„Cine ar fi putut să prevadă?”
Ni s-a întâmplat ceva îngrozitor. Cine ar fi putut să prevadă? Nu întrevăd niciun sfârșit al necazurilor noastre. S-ar putea să fim osândiți să ne petrecem întreaga viață în acest loc straniu și de neatins. Sunt încă atât de tulburat, încât abia pot judeca limpede împrejurările prezentului ori sorții viitorului. Pentru simțurile mele năucite, cele dintâi sunt înspăimântătoare, iar cei din urmă, negri ca noaptea.
Nimeni nu s-a aflat vreodată într-o situație mai rea; și n-ar fi de niciun folos să vă dezvălui poziția noastră geografică exactă și să le cer prietenilor noștri o expediție de salvare. Chiar dacă ar putea trimite una, după toate probabilitățile omenești, soarta noastră s-ar hotărî cu mult înainte ca ea să ajungă în America de Sud.
Într-adevăr, suntem tot atât de departe de orice ajutor omenesc ca și când ne-am afla pe Lună. Dacă este să răzbim, numai însușirile noastre ne pot salva. Am drept tovarăși trei oameni de seamă, oameni cu o mare putere a minții și cu un curaj neclintit. În ei stă singura noastră speranță. Numai când privesc chipurile netulburate ale camarazilor mei zăresc o licărire în întuneric. La înfățișare, nădăjduiesc că par tot atât de nepăsător ca ei. Înăuntru sunt plin de teamă.
Îngăduiți-mi să vă înfățișez, cu toate amănuntele pe care le pot da, șirul întâmplărilor care ne-au adus la această catastrofă.
La încheierea ultimei mele scrisori spuneam că ne aflam la șapte mile de un șir uriaș de stânci roșcate, care înconjurau, fără nicio îndoială, platoul despre care vorbise profesorul Challenger. Pe măsură ce ne apropiam, înălțimea lor mi se părea pe alocuri mai mare decât spusese el, ajungând în unele locuri la cel puțin o mie de picioare. Aveau niște striații ciudate, de felul celor care, după câte cred, sunt caracteristice ridicărilor de bazalt. Ceva asemănător se poate vedea la Salisbury Crags, în Edinburgh. Partea de sus vădea toate semnele unei vegetații bogate, cu arbuști aproape de margine și, mai în spate, mulți arbori înalți. Nu se zărea niciun semn de viață.
În noaptea aceea ne-am așezat tabăra chiar sub peretele de stâncă, într-un loc nespus de sălbatic și pustiu. Stâncile de deasupra noastră nu erau doar verticale, ci se arcuiau spre exterior în partea de sus, astfel încât nici nu putea fi vorba de urcuș. Aproape de noi se afla acel pisc înalt și subțire de piatră pe care cred că l-am pomenit mai devreme în această povestire. Seamănă cu o turlă lată și roșie de biserică, al cărei vârf se află la același nivel cu platoul, dar între ele se cască o mare prăpastie. Pe vârful lui creștea un arbore înalt. Atât piscul, cât și peretele erau relativ joase: vreo cinci sau șase sute de picioare, după socoteala mea.
— Pe acela stătea pterodactilul, spuse profesorul Challenger, arătând spre arbore. Am urcat până la jumătatea stâncii înainte să-l împușc. Sunt înclinat să cred că un bun alpinist ca mine ar putea ajunge până în vârf, deși, firește, odată ajuns acolo, nu s-ar afla cu nimic mai aproape de platou.
Pe când Challenger vorbea despre pterodactilul său, m-am uitat la profesorul Summerlee și, pentru prima oară, mi s-a părut că văd semne că începea să creadă și să se căiască. Buzele lui subțiri nu mai purtau niciun rânjet disprețuitor; dimpotrivă, avea chipul cenușiu și tras de emoție și uimire. Challenger observă și el și se desfătă cu primul gust al biruinței.
