Decorul actului întâi întocmai. Un moment, scena goală. Se aude o birje oprindu-se din goana mare în fund, apoi plecând peste un moment înapoi. Pe urmă se aude zgomotul unei chei deschizând broasca. Ușa se deschide de perete. În scenă întuneric adânc.
Scena I
DIDINA, NAE și IORDACHE, în costumurile de la bal, mascați, intră gâfâind prin fund. Apoi PAMPON, CRĂCĂNEL și CATINDATUL de-afară
NAE: În sfârșit, am ajuns. Aprinde o lampă.
DIDINA: Ne urmărește, trebuie să ne urmărească. (Iordache caută pe dibuite chibriturile pe o masă din fund și răstoarnă niște sticluțe.) A! m-ai speriat! (Iordache aprinde lampa; lumină în scenă.) Uf! (Își scoate masca; toți și le scot și le aruncă fiecare pe câte o masă.)
NAE: Iordache, scoate cheia d-afară și-ncuie degrab’ pe dinăuntru.
(Iordache execută ordinul.)
DIDINA: Sunt sigură că s-au luat după noi. O să fie un scandal mare… sunt nenorocită.
NAE: Lasă-i să vie, n-ai grijă; orișicum, avem pe unde scăpa.
DIDINA (lui Iordache, care coboară): Zici c-ai văzut dumneata când i-a aruncat cu vitrion în ochi?
IORDACHE: Am văzut eu, firește. A strigat odată: „Na, mizerabile!” și paf! (face gestul) și pe urmă a fugit prin lume.
NAE (desperat): Cum? Cum să scap de nebuna asta? Cum să mă cotorisesc de republicana? Vrea să mă bage în primejdie!
DIDINA: Ce scandal! O să mijlocească proces, poliție, procuror, și pe urmă la jurați. O să ne dea pân gazete! Să afle la sigur Pampon. Sunt compromentată. Mi-ai omorât viitorul, d-le Nae.
NAE: Bine, soro, vina mea este? păcatele mele!
DIDINA: Da, firește, vina d-tale. Dacă știai cu ce republicană apilpisită de Ploiești ai de-a face, nu trebuia să mă-ncurci pe mine.
NAE: Bine, neică.
DIDINA: Nu trebuia să mă-ncurci pe mine.
IORDACHE (care a stat în fund la ușă și a ascultat afară): St! Tăceți!
NAE: Ce?
DIDINA: Ai?
IORDACHE: Vine o birje. (Se aude o birje.)
DIDINA: Nu v-am spus că ne-a luat urma.
IORDACHE: Tăceți! (Toți ascultă; birja se oprește afară în fund.) S-a oprit aici.
NAE: Hait!
DIDINA: Ei sunt!
IORDACHE: Tăceți!
DIDINA: Să stingem lampa. (Merge în vârful degetelor în fund.)
NAE (lui Iordache): Scoate cheia din ușe! (Iordache scoate cheia. Se aud de afară glasul lui Pampon, al lui Crăcănel și al Catindatului.)
PAMPON (d-afară): E lumină! Sunt aici!
NAE, DIDINA, ȘI IORDACHE (coborând în vârful degetelor, misterios): St!
PAMPON (d-afară): Deșchideți!
CATINDATUL (d-afară): Ori spargem ușa! (Bătăi grozave.)
DIDINA (frângându-și mâinile): Sunt mulți! sparg ușa; îmi vine rău; mor!
NAE: Să fugim.
IORDACHE: ’Aide degrabă; e minunat! (Având o inspirație:) Să poftească să spargă ușa. Tii! Mare politică mi-a dat în cap… să poftească să spargă!
NAE: Sunt turbați (Se aud lovituri grele în broasca ușii.)
IORDACHE: Lasă, că-i potolesc eu!
DIDINA: ’Aide degrabă!
NAE: ’Aide! (Toți ies misterios degrabă prin ușa din dreapta.)
(Un moment scena goală; se aude lucrare la ușa din fund; ușa se clatină, se zguduie și în sfârșit cedează)
Scena II
PAMPON, CRĂCĂNEL, CATINDATUL în costumurile de la bal, fără măști. Catindatul e plin de pete negre pe tot obrazul; intrare fioroasă
PAMPON: A stins lumina!
CRĂCĂNEL: Cine are un chibrit?
