Actul I

(Un salon de frizerie de mahala. Mobile de paie. Ușă și fereastră de prăvălie în fund. La dreapta, în planul întâi, o ușă; în planul al doilea un lavabo. Ambele planuri din dreapta sunt mascate de restul scenei printr-un „paravent”.)

Scena I

IORDACHE, apoi PAMPON

IORDACHE (șade pe un scaun și dă un brici la piatră, fredonând): „Și mă cere, mamă, cere. — Cine dracul te mai cere? — Și mă cere d-un bărbier.”

PAMPON (intrând prin fund): Aici este frizăria lui d. Nae Girimea?

IORDACHE (sculându-se politicos): Da, poftiți. Barba? părul?

PAMPON: Nimic.

IORDACHE: Atunci, poate, vă spălați la cap?

PAMPON: Eu nu mă spăl niciodată la cap, pentru că sufăr de.

IORDACHE: De măsea? Știi cum ți-o scoț? Odată… pac!

PAMPON: Ei, nu de măsea… sufăr de bătăi.

IORDACHE: De bătăi? Știi cum le.

PAMPON: Ei! lasă-mă-n pace, omule; nu mă spăl la cap pentru că sufăr de bătăi de inimă. Înțelege odată că n-am venit pentru alișveriș.

IORDACHE: Atunci, pentru ce?

PAMPON: Am o trebuință cu d. Nae Girimea. Nu cumva ești d-ta?

IORDACHE: Nu, eu sunt calfă.

PAMPON: D. Nae nu este aici?

IORDACHE: Nu, domnule; îl aștept: trebuie să vie foarte curând.

PAMPON: Atunci îl aștept și eu. Se poate?

IORDACHE: De ce nu? Poftiți. (Îi dă un scaun.)

PAMPON (după o mică pauză): Mă rog, la d-voastră se fac și abonamente?

IORDACHE: Da: 12 rasuri 3 franci, ceva a la „vivat concurența!” Să poftească oricare le dă mâna; glumești d-ta? vine un ras, ori un tuns 25 de santimuri, cu pudră, unt de migdale, livantă. Pentru frezat, spălat, bătături, se plătește supliment.

PAMPON: Și biletele de abonament le aveți cu o pecetie, ca ăsta?

(Arată biletul, pe care-l scoate din portofel.)

IORDACHE: Nu… ăsta este din ale vechi; gândesc că numai ăsta a mai rămas. (Îl examinează.) Pesemene că d-ta ai luat biletul ăsta demult din București. Trebuie să vi-l schimbăm; pe astea le-am tras din circulație.

PAMPON (punând biletul la loc): Nu; e altceva cu biletul ăsta.

IORDACHE: Până acu vreo trei luni le aveam așa, pentru iconomie adică; punea d. Nae pecetea pe o bucată de hârtie ori de mucava, și pe urmă la fiecare răsătură trăgeam cu cerneală o dungă, până se făcea douăsprezece. Acu, pentru că ni s-a întâmplat o istorie cu un spițer, a hotărât d. Nae să dea la tipografie să i le facă cu numere: l-am ras? țac! i tai numărul.

PAMPON: Cu un spițer? Ce istorie?

IORDACHE: Al dracului spițerul! Închipuește-ți d-ta! Lua un bilet. Îl rădeai, trăgea o dungă. Să zicem că asta era marți; bun! Joi, iar o dungă; sâmbătă, alta: trei dungi. Marțea ailaltă, te uitai la bilet: numai o dungă. Peste asta mai trăgeam una; una și una două. Joi mai trăgeam una, care va să zică trei; bun! Marțea ailaltă… biletul alb.

PAMPON: Alb?

IORDACHE: De tot.

PAMPON: Cum asta?

IORDACHE: Așteaptă să vezi, că e frumoasă. A mers așa preț de vreo zece luni de zile până să băgăm noi de seamă. Mușterii mulți… l-ai ras, i-ai tras dunga, te culci pe urechea aia, și nu-ți mai ții altă socoteală. Într-o sâmbătă seară, vine spițerul, și nu știu cum din vorbă – era lume multă în prăvălie – lui d. Nae i se pare că spițerul cere un bilet, și-mi zice: „Iordache, un bilet nou lui d. Frichinescu.” așa-l cheamă. Dar el… zice: „Eu bilet nou? n-am cerut; al meu e ne-nceput.” și scoate biletul alb ca laptele. Măi, ce dracul! Ne uităm noi lung, eu și d. Nae, la bilet… pe urmă ne uităm la spițerul, pe urmă unul la altul, și d. Nae zice: „Bine!” și-i trage o dungă. Pleacă spițerul. Zice d. Nae: „Iordache, biletul spițerului e cu scamatorie; ia să-l ținem noi scurt; ori că ne-a luat biletele, ori că ne-a furat pecetia, ori că și-a făcut el alt model, că prea se-ntinde abonamentul lui ca cașcavalul prăjit.”

PAMPON: Ei, în sfârșitul sfârșitului ce era?

IORDACHE: Stăi să vezi. Al dracului spițerul! Asta era într-o sâmbătă. Marți dimineața, altă dungă – dar acum le însemnam și cu tibișir pe pervazul ușii – două; joi alta, trei… sâmbătă alta.

PAMPON (cam impacientat): Patru.

IORDACHE: Joi.

PAMPON: Ei! spune odată, că n-am vreme de stat.

IORDACHE: Parcă ziceai că aștepți pe d. Nae.

PAMPON: Bine, îl aștept, dar spune odată.

