„Străjile înaintate ale lumii noi”
Prietenii noștri de acasă au tot dreptul să se bucure împreună cu noi, căci ne-am atins ținta și, cel puțin până la un punct, am arătat că afirmația profesorului Challenger poate fi verificată. E drept că nu am urcat încă pe platou, dar el se află în fața noastră, iar până și profesorul Summerlee s-a mai domolit. Nu că ar admite vreo clipă că rivalul său ar putea avea dreptate, dar nu mai stăruie cu aceeași îndârjire în nesfârșitele lui obiecții și, în cea mai mare parte a timpului, s-a cufundat într-o tăcere atentă. Trebuie însă să mă întorc și să-mi reiau povestirea de unde am lăsat-o. Îl trimitem înapoi pe unul dintre indienii locului, care este rănit, și îi încredințez această scrisoare, îndoindu-mă serios că va ajunge vreodată la destinație.
Când v-am scris ultima oară, eram pe punctul de a părăsi satul indian unde ne lăsase *Esmeralda*. Trebuie să-mi încep raportul cu o veste rea, căci în seara aceea s-a ivit prima neînțelegere serioasă între oamenii noștri — trec peste necontenitele ciorovăieli ale profesorilor — și ea ar fi putut avea un sfârșit tragic. V-am vorbit despre Gomez, metisul nostru care vorbește englezește: un bun muncitor și un om săritor, dar atins, îmi închipui, de cusurul curiozității, destul de răspândit printre oamenii de felul lui. Se pare că, în ultima seară, se ascunsese lângă coliba în care ne discutam planurile. Zambo, uriașul nostru negru, credincios ca un câine și stăpânit de ura pe care toți cei din rasa lui le-o poartă metișilor, îl zărise, îl târâse afară și îl adusese înaintea noastră. Gomez își scoase însă cuțitul și, dacă puterea uriașă a celui care îl prinsese nu i-ar fi îngăduit acestuia să-l dezarmeze cu o singură mână, l-ar fi înjunghiat cu siguranță. Totul s-a încheiat cu mustrări, cei doi potrivnici au fost siliți să-și dea mâna și avem toate motivele să sperăm că lucrurile vor merge bine. Cât despre certurile celor doi savanți, ele sunt neîntrerupte și înverșunate. Trebuie să recunoaștem că Challenger este provocator în cel mai înalt grad, dar Summerlee are o limbă veninoasă, care înrăutățește lucrurile. Aseară, Challenger a spus că nu-i plăcea niciodată să se plimbe pe cheiul Tamisei și să privească în susul fluviului, fiindcă e întotdeauna trist să-ți vezi destinația finală. Este convins, firește, că îi este sortit să ajungă în Westminster Abbey. Summerlee i-a răspuns însă, cu un zâmbet acru, că, după câte știa el, închisoarea Millbank fusese dărâmată. Înfumurarea lui Challenger este prea colosală ca să-i îngăduie să se supere cu adevărat. N-a făcut decât să zâmbească în barbă și să repete: „Zău! Zău!”, pe tonul îngăduitor și plin de milă pe care l-ai folosi cu un copil. Într-adevăr, amândoi sunt copii: unul sfrijit și arțăgos, celălalt impunător și poruncitor, dar fiecare înzestrat cu o minte care l-a așezat în primul rând al savanților vremii sale. Minte, caracter, suflet: numai pe măsură ce cunoști mai mult din viață înțelegi cât de deosebit este fiecare.
Chiar a doua zi am pornit, în sfârșit, în această neobișnuită expediție. Am constatat că toate lucrurile noastre încăpeau foarte bine în cele două canoe și ne-am împărțit, câte șase în fiecare, luând, în interesul păcii, precauția firească de a pune câte un profesor în fiecare canoe. Eu mă aflam cu Challenger, care era într-o stare de fericire cerească, mișcându-se ca într-un extaz tăcut și răspândind bunăvoință prin fiecare trăsătură. L-am cunoscut însă și în alte dispoziții și, prin urmare, nu voi fi prea surprins când furtuna va izbucni pe neașteptate în plin soare. Dacă în tovărășia lui îți este cu neputință să te simți în largul tău, îți este tot atât de imposibil să te plictisești, căci te întrebi mereu, cu un fel de tremur lăuntric, ce întorsătură neașteptată ar putea lua firea lui năprasnică.
