Capitolul VII

„Mâine dispărem în necunoscut”

Nu-i voi plictisi pe cei la care ar putea ajunge această povestire cu descrierea călătoriei noastre luxoase pe pachebotul liniei Booth și nici nu voi istorisi săptămâna petrecută la Para, afară doar de a mulțumi companiei Pereira da Pinta pentru marea bunăvoință cu care ne-a ajutat să ne adunăm echipamentul. Voi pomeni, de asemenea, numai în treacăt călătoria noastră pe fluviu, în susul unei ape largi, domoale, de culoarea argilei, într-un vapor cu puțin mai mic decât acela care ne purtase peste Atlantic. În cele din urmă, am trecut prin strâmtoarea de la Obidos și am ajuns în orașul Manaos. Aici, domnul Shortman, reprezentantul Companiei Comerciale Britanice și Braziliene, ne-a scăpat de puținele desfătări ale hanului local. La moșia lui primitoare ne-am petrecut timpul până în ziua când ne era îngăduit să deschidem scrisoarea cu instrucțiuni încredințată nouă de profesorul Challenger. Înainte de a ajunge la întâmplările surprinzătoare din ziua aceea, aș dori să schițez mai limpede portretul tovarășilor mei din această întreprindere și al ajutoarelor pe care ni le adunasem deja în America de Sud. Vorbesc fără ocolișuri și las la aprecierea dumneavoastră, domnule McArdle, felul în care veți folosi materialul meu, întrucât acest raport trebuie să treacă prin mâinile dumneavoastră înainte de a ajunge la lume.

Realizările științifice ale profesorului Summerlee sunt prea bine cunoscute ca să mai fie nevoie să le înșir. Este mai bine înzestrat pentru o expediție anevoioasă de felul acesta decât s-ar crede la prima vedere. Trupul lui înalt, slab și vânos nu cunoaște oboseala, iar purtarea lui seacă, pe jumătate sarcastică și adesea cu totul lipsită de bunăvoință nu se schimbă odată cu împrejurările. Deși se află în al șaizeci și șaselea an al vieții, nu l-am auzit niciodată să se plângă de greutățile pe care a trebuit să le înfruntăm din când în când. Socotisem că prezența lui avea să îngreuneze expediția, dar, în fapt, sunt acum pe deplin convins că puterea lui de a îndura este tot atât de mare ca a mea. Din fire este acru și sceptic. Încă de la început nu și-a ascuns niciodată convingerea că profesorul Challenger este un șarlatan desăvârșit, că ne-am îmbarcat cu toții într-o absurdă vânătoare de himere și că nu ne așteaptă decât dezamăgiri și primejdii în America de Sud, cărora le va răspunde în Anglia o batjocură pe măsură. Acestea sunt părerile cu care ne-a umplut urechile de la Southampton până la Manaos, schimonosindu-și cu patimă trăsăturile subțiri și clătinându-și barba rară, ca de țap. De când am coborât de pe vapor, a găsit o oarecare mângâiere în frumusețea și felurimea insectelor și păsărilor din jur, căci se dăruiește științei din toată inima. Își petrece zilele hoinărind prin pădure cu pușca de vânătoare și plasa de fluturi, iar serile pregătind pentru colecție numeroasele exemplare pe care le-a adunat. Printre ciudățeniile lui mai mărunte se numără nepăsarea față de îmbrăcăminte, lipsa de curățenie a trupului, firea lui nemaipomenit de distrată și patima de a fuma dintr-o pipă scurtă de rădăcină de erică, pe care rareori o scoate din gură. În tinerețe a luat parte la mai multe expediții științifice — a fost cu Robertson în Papua —, iar viața de tabără și de canoe nu-i este deloc nouă.