CATINDATUL (se descheie la costum și scoate dedesubt din jiletcă chibrit de ceară; îl aprinde și îl ține în mână): Aici este la bărbierul unde mi-a scos măseaua nevinovată! De-aia adineaori, în bal, zicea să-mi mai scoață una.
PAMPON (care, la lumina chibritului, a dat ocol cu ochii în scenă): Nu mai încape vorbă, este aici. Aicea este Bibicul! (Crud:) Am să-l sfâșiu!
CRĂCĂNEL (scrâșnind din dinți, zguduind din cap): Cu dinții! Cu dinții am să-l rup! După ce e caz de traducere dublă, ne mai duce din încurcătură în încurcătură; își bate joc de noi. Cu dinții!
PAMPON (arătând pe Catindatul, care schimbă chibriturile, – când se stinge unul, aprinde altul): Toată încurcătura devine de la dumnealui.
CATINDATUL: De la mine?
CRĂCĂNEL: Da, de la dumneata.
CATINDATUL: Cum de la mine?
CRĂCĂNEL: Se înțelege.
PAMPON: Pentru ce ți-ai schimbat costumul? pentru ce ai luat costumul turcului!
CATINDATUL: Nu mi-ai spus d-ta că e nenea Iancu în bal.
(Schimbă chibritul.)
PAMPON: Ei! ș-apoi?
CATINDATUL: Cum, ș-apoi? Dacă mă prindea nenea Iancu în bal, mă lua la Ploiești, îmi omora cariera de la percepție.
CRĂCĂNEL: Și cel puțin dacă am fi siguri, sigurisimi că-i aici! (către Catindatul) pentru că d-ta ca un zevzec ce ești.
CATINDATUL: Pentru ce mă faci zevzec, dle?
CRĂCĂNEL: Pentru că dacă nu tachinai, nu se-ntâmpla ce s-a-ntâmplat.
CATINDATUL: Ce să-ți fac? Nu ți-am spus că nu mă pot stăpâni? Când mă magnetizez, eu tachinez strașnic. Și nenea Iancu tachinează când are magnet, toți ai noștri tachinează… da nu ca mine.
CRĂCĂNEL: Vezi! Vezi că ești zevzec, dle?
PAMPON: Are dreptate… pentru că d-ta ți-ai schimbat costumul cu o mască, care nu știi măcar ce fel de persoană e.
CATINDATUL: Dacă nu și-a scos masca? Nu ți-am spus că vorbea de măsele? era bărbier.
PAMPON: Eu vă spun că sunt aici. Nu ne-am ținut noi după birja lor? Birja lor nu s-a oprit aici? Nu s-a-ntors înapoi? N-am oprit noi birjarul care-i adusese? Nu s-a-ntors el cu noi și ne-a arătat că aici i-a lăsat, pe doi bărbați și o damă?
CRĂCĂNEL: Da!
PAMPON: Aici sunt, aici, ascunși. Trebuie să fie aici o lumânare, o lampă. Cine a fost aici, pentru ce a fugit când am venit noi? că a fost cineva aici.
CATINDATUL (aprinzând alt chibrit și mergând la masa unde sunt două lămpi): Aha! iacătă o lampă.
CRĂCĂNEL: Aprinde-o!
CATINDATUL (pune mâna pe sticlă, o scoate și o aruncă jos): Pfu! frige!
CRĂCĂNEL: Ai spart țilindrul!
CATINDATUL: M-a fript!
PAMPON (repede): Vezi! vezi! e stinsă acuma de curând: a stins-o adineaori când eram noi la ușe.
CATINDATUL (aprinde alt chibrit și apucă cu mâna învelită în pulpana hainei țilindrul de la o altă lampă, pe care o aprinde. Lumină în scenă. Vede o mască pe masă): Iacătă o mască!
CRĂCĂNEL (la altă masă): Aici încă una!
PAMPON (găsind a treia mască): Încă una! Trei! Sunt aici! (Examinând masca.) Este scoasă acum de pe obraz… e caldă… e asudată! (O miroase tare.) Asta e masca Didinii! I cunosc mirosul. Să-i căutăm; aici sunt. (Miroase încă o dată tare masca.) A! a! data asta, Bibicule, nu mai scapi!
CRĂCĂNEL: Trebuie să punem mâna pe el!