IORDACHE: Dacă nu mă lași. Joi, un ras și un tuns, două dungi: cinci și cu două șapte; pe bilet șapte, pe ușe șapte. În sfârșit, sâmbătă îl raz iar; dau să scriu dunga: pe bilet erau patru și cu una acu cinci; pe ușe șapte și cu una opt. Spițerul nu știa că mijlocește contabilitate dublă. Marți, pe ușe opt și cu una nouă; pe bilet trei și cu una patru; și pe urmă joi, pândește când nu e d. Nae în prăvălie, și intră; după ce-l raz, zise: „Scrie una, că am luat bilet nou de la d. Nae.” Pe ușe nouă și cu una zece.

PAMPON: Ei? prin urmare.

IORDACHE: Ei! prin urmare, ștergea dungile cu doftorii, cu metaluri de-ale lor de la spițărie.

PAMPON: Și cum a rămas?

IORDACHE: N-a vrut d. Nae să facă scandal, măcar că era de un procuror ceva. D. Nae, știi, mai galant, i-a luat biletul și vreo cinci franci câți i-avea în buzunar, i-a făcut un moral bun, din porc și din măgar nu l-a mai scos, i-a tras vreo două palme și l-a dat pe ușe afară.

PAMPON (care a ascultat cu atenție, ca lovit de-o inspirație): A! ce idee mi-a venit! Parfumurile, odicoloanele, pomădurile, liubemurile Didinii! Spițerul! Da! Zici că biletele astea le-ați tras din circulație de mai bine de trei luni?

IORDACHE: Da.

PAMPON: Zici că d. Nae a luat biletul cu scamatoria de la spițerul?

IORDACHE: Da.

PAMPON: Ei? Spițerul în vreme de zece luni cât v-a tras pe sfoară, numai cu un bilet a lucrat?

IORDACHE: Știu și eu?

PAMPON: Era peste putință. Atunci ați fi băgat de seamă mai degrabă. Ia adu-ți aminte bine.

IORDACHE: De unde să-mi aduc aminte! E demult.

PAMPON: A! ce idee! să vedem! Mă duc… mă întorc numaidecât… spune-i lui d. Nae că am să-i vorbesc. Viu cât mai degrabă. (Iese în fund. La ieșire se lovește cu Mița, care intră foarte agitată.) A! pardon, madam!

Scena II

IORDACHE, MIȚA

MIȚA: Iordache! Unde e Nae?

IORDACHE: Nu știu; a plecat de azi-dimineață și până acuma nu s-a mai întors. Trebuie să vie, ca să mă pot duce și eu la masă.

MIȚA (trântindu-se pe un scaun): Am să-l aștept și eu.

IORDACHE: Dar dacă vine târziu, eu ce să fac? să rabd de foame? Trebuie să închiz prăvălia și să mă duc la mâncare.

MIȚA: Nu știu, nu voi să știu nimic. (Patetică:) Iordache.

IORDACHE: Ce?

MIȚA: Iordache, sunt nenorocită.

IORDACHE: A simțit Crăcănel ceva.

MIȚA: Aș! Crăcănel! îți spui că sunt nenorocită.

IORDACHE: Pentru?

MIȚA: Nae! Nae, pe care l-am iubit, pe care l-am adorat pentru eternitate, până la nebunie. Tu știi cât l-am iubit?

IORDACHE: Ei! da. Ei! ce?

MIȚA (montându-se treptat): Nae mă traduce.

IORDACHE: Aș!

MIȚA: Mă traduce la sigur.

IORDACHE: Fugi de-acolo!

MIȚA: La sigur. De opt zile nu l-am văzut. Îi scriu: „Bibicule, Magafaua pleacă mâine miercuri la Ploiești, remâi singură și ambetată; sunt foarte rău bolnavă; vino să-i tragem un chef.” Și Năică nici nu-mi răspunde. Iubește pe alta, mi s-a făcut semn. În cărți cade mereu gând la gând cu bucurie, cu dragoste, cu temei, cu întâlnire pe drum de seară cu o damă de verde.

IORDACHE: Aș! nu mai crede în mofturile cărților, frate.

MIȚA: Trebuie s-o știu, trebuie s-o aflu… și să vedem. O să fie un scandal… dar un scandal… cum n-a mai fost până acuma în Universul.

IORDACHE: Aș! nu-i nimica! ți-ai făcut spaimă de gelozie. (Dând din umeri, urcă până-n fund, unde dă piept în piept cu Catindatul de la percepție.)

MIȚA: Un mușteriu! poate mă cunoaște. Nu voi să mă compromentez. Trec să aștept în odaie. (Iese pe după paravan în dreapta.)

Scena III

IORDACHE, CATINDATUL (legat cu o basma la fălci)

CATINDATUL (Către public, coborând): Pfii! al dracului mă doare! dar știi cum? lucru mare. Nu mai merge. M-am hotărât. Trebuie s-o încerc și p-asta.

IORDACHE (care l-a urmărit, coborând înaintează un scaun până în mijlocul scenii): Ia poftiți! poftiți!

CATINDATUL (hotărât): Știi s-o scoți? Scoate-mi-o!

IORDACHE: N-ai idee cum ți-o scot; până să clipești din ochi, odată, pac! Ia poftiți! poftiți!

CATINDATUL: Uf! mersi!

IORDACHE: Ia poftiți.

CATINDATUL: Ce n-am pus, domnule? Ce să-ți mai spui? Ce n-am pus? Mi-am tăbăcit gingiile. Ce n-am pus?

IORDACHE: Ce să-i pui, domnule? E odată vătămată, s-a isprăvit: picături de rădăcină de clește.

CATINDATUL: Ce n-am pus? În sfârșit, astăzi m-a învățat unul de la noi de la percepție.

IORDACHE: A! d-ta ești de la percepție?