Lordul John Roxton are unele trăsături comune cu profesorul Summerlee, iar în altele cei doi sunt tocmai contrariul unul altuia. Este cu douăzeci de ani mai tânăr, dar are ceva din același trup uscățiv și osos. Cât despre înfățișare, îmi amintesc că am descris-o în partea povestirii mele pe care am lăsat-o la Londra. Este deosebit de îngrijit și de meticulos în obiceiuri, se îmbracă întotdeauna cu mare grijă, în costume albe de doc și cizme înalte, cafenii, împotriva țânțarilor, și se bărbierește cel puțin o dată pe zi. Ca majoritatea oamenilor de acțiune, este laconic și cade ușor pe gânduri, dar răspunde întotdeauna îndată la o întrebare sau intră în vorbă, vorbind într-un chip ciudat, sacadat, pe jumătate glumeț. Cunoștințele lui despre lume, mai ales despre America de Sud, sunt uimitoare, iar în posibilitățile călătoriei noastre are o credință deplină, pe care rânjetele profesorului Summerlee n-o pot zdruncina. Are un glas blând și o purtare liniștită, dar în spatele ochilor lui albaștri, scânteietori, se ascund o putință de mânie năprasnică și o hotărâre neînduplecată, cu atât mai primejdioase cu cât sunt ținute în frâu. Vorbea puțin despre propriile isprăvi din Brazilia și Peru, dar pentru mine a fost o revelație să văd ce însuflețire stârnea prezența lui printre băștinașii de pe malurile fluviului, care îl socoteau apărătorul și ocrotitorul lor. Isprăvile Căpeteniei Roșcate, cum îi spuneau ei, ajunseseră legende în rândurile lor, dar faptele adevărate, din câte am putut afla, erau îndeajuns de uimitoare.

Se întâmplase că, în urmă cu câțiva ani, lordul John ajunsese în acel ținut al nimănui alcătuit de granițele pe jumătate statornicite dintre Peru, Brazilia și Columbia. În această regiune întinsă crește din belșug arborele sălbatic de cauciuc și, ca în Congo, a devenit pentru băștinași un blestem care nu poate fi asemuit decât cu munca lor silnică sub spanioli, în vechile mine de argint din Darien. O mână de metiși ticăloși stăpâneau ținutul, îi înarmau pe indienii care îi sprijineau și îi prefăceau pe ceilalți în sclavi, îngrozindu-i cu cele mai neomenești chinuri ca să-i silească să adune cauciucul, care era apoi dus pe apă, în josul fluviului, până la Para. Lordul John Roxton a protestat în numele nenorocitelor victime și, drept răsplată pentru osteneala lui, nu s-a ales decât cu amenințări și insulte. Atunci i-a declarat război în toată regula lui Pedro Lopez, căpetenia stăpânilor de sclavi, a luat în slujba sa o ceată de sclavi fugari, i-a înarmat și a purtat o campanie care s-a încheiat când l-a ucis cu mâna lui pe vestitul metis și a nimicit sistemul pe care acesta îl întruchipa.

Nu-i de mirare că bărbatul roșcat, cu glas mătăsos și purtare degajată, era privit acum cu viu interes pe malurile marelui fluviu sud-american, deși simțămintele pe care le stârnea erau, firește, amestecate: recunoștința băștinașilor era egalată de dușmănia celor care voiau să-i exploateze. Un folos al experiențelor lui de odinioară era că vorbea curgător Lingoa Geral, graiul acela aparte, alcătuit o treime din portugheză și două treimi din limbile indienilor, care este răspândit în toată Brazilia.

Am spus mai înainte că lordul John Roxton era un împătimit al Americii de Sud. Nu putea vorbi despre ținutul acela măreț fără înflăcărare, iar înflăcărarea lui era molipsitoare; așa neștiutor cum eram, îmi ținea atenția trează și îmi stârnea curiozitatea. Cât mi-aș dori să pot reda farmecul povestirilor lui, amestecul aparte de cunoștințe temeinice și de imaginație plină de vervă care le făcea atât de atrăgătoare, încât până și zâmbetul cinic și sceptic al profesorului dispărea încet de pe fața lui subțire când îl asculta. Povestea istoria mărețului fluviu, cercetat atât de repede — căci unii dintre cei dintâi cuceritori ai Perului chiar au străbătut întregul continent pe apele lui — și totuși atât de necunoscut în privința tuturor celor ce se aflau dincolo de malurile lui mereu schimbătoare.

— Ce se află acolo? striga el, arătând spre nord. Păduri, mlaștini și junglă nestrăbătută. Cine știe ce s-ar putea ascunde în ea? Și acolo, spre sud? O pustietate de pădure mlăștinoasă, în care n-a pășit niciodată un alb. Necunoscutul ne împresoară din toate părțile. În afara liniilor înguste ale râurilor, ce știe cineva? Cine poate spune ce este cu putință într-un asemenea ținut? De ce n-ar avea dreptate bătrânul Challenger?

La această provocare fățișă, rânjetul încăpățânat se ivea din nou pe fața profesorului Summerlee, iar el rămânea așezat, clătinându-și capul cu ironie, într-o tăcere lipsită de bunăvoință, în spatele norului de fum al pipei de rădăcină de erică.