CATINDATUL: Trebuie să-mi dea costumul meu!
PAMPON (fioros): Am să-l sfâșiu.
CRĂCĂNEL (scrâșnind dinții): Cu dinții am să-l rup! cu dinții!
CATINDATUL (punând mâna la falcă): Eu nu pot să-l rup cu dinții, dar trebuie să-mi dea costumul meu! (Toți caută în toate părțile, pe sub mobile, pe care le răstoarnă pe după paravan.)
PAMPON (având ușa din dreapta): O ușe! p-aici! (Dă cu piciorul tare în ușă, ușa se deschide, el se repede afară în odăiță, urmat de Crăcănel și Catindatul; se aude răsturnare de mobile în dreapta.)
Scena III
IORDACHE în costum de oraș, IPISTATUL, doi SERGENȚI de noapte, apoi PAMPON, CRĂCĂNEL și CATINDATUL
IORDACHE (intrând și oprindu-se în ușă, arată dezordinea din prăvălie Ipistatului: cu ton dezolat): Iaca, domnule, iaca în ce hal e prăvălia!
IPISTATUL (grav): Nu-i nimenea.
IORDACHE: Pesemne a fugit! (Se aude alt zgomot în odaie.) Scotocesc în odaie! să nu fugă pe fereastră!
IPISTATUL (sergenților): După ei degrab’! (Sergenții, Ipistatul și Iordache se reped spre odaie; în momentul ăsta intră Crăcănel și Pampon.) Stați! Puneți mâna pe ei! (Sergenții înhață cu putere unul pe Pampon și altul pe Crăcănel.)
CRĂCĂNEL: Poliția!
CATINDATUL (care a scos și el capul pe ușă, să intre): Poliția!
(Își trage repede capul înapoi; Iordache merge repede în odaie.)
PAMPON (zbătându-se în mâinile sergentului): Pentru ce, domnule?
IPISTATUL (bătând din picior și din mână, aspru): Vorrrbă! Ce căutați noaptea în prăvăliile negustorilor?
CRĂCĂNEL: Căutăm o persoană.
PAMPON: Da, o persoană.
IPISTATUL (același joc mai aspru): Vorrrbă! Ce persoană?
CRĂCĂNEL: Pe Bibicul.
PAMPON: Pe Bib.
IPISTATUL (același joc mai aspru): Vorrrbă!
IORDACHE (intrând repede din dreapta, cu gura mare): Cum Bibicul, ce Bibicul, care Bibicul, domnule? Mofturi! Aici nu șade Bibicul… știe d. subcomisar cine șade aicea. Ia-i, d-le subcomisar, sunt pungași!
PAMPON (ținut strâns de sergent): Eu pungaș?
CRĂCĂNEL: Noi pungași! Așa umblă pungașii îmbrăcați?
IPISTATUL (și mai aspru, același joc crescendo): Vorrrbă! Dar oamenii de treabă așa umblă? Pe unde ați intrat?
CRĂCĂNEL: Pe ușe.
PAMPON: Da, pe.
IPISTATUL (foarte aspru): Vor… vorrrbă!
IORDACHE: Da, pe ușe. Da întreabă-i d-ta cum a intrat pe ușe. A spart-o, dle. Eu eram în odăiță dincolo; am simțit că sparge cineva ușa; de frică să nu m-apuce în casă să mă omoare, am ieșit pe dincolo pe fereastră ca să dau de știre la secție.
CRĂCĂNEL: Nu-i adevărat! noi.
PAMPON: Am văzut.
IPISTATUL (aspru rău de tot): Vor… vorrrbă! (Sergenților:) Haide! luați-i la secție! (Sergenții împing pe Crăcănel și Pampon.)
CRĂCĂNEL: Dle subcomisar, îmi pare rău. (Sergentul îl împinge.) Nu! nu da brânci, domnule!
IPISTATUL (grozav de aspru): Vorrrbă! (Sergenților): Haide odată!
PAMPON (împins de sergent): Da, da’ nu scapă Bibicul cu asta. (Sergentul îl împinge.) Nu! nu da brânci, domnule!
IPISTATUL (scrâșnind din dinți): Vorrrbă! La secție! (Sergenții scot, prin fund, în brânci pe Pampon și pe Crăcănel.)