CATINDATUL: Da, catindez până la o vacanță. Nu e vorba, am cu ce trăi; am parte în bogasierie la Ploiești; îmi trimite parale nenea Iancu; dar știi, orișicât poți zice, trebuie pentru ca să-ți faci o carieră ca tânăr.

IORDACHE: Mai e vorbă.

CATINDATUL: A! eu aș fi avut parale multe, dacă nu mă-ncurcam în tratație de amor pe vremea războiului. O iubeam, o iubeam! și ea mă traducea… cu un ofițer de itidenție.

IORDACHE: Ei, ș-acuma?

CATINDATUL: Acuma… nu-ți spui? catindez la percepție. (Mâhnit:) Dar catindez de mult. Știi, catindezi azi, catindezi mâine, o lună, două, trei, un an. Bine, până când? Nu zic să mă facă ajutor, ori reghistrat, domnule, dar măcar acolo ceva.

IORDACHE: Adică să te înainteze.

CATINDATUL: Măcar un copist de clasa a doua.

IORDACHE: Și acuma câtă leafă primiți în mână?

CATINDATUL: Nu ți-am spus că sunt catindat? Nimic, de doi ani de zile, nimic. (Șade.)

IORDACHE: Nimic?

CATINDATUL: Nimic.

IORDACHE: Dar… reținere nu vă face?

CATINDATUL: Asta, ce-i dreptul, nu.

IORDACHE: Tot e bine. Ei! ia dezleagă-te.

CATINDATUL: Pentru ce?

IORDACHE: Legat, nu poci.

CATINDATUL: Ce?

IORDACHE: Pentru că nu poți căsca gura.

CATINDATUL: Pentru ce să casc gura?

IORDACHE: Aminteri cum să ți-o scot?

CATINDATUL: Ce să-mi scoți?

IORDACHE: Ei, asta-mi place! pentru ce ai venit aicea? Măseaua.

CATINDATUL: Măseaua?

IORDACHE: Ei, da, măseaua. (Merge și scoate instrumentele dintr-o masă.) Știi cum ți-o scot? până să clipești din ochi (revine lângă Catindat) odată… pac!

CATINDATUL (care s-a sculat): Uf!

IORDACHE: Șezi.

CATINDATUL: Mersi, am șezut destul.

IORDACHE: Trebuie să stai jos… ca să am loc în sus să trag… d-a-mpicioarele cum?

CATINDATUL: N-o mai scoț… mi-a trecut.

IORDACHE: Cum ți-a trecut?

CATINDATUL: Nu ți-am spus că m-a învățat unul de la noi de la percepție… zice c-a citit în cartea lui Matei.

IORDACHE: De la Matei citire?

CATINDATUL: Nu vanghelistul, ăsta e altul, e doftor de bătături în Italia și face și văpsea pentru păr.

IORDACHE: Ei?

CATINDATUL: Ei? să zicem că mă doare! Întâi rabd cât pot… pe urmă, pui doftorii; pe urmă, dacă văz că nu mai merge, mă duc hotărât la bărbier să mi-o scoață… bun! Cum intru.

IORDACHE: Ei! prin urmare.

CATINDATUL: Cum intru, zic serios: știi s-o scoți? scoate-mi-o! De par examplu, adineaori la d-ta. D-ta nici nu înțelegeai ce vreau eu. Și pe urmă, mă dau în vorbă, mai de una, mai de alta. Dar când intru, simț odată ca un cuțit (arată la falcă), cald, și pe urmă rece; pe urmă din vorbă-n vorbă, vii d-ta, subfirurgul, cu cleștele: atunci simț deodată iar un cuțit… rece, și pe urmă numaidecât cald… și pe urmă nu mai simț nimic. Vezi d-ta, pesemne, nu știu cum devine care va să zică de este al naturii lucru ceva, că măseaua, în interval de conversație, de frică trece. Ei… al dracului italianul!

IORDACHE (care a ascultat cu multă atenție): Fugi, dle, cu superstițiile italienești. Îmi pare rău de d-ta, om tânăr! Bine, d-ta nu vezi cum e naturelul la toate, că trebuie să aibă o bază, măcar cât de mică, dar să fie bază. Ce nu are bază, cum poate să fie naturel? ori să-mi spui d-ta ca Matei ăla al d-tale – că eu nu-l cunosc – te-a învățat adică să mergi prin ploaie fără umbrelă și să zici, numai așa la un capriț, că e soare… și să nu te ude. Auzi d-ta mofturi italienești!

CATINDATUL: Așa e, decât n-are a face cu măseaua (Face o grimasă în partea măselei.)

IORDACHE: Ba prea are a face.

CATINDATUL: Ba nu. (Altă grimasă.)

IORDACHE: Ba da, tot lucrul naturel!

CATINDATUL: Ba nu! (Altă grimasă.) Hait!

IORDACHE: Ce?

CATINDATUL: Iar m-a apucat (începe să se plimbe), dar rău… rău de tot.

IORDACHE: Vezi… vorba mea… știu eu.

CATINDATUL (oprindu-se în loc din umblet, și cu un ton foarte hotărât): Știi s-o scoți? scoate-mi-o!

IORDACHE: Șezi.

CATINDATUL (hotărât): Adu cleștele. (Șade.)

IORDACHE (merge, ia cleștele și revine): Zi că te-a ciupit un purice… odată… pac!

CATINDATUL (uitându-se țintă la clește și apoi sculându-se): Mi-a trecut. Ai văzut? vorba mea… știu eu. Al dracului italianul!

IORDACHE (plictisit): A!

CATINDATUL (foarte mulțumit): Salutare, neică, și mersi!

(Pleacă.)

IORDACHE: Stai, domnule!