Timp de două zile am urcat pe un râu destul de mare, lat de câteva sute de iarzi, cu apă întunecată la culoare, dar limpede, astfel încât de obicei îi puteai vedea fundul. Jumătate dintre afluenții Amazonului sunt de felul acesta, pe când cealaltă jumătate au ape albicioase și opace; deosebirea ține de natura ținuturilor prin care au trecut. Apele întunecate arată descompunerea materiei vegetale, celelalte, un pământ argilos. De două ori am întâlnit repezișuri și, de fiecare dată, le-am ocolit ducând bărcile pe uscat cam o jumătate de milă. Pădurile de pe amândouă malurile erau păduri virgine, mai ușor de străbătut decât cele crescute după o tăiere, și nu ne-a fost prea greu să ducem canoele prin ele. Cum aș putea uita vreodată misterul lor solemn? Înălțimea arborilor și grosimea trunchiurilor întreceau tot ce mi-aș fi putut închipui eu, crescut la oraș. Se înălțau în coloane magnifice până când, la o depărtare uriașă deasupra capetelor noastre, abia puteam desluși locul de unde își desfăceau crengile laterale în arcuri gotice, ridicate spre cer, care se uneau într-un mare acoperiș încâlcit de verdeață. Prin el răzbătea, doar din când în când, câte o rază aurie de soare, trasând o linie subțire și orbitoare de lumină în întunericul maiestuos. Pe când mergeam fără zgomot pe covorul gros și moale de vegetație putrezită, asupra sufletelor noastre cobora liniștea care te cuprinde în penumbra abației, și până și glasul puternic, pornit din piept, al profesorului Challenger se prefăcu în șoaptă. Singur, n-aș fi știut numele acestor arbori uriași, dar oamenii noștri de știință ne arătau cedrii, marii arbori de bumbac mătăsos și arborii de lemn roșu, împreună cu toată acea bogăție de plante felurite care a făcut din acest continent cel mai mare furnizor pentru omenire al darurilor Naturii ce țin de lumea vegetală, deși este cel mai rămas în urmă în privința produselor venite din viața animală. Orhidee viu colorate și licheni de culori minunate mocneau pe trunchiurile întunecate, iar când o rază rătăcitoare cădea drept peste florile aurii de allamanda, peste ciorchinii de stele stacojii ai tacsoniei ori peste albastrul bogat și adânc al ipomaeei, priveliștea părea un vis dintr-un tărâm de basm. În aceste imense pustietăți de pădure, viața, care urăște întunericul, se luptă fără încetare să urce spre lumină. Fiecare plantă, chiar și cea mai mică, se răsucește și se zbate să ajungă la suprafața verde, încolăcindu-se în acest efort în jurul suratelor ei mai puternice și mai înalte. Plantele cățărătoare sunt monstruos de mari și de bogate, dar și altele, despre care nu se știe să se cațere în altă parte, învață această artă ca să scape de umbra aceea sumbră. Astfel, poți vedea urzica obișnuită, iasomia și chiar palmierul jacitara încolăcindu-se în jurul tulpinilor cedrilor și străduindu-se să ajungă la coroanele lor. Nicio viețuitoare nu se mișca prin maiestuoasele nave boltite care se desfășurau înaintea noastră pe măsură ce mergeam, dar necontenita mișcare de sus, de deasupra capetelor, vorbea despre lumea aceea fără număr de șerpi și maimuțe, păsări și leneși, care trăiau în soare și priveau cu mirare în jos, la siluetele noastre mărunte și întunecate, poticnindu-se în adâncurile obscure, aflate la o depărtare de nemăsurat sub ele. În zori și la apus, maimuțele urlătoare țipau laolaltă, iar papagalii mici izbucneau într-o larmă ascuțită; în orele fierbinți ale zilei însă, doar zumzetul plin al insectelor, ca bătaia unui val îndepărtat, umplea auzul. Nimic nu se mișca între șirurile solemne de trunchiuri colosale, care se pierdeau în întunericul ce ne împresura. O singură dată, o făptură cu picioare strâmbe și mers clătinat, un furnicar sau un urs, se strecură stângaci printre umbre. A fost singurul semn de viață de la nivelul pământului pe care l-am văzut în această mare pădure amazoniană.