IPISTATUL (merge după ei până la ușă; și cum au ieșit, el se întoarce repede înapoi, și cu tonul foarte dulce): Iordache… știi de ce venisem eu?
IORDACHE: Cum să nu știu, dacă ți-am făcut denunțul să-i iei.
IPISTATUL: Nu, știi, așa vine vorba. Uite ce vream să te rog eu: am o listă de lotărie. (Scoate o listă mare.)
IORDACHE: Iar?
IPISTATUL: Un franc numărul… mai sunt numai trei numere!
IORDACHE: Ce?
IPISTATUL: Un portabac cu muzică: are două cântece. (Scoate portabacul și-l face să cânte.)
IORDACHE: Bine, ăsta parcă-l mai puseseși o dată la lot; aveam și eu un număr.
IPISTATUL: Da, s-a tras, la Anul Nou.
IORDACHE: Ei?
IPISTATUL: Am câștigat-o eu; oprisem și eu un număr. Acu o pun iar, voi să-mi mai încerc norocul. Mă rog ție, nu mă refuza, pune și tu unul… să le completăm odată.
IORDACHE (îi dă un franc și scrie): Iaca.
IPISTATUL (strânge lista, o bagă în buzunar și plecând): Mersi, neică.
IORDACHE (după el): Ia vezi, nu da drumul negustorilor ălora până nu venim eu ori d. Nae; să vedem, să nu ne fi luat ceva din prăvălie.
IPISTATUL (oprindu-se în ușă cu intenție foarte fină): Vor… vorrrbă! Las’ pe mine, regulez eu. (Iese învârtindu-și muzica.)
Scena IV
IORDACHE singur, apoi CATINDATUL
IORDACHE: Haha! i-am lucrat. Să vedem cum are să prinză politica; eu i-am băgat, el să-i scoață; eu i-am regulat, el să-i scape. Până una-alta, să vedem de urâtul de dincolo. (Merge la ușa din dreapta.) Haide, vino!
CATINDATUL (foarte sfios, intră): S-a dus?
IORDACHE: S-a dus.
CATINDATUL (tremurând): Dacă mă ducea la poliție?! Să afle nenea Iancu că m-a dus la poliție!
IORDACHE: Care nenea Iancu?
CATINDATUL: Nu ți-am spus? Nenea Iancu, bogasierul, din Ploiești. Închipuiește-ți, domnule, să afle nenea Iancu că m-a dus la poliție!
IORDACHE: Las-o asta; te mai doare obrazul?
CATINDATUL: De ce? de măsea? Aș! Am magnetizat-o!
IORDACHE: Nu de măsea, de vitrion.
CATINDATUL: Ce vitrion?
IORDACHE: Care ți l-a aruncat în ochi la bal.
CATINDATUL: Mi-a aruncat și cu vitrion? Cine mi-a aruncat cu vitrion?
IORDACHE: Dama, de! Uite, ești plin de pete.
CATINDATUL: Aș! aia a fost cerneală violentă, am cunoscut-o după miros; m-a stropit și-n gură; îi cunosc gustul: cerneală violentă. Știi, la noi la percepție, când pic cerneală pe concept… o dată cu limba! (scoate limba și arată cum linge hârtia) o șterg. Da închipuiește-ți d-ta, domnule, să afle nenea Iancu că m-a dus la poliție!
IORDACHE: Cine strică? D-ta. Ce cauți să te amesteci cu vagabonții, cu zamparagiii, cu pungașii… să spargi uși și să intri noaptea în prăvăliile oamenilor?
CATINDATUL: Zicea că să găsim pe Bibicul.
IORDACHE: Mofturi!
CATINDATUL: Bibicul, care mi-a luat în bal costumul meu și mi l-a dat pe ăsta de turc. (Dezolat:) Trebuie să-l găsesc, să-mi dea costumul meu; trebuie să mi-l dea… nu pot să plec fără costumul meu.
IORDACHE: Stăi, domnule, ce poftești d-ta? Costumul? Ți-l găsesc eu, ți-l dau eu mâine, poimâine, îți dau eu garanție, să m-apuci pe mine, na! Ce mai vrei?
CATINDATUL (foarte dezolat): Îmi trebuie acuma. Cu costumul ăsta de turc nu mă pot duce să-mi iau hainele mele. Nenea Iancu m-a căutat la bal, o să mă caute, o să m-aștepte acasă. Cum să dau ochii cu nenea Iancu așa turc? Mă ia la Ploiești, îmi zdrobește cariera de la percepție.