— Firește, spuse el cu sarcasmul lui stângaci și greoi, profesorul Summerlee va înțelege că atunci când vorbesc despre un pterodactil mă refer la o barză. Numai că este un soi de barză fără pene, cu piele coriacee, aripi membranoase și dinți în fălci.
Rânji, clipi și făcu plecăciuni până când colegul său se întoarse și se îndepărtă.
Dimineața, după un mic dejun frugal de cafea și manioc — trebuia să ne cruțăm proviziile —, am ținut un consiliu de război despre cea mai bună cale de a urca pe platoul de deasupra noastră.
Challenger prezida cu o solemnitate de parcă ar fi fost întâiul judecător al țării pe scaunul de judecată. Închipuiți-vi-l așezat pe o stâncă, cu ridicola lui pălărie de paie băiețească dată pe ceafă, cu ochii trufași dominându-ne de sub pleoapele lăsate și cu marea barbă neagră legănându-se în vreme ce ne definea rar situația de acum și mișcările viitoare.
Mai jos de el ne-ați fi putut vedea pe noi trei: pe mine, ars de soare, tânăr și viguros după mersul nostru prin aer liber; pe Summerlee, solemn, dar încă pornit să critice, în spatele veșnicei sale pipe; pe lordul John, ager ca tăișul unui brici, cu trupul suplu și sprinten sprijinit în pușcă și cu ochii nerăbdători ațintiți asupra vorbitorului. În spatele nostru stăteau grupați cei doi metiși oacheși și micul pâlc de indieni, iar în față și deasupra se înălțau acele uriașe coaste roșcate de stâncă, ce ne despărțeau de țintă.
— Nu mai este nevoie să spun, începu conducătorul nostru, că, la ultima mea vizită, am încercat toate mijloacele de a urca peretele și nu cred că altcineva ar putea izbuti acolo unde eu am dat greș, fiindcă mă pricep cât de cât la alpinism. Nu aveam la mine niciuna dintre uneltele unui cățărător, dar acum am luat precauția să le aduc. Cu ajutorul lor sunt sigur că aș putea urca până în vârful acelui pisc desprins; dar, atâta vreme cât peretele principal se apleacă în afară, este zadarnic să încercăm să-l urcăm. La ultima mea vizită m-au grăbit apropierea anotimpului ploios și sfârșirea proviziilor. Aceste împrejurări mi-au mărginit timpul și nu pot spune decât că am cercetat vreo șase mile din perete, spre răsărit de noi, fără să găsesc o cale de urcuș. Ce vom face, așadar, acum?
— Pare să nu existe decât o singură cale chibzuită, spuse profesorul Summerlee. Dacă ați cercetat răsăritul, ar trebui să mergem de-a lungul bazei peretelui, spre apus, și să căutăm un punct prin care se poate urca.
— Așa e, spuse lordul John. După toate probabilitățile, acest platou nu este prea mare, și îl vom ocoli până când fie găsim o cale ușoară de urcuș, fie ne întoarcem în locul de unde am pornit.
— I-am explicat deja tânărului nostru prieten de aici, spuse Challenger (are un fel de a vorbi despre mine de parcă aș fi un școlar de zece ani), că este cu totul imposibil să existe undeva o cale ușoară de urcuș, pentru simplul motiv că, dacă ar exista, platoul n-ar mai fi izolat și nu s-ar mai întruni acele condiții care au produs o atât de ciudată abatere de la legile generale ale supraviețuirii. Admit totuși că ar putea foarte bine să existe locuri pe unde un om priceput la cățărat să ajungă sus, dar pe unde un animal greoi și masiv să nu poată coborî. Este sigur că există un punct prin care urcușul este posibil.
— De unde știți, domnule? întrebă Summerlee tăios.
— Fiindcă predecesorul meu, americanul Maple White, a făcut într-adevăr un asemenea urcuș. Cum altfel ar fi putut vedea monstrul pe care l-a schițat în carnetul său?