Și totuși, existau semne că nici viața omenească nu era departe de noi în acele ascunzișuri tainice. În a treia zi de călătorie am deslușit în văzduh o ciudată pulsație adâncă, ritmică și solemnă, care apărea și dispărea la răstimpuri de-a lungul întregii dimineți. Cele două bărci înaintau la numai câțiva iarzi una de alta când am auzit-o întâia oară, iar indienii noștri încremeniră, parcă prefăcuți în bronz, ascultând încordați, cu chipurile cuprinse de groază.
— Ce este? am întrebat.
— Tobe, spuse lordul John cu nepăsare. Tobe de război. Le-am mai auzit.
— Da, domnule, tobe de război, spuse Gomez, metisul. Indieni sălbatici, *bravos*, nu *mansos*. Ne pândesc milă de milă. Ne omoară dacă pot.
— Cum ne pot pândi? am întrebat, scrutând bezna nemișcată și goală.
Metisul ridică din umerii lui lați.
— Indienii știu. Au felul lor. Ne pândesc. Vorbesc între ei în limba tobelor. Ne omoară dacă pot.
În după-amiaza aceleiași zile — carnețelul meu îmi arată că era marți, 18 august — cel puțin șase sau șapte tobe pulsau din felurite direcții. Uneori băteau repede, alteori încet, uneori vădit ca o întrebare și un răspuns: una, departe spre răsărit, izbucnea într-un răpăit înalt și sacadat, urmat, după o pauză, de un ropot adânc dinspre miazănoapte. Era ceva nespus de tulburător și amenințător în murmurul acela necontenit, care părea să se închege chiar în silabele metisului, repetate la nesfârșit: „Vă vom omorî dacă putem. Vă vom omorî dacă putem.” Nimeni nu se mișca vreodată în pădurile tăcute. Toată pacea și alinarea Naturii liniștite se odihneau în acea perdea întunecată de vegetație, dar de undeva, de dincolo de ea, venea mereu același mesaj de la semenii noștri. „Vă vom omorî dacă putem”, spuneau oamenii din răsărit. „Vă vom omorî dacă putem”, spuneau oamenii din miazănoapte.
Toată ziua tobele bubuiră și șoptiră, iar amenințarea lor se răsfrângea pe chipurile tovarășilor noștri de culoare. Până și vânjosul și lăudărosul metis părea înfricoșat. În ziua aceea am înțeles însă o dată pentru totdeauna că atât Summerlee, cât și Challenger aveau curajul cel mai înalt, curajul minții științifice. Al lor era spiritul care îl susținuse pe Darwin printre gauchos din Argentina ori pe Wallace printre vânătorii de capete din Malaya. Natura, în mila ei, a hotărât ca mintea omenească să nu poată cugeta la două lucruri deodată; astfel, dacă este cu totul absorbită de curiozitatea științifică, nu-i mai rămâne loc pentru considerații pur personale. Toată ziua, în mijlocul acelei amenințări neîncetate și misterioase, cei doi profesori ai noștri urmăriră fiecare pasăre în zbor și fiecare arbust de pe mal, cu multe dispute înțepătoare, în care mârâitul ascuțit al lui Summerlee venea îndată după mormăitul adânc al lui Challenger. Dar nu păreau să simtă primejdia și nu pomeneau indienii care băteau tobele mai mult decât dacă ar fi stat împreună în salonul de fumat al Clubului Societății Regale de pe St. James’s Street. O singură dată binevoiră să vorbească despre ei.
— Canibali Miranha ori Amajuaca, spuse Challenger, arătând cu o smucitură a degetului mare spre pădurea care răsuna.
— Fără îndoială, domnule, răspunse Summerlee. Ca la toate triburile de felul acesta, mă aștept să găsesc o limbă polisintetică și un tip mongol.
— Polisintetică, desigur, spuse Challenger cu îngăduință. Nu știu să existe pe acest continent vreun alt tip de limbă, iar eu am însemnări despre mai bine de o sută. Teoria mongolă o privesc cu o profundă neîncredere.
— Aș fi crezut că și o cunoaștere limitată a anatomiei comparate ar fi ajutat la verificarea ei, spuse Summerlee cu amărăciune.