CATINDATUL: Nu mai pot… e târziu… am treabă la canțilerie, am o groază de avizuri de făcut. Salutare, neică, și mersi! (Iese repede prin fund.)

Scena IV

IORDACHE, apoi MIȚA

IORDACHE: Așa haplea mai rar. Ce dracul face d. Nae de nu mai vine. Sunt aproape de douăsprezece. Mă leșin de foame. (Mița intră din dreapta.) Mița? o uitasem!

MIȚA: N-a venit Nae încă?

IORDACHE: Uite ce e, coană Mițo, d-ta tot zici că-l aștepți; eu mă repez aici aproape să-mbuc ceva și mă-ntorc numaidecât… nu-i așa? (Își ia pălăria.)

MIȚA: Poți să te duci.

IORDACHE: Da nu pleci? Să nu rămâie prăvălia singură.

MIȚA (nervoasă): Ți-am spus odată: îl aștept până mâine, până poimâine, până o veni.

IORDACHE: Atunci, mă duc… mă-ntorc la moment. (Iese în fund.)

Scena V

MIȚA, apoi PAMPON

MIȚA: Să-l aștept, da, să-l aștept. Trebuie să vie. Să mă traducă pe mine Nae… și să nu-mi răzbun? Peste poate!

PAMPON (care a intrat): Mă rog, d. Nae n-a venit încă? (Salută.)

MIȚA (aparte): Un muștiriu. (Tare:) Nu, domnule, și eu îl aștept. Dacă poftiți și dv. să-l așteptați… vine ori dânsul, ori băiatul.

PAMPON: Mersi, madam. (Șade, aparte): Curățică. (Tare, după o pauză:) D-voastră sunteți rudă, ori consoarta dumnealui.

MIȚA (tristă): Nici rudă, nici consoartă, dle. i sunt… adică i-am fost… amică. Am venit pentru o mică afacere.

PAMPON: Ca și mine.

MIȚA (oftând): La d-ta. nu poate fi ca la mine. La mine e chestiune de traducere.

PAMPON: În amor?

MIȚA (asemenea): Da, în amor.

PAMPON: Ca și la mine.

MIȚA: Ca și la d-ta? Cum?

PAMPON: Mi se pare, adică nu mi se pare… sunt aproape sigur că sunt tradus.

MIȚA: Ca și mine.

PAMPON: Și numai d. Nae poate să mă puie pe urma aceluia care a devenit în chestiune. A! dar n-are să-mi scape. Sunt hotărât! Am să-i dau o curățenie spițerului, să mă pomenească!

MIȚA: E spițer?

PAMPON: Da, desigur, spițer. Aflasem adineaori cum îl cheamă de la băiatul de aici.

MIȚA: De la Iordache.

PAMPON: Da; îmi spusese cum îl cheamă, dar i-am uitat numele cu gândul la dovezi – pentru că am dovezi – niște hârtii pe care le-am găsit în odaie la Didina.

MIȚA: Didina.

PAMPON: Da, amanta mea, cel mai sacru amor, pentru care mi-am sacrificat cariera de militar, fiin’ că până să nu o cunosc am fost tist! de vardiști la Ploiești. Și sunt turbat de gelozie! Toată noaptea n-am dormit.

MIȚA: Ah! mie-mi spui ce-i gelozia? Numai o noapte n-ai dormit? Nu știi nimic! Câte nopți!

PAMPON: Nu, az-noapte nu a venit din gelozie, pentru că nu începuse încă chestia. Am jucat la Podul Gârlii conțina cu niște papugii până la șase az-dimineață. I-am ras.

MIȚA: Să nu te bucuri. Și eu câștig la conțină, dar ce folos! noroc la cărți, nenoroc la amor.

PAMPON: Aș! la mine nu e noroc, e știință: îi iau la sigur… poate că să am o goană nebună, să pierz. Eu joc conțina oarbă cu fantele, și am eu merchezul meu. Bunăoară, cărțile le țiu în stânga și joc cu dreapta; am bătut cu fantele, pui cărțile bătute jos, și fantele la loc în mâna stângă, pentru altă ocazie. Az-noapte i-am stins.

MIȚA (plictisită): Nu mai vine Nae.

PAMPON: Astfel, dar az-dimineață, conița mea, pe la șase ceasuri, mă întorc acasă, la Didina; bat în ușe, se scoală somnoroasă și-mi deschide. Era încă întunerec; aprinz lumânarea. Dar, când viu prea târziu, e totdeauna supărată și-ncepe să mă certe. Acuma nu zice nimic; se-ntoarce, pardon, cu fața la perete și tace. Zic eu (Mița plictisită s-a sculat și se plimbă) în gândul meu; e supărată… s-o las să doarmă; când o vedea mâine c-am câștigat trei poli, îi trece. Dau să mă dezbrac și văz jos lângă mescioară două hârtiuțe. M-aplec – cum le-am văzut am simțit un fior rece – m-aplec, le iau: ce era? Un bilet de abonament la frizăria model a lui d. Nae Girimea.

MIȚA: Nae Girimea? (Se interesează.)

PAMPON: Da, și un bilet de amor de la o damă către „Bibicul” ei.

MIȚA: „Bibicul”?

PAMPON: Da, către spițerul. Să vezi cum am aflat pe urmă că e spițer.

MIȚA (aparte): „Bibicul”! S-ar putea?

PAMPON: Cum am citit hârtiuțele și am văzut pecetia pe bilet: „Frizăria model, Nae Girimea”, mi-am luat iar paltonul și bastonul și am ieșit binișor; Didina adormise iar. Mă duc la poliție, cercetez și aflu că aici e frizăria. Am venit; d. Nae nu era aici. Băiatul mi-a spus că bilete de astea.

MIȚA (interesându-se, nerăbdătoare): În sfârșit?