* * *

Deocamdată, atât despre cei doi tovarăși albi ai mei, ale căror firi și neajunsuri se vor vădi mai departe, întocmai ca ale mele, pe măsură ce povestirea va înainta. Am tocmit însă deja și câțiva oameni de ajutor, care s-ar putea să joace un rol deloc mic în cele ce urmează. Primul este un negru uriaș, pe nume Zambo, un Hercule negru, tot atât de dornic să muncească precum un cal și cam tot atât de inteligent. L-am tocmit la Para, la recomandarea companiei de navigație, pe ale cărei vapoare învățase să vorbească o engleză șovăitoare.

Tot la Para i-am angajat pe Gomez și pe Manuel, doi metiși din susul fluviului, abia sosiți cu o încărcătură de lemn roșu. Erau oameni oacheși, bărboși și fioroși, sprinteni și vânjoși ca panterele. Amândoi își petrecuseră viața în acele ape de sus ale Amazonului pe care aveam să le cercetăm, iar această însușire îl îndemnase pe lordul John să-i angajeze. Unul dintre ei, Gomez, avea și avantajul că vorbea o engleză excelentă. Oamenii aceștia se învoiseră să ne slujească, să gătească, să vâslească ori să se facă folositori în orice chip, pentru cincisprezece dolari pe lună. Pe lângă ei, angajaserăm trei indieni Mojo din Bolivia, cei mai pricepuți la pescuit și la mânuirea bărcilor dintre toate triburile de pe fluviu. Căpeteniei lor îi spuneam Mojo, după numele tribului, iar ceilalți sunt cunoscuți drept Jose și Fernando. Trei albi, așadar, doi metiși, un negru și trei indieni alcătuiau mica expediție care își aștepta instrucțiunile la Manaos, înainte de a porni în neobișnuita ei căutare.

În sfârșit, după o săptămână obositoare, veniseră ziua și ceasul. Vă rog să vă închipuiți salonul umbrit de la fazenda St. Ignatio, la două mile spre interiorul ținutului față de orașul Manaos. Afară stăruia strălucirea galbenă, ca de alamă, a soarelui, iar umbrele palmierilor erau tot atât de negre și de bine conturate ca arborii înșiși. Aerul era nemișcat, plin de necontenitul zumzet al insectelor, un cor tropical întins pe multe octave, de la bâzâitul adânc al albinei până la țârâitul înalt și ascuțit al țânțarului. Dincolo de verandă se afla o grădină mică, defrișată, mărginită de garduri vii de cactuși și împodobită cu pâlcuri de arbuști în floare, în jurul cărora fluturii mari, albaștri, și colibrii minusculi fâlfâiau și țâșneau în arcuri de lumină scânteietoare. Înăuntru stăteam așezați în jurul mesei de trestie, pe care se afla un plic sigilat. Pe el, în scrisul colțuros al profesorului Challenger, erau însemnate cuvintele:

„Instrucțiuni pentru lordul John Roxton și însoțitorii săi. A se deschide la Manaos, în ziua de 15 iulie, la ora 12 precis.”

Lordul John își pusese ceasul pe masă, alături de el.

— Mai avem șapte minute, spuse el. Bătrânul nostru drag e foarte precis.

Profesorul Summerlee zâmbi acru, luând plicul în mâna lui osoasă.

— Ce poate să conteze dacă îl deschidem acum sau peste șapte minute? spuse el. Totul face parte din același sistem de șarlatanie și nerozie pentru care, regret s-o spun, autorul este vestit.

— Ei, haideți, trebuie să jucăm după reguli, spuse lordul John. E treaba bătrânului Challenger și suntem aici prin bunăvoința lui; ar fi o grosolană lipsă de cuviință să nu-i urmăm instrucțiunile întocmai.

— Frumoasă afacere! strigă profesorul cu amărăciune. Mi s-a părut absurdă la Londra, dar trebuie să mărturisesc că pare și mai absurdă acum, văzută de aproape. Nu știu ce se află în plicul acesta, dar, dacă nu e ceva foarte precis, voi fi tare ispitit să iau următorul vapor în josul fluviului și să prind *Bolivia* la Para. La urma urmei, am treburi mai serioase pe lume decât să umblu de colo-colo ca să dezmint afirmațiile unui nebun. Ei, Roxton, trebuie să fi venit ceasul.

— A venit, spuse lordul John. Puteți da semnalul de începere.

Luă plicul și îl tăie cu briceagul. Scoase din el o foaie împăturită. O desfăcu grijuliu și o întinse pe masă. Era o foaie albă. O întoarse. Și pe cealaltă parte era albă. Ne-am privit unii pe alții într-o tăcere nedumerită, pe care o rupse izbucnirea stridentă de râs batjocoritor a profesorului Summerlee.