— Aici raționamentul dumneavoastră o ia puțin înaintea faptelor dovedite, spuse încăpățânatul Summerlee. Admit platoul dumneavoastră fiindcă l-am văzut; dar nu m-am încredințat încă de prezența vreunei forme de viață pe el.
— Ceea ce admiteți, domnule, ori nu admiteți are, într-adevăr, o importanță de neînchipuit de mică. Mă bucur să văd că însuși platoul a izbutit, în sfârșit, să se impună inteligenței dumneavoastră.
Aruncă o privire în sus, spre el, apoi, spre uimirea noastră, sări de pe stâncă și, apucându-l pe Summerlee de ceafă, îi ridică fața spre cer.
— Ei, domnule! strigă el, răgușit de emoție. Vă ajut să vă dați seama că platoul adăpostește ceva viață animală?
Am spus că o franjură deasă de verdeață atârna peste marginea peretelui. Din ea ieșise un obiect negru și lucios. Pe măsură ce înainta încet și se apleca deasupra prăpastiei, am văzut că era un șarpe foarte mare, cu un cap ciudat, turtit, ca o lopată. Se legănă și tremură deasupra noastră vreme de un minut, cu soarele dimineții sclipind pe încolăcirile lui netede și mlădioase. Apoi se trase încet înapoi și dispăru.
Summerlee fusese atât de interesat, încât nu se împotrivise deloc cât timp Challenger îi ținuse capul ridicat. Acum se scutură de colegul său și își recăpătă demnitatea.
— Aș fi bucuros, profesore Challenger, spuse el, dacă ați găsi cu cale să faceți observațiile care vă vin în minte fără să mă apucați de bărbie. Nici măcar apariția unui piton de stâncă foarte obișnuit nu pare să îndreptățească o asemenea familiaritate.
— Dar pe platou există totuși viață, răspunse triumfător colegul său. Și acum, după ce am demonstrat această concluzie importantă atât de limpede încât o poate înțelege oricine, oricât de părtinitor ori de obtuz, sunt de părere că cel mai bun lucru pe care îl putem face este să strângem tabăra și să mergem spre apus până găsim un mijloc de urcuș.
Pământul de la poalele peretelui era pietros și frământat, astfel încât înaintam greu și încet. Deodată am dat însă peste ceva care ne înveseli inimile. Era locul unei tabere vechi, cu mai multe cutii goale de conserve de carne din Chicago, o sticlă cu eticheta „Brandy”, un deschizător de conserve rupt și o mulțime de alte resturi lăsate de călători. Un ziar mototolit și destrămat se dovedi a fi *Chicago Democrat*, deși data nu mai putea fi citită.
— Nu este a mea, spuse Challenger. Trebuie să fie a lui Maple White.
Lordul John privea curios o ferigă arborescentă mare, care umbrea tabăra.
— Ia uitați-vă aici, spuse el. Cred că asta trebuie să fie un indicator.
O fâșie de lemn tare fusese bătută în cuie pe arbore astfel încât să arate spre apus.
— Cu siguranță, un indicator, spuse Challenger. Ce altceva? Aflându-se într-o întreprindere primejdioasă, pionierul nostru a lăsat acest semn pentru ca orice grup care i-ar urma să știe pe unde a luat-o. Poate că vom mai găsi și alte indicii pe măsură ce înaintăm.
Am găsit, într-adevăr, dar ele erau de o natură cumplită și cu totul neașteptată. Chiar sub peretele de stâncă creștea o întindere destul de mare de bambus înalt, asemănător celui pe care îl străbătuserăm în călătorie. Multe dintre tulpini aveau douăzeci de picioare înălțime, cu vârfuri ascuțite și tari, astfel încât, chiar așa cum stăteau, alcătuiau niște sulițe de temut. Mergeam de-a lungul marginii acestui desiș când ceva alb, lucind înăuntru, îmi atrase privirea. Vârându-mi capul între tulpini, m-am pomenit uitându-mă la un craniu gol. Întregul schelet era acolo, dar craniul se desprinsese și zăcea cu câteva picioare mai aproape de locul deschis.