PAMPON: În sfârșit, ce mai lungim vorba degeaba, conița mea, spițerul este. După câte mi-a spus băiatul, am fost cu biletul la spițărie, am spus că aveam ceva scris pe el și s-a șters cu un fel de asenție, și că aș vrea să știu ce era scris… se poate? și spițerul nu știu ce-a făcut, ce-a turnat pe bilet – mirosea a spirt de țiperig – și-n două minute a ieșit iar dungile la loc.

MIȚA: Să fie cu putință?

PAMPON: Le-am numărat: sunt cinzeci și cinci de dungi. Spițerul mișel! l-am prins mai rău decât d. Nae: o să-i dau o curățenie… să-i rup șalele!

MIȚA (aparte): Să fie Nae? A! ce răzbunare ar fi! (Tare:) Domnule, zici că biletul de amor este către „Bibicul”?

PAMPON: Da!

MIȚA: Și este iscălit de cine?

PAMPON: „A ta adorantă, Mița.”

MIȚA: Mița! A! Dumnezeule!

PAMPON: Ce?

MIȚA: Domnule, ești sigur că e spițer?

PAMPON: Firește. Mai sigur se poate? Biletul era alb… spirt de țiperig și d-odată cinzeci-și-cinci de dungi. Le-am numărat… poftim să le numeri și d-ta.

MIȚA: Și ai venit aici pentru ca să afli numele omului cu chestia de traducere?

PAMPON: Da.

MIȚA: Eu am o presimțire.

PAMPON: Care?

MIȚA: Cum este amanta dumitale?

PAMPON: Cum să fie adică?

MIȚA: De roșu, de ghindă, de tobă, ori de verde?

PAMPON: De verde.

MIȚA: De verde?

PAMPON: Da.

MIȚA: Și ai la d-ta biletul cătră „Bibicul”, pe care zici că l-ai găsit în odaia damii de verde?

PAMPON: Da.

MIȚA: A’ să-l văz degrabă.

PAMPON (dându-i biletul): Iacătă-l.

MIȚA (ia biletul, îl privește și face o mutră grozav de disperată): A! am să-mi răzbun! (Solemnă:) Domnule, nu te juca cu inima unei femei nenorocite. Spune drept: biletul ăsta l-ai găsit în odaia amantii d-tale? Jură.

PAMPON (grav): Pe onoarea mea!

MIȚA: Uită-te la biletul ăsta… l-ai citit? (Citind nervos:) „Bibicule, Mangafaua pleacă mâine miercuri la Ploiești, remâi singură și ambetată; sunt foarte rău bolnavă; vino negreșit, am poftă să-i tragem un chef. A ta adorantă, Mița.” Ai văzut biletul? Acuma uite-te la mine bine.

PAMPON: Ei? (Îi ia înapoi biletul.)

MIȚA: Ei! Eu, eu sunt nenorocita care am scris biletul ăsta.

PAMPON: Se poate?

MIȚA: Da, se poate. (Dezolată:) Și omul care a fost la Didina dumitale este amantul meu!

PAMPON: Amantul dumitale? Spițerul?

MIȚA: Ce spițer? nu-i spițer. (Frământându-se) A! Trebuie să am o explicație. O să am o explicație. O să-mi răzbun… o răzbunare teribilă!

PAMPON (același joc): Amantul dumitale? Trebuie să-l știu și eu, trebuie să-l văz. Eu nu mă mulțumesc pe răzbunarea dumitale. Trebuie ca să-mi răzbun eu! (Se plimbă turbat.)

MIȚA: Juri să ne răzbunăm împreună?

PAMPON: Jur!

Scena VI

ACEIAȘI, IORDACHE

IORDACHE (venind repede din fund): Coană Mițo, ești aici? Vine.

MIȚA: Nae.

PAMPON: D. Nae.

IORDACHE (dând pe Pampon la o parte și luând pe Mița în partea cealaltă): Pardon. (Miții:) Vine Crăcănel al d-tale. Viu într-un suflet de la birt din colț. Crăcănel a intrat în birt, a întrebat de prăvălia lui d. Nae Girimea, și băiatul l-a îndreptat aici. Ascunde-te iute… vine, trebuie să fie la ușe.

MIȚA: Crăcănel! Ce caută?

IORDACHE: Treci degrabă în odăiță. (Mița pleacă spre dreapta pe după paravan.)

PAMPON: Te duci?

MIȚA: Da. (Lui Iordache:) Când o pleca, dă-mi de veste… fă-i vânt degrabă.

PAMPON: Bine, da chestia noastră cum rămâne? (O urmărește până la ușă.)

MIȚA: Mai vorbim noi. (Iese repede, în dreapta, închizând ușa după ea.)

PAMPON (aparte): Ciudat lucru! Să fie vreo moftangioaică? (Lui Iordache:) Mă rog, cine e persoana asta?

IORDACHE: E o damă.

PAMPON: Bine, damă. O văz eu că e damă, dar cine e? (Crăcănel intră.)

IORDACHE (încet lui Pampon): Lasă că-ți spui eu.

Scena VII

ACEIAȘI, CRĂCĂNEL

CRĂCĂNEL: Mă rog, aici este d. Nae frizerul?

IORDACHE: Aici este… da… nu-i acasă.

CRĂCĂNEL: Dar… mă rog, se-ntoarce?

PAMPON (lui Iordache aparte): Cine-i domnul ăsta?

IORDACHE (încet lui Pampon): Lasă că-ți spui eu.

CRĂCĂNEL: Aud?

IORDACHE: Nu crez să se întoarcă așa degrabă. Dacă aveți trebuință chiar cu d-lui, atunci poftiți mai pe seară, poate să-l găsiți.