Challenger își împinse înainte bărbia agresivă, până când nu se mai vedeau decât barba și borul pălăriei.
— Fără îndoială, domnule, o cunoaștere limitată ar avea acest efect. Când cunoștințele sunt exhaustive, ajungi la alte concluzii.
Se priviră încruntați, sfidându-se reciproc, în timp ce de jur împrejur se înălța șoapta îndepărtată: „Vă vom omorî — vă vom omorî dacă putem.”
În noaptea aceea ne-am ancorat canoele în mijlocul râului, cu pietre grele drept ancore, și am făcut toate pregătirile pentru un posibil atac. Nu s-a întâmplat însă nimic, iar în zori ne-am urmat drumul, lăsând în urmă bătaia tobelor, care se stingea treptat. Pe la trei după-amiază am ajuns la un repeziș cu o cădere foarte mare, lung de mai bine de o milă: chiar acela în care profesorul Challenger suferise dezastrul din prima lui călătorie. Mărturisesc că vederea lui m-a încurajat, căci era într-adevăr prima confirmare directă, oricât de slabă, a adevărului povestirii sale. Indienii au dus mai întâi canoele, apoi proviziile prin desișul de arbuști, foarte gros în locul acela, în vreme ce noi, cei patru albi, cu puștile pe umăr, mergeam între ei și orice primejdie ar fi putut veni din pădure. Înainte de seară trecuserăm cu bine de repezișuri și înaintaserăm vreo zece mile mai sus, unde ne-am ancorat pentru noapte. Am socotit că în acel punct urcaserăm pe afluent cel puțin o sută de mile de la fluviul principal.
În dimineața următoare, destul de devreme, am făcut marea cotitură a drumului nostru. De la ivirea zorilor, profesorul Challenger fusese foarte neliniștit, cercetând necontenit amândouă malurile râului. Deodată scoase o exclamație de mulțumire și arătă spre un arbore singuratic, care se apleca într-un unghi neobișnuit deasupra apei.
— Ce credeți că este? întrebă el.
— Desigur, un palmier Assai, spuse Summerlee.
— Întocmai. Un palmier Assai mi-am ales ca reper. Intrarea ascunsă se află cu o jumătate de milă mai încolo, pe celălalt mal al râului. Nu este nicio spărtură în șirul arborilor. Aceasta este minunea și taina locului. Acolo unde vedeți trestii de un verde deschis în locul desișului verde-închis, acolo, între marii arbori de bumbac, se află poarta mea tainică spre necunoscut. Treceți prin ea și veți înțelege.
Era într-adevăr un loc minunat. Ajunși în dreptul șirului de trestii de un verde deschis, ne-am împins cele două canoe printre ele cu prăjinile, câteva sute de iarzi, și am ieșit în cele din urmă într-un râu liniștit și puțin adânc, curgând limpede și străveziu peste un fund nisipos. Putea avea vreo douăzeci de iarzi lățime și era mărginit pe amândouă malurile de o vegetație nespus de bogată. Cine n-ar fi observat că, pe o mică porțiune, trestiile luaseră locul arbuștilor n-ar fi putut bănui existența unui asemenea râu și nici visa la tărâmul de basm de dincolo.
Căci un tărâm de basm era, cel mai minunat pe care și-l putea închipui imaginația omenească. Vegetația deasă se întâlnea deasupra capetelor, împletindu-se într-o pergolă firească, iar prin acest tunel de verdeață, într-o penumbră aurie, curgea râul verde și străveziu, frumos în sine, dar făcut miraculos de nuanțele ciudate pe care i le dădea lumina vie de sus, filtrată și îmblânzită în coborârea ei. Limpede ca cristalul, nemișcat ca o foaie de sticlă, verde ca muchia unui aisberg, se întindea înaintea noastră sub bolta de frunziș, iar fiecare lovitură de vâslă trimitea o mie de unde peste suprafața lui strălucitoare. Era o cale de intrare potrivită pentru un ținut al minunilor. Orice urmă a indienilor dispăruse, dar animalele se întâlneau mai des, iar blândețea lor arăta că nu-l cunoșteau pe vânător. Maimuțele mici și pufoase, ca de catifea neagră, cu dinți albi ca zăpada și ochi strălucitori și batjocoritori, țipau la noi când treceam. Din când în când, câte un caiman se arunca în apă de pe mal, cu un plescăit surd și greu. O dată, un tapir întunecat și greoi ne privi dintr-o spărtură a desișului, apoi se depărtă apăsat prin pădure; tot o dată, trupul galben și mlădios al unei pume mari se strecură fulgerător printre arbuști, iar ochii ei verzi și răuvoitori ne fulgerară cu ură peste umărul arămiu. Păsările erau numeroase, mai ales cele de baltă: berze, stârci și ibiși se adunau în grupuri mici, albastre, stacojii și albe, pe fiecare trunchi care ieșea din mal; sub noi, apa de cristal mișuna de pești de toate formele și culorile.