Cu câteva lovituri de macetă, indienii noștri curățară locul și puturăm cerceta amănuntele acestei vechi tragedii. Din haine nu se mai puteau desluși decât câteva zdrențe, dar pe labele osoase rămăseseră urme de ghete și era foarte limpede că mortul fusese european. Printre oase se aflau un ceas de aur făcut de Hudson, din New York, și un lanț de care atârna un stilograf. Mai era și o tabacheră de argint, cu inscripția „J.C., de la A.E.S.” pe capac. Starea metalului părea să arate că nenorocirea nu se petrecuse cu foarte mult timp în urmă.
— Cine să fie? întrebă lordul John. Bietul nenorocit! Pare să aibă toate oasele trupului zdrobite.
— Iar bambusul crește prin coastele lui sfărâmate, spuse Summerlee. Este o plantă care crește repede, dar este, cu siguranță, de neînchipuit că trupul ar fi putut zăcea aici în tot timpul în care tulpinile au ajuns la douăzeci de picioare lungime.
— Cât despre identitatea omului, spuse profesorul Challenger, în această privință nu am nicio îndoială. Pe când urcam pe fluviu, înainte să vă ajung din urmă la fazenda, am făcut cercetări foarte amănunțite despre Maple White. La Para nu știau nimic. Din fericire, aveam un indiciu precis, fiindcă într-un anumit desen din carnetul lui de schițe apărea luând prânzul cu un preot la Rosario. Am izbutit să-l găsesc pe acest preot și, deși s-a dovedit un om foarte pus pe dispută, care a luat în chip absurd în nume de rău faptul că îi arătam efectul coroziv pe care știința modernă trebuie să-l aibă asupra credințelor sale, mi-a dat totuși câteva informații sigure. Maple White trecuse prin Rosario cu patru ani în urmă, sau cu doi ani înainte să-i văd trupul mort. Nu era singur atunci, ci avea un prieten, un american pe nume James Colver, care rămăsese în barcă și nu-l întâlnise pe acel preot. Socotesc, așadar, că nu încape îndoială că acum privim rămășițele acestui James Colver.
— Și nici în privința felului în care și-a găsit moartea nu încape prea multă îndoială, spuse lordul John. A căzut ori a fost azvârlit de sus și a rămas străpuns în țepi. Cum altfel i s-ar fi putut zdrobi oasele și cum l-ar fi putut străpunge tulpinile acestea, ale căror vârfuri sunt atât de sus deasupra capetelor noastre?
O tăcere se lăsă peste noi, pe când stăteam în jurul acelor rămășițe sfărâmate și ne dădeam seama de adevărul cuvintelor lordului John Roxton. Marginea ieșită în afară a peretelui se apleca peste desișul de bambus. Fără îndoială, omul căzuse de sus. Dar căzuse? Fusese un accident? Ori... Posibilități amenințătoare și cumplite începeau deja să învăluie acel ținut necunoscut.
Ne-am îndepărtat în tăcere și am continuat să urmăm șirul stâncilor, tot atât de neted și neîntrerupt ca unele dintre acele monstruoase câmpuri de gheață antarctice pe care le văzusem în imagini, întinzându-se de la un orizont la celălalt și înălțându-se mult deasupra vârfurilor catargelor vasului de explorare.
Pe o distanță de cinci mile n-am văzut nicio crăpătură ori spărtură. Apoi, deodată, am zărit ceva care ne umplu de o nouă speranță. Într-o scobitură a stâncii, ferită de ploaie, fusese desenată cu cretă o săgeată grosolană, arătând tot spre apus.
— Iarăși Maple White, spuse profesorul Challenger. A avut o presimțire că niște pași vrednici de el îl vor urma îndeaproape.
— Avea, așadar, cretă?