CRĂCĂNEL: În sfârșit, eu tot mai pot aștepta; poate să vie.

(Șade.)

IORDACHE: Așteptați degeaba, domnule, vine foarte târziu.

CRĂCĂNEL: De unde știi? Poate vine mai curând.

IORDACHE (încet lui Pampon): Cum dracul să-i fac vânt?

PAMPON: Dacă spune odată omul că vine deseară.

CRĂCĂNEL: Ei, poate să am noroc. Nu știi d-ta? De câte ori pleci să stai un ceas și stai cinci. E, de ce adică să nu pleci odată pentru șapte și să stai numai unul? (Se gătește în fața unei oglinzi, își piaptănă barbetele și chelia, ia o gazetă și se pune pe citit. Iordache și Pampon dau din umeri. Pampon scoate o pereche de cărți și-ncepe să se joace cu ele pe genunchi. Iordache merge la ușa din dreapta.)

MIȚA (scoțând capul pe ușă): Fă-i vânt!

IORDACHE: Nu e chip. Zice că vrea s-aștepte.

MIȚA: Ce dracul caută aici?

IORDACHE: Știu eu… caută pe d. Nae.

MIȚA: Nu-nțeleg.

IORDACHE: I-am spus că d. Nae vine deseară, și tot zice că-l așteaptă. A! stăi, că îi am eu leacul.

MIȚA: Domnul ălălalt s-a dus?

IORDACHE: Nu, e aici.

MIȚA: Să m-aștepte. Bate-mi în ușe când l-ăi exoflisi pe Crăcănel.

IORDACHE: Îl exoflisesc acuma, să vezi. (Coboară în scenă. Mița își retrage capul și închide ușa. Lui Pampon:) Dama a zis s-așteptați.

PAMPON (încet): Bine.

IORDACHE (către Crăcănel, care e cufundat în citirea jurnalului): Ei, boierule, d. Nae nu mai vine. Eu trebuie să-nchiz prăvălia.

CRĂCĂNEL (lăsând gazeta): A! închizi? Atunci, dacă închizi, am treabă să mă duc în târg… trebuie să mă duc și eu.

PAMPON (strângându-și cărțile): Firește că trebuie să te duci, nu o să te încuie aici.

CRĂCĂNEL: Dacă e așa… salutare. Mă-ntorc eu mai târziu.

(Iese în fund.)

IORDACHE: Cu plecăciune. S-a dus! uf! Al dracului dobitoc! De ce mușterii am eu parte azi!

PAMPON: Mă rog, cine e negustorul ăsta?

IORDACHE: Urâtul ăsta? Este amantul damii de acolo.

PAMPON (sărind): Amantul damii de acolo?

IORDACHE: Da.

PAMPON: Care a vorbit cu mine adineaori? Mița?

IORDACHE: Da, da!

PAMPON (fioros): Bibicul ei? Ăsta e Bibicul?

IORDACHE: Ei, da, frate, când îți spui odată; e amantul damii de acolo. Ce te prinde mirarea?

PAMPON (care și-a luat pălăria și bastonul degrabă): Am pus mâna pe Bibicul! Nu-l las nici mort! Nici mort! (Se repede și iese glonț pe ușa din fund.)

Scena VIII

IORDACHE, NAE, apoi MIȚA

IORDACHE: Ăsta e nițel cam țicnit. De ce mușterii am parte eu astăzi? Frumos carnaval! S-o scoț pe Mița. (Nae intră.) D. Nae, în sfârșit! Credeam că nu mai vii.

NAE: De ce?

IORDACHE: Te-a căutat doi inși.

NAE: Cine?

IORDACHE: Unul nu știu cum îl cheamă, ălălalt era Crăcănel.

NAE: Crăcănel?

IORDACHE: Da; și coana Mița… e aici.

NAE (strâmbându-se): Mița aici? Nu i-ai spus că nu sunt acasă și că viu târziu?

IORDACHE: I-am spus, da a zis că te așteaptă până mâine, până poimâine. A profitat de ocazie și m-am dus la birt în colț să mănânc ceva. N-apucasem să gust de două ori, și hop! Crăcănel vine-n birt și întreabă pe băiat unde e frizăria model a lui d. Nae. Am alergat degrabă să dau veste coanii Miții. Era aici și negustorul ălălalt; zice că are un bilet de abonament să-l schimbe, ori să te-ntrebe ceva. În sfârșit nu știu bine.

NAE: Care va să zică Mița e aici?

MIȚA (care a crăpat ușa mai dinainte și a auzit ultimele vorbe ale lui Iordache, coborând): Aici, Bibicule; ce, îți pare rău?

NAE (făcându-se vesel): Să-mi pară rău? cum să-mi pară rău? Se poate?

MIȚA (trecând pe lângă Nae încet): Trimete de-aici pe Iordache. Am să-ți spun ceva între patru ochi.

NAE (făcându-se că n-aude): Auz?

MIȚA: Iordache, dacă nu mai ai treabă, fii bun și ne lasă; am să-i spun ceva lui d. Nae în secret.

IORDACHE: Mă duc… să-mi isprăvesc porția de varză. (Iese în fund.)

Scena IX

MIȚA, NAE. MIȚA merge și încuie ușa din fund.

NAE: Pentru ce încui ușa?

MIȚA (în fund): Poate să vie iar cineva să ne facă deranj. Am să-ți spui ceva în liniște. (Pauză) Nae! (Coboară încet, emoționată.) Bibicule! nu mă mai iubești. (Un pas, și se oprește.)

NAE (d-abia întorcându-se): Ei, na! de unde ți-a mai venit ș-asta-n cap?

MIȚA (încă un pas): pentru ce n-ai venit alaltăieri seara, când ți-am scris?

