se bătea cu pumnii în piept.
Atunci Apostol fu împresurat de un val de iubire izvorâtă parcă din rărunchii pământului. Ridică ochii spre cerul țintuit cu puține stele întârziate. Crestele munților se desenau pe cer ca un ferăstrău uriaș cu dinții tociți. Drept în față lucea tainic luceafărul, vestind răsăritul soarelui. Apostol își potrivi singur ștreangul, cu ochii însetați de lumina răsăritului. Pământul i se smulse de sub picioare. Își simți trupul atârnând ca o povară. Privirile însă îi zburau, nerăbdătoare, spre strălucirea cerească, în vreme ce în urechi i se stingea glasul preotului:
— Primește, Doamne, sufletul robului tău Apostol… Apostol… Apostol.
SFÂRȘIT