— Printre lucrurile pe care le-am găsit în ranița lui era o cutie cu crete colorate. Îmi amintesc că din cea albă nu mai rămăsese decât un ciot.
— Este, cu siguranță, o dovadă bună, spuse Summerlee. Nu ne rămâne decât să-i urmăm îndrumarea și să mergem înainte, spre apus.
Mai străbătuserăm vreo cinci mile când am văzut din nou o săgeată albă pe stânci. Era într-un punct în care fața peretelui se despica pentru prima oară într-o crăpătură îngustă. Înăuntrul crăpăturii se afla un al doilea semn de îndrumare, arătând drept în lungul ei, cu vârful puțin ridicat, de parcă locul indicat s-ar fi aflat deasupra nivelului pământului.
Era un loc solemn, căci pereții erau atât de uriași, iar fâșia de cer albastru atât de îngustă și atât de umbrită de o dublă franjură de verdeață, încât până jos nu pătrundea decât o lumină slabă și întunecată. Nu mâncaserăm de multe ceasuri și eram foarte obosiți de drumul pietros și denivelat, dar încordarea nervilor nu ne îngăduia să ne oprim. Am dat totuși poruncă să se ridice tabăra și, lăsându-i pe indieni s-o orânduiască, noi patru, împreună cu cei doi metiși, am înaintat în defileul îngust.
La intrare nu avea mai mult de patruzeci de picioare lățime, dar se strâmta repede, până se sfârșea într-un unghi ascuțit, cu pereți prea drepți și prea netezi pentru urcuș. Cu siguranță nu acesta era locul pe care pionierul nostru încercase să-l indice. Ne-am întors — întregul defileu nu avea mai mult de un sfert de milă adâncime — și deodată ochii ageri ai lordului John descoperiră ceea ce căutam. Sus, deasupra capetelor noastre, printre umbrele întunecate, se afla un cerc de beznă și mai adâncă. Nu putea fi decât intrarea unei peșteri.
La baza peretelui se îngrămădeau în acel loc pietre desprinse și nu ne fu greu să ne cățărăm. Când am ajuns acolo, orice îndoială dispăru. Nu numai că era o deschidere în stâncă, dar, lângă ea, se afla din nou semnul săgeții. Acesta era locul și aceasta era calea pe care Maple White și nefericitul său tovarăș urcaseră.
Eram prea înfierbântați ca să ne întoarcem la tabără; trebuia să facem numaidecât prima cercetare. Lordul John avea în raniță o lanternă electrică și trebuia să ne mulțumim cu lumina ei. Înainta, aruncând în fața lui micul cerc limpede de strălucire galbenă, iar noi îl urmam unul în spatele altuia.
Peștera fusese vădit săpată de apă: pereții erau netezi, iar podeaua acoperită cu pietre rotunjite. Era atât de strâmtă, încât abia încăpea prin ea un singur om, aplecat. Vreo cincizeci de iarzi mergea aproape drept în stâncă, apoi urca într-un unghi de patruzeci și cinci de grade. Curând panta deveni și mai abruptă și ne pomenirăm urcând în mâini și în genunchi, printre pietre desprinse care ne lunecau de sub trup. Deodată lordul Roxton scoase o exclamație.
— Este astupată! spuse el.
Înghesuiți în spatele lui, am văzut în cercul galben al luminii un zid de bazalt sfărâmat, care ajungea până la tavan.
— S-a prăbușit tavanul!
Degeaba am tras afară câteva bucăți. Singurul rezultat fu că cele mai mari se desprindeau și amenințau să se rostogolească pe pantă și să ne zdrobească. Era limpede că piedica întrecea cu mult orice efort pe care l-am fi putut face ca s-o înlăturăm. Calea pe care urcase Maple White nu mai putea fi folosită.
Prea abătuți ca să vorbim, am coborât poticnindu-ne prin tunelul întunecat și ne-am întors la tabără.
Înainte de a părăsi defileul se petrecu însă o întâmplare însemnată în lumina celor care au urmat.