NAE (același joc): Eram bolnav alaltăieri.

MIȚA (coborând cu energie): Minți! Ai primit biletul meu?

NAE: Da.

MIȚA: Unde mi-e biletul? Arată biletul.

NAE (după ce se caută prin toate buzunarele): Pesemne că l-am pierdut.

MIȚA: L-ai pierdut? Unde l-ai pierdut?

NAE: Știu eu pe unde l-am pierdut? dacă știam că-l pierz, firește că nu-l pierdeam.

MIȚA: Nu știi pe unde l-ai pierdut?

NAE: Nu.

MIȚA (strașnică): Bibicule! Bibicule!

NAE: Ei?

MIȚA: Vezi tu sticluța asta? (Scoate din buzunar o sticluță mică și i-o arată.)

NAE: Ei, ce?

MIȚA: Știi ce are înăuntru?

NAE: Cerneală.

MIȚA: Nu cerneală, Năică… vitrion englezesc!

NAE (dându-se înapoi): Vitrion? ești nebună?

MIȚA: Da, vitrion! ți-e frică?

NAE: Firește că mi-e frică, na!

MIȚA: Pentru ce, dacă te știi curat?

NAE: Pentru că tu nu știi ce e vitrionul.

MIȚA: Ba da… e un fel de metal.

NAE: Nu știi ce poate face?

MIȚA: Ba da: pârlește, Năică, arde, Bibicule, momentan tot, tot, și mai ales ochii!

NAE: Dă-mi sticluța.

MIȚA: Aș!

NAE: Pentru ce să ții asemenea lucruri? pentru ce?

MIȚA (vrând să izbucnească): Pentru ce? Îmi trebuie.

NAE: Pentru ce îți trebuie?

MIȚA (izbucnind): Pentru ce? (Cu un gest mare, care face pe Nae să-și acopere ochii, dându-se repede înapoi.) Pentru dumneatale, musiu Năică, și pentru Didina dumitale!

NAE (pălind): Care Didină? tu știi ce spui!

MIȚA: Știi și d-ta mai bine decât mine; nu umbla cu mofturi, șarlatane. Care Didină, ai? Didina, pentru care mă traduci pe mine; Didina, pe care o iubești; Didina la care ai fost az-noapte, mizerabile!

NAE: Nu e adevărat, am stat acasă bolnav.

MIȚA: Minți! Adineaori spuneai că nu știi unde ai pierdut biletul. Să-ți spui eu: biletul meu l-a găsit în odaie la Didina d-tale respectivul ei.

NAE: Respectivul? Pampon?

MIȚA: Vezi! vezi! știi cum îl cheamă; da, unul înalt, bărbos, fioros, cu care o să ai a face chiar astăzi; pentru că s-a întâlnit cu mine aici, mi-a arătat biletul meu, și eu i-am declarat că omul cu traducerea este acela care mă traduce și pe mine (Nae se plimbă agitat), amantul meu, fidelul meu amant, căruia eu (obidită) i-am fost întotdeauna fidea.

NAE: Ce-ai făcut?

MIȚA: Pampon te caută să te omoare. A! dar până să-și răzbune el, am să vă omor eu, eu! pe Didina, pe tine, și pe mine! (Se trântește pe un scaun desperată și isterică și-și ascunde capul în mâini.)

NAE (apropiindu-se binișor de ea și căutând s-o mângâie): Mițo, neică, vino-ți în fire.

MIȚA: Lasă-mă! (Îl respinge.)

NAE (apucând-o în brațe și căutându-i buzunarul): Nu; nu te las, pentru că te iubesc… numai pe tine… te iubesc… numai… pe… tine. (A găsit buzunarul, a luat sticluța, se ridică repede și schimbând tonul:) Înțelege că e încurcătură la mijloc. Mi-ai pus pe nebunul de Pampon pe cap.

MIȚA: D-ta ți l-ai pus.

NAE: Vrei scandal cu orice preț?

MIȚA: Da (ridicându-se), vreau scandal, da… pentru că m-ai uitat pe mine, le-ai uitat pe toate: ai uitat că sunt fiică din popor și sunt violentă; ai uitat că sunt republicană, că-n vinele mele curge sângele martirilor de la 11 fevruarie (formidabilă), ai uitat că sunt ploieșteancă — da, ploieșteancă! Năică, și am să-ți torn o revoluție, da o revoluție… să mă pomenești!

NAE (cam zâmbind): Nu fi nebună! Ce-o să faci?

MIȚA (căutând sticluța în buzunar): Ce să fac? (N-o găsește; se uită rătăcită împrejur. Nae i-arată de departe, râzând, sticluța; ea dă un țipăt.) A! mi-ai furat sticluța, scamatorule! (Repezindu-se la el pe după mobile.) Dă-mi sticluța, șarlatane, mizerabile, infame! (Se aud bătăi tari în ușă.)

NAE: Taci! bate cineva!

IORDACHE (de afară): Deschideți! deschideți degrabă!

MIȚA: Nu vei deschide, până nu-mi dai sticluța! (Se pune în dreptul ușii. Nae o dă în lături, trage ivărul și deschide. Iordache intră repede.)

Scena X

ACEIAȘI, IORDACHE

IORDACHE: Vine Crăcănel turbat. S-a făcut scandal; l-a bătut ălălalt, care era aici. (Miții:) Ascunde-te. Vine!

MIȚA (apelpisită): Nu mai voi să știu de nimic. Să vie oricine. Voi scandal… voi să mor! (Se repede să ia un brici; Iordache se uită afară prin ușă.)

NAE (repezindu-se și smulgându-i briciul, o apucă de amândouă mâinile și o târăște spre dreapta): ’Aide dincolo să-ți dau sticluța.