Timp de trei zile am înaintat prin acest tunel de lumină verde și încețoșată. Pe porțiunile mai lungi, privind înainte, abia puteai deosebi unde se sfârșea apa verde din depărtare și unde începea bolta verde îndepărtată. Pacea adâncă a acestei ciudate căi de apă nu era tulburată de niciun semn omenesc.
— Aici niciun indian. Prea multă frică. Curupuri, spuse Gomez.
— Curupuri este spiritul pădurilor, explică lordul John. Este un nume pentru orice fel de diavol. Bieții de ei cred că în direcția aceasta se află ceva înfricoșător și de aceea o ocolesc.
În a treia zi deveni limpede că drumul nostru în canoe nu mai putea dura mult, căci râul se făcea repede tot mai puțin adânc. De două ori, în tot atâtea ceasuri, ne-am împotmolit pe fund. În cele din urmă am tras bărcile între arbuști și ne-am petrecut noaptea pe mal. Dimineața, lordul John și cu mine am străbătut vreo două mile prin pădure, mergând paralel cu râul. Dar, cum apa devenea tot mai mică, ne-am întors și am spus ceea ce profesorul Challenger bănuise deja: ajunseserăm la punctul cel mai înalt până la care puteau fi aduse canoele. Le-am tras, așadar, pe uscat și le-am ascuns în desiș, crestând cu topoarele scoarța unui copac ca să le putem găsi din nou. Apoi ne-am împărțit poverile — puști, muniție, hrană, un cort, pături și celelalte — și, luându-ne pachetele pe umeri, am pornit în etapa mai anevoioasă a călătoriei.
O ceartă nefericită între cei doi arțăgoși ai noștri a însemnat începutul noii etape. Din clipa în care ni se alăturase, Challenger dăduse porunci întregului grup, spre vădita nemulțumire a lui Summerlee. Acum, când îi încredință colegului său o sarcină — era vorba numai de purtarea unui barometru aneroid —, lucrurile ajunseră deodată la un punct critic.
— Îmi îngăduiți să vă întreb, domnule, spuse Summerlee cu un calm răutăcios, în ce calitate vă arogați dreptul de a da aceste ordine?
Challenger îl privi încruntat și se zbârli.
— O fac, profesore Summerlee, în calitate de conducător al acestei expediții.
— Sunt silit să vă spun, domnule, că nu vă recunosc în această calitate.
— Într-adevăr!
Challenger se înclină cu un sarcasm greoi.
— Poate ați binevoi să-mi definiți poziția exactă.
— Da, domnule. Sunteți un om pus să dea socoteală de adevărul spuselor sale, iar acest comitet se află aici ca să-l judece. Mergeți, domnule, împreună cu judecătorii dumneavoastră.
— Doamne, Dumnezeule! spuse Challenger, așezându-se pe marginea uneia dintre canoe. În cazul acesta, firește, vă veți continua drumul, iar eu vă voi urma când voi avea chef. Dacă nu sunt conducătorul, nu vă puteți aștepta să vă conduc.