IORDACHE: Aș! vorbă!
CATINDATUL: Și nu-mi poci lua înapoi hainele nemțești, nu mă poci duce mâine dimineață la canțilerie.
IORDACHE: Ei, o să lipsești o zi, ce lucru mare! tot zici că nu primești leafă.
CATINDATUL: Mă destituie, nu se poate să lipsesc.
IORDACHE: Ascultă-mă pe mine, măi omule; ’ai mai întâi să tragem clopoțelul la o spițărie; trebuie să-ți cureți obrazul; nu se poate să te duci în lume așa pârlit.
CATINDATUL: E rău de tot?
IORDACHE: Ești ciuruit; numai în albul ochilor n-ai.
CATINDATUL: Îi închisesem de frica lui nenea Iancu… are palmă grea…
IORDACHE: Vino degrabă cu mine; cunosc eu un spițer care scoate cerneala cum scoatem noi măselele, odată…
CATINDATUL: Aoleo!
IORDACHE: Vino degrabă, nu mai sta; poate te așteaptă nenea Iancu. (Suflă în lampă și-l ia pe Catindatul să plece cu el. Întuneric.)
CATINDATUL: ’Aide… (Ieșind.) Dar fă-ți idee, domnule, să afle nenea Iancu că m-a dus la poliție!… (Ies, închizând bine ușa.)
Scena V
MIȚA singură în costumul de la bal, apoi DIDINA asemenea
MIȚA (venind din dreapta pe dibuite): Am găsit fereastra din odăiță deschisă și am intrat… L-am nemerit? Ori nu l-am nemerit? Da, trebuie să-l fi nemerit. Da, sunt o cremenală… (Se retrage pe dibuite după paravan.)
DIDINA: Mare istorie!… Am înghețat așteptând afară în frig; a trebuit să intru înapoi pe fereastră. Nae trebuie să vie numaidecât cu Pampon. Trebuie să pândesc când or intra aici, să ies pe fereastră, și pe aici mi-e drumul… Să poftească pe urmă d. Pampon acasă în costum de bal… să-l judec eu…
MIȚA: Auz mișcând… e cineva…
DIDINA: S-aprinz o lampă… (Merge pe dibuite la masa cu lămpile.)
MIȚA: Desigur e cineva…
DIDINA (a găsit chibriturile și aprinde lampa): Așa…
MIȚA: A! (Aparte:) O femeie! Dama de verde! (Tare:) A! în sfârșit!
DIDINA (dând un țipăt de surprindere, se întoarce): A! (Aparte:) E republicana!
MIȚA (fierbând): V-ați speriat? Pardon! Mă recomand: Mița Baston.
DIDINA (cu contenență): Mersi! și eu, Didina Mazu.
MIȚA (jocul crescendo): Ce cauți aici, madamo?
DIDINA (cu un ton mai sus): Da d-ta, ce cauți aici, madamo?
MIȚA (jocul crescendo): Eu sunt la amantul meu!
DIDINA (foarte de sus): Și eu sunt la amantul meu!
MIȚA (izbucnind): La amantul d-tale?… Amantul d-tale… a fost… era… este… amantul meu! D-ta, ca o infamă, mi l-ai răpit! (Luând o poză de atac și cu tonul tragic:) Una din noi două trebuie să moară.
DIDINA (pregătindu-se de luptă): Să vedem care… Poftim!
(Mița se repede turbată la Didina, care se repede și ea și o întâmpină. Amândouă țipă și se încleștează spunând, una de alta.)
Scena VI
ACELEAȘI, NAE
NAE (apărând în fund, rămâne o clipă încremenit): Să nu dați la oglinzi, că sunt cu chirie! (Apoi, repezindu-se între cele două femei, le descleștează și le împinge pe una într-o parte, pe alta într-alta.)
DIDINA (căzând d-a-ndăratele pe un scaun și leșinând): A! a! a!
(Nervi.)
MIȚA (același joc): A! a! a! (Nervi.)
NAE: Asta e curat ca la Norma… Acu-i acu!… (Se repede și le zguduie când pe una, când pe cealaltă.)
DIDINA (deșteptându-se brusc): Unde-i republicana?