Ne adunaserăm într-un mic grup la fundul prăpastiei, la vreo patruzeci de picioare sub gura peșterii, când o stâncă uriașă se rostogoli deodată în jos și trecu fulgerător pe lângă noi, cu o putere năprasnică. Unul dintre noi, ori poate toți, scăpaserăm ca prin urechile acului. Noi nu puteam vedea de unde venise stânca, dar slujitorii noștri metiși, care se mai aflau la intrarea peșterii, spuseră că trecuse în zbor pe lângă ei și că, prin urmare, trebuie să fi căzut de sus. Privind în sus, nu vedeam niciun semn de mișcare deasupra noastră, în jungla verde care încununa peretele. Totuși, nu prea putea fi îndoială că piatra fusese îndreptată asupra noastră, așa că întâmplarea arăta cu siguranță prezența unor oameni — și a unor oameni răuvoitori — pe platou.
Ne-am retras în grabă din prăpastie, cu mințile pline de această nouă întorsătură și de urmările ei asupra planurilor noastre. Situația fusese destul de grea și înainte, dar, dacă piedicilor Naturii li se adăuga împotrivirea voită a omului, atunci starea noastră era într-adevăr fără speranță. Și totuși, când priveam acea frumoasă franjură de verdeață, aflată la numai câteva sute de picioare deasupra capetelor, niciunul dintre noi nu putea măcar concepe gândul întoarcerii la Londra înainte de a o fi cercetat până în adâncul ei.
După ce am discutat situația, am hotărât că cel mai bun lucru era să continuăm ocolul platoului, în speranța de a găsi un alt mijloc de a ajunge sus. Șirul stâncilor, care scăzuseră mult în înălțime, începuse deja să se curbeze dinspre apus spre miazănoapte; dacă îl puteam socoti arcul unui cerc, întreaga circumferință nu putea fi prea mare. În cel mai rău caz, așadar, urma să ne întoarcem peste câteva zile la punctul de plecare.
În ziua aceea am străbătut în marș vreo douăzeci și două de mile, fără ca perspectivele noastre să se schimbe. Pot să vă spun că barometrul aneroid ne arată că, urcând fără întrerupere de când am lăsat canoele, am ajuns la nu mai puțin de trei mii de picioare deasupra nivelului mării. De aici o schimbare însemnată atât a temperaturii, cât și a vegetației. Am scăpat de o parte din acea cumplită lume a insectelor care este blestemul călătoriilor tropicale. Mai dăinuie câțiva palmieri și multe ferigi arborescente, dar toți arborii amazonieni au rămas în urmă. Era plăcut să văd aici, printre aceste stânci neprimitoare, volbura, floarea-pasiunii și begonia, toate amintindu-mi de casă. Era o begonie roșie, de aceeași culoare cu una ținută într-un ghiveci la fereastra unei anumite vile din Streatham; dar mă las purtat spre amintiri personale.
În noaptea aceea — vorbesc încă despre prima zi a ocolului nostru în jurul platoului — ne aștepta o mare întâmplare, una care avea să pună capăt pentru totdeauna oricărei îndoieli cu privire la minunile aflate atât de aproape de noi.
Citind-o, dragă domnule McArdle, vă veți da seama, poate pentru prima oară, că ziarul nu m-a trimis într-o vânătoare de himere și că un material gazetăresc de o valoare de neînchipuit așteaptă să fie oferit lumii, de îndată ce vom avea încuviințarea profesorului să-l folosim. Nu voi îndrăzni să public aceste articole dacă nu pot aduce dovezile înapoi în Anglia, altfel voi fi proclamat cel mai mare Münchhausen al gazetăriei din toate timpurile. Nu mă îndoiesc că și dumneavoastră simțiți la fel și că n-ați vrea să puneți în joc întreaga credibilitate a ziarului *Gazette* prin această aventură până nu vom putea înfrunta corul de critici și de scepticism pe care asemenea articole trebuie neapărat să-l stârnească. Așa că această întâmplare minunată, care ar da un asemenea titlu de senzație bătrânului nostru ziar, trebuie să-și aștepte încă rândul în sertarul redacției.