Slavă Domnului că mai erau și doi oameni cu mintea întreagă — lordul John Roxton și cu mine —, care să împiedice toanele și nesăbuința savanților noștri profesori să ne trimită înapoi la Londra cu mâinile goale. Câte argumente, câte rugăminți și câte explicații ne-au trebuit până să-i împăcăm! În cele din urmă, Summerlee pornea înainte, cu rânjetul lui disprețuitor și cu pipa, iar Challenger venea după el, legănându-se și bombănind. Din fericire, cam pe atunci am descoperit că amândoi savanții noștri aveau cea mai proastă părere despre doctorul Illingworth din Edinburgh. De atunci, aceasta a fost singura noastră scăpare, iar orice situație încordată se destindea dacă pomeneam numele zoologului scoțian: cei doi profesori încheiau atunci o alianță și o prietenie vremelnică, uniți în ura și ocările lor împotriva acestui rival comun.
Înaintând unul în urma altuia de-a lungul malului, am constatat curând că râul se îngusta până ajungea un simplu pârâu, iar în cele din urmă se pierdea într-o mare mlaștină verde de mușchi ca niște bureți, în care ne afundam până la genunchi. Locul era năpădit cumplit de nori de țânțari și de tot soiul de insecte zburătoare, așa că am fost bucuroși să găsim iar pământ tare și să facem un ocol printre copaci. Am putut astfel să trecem pe lângă acea mlaștină pestilențială, care zumzăia de departe ca o orgă, atât de puternic răsuna de viața insectelor.
În a doua zi după ce ne-am părăsit canoele, am constatat că întreaga înfățișare a ținutului se schimbase. Drumul nostru urca fără încetare și, pe măsură ce ne înălțam, pădurile se răreau și își pierdeau bogăția tropicală. Arborii uriași ai câmpiei aluvionare amazoniene făceau loc palmierilor Phoenix și cocotierilor, crescuți în pâlcuri răzlețe, cu desișuri de arbuști între ele. În adânciturile mai umede, palmierii Mauritia își desfăceau grațioasele frunze plecate. Mergeam numai după busolă și o dată sau de două ori s-au ivit deosebiri de păreri între Challenger și cei doi indieni. Ca să citez vorbele indignate ale profesorului, întregul grup se învoise să „se încreadă în instinctele înșelătoare ale unor sălbatici nedezvoltați, mai degrabă decât în cel mai înalt produs al culturii europene moderne”. Că avuseserăm dreptate să procedăm astfel s-a văzut în a treia zi, când Challenger recunoscu că identificase câteva repere din călătoria sa de odinioară. Într-un loc am dat chiar peste patru pietre înnegrite de foc, care trebuie să fi însemnat locul unei tabere.
Drumul urca încă și am străbătut o coastă presărată cu stânci, pe care ne-au trebuit două zile s-o trecem. Vegetația se schimbase din nou și nu mai rămăsese decât arborele de fildeș vegetal, împreună cu o mare bogăție de orhidee minunate. Printre ele am învățat să recunosc rara Nuttonia Vexillaria și splendidele flori roz și stacojii de Cattleya și odontoglossum. Din loc în loc, pâraie cu fundul pietros și maluri îmbrăcate în ferigi coborau gâlgâind prin râpele puțin adânci ale dealului. În fiecare seară ne ofereau locuri bune de tabără pe malul câte unui ochi de apă presărat cu stânci, în care cârduri de peștișori cu spinarea albastră, cam de mărimea și forma păstrăvilor englezești, ne dădeau o cină delicioasă.
În a noua zi după ce lăsaserăm canoele, străbătând, după socoteala mea, cam o sută douăzeci de mile, am început să ieșim dintre copacii care se făcuseră tot mai mici, până ajunseseră doar niște arbuști. Locul lor era luat de o imensă pustietate de bambus, atât de deasă încât nu o puteam străbate decât tăindu-ne drum cu macetele și cosoarele indienilor. Ne-a trebuit o zi lungă, mergând de la șapte dimineața până la opt seara, cu numai două popasuri de câte un ceas, ca să trecem de această piedică. Nici nu se putea închipui ceva mai monoton și mai istovitor, căci, până și în locurile cele mai deschise, nu vedeam mai departe de zece sau doisprezece iarzi, iar de obicei privirea îmi era mărginită de spatele hainei de bumbac a lordului John, din fața mea, și de peretele galben, aflat la numai un picior de mine în fiecare parte. De sus cobora o singură lamă subțire de soare, iar la cincisprezece picioare deasupra capetelor vedeam vârfurile trestiilor legănându-se pe albastrul adânc al cerului. Nu știu ce fel de făpturi locuiesc într-un asemenea desiș, dar de mai multe ori am auzit foarte aproape foiala năvalnică a unor animale mari și grele. După zgomotele lor, lordul John socoti că erau vreun soi de vite sălbatice. Chiar când se lăsa noaptea am ieșit din fâșia de bambus și ne-am făcut îndată tabăra, sfârșiți de ziua aceea fără capăt.