MIȚA (asemenea): Unde-i infama? (Se repede iar una spre alta.)
NAE (oprindu-le la mijloc): Iar? Bre, femeilor, veniți-vă-n fire. Vine Pampon! Vine Crăcănel!
DIDINA: Pampon?
MIȚA: Crăcănel?
NAE: Da, Pampon și Crăcănel. I-am scăpat eu de la secție, unde erau închiși! Am pus la cale toate… Drept mulțumire, Pampon, Crăcănel și Ipistatul vin aici acum să facă cinste; s-a dus să cumpere vin și mezeluri. Nu mai e vreme de mofturi! (Didinii:) Vrei să te lase Pampon?
DIDINA (repede): Ba nu! (Didina merge în fund și ascultă afară.)
NAE (Miții): Vrei să-l lași pe Crăcănel?
MIȚA (tristă): Ah! l-aș lăsa pe Mangafaua pentru tine… dar nu pot; trebuie mai întâi să-mi fac o carieră.
NAE: Fă-ți-o!
MIȚA: Am fost să intru la telegraf.
NAE: Electrică ploieșteancă! Ei, și?
MIȚA: Nu m-a primit.
NAE: Pentru ce?
MIȚA: Zice că n-am încă vârsta. (Didina coboară.)
NAE: Vezi! apoi nu e mai bun Crăcănel, că nu mai întreabă de vârstă? ’Aide, ’aide! Fiți fete cuminte, că pe urmă mă supăr pe amândouă.
MIȚA: Dar Crăcănel a aflat. Mangafaua știe tot.
NAE: Nu a aflat nimic, nu știe nimic.
MIȚA: A aflat de la Pampon.
NAE: Nimic!
DIDINA: Și Pampon știe bine.
NAE: Apoi dacă n-ascultați. Trebuie să vă spun cum i-am liniștit, ca să știți și voi ce să spuneți, cum s-o potriviți. ’Aide, să nu dea peste noi aici. (Le apucă pe amândouă cu câte o mână și pornește cu ele spre dreapta; Iordache intră.)
IORDACHE (din fund): Vin! Sunt la colț!
NAE: La colț? ’Aideți să punem odată la cale încheiarea comèdiei ăștia. (Nae, Didina și Mița ies, dreapta.)
Scena VII
IORDACHE, apoi PAMPON și CRĂCĂNEL, cu butelci, pachete de mezeluri și franzele la subsuoară, apoi NAE
IORDACHE (căzând obosit pe un scaun): De azi-dimineață! de azi-dimineață, asta merge într-una așa! Ce goană! Ce goană turbată! Doamne! Doamne, isprăvește odată istoria asta! Sunt trei după douăsprezece și mă leșin de somn și d-a-mpicioarele!
PAMPON (intrând cu Crăcănel): Haha! Domnule Iordache.
CRĂCĂNEL: Ei! domnule, ai văzut că nu suntem pungași. Stăpânul d-tale, d. Nae, în persoană, ne-a scos de la secție.
IORDACHE: Da, domnule Crăcănel.
CRĂCĂNEL: Nu mă cheamă Crăcănel; mă cheamă Mache Razachescu.
(Pune ce a adus pe masă.)
PAMPON (același joc): Foarte urât din partea d-tale să te porți astfel! Noi venisem aici pentru Bibicul, nu pentru ce credeai d-ta: nu avem de un astfel harahterul.
IORDACHE: Măcar d-ta să fii ăla, să găsești noaptea despre ziuă în prăvălia d-tale.
PAMPON: Eu n-am prăvălie, domnule: eu nu sunt cupeț, sunt particoler.
IORDACHE: Știu, da zi că ai… să găsești trei oameni necunoscuți.
CRĂCĂNEL: Așa e, bine zici, trei. Ce s-a făcut urâtul ăla micul… pârlitul… fratele lui nenea Iancu bogasierul? Pe el pentru ce nu l-a luat la secție?
PAMPON: Pesemne a fugit ca un laș.
CRĂCĂNEL: Iaca, mie nu-mi pare rău de ce s-a întâmplat, dacă oi câștiga portabacul cu muzică.
IORDACHE (repede): Ați pus și d-voastră la lotăria ipistatului?
PAMPON: Mai era două numere; unul l-am pus eu, și unul amicul.
IORDACHE (aparte): S-a complectat? A murit francul!