Și totuși, totul s-a petrecut într-o clipită și n-a avut nicio urmare, în afară de convingerile noastre.
Iată ce s-a întâmplat. Lordul John împușcase un aguti — un animal mic, asemănător unui porc — și, după ce jumătate le fusese dată indienilor, frigeam cealaltă jumătate la focul nostru. După lăsarea întunericului se răcește și ne strânseserăm cu toții aproape de flăcări. Nu era lună în noaptea aceea, dar se vedeau câteva stele și puteai desluși câmpia pe o mică depărtare. Ei bine, deodată, din întuneric, din noapte, se năpusti ceva cu un șuierat ca al unui aeroplan. Pentru o clipă, întregul nostru grup fu acoperit de o boltă de aripi pieloase și zării fulgerător un gât lung, ca de șarpe, un ochi roșu, fioros și lacom, și un cioc mare, care clămpănea, plin, spre uimirea mea, de dințișori sclipitori. În clipa următoare dispăruse, și la fel dispăruse și cina noastră. O umbră neagră uriașă, lată de douăzeci de picioare, se înălță lin în aer; o clipă, aripile monstruoase ascunseră stelele, apoi făptura dispăru dincolo de marginea stâncii de deasupra noastră. Am rămas cu toții așezați în jurul focului, într-o tăcere uluită, asemenea eroilor lui Vergiliu când harpiile coborâră asupra lor. Summerlee fu cel dintâi care vorbi.
— Profesore Challenger, spuse el cu un glas solemn, tremurând de emoție, vă datorez scuze. Domnule, m-am înșelat amarnic și vă rog să uitați cele trecute.
Fuseseră niște cuvinte frumoase, și cei doi oameni își strânseră mâna pentru prima oară. Atât am câștigat din vederea limpede a primului nostru pterodactil. Merita să ni se fure o cină ca să se apropie doi asemenea oameni.
Dar, dacă pe platou exista viață preistorică, ea nu era peste măsură de bogată, căci în următoarele trei zile n-am mai zărit nimic din ea. În acest timp am străbătut un ținut sterp și respingător, care alterna între deșert pietros și mlaștini pustii, pline de păsări sălbatice, la miazănoapte și la răsărit de stânci. Din această direcție locul este cu adevărat de neatins și, dacă n-ar fi existat o brână destul de tare chiar la baza peretelui, ar fi trebuit să ne întoarcem. De multe ori ne-am afundat până la brâu în mâzga și noroiul vâscos al unei vechi mlaștini semitropicale. Ca lucrurile să fie și mai rele, locul părea un loc de înmulțire preferat al șarpelui Jaracaca, cel mai veninos și mai agresiv din America de Sud. Mereu și mereu, aceste făpturi oribile veneau zvârcolindu-se și sărind spre noi peste suprafața mlaștinii putrede și numai ținând puștile cu alice gata în fiecare clipă ne puteam simți apărați de ele. O adâncitură în formă de pâlnie, de un verde livid din pricina unui lichen care supura în ea, îmi va rămâne pentru totdeauna în minte ca o amintire de coșmar. Părea să fie un cuib anume al acestor jivine, iar povârnișurile mișunau de ele, toate zvârcolindu-se spre noi, căci șarpele Jaracaca are particularitatea de a-l ataca întotdeauna pe om de îndată ce-l vede. Erau prea mulți ca să-i împușcăm, așa că am luat-o pur și simplu la fugă și am alergat până ne-am sleit. Îmi voi aminti mereu cum, privind înapoi, puteam vedea încă departe, în urma noastră, capetele și gâturile cumpliților urmăritori ridicându-se și coborând printre trestii. Mlaștina Jaracaca i-am spus pe harta pe care o alcătuim.