— E o mărturisire fățișă! strigă el. Ce mai vreți? Individul se recunoaște singur un șarlatan. Nu ne rămâne decât să ne întoarcem acasă și să-l dăm în vileag drept impostorul nerușinat care este.

— Cerneală invizibilă! am sugerat eu.

— Nu prea cred, spuse lordul Roxton, ținând hârtia spre lumină. Nu, băiete, n-are rost să te amăgești. Pun mâna în foc că pe hârtia asta n-a fost scris niciodată nimic.

— Îmi dați voie să intru? bubui un glas dinspre verandă.

Umbra unei siluete îndesate se strecurase peste peticul de soare. Glasul acela! Lățimea aceea monstruoasă a umerilor! Am sărit în picioare, cu răsuflarea tăiată de uimire, când Challenger, cu o pălărie rotundă de paie, ca de băiat, împodobită cu o panglică colorată — Challenger, cu mâinile în buzunarele hainei și vârfurile pantofilor de pânză întinse delicat la fiecare pas —, se ivi în fața noastră, în locul deschis. Își aruncă pe spate capul și rămase acolo, în strălucirea aurie, cu toată vechea bogăție asiriană a bărbii lui, cu toată neobrăzarea lui înnăscută din pleoapele lăsate și ochii neîngăduitori.

— Mă tem, spuse el scoțându-și ceasul, că am întârziat câteva minute. Când v-am dat acest plic, trebuie să mărturisesc că n-am avut niciodată de gând să-l deschideți, căci hotărâsem să fiu aici înainte de ceasul stabilit. Nefericita întârziere poate fi împărțită între un cârmaci nepriceput și un banc de nisip care ne-a stat în cale. Mă tem că i-a dat colegului meu, profesorul Summerlee, prilejul de a huli.

— Trebuie să vă spun, domnule, rosti lordul John cu oarecare asprime în glas, că sosirea dumneavoastră este o mare ușurare pentru noi, fiindcă misiunea părea să fi ajuns la un sfârșit prematur. Nici acum nu pot pricepe, cu niciun chip, de ce ați aranjat lucrurile într-un fel atât de neobișnuit.

În loc să răspundă, profesorul Challenger intră, dădu mâna cu mine și cu lordul John, se înclină cu o neobrăzare apăsată către profesorul Summerlee și se lăsă pe spate într-un fotoliu împletit, care scârțâi și se clătină sub greutatea lui.

— Este totul gata pentru călătorie? întrebă el.

— Putem porni mâine.

— Atunci așa veți face. Nu mai aveți nevoie de o hartă cu îndrumări, întrucât veți avea neprețuitul avantaj al călăuzirii mele. De la bun început hotărâsem să conduc eu însumi cercetarea dumneavoastră. Cele mai amănunțite hărți ar fi, după cum veți recunoaște fără greutate, un biet înlocuitor al inteligenței și sfaturilor mele. Cât despre mica stratagemă pe care am folosit-o în privința plicului, este limpede că, dacă v-aș fi spus toate intențiile mele, aș fi fost silit să mă împotrivesc unor stăruințe nedorite de a călători împreună cu dumneavoastră.

— Din partea mea nu, domnule! exclamă profesorul Summerlee cu toată inima. Câtă vreme ar mai fi existat un alt vas pe Atlantic.

Challenger îl dădu la o parte cu un gest al mâinii lui mari și păroase.

— Bunul dumneavoastră simț îmi va sprijini, sunt sigur, obiecția și va recunoaște că era mai bine să-mi hotărăsc singur mișcările și să mă arăt numai în clipa precisă când era nevoie de prezența mea. Clipa aceea a sosit. Sunteți pe mâini sigure. Acum veți ajunge negreșit la destinație. De aici înainte preiau comanda acestei expediții și trebuie să vă cer să vă desăvârșiți pregătirile în seara aceasta, ca să putem porni dis-de-dimineață. Timpul meu este prețios și același lucru se poate spune, fără îndoială, într-o măsură mai mică, și despre al dumneavoastră. Propun, așadar, să înaintăm cât mai repede cu putință, până când vă voi fi arătat ceea ce ați venit să vedeți.