PAMPON: Domnul Nae unde este?
IORDACHE: Mi se pare că e dincolo în odaie, să vedem. (Merge pe după parvan; către Nae, care intră din dreapta:) Sunt aici, te așteaptă. Așa-i că a prins bine politica mea? Femeile s-au dus?
NAE: Da, dar o să se întoarcă numaidecât; am regulat bine chestia.
IORDACHE: Cum?
NAE: Ai să vezi… treci la pod în față, și așteaptă-le. (Trece în scenă; Iordache iese repede în fund.) Ehei! Salutare, neică!
PAMPON (vesel, strângându-i mâna): Salutare și frăție!
CRĂCĂNEL (vesel, dar solemn, îl apucă de mână): Mersi, neică, ești un bărbat, drept să-ți spui, nu că ești frizer, dar ești galant.
PAMPON: Da, foarte galant!
CRĂCĂNEL: Ne-ai făcut și mie și prietenului mare bunătate: amândoi o să-ți rămânem foarte recunoscători de câte ai făcut pentru noi. (Îi strânge mâna călduros.)
NAE: N-aveți de ce! îmi pare rău… datoria; se-ntâmplase la mine-n casă.
PAMPON: ’Aida de! Nu! ce-i drept e drept, neică, ai făcut mult pentru noi.
CRĂCĂNEL (vesel): Și care va să zică Bibicul erai d-ta, ’ai? Bată-te să te bată!
NAE: Vezi bine!
CRĂCĂNEL: Și Mangafaua nu eram eu?
NAE: Aș! Mangafaua era unchiul fetii, epitropul.
CRĂCĂNEL: Bată-te să te bată. (Râde.)
PAMPON: Și închipuiește-ți, neică Năică, dacă te întâlneam azi-dimineață, când am venit întâi aici, îmi spuneai numaidecât cum a devenit chestia de ai înfășurat borcănelele cu pomadă, care le-a cumpărat de aici Didina, în ale două bilete… și ne lămuream, frate. Dar eu, prost! Să nu-mi dea în gând să întreb măcar pe Didina. Biata Didina!
CRĂCĂNEL (aparte): Auzi d-ta! și eu gândeam că e biletul Miții.
Scena VIII
ACEIAȘI, IPISTATUL, apoi IORDACHE, apoi DIDINA și MIȚA, amândouă în haine de oraș
IPISTATUL (intrând repede din fund): S-a tras lotul. Acum l-am tras!
PAMPON: Ei?
NAE: Știu cine l-a câștigat.
IPISTATUL (cu multă naivitate): Iar eu, domnule, închipuiește-ți noroc!
NAE (aparte): A murit francul!
PAMPON: Tii! Păcat!
CRĂCĂNEL: Rău îmi pare. (Se aude uruitul unei birji, care se oprește în fund.)
NAE: St! Tăceți, mi se pare că s-a oprit aici o birjă.
PAMPON: Da.
IORDACHE (venind repede din fund): Două dame, vin două dame.
NAE (naiv): Două dame? Ce să caute la mine două dame?
CRĂCĂNEL: Două dame?
PAMPON: Nu cumva?
DIDINA (intrând furioasă prin fund): A! dle Iancule, în sfârșit!
(Iordache, Ipistatul și Nae la o parte vorbesc încet.)
PAMPON: Didina! (Mița intră furioasă și se oprește cu brațele încrucișate în fund.)
CRĂCĂNEL: Mița? (Caută să se ascunză undeva.)
MIȚA (coborând la el): Nu te-ascunde, bibiloiule! gândeai că nu o să te prinz, ’ai? De când te pasc, gândești? Aici e la Ploiești, ’ai? În costum de bal, ’ai? (Mița lângă Crăcănel îl judecă încet și-l zguduie; Nae după parvan; Iordache și Ipistatul cară mezelurile și butelcile în odaia din dreapta.)
DIDINA: De azi-dimineață de când ai plecat de acasă, câte ceasuri sunt? știi?
PAMPON: Îți spui eu acasă ce a fost.
CRĂCĂNEL: Mițo, Mițo, îți spui acasă.
MIȚA: Nici un cuvânt mai mult! ’aide!
DIDINA: ’Aide acasă!
PAMPON: Frate, a fost încurcătură, înțelege.