MIȚA: Nu.

IORDACHE (de la ușă): Fugiți, iacătă-l, fugiți!

NAE: Haide! (Târăște pe Mița cu multă luptă și iese cu ea în odaia din dreapta, pe după paravan.)

Scena XI

IORDACHE, CRĂCĂNEL

CRĂCĂNEL (intrând prin fund, furios, cu pălăria stricată și tăvălită. Iordache se dă la o parte): A! asta nu, asta nu poate să rămâie jos! Ai mai pomenit d-ta una ca asta, dle?

IORDACHE: Ce, dle?

CRĂCĂNEL: Dle, adineaori știi că am plecat de aici.

IORDACHE: Da.

CRĂCĂNEL: N-apuc s-ajung în colț, și auz pe urmele mele: „Pst! pst! Bibicule!” Pe mine mă cheamă Telemac, Mache, nu mă cheamă Bibicul. Îmi văz de drum. Iar „Pst! pst! Bibicule!” Eu merg înainte. Când mă pomenesc că m-apucă cineva de la spate de guler. Mă întorc. Zice: „Te faci că n-auzi, Bibicule, ai?” Eu zic: „Nu mă cheamă Bibicul, dle, mă cheamă Telemac, Mache”. – „Bibicule – zice el – deodată; ești un mizerabil! ai făcut un abuz mare; ai înșelat o femeie, dar ai a face acuma cu un bărbat. De mult te caut. Avem să ne răfuim amândoi. Acu nu-i vreme, dar până una alta, ca să știi cu cine ai a face, poftim o arvună! N-apuc să răspunz, domnule, și șart! part! trosc! pleosc! patru palme: îmi turtește pălăria și mi-o aruncă cât colo. Până să mă aplec s-o ridic, infamul se suie într-o trăsură și pleacă. Chem sergentul… nimini! A! dar trebuie să știu cine este dobitocul ăsta smintit… trebuie să știu! Cum îl cheamă?

IORDACHE: Știu eu cine e ăla?

CRĂCĂNEL: Este mizerabilul care era adineaori aici cu d-ta, când am venit eu.

IORDACHE: Nu știu cum îl cheamă.

CRĂCĂNEL: Trebuie să știi, trebuie să-mi spui: nu plec de aicea până nu aflu; chem poliția, fac scandal! (Se plimbă făcând gesturi exasperate.)

Scena XII

ACEIAȘI, CATINDATUL, NAE, apoi PAMPON

CATINDATUL (Intră prin fund, cu mâna la falcă, văitându-se): A! a! a! m-a apucat rău… (Se trântește pe un scaun.)

IORDACHE: Și ai venit iar la doftoria lui Matei? nu mai merge, tânărule…

CRĂCĂNEL: Dle, înțelege odată și spune-mi…

NAE (ieșind din odaie și coborând): Ce e? Ce e? Ce e, domnule?

CRĂCĂNEL: Domnule! Un dobitoc, un infam, care era adineaori aici, m-a insultat cu palme pe mine, Mache, ca drept Bibicul…

NAE (aparte): Pampon a fost! (Către Iordache încet): Treci, dincolo, i-a venit rău nebunii. (Iordache iese iute la dreapta.)

CATINDATUL: A! a! a! (Se vârcolește pe scaun.)

NAE (Catindatului): Ce e? D-ta ce poftești?

CATINDATUL (sculându-se și arătându-și falca, hotărât): Știi s-o scoți? Scoate-mi-o!

NAE: Șezi. (Catindatul șade.)

CRĂCĂNEL: Domnule, n-am vreme de stat. Spuneți-mi cum îl cheamă.

NAE (alegându-și instrumentele): Nu știu, domnule, de unde vrei să știu eu numele la toți mușteriii! (Cătră Catindat:) A din fund de tot? (Catindatul dă din cap că da.) Dezleagă-te. (Catindatul face fasoane. Nae îl apucă cu putere și-l dezleagă.)

PAMPON (apărând în fund): Aha! Bibicule, iar d-ta! (Crăcănel se dă înapoi.)

NAE (cu un ochi la ce se petrece între Pampon și Crăcănel, și cu altul la Catindat, pe care îl ține cu putere, cercând să-i vâre mâna în gură, și care se zbate și nu vrea să se lase): Numai s-o văz! N-o scoț!

CRĂCĂNEL (înaintând un pas spre Pampon, făcându-și inimă și voind să-i dea fiori): Domnule! Mă cunoști d-ta pe mine?

PAMPON: Cum să nu, Bibicule! (Se apropie de Crăcănel, și vrea să-l apuce.)

CRĂCĂNEL (scăpând și ocolind pe după mobile): A! ajutor! poliție! vardist! (Pampon îl urmărește neîmpăcat; Crăcănel vrea să iasă prin dreapta, pe după paravan, se întâlnește piept în piept cu Iordache, care intră, și care-l respinge.)

NAE (care după o luptă a reușit să vâre mâna în gura Catindatului): Șezi binișor!

CATINDATUL (gemând cu gura înfundată și zvârcolindu-se): A! a! a!

IORDACHE (care a venit de după paravan, încet lui Nae): I-a venit pandaliile, era să-și taie gâtul cu briciul.

CRĂCĂNEL: E nebun! ajutor! poliție! vardiști! (Iese în fuga mare prin fund.)

PAMPON: Stai, Bibicule! (Iese furios după el.)

NAE (trăgând cu putere): Nu mișca! (După ce a tras, iese repede în dreapta, urmărit de Iordache.)

CATINDATUL (văitându-se cu mâna la falcă): A! a! a! Mi-a scos alta! Măsea nevinovată, domnule!

(Cortina)