Dis-de-dimineață am pornit iar la drum și am văzut că înfățișarea ținutului se schimbase încă o dată. În urma noastră rămânea zidul de bambus, atât de bine conturat, de parcă ar fi însemnat cursul unui râu. În față se întindea o câmpie deschisă, urcând ușor și presărată cu pâlcuri de ferigi arborescente. Întreaga întindere se curba înaintea noastră până se sfârșea într-o culme lungă, ca o spinare de balenă. Am ajuns la ea pe la amiază, ca să găsim dincolo o vale puțin adâncă, ridicându-se din nou într-o pantă domoală care ducea spre linia joasă, rotunjită a zării. Aici, pe când treceam peste primul dintre aceste dealuri, s-a petrecut o întâmplare care poate să fi fost însemnată sau nu.
Profesorul Challenger, care mergea în fruntea grupului împreună cu cei doi indieni din partea locului, se opri deodată și arătă agitat spre dreapta. În aceeași clipă am văzut, la o depărtare de vreo milă, ceva ce părea o pasăre cenușie uriașă, ridicându-se încet de la pământ cu bătăi de aripi și lunecând apoi lin, în zbor foarte jos și drept, până ce se pierdu printre ferigile arborescente.
— Ați văzut-o? strigă Challenger triumfător. Summerlee, ați văzut-o?
Colegul său privea țintă locul în care dispăruse făptura.
— Ce pretindeți că era? întrebă el.
— După părerea mea, un pterodactil.
Summerlee izbucni într-un râs batjocoritor.
— Un ptero-fleac! spuse el. Era o barză, dacă am văzut eu vreodată una.
Challenger era prea furios ca să vorbească. Nu făcu decât să-și arunce povara pe spate și să-și continue marșul. Lordul John veni însă alături de mine, iar chipul lui era mai grav decât de obicei. Ținea în mână binoclul Zeiss.
— Am prins-o bine în binoclu înainte să treacă de copaci, spuse el. Nu mă încumet să spun ce era, dar îmi pun în joc reputația de vânător că nu era vreo pasăre pe care să fi văzut-o vreodată în viața mea.
Așa stau, așadar, lucrurile. Ne aflăm oare chiar la marginea necunoscutului, întâlnind străjile înaintate ale acestei lumi pierdute despre care vorbește conducătorul nostru? Vă înfățișez întâmplarea așa cum s-a petrecut și veți ști tot atât cât știu și eu. Ea rămâne deocamdată singură, căci n-am mai văzut nimic ce s-ar putea numi neobișnuit.
Și acum, cititorii mei, dacă voi avea vreodată vreunii, v-am purtat în susul râului larg, prin perdeaua de trestii, de-a lungul tunelului verde, pe coasta lungă cu palmieri, prin desișul de bambus și peste câmpia cu ferigi arborescente. În sfârșit, ținta noastră ni s-a arătat limpede. După ce am trecut de a doua culme, am văzut în față o câmpie neregulată, presărată cu palmieri, iar apoi șirul de stânci roșii și înalte pe care îl văzusem în imagine. Se află acolo chiar în timp ce scriu și nu încape nicio îndoială că este același. În punctul cel mai apropiat este la vreo șapte mile de tabăra noastră de acum, apoi se curbează și se întinde cât pot cuprinde cu ochii. Challenger se plimbă țanțoș ca un păun de premiu, iar Summerlee tace, dar rămâne sceptic. Încă o zi ar trebui să pună capăt unora dintre îndoielile noastre. Între timp, fiindcă Jose, al cărui braț a fost străpuns de un bambus rupt, stăruie să se întoarcă, îi încredințez această scrisoare și nu pot decât să sper că va ajunge cândva la destinație. Voi scrie din nou când voi avea prilejul. Am alăturat o hartă sumară a drumului nostru, care ar putea face relatarea ceva mai ușor de înțeles.