Lordul John Roxton a închiriat o șalupă mare cu aburi, *Esmeralda*, care urma să ne ducă în susul fluviului. În privința climei, era totuna ce vreme alegeam pentru expediție, căci temperatura variază între șaptezeci și cinci și nouăzeci de grade Fahrenheit, atât vara, cât și iarna, fără vreo deosebire simțitoare de căldură. În privința umezelii însă lucrurile stau altfel: din decembrie până în mai este anotimpul ploilor, iar în această vreme fluviul crește încet până ajunge la aproape patruzeci de picioare deasupra nivelului apelor mici. Își inundă malurile, se întinde în lagune mari peste un ținut pustiu uriaș și alcătuiește o regiune vastă, numită de localnici Gapo, care este în cea mai mare parte prea mlăștinoasă pentru mersul pe jos și prea puțin adâncă pentru bărci. Prin iunie apele încep să scadă și ating nivelul cel mai coborât în octombrie sau noiembrie. Astfel, expediția noastră se desfășura în anotimpul secetos, când marele fluviu și afluenții lui se aflau mai mult sau mai puțin în starea lor obișnuită.

Curentul fluviului este slab, panta nefiind mai mare de opt țoli la o milă. Nicio apă n-ar putea fi mai potrivită pentru navigație, căci vântul dominant suflă dinspre sud-est, iar bărcile cu pânze pot înainta fără întrerupere până la granița Perului, coborând apoi îndărăt cu ajutorul curentului. În cazul nostru, motoarele excelente ale *Esmeraldei* nu se sinchiseau de curgerea leneșă a apei și înaintam tot atât de repede ca și cum am fi navigat pe un lac nemișcat. Trei zile am urcat cu aburi spre nord-vest pe un fluviu care, chiar aici, la o mie de mile de vărsare, era încă atât de uriaș, încât din mijlocul lui cele două maluri nu erau decât umbre la orizontul depărtat. În a patra zi după plecarea din Manaos am intrat pe un afluent care, la vărsare, era cu puțin mai mic decât fluviul însuși. Se îngusta însă repede și, după alte două zile de mers cu aburi, am ajuns într-un sat de indieni, unde profesorul a stăruit să coborâm și să trimitem *Esmeralda* înapoi la Manaos. Curând aveam să dăm de repezișuri, ne-a lămurit el, care ar fi făcut cu neputință folosirea ei mai departe. Ne-a mai spus în taină că ne apropiam acum de poarta ținutului necunoscut și că era cu atât mai bine cu cât erau mai puțini cei cărora le încredințam taina noastră. Tot în acest scop ne-a pus pe fiecare să ne dăm cuvântul de onoare că nu vom publica și nu vom spune nimic care să ofere vreun indiciu precis despre locurile călătoriei noastre, iar slujitorii au fost și ei puși să jure solemn același lucru. Din această pricină sunt silit să rămân vag în povestire și i-aș preveni pe cititorii mei că, în orice hartă ori schiță pe care aș da-o, așezarea locurilor unele față de altele poate fi corectă, dar punctele cardinale sunt încurcate cu grijă, astfel încât ea să nu poată sluji în niciun chip drept călăuză adevărată a ținutului. Motivele de tăinuire ale profesorului Challenger pot fi întemeiate sau nu, dar nu aveam de ales decât să le primim, fiindcă era gata să părăsească întreaga expediție mai degrabă decât să schimbe condițiile în care voia să ne călăuzească.

Era 2 august când am rupt ultima legătură cu lumea din afară, luându-ne rămas-bun de la *Esmeralda*. De atunci au trecut patru zile, în care am luat de la indieni două canoe mari, făcute dintr-un material atât de ușor — piei întinse pe un schelet de bambus —, încât să le putem purta pe lângă orice piedică. Le-am încărcat cu toate lucrurile noastre și am angajat încă doi indieni ca să ne ajute la navigație. Din câte înțeleg, sunt chiar cei doi — pe nume Ataca și Ipetu — care îl însoțiseră pe profesorul Challenger în călătoria lui de dinainte. Păreau îngroziți la gândul de a o repeta, dar căpetenia are puteri patriarhale în aceste ținuturi și, dacă învoiala este bună în ochii ei, omul tribului nu prea are de ales.

Așadar, mâine dispărem în necunoscut. Trimit această relatare în josul fluviului, cu o canoe, și s-ar putea să fie ultimul nostru cuvânt către cei care se interesează de soarta noastră. După cum am convenit, v-am adresat-o dumneavoastră, dragul meu domnule McArdle, și las la aprecierea dumneavoastră să tăiați, să schimbați ori să faceți cu ea ce veți dori. După siguranța cu care se poartă profesorul Challenger — și în ciuda scepticismului neîncetat al profesorului Summerlee —, nu mă îndoiesc că îndrumătorul nostru își va dovedi afirmațiile și că suntem într-adevăr în ajunul unor întâmplări cu totul remarcabile.