CRĂCĂNEL: Da, o încurcătură.
NAE (ieșind de după parvan): Se înțelege c-a fost o încurcătură, cum se-ntâmplă totdeauna în carnaval. Ei! d-ale carnavalului! Să-mi dați voie, coconițelor, să vă isplic eu încurcătura pe larg la masă.
(Crăcănel și Pampon foarte mulțumiți.)
FEMEILE: La masă?
NAE: Da, la masă. Noi, între bărbați, pusesem de gând să îmbucăm ceva aicea la noi. Dincolo e cald, masa pusă așteaptă. Crez că nu o să capăt un refuz.
MIȚA (cu tonul de refuz, înțepată): Mersi, musiu, de invitație.
CRĂCĂNEL (strălucitor): Mițo, să mă vezi cu ghete de brunel cu bizeț pe catafalc! (Încet:) Frizer, frizer, da’ nu știi ce băiat galant e.
PAMPON (Didinii): Dacă mă iubești.
Scena IX
ACEIAȘI, CATINDATUL, curat la față, tot în costumul de turc
CATINDATUL (intrând din fund triumfător): M-a curățat spițerul!
DIDINA (încet): Cine-i ăsta?
PAMPON (tot așa): Lasă că-ți spui eu. (Didina râde.)
CRĂCĂNEL (Miții): Ăstuia i-a dat o nebună la bal cu o sticluță cu doftorii în ochi!
MIȚA (repede): Și nu l-a ars?
CRĂCĂNEL: Aș! era un fel de cerneală violentă. (Didina trece lângă Nae; Mița și toți ceilalți se grupează în jurul Catindatului și-l examinează.) Le-a scos toate?
CATINDATUL: Toate, uite-te. Îți dau un franc pe una.
MIȚA (aparte): M-a-nșelat spițerul… mai bine!
NAE (încet Didinii): Mâine seară la cinci.
DIDINA (asemenea): Bine!
NAE (asemenea): Nu bine, negreșit! (Didina trece și ea să examineze pe Catindatul.)
PAMPON: Nu se mai cunoaște deloc.
IORDACHE: Da’ deloc. (Trece în odaia din dreapta.)
CATINDATUL: Închipuiește-ți să mă fi văzut nenea Iancu în halul ăla. (Toți îl examinează.)
MIȚA (încet lui Nae): Ați șoptit? Ce ți-a șoptit? Ce i-ai șoptit?
NAE (asemenea): Ești nebună? iar începi? Așteaptă-mă mâine la opt seara.
MIȚA: Da. (Se duc amândoi și ei lângă Catindatul.)
CRĂCĂNEL (uitându-se în ceafa Catindatului): Aha! iaca una a rămas în ceafă; adu francul.
CATINDATUL: Las-o aia; aia e de la noi de la percepție; știi, am obicei, după ce scriu, șterg condeiul; îl dau pân păr. (Face gestul la ceafă; toți râd.)
IORDACHE (venind din dreapta): Dacă poftiți, masa e gata.
CATINDATUL: Masa? Care va să zică (lui Nae) ne-ncurcăm iar?
NAE: Cu plăcere, neică.
PAMPON: ’Aida la masă.
CRĂCĂNEL: ’Aida! (Toți au pornit spre dreapta; Didina cu Pampon, Mița cu Crăcănel, Nae cu Catindatul, Iordache cu Ipistatul.)
CATINDATUL (punând mâna repede la falcă, dă un țipăt): Ai!
(Se oprește și se întoarce în loc; toți fac asemenea.)
TOȚI: Ce e?
CATINDATUL (umblând agitat): Pfu! Pfu! Pfu! Iar m-a apucat; dar rău; rău de tot! (Către Iordache, hotărât:) Știi s-o scoți? Scoate-o.
(Toți privesc pe loc.)
IORDACHE: Lasă că-i știu eu leacul ei; eu i sunt popa… de la Matei citire. (Se repede la masa din fund, ia o pereche de foarfeci mari și vine cu ele încruntat, clănțănându-le ca la tuns; Catindatului:) Șezi!
(Catindatul șade; Iordache cu foarfecele clănțănind îl amenință să i le bage pe gât.)
CATINDATUL (ridicându-se înseninat): Mersi, neică, mi-a trecut! (Toți pornesc veseli și râzând spre dreapta.)
(Cortina)