Stâncile de pe partea cealaltă își pierduseră nuanța roșcată și erau acum de un brun ciocolatiu. Vegetația din partea de sus era mai rară, iar înălțimea lor scăzuse la trei sau patru sute de picioare, dar nicăieri n-am găsit vreun punct prin care să le putem urca. Dacă se poate spune așa, erau și mai imposibil de urcat decât în primul loc în care le întâlniserăm. Verticalitatea lor desăvârșită se vede în fotografia pe care am făcut-o peste deșertul pietros.
— Cu siguranță, am spus eu când discutam situația, apa de ploaie trebuie să găsească pe undeva un drum în jos. Trebuie să existe canale de scurgere în stânci.
— Tânărul nostru prieten are sclipiri de luciditate, spuse profesorul Challenger, bătându-mă pe umăr.
— Apa de ploaie trebuie să se ducă undeva, am repetat.
— Se ține cu tărie de realitate. Singurul neajuns este că am dovedit concludent, prin demonstrație vizuală, că nu există canale de scurgere în josul stâncilor.
— Atunci unde se duce? am stăruit.
— Cred că se poate presupune cu temei că, dacă nu se scurge spre exterior, trebuie să curgă spre interior.
— Atunci este un lac în mijloc.
— Așa aș presupune.
— Este mai mult decât probabil ca lacul să fie un crater vechi, spuse Summerlee. Întreaga formațiune este, firește, pronunțat vulcanică. Dar, oricum ar sta lucrurile, m-aș aștepta să găsesc suprafața platoului înclinată spre interior, cu o întindere însemnată de apă în mijloc, care s-ar putea scurge prin vreun canal subteran în bălțile Mlaștinii Jaracaca.
— Ori evaporarea ar putea păstra echilibrul, observă Challenger, și cei doi savanți se pierdură într-una dintre obișnuitele lor dispute științifice, tot atât de lesne de înțeles pentru un profan ca limba chineză.
În a șasea zi am încheiat primul ocol al stâncilor și ne-am pomenit înapoi la prima tabără, lângă piscul de piatră izolat. Eram un grup de oameni fără mângâiere, căci cercetarea noastră fusese cât se poate de amănunțită și era absolut sigur că nu exista niciun punct în care până și cel mai sprinten om ar fi putut nădăjdui să urce peretele. Locul pe care semnele cu cretă ale lui Maple White îl indicaseră drept calea sa de acces era acum cu totul de netrecut.
Ce aveam să facem acum? Proviziile noastre de hrană, întregite cu ajutorul puștilor, ne ajungeau încă foarte bine, dar trebuia să vină ziua când aveau să fie refăcute. Peste vreo două luni ne puteam aștepta la ploi, care ne-ar fi măturat din tabără. Stânca era mai tare decât marmura și orice încercare de a tăia o cale până la o asemenea înălțime întrecea timpul și mijloacele de care dispuneam. Nu-i de mirare că în noaptea aceea ne priveam posomorâți și ne-am căutat păturile abia schimbând câte un cuvânt. Îmi amintesc că, pe când mă fura somnul, ultima imagine era a lui Challenger, ghemuit lângă foc ca o broască uriașă, cu capul enorm în mâini, cufundat, după toate aparențele, în cea mai adâncă meditație și cu totul surd la urarea mea de noapte bună.
Dar cu totul alt Challenger ne întâmpină dimineața: un Challenger din a cărui întreagă ființă străluceau mulțumirea și încântarea de sine. Când ne-am adunat la micul dejun, stătea în fața noastră cu o falsă modestie rugătoare în ochi, de parcă ar fi spus: „Știu că merit tot ce-mi puteți spune, dar vă rog să mă cruțați de rușinea de a roși, nespunându-mi.” Barba îi era zbârlită de triumf, pieptul împins înainte, iar mâna vârâtă în partea din față a hainei. Așa se va fi văzând uneori în închipuirea lui, împodobind soclul gol din Trafalgar Square și adăugând încă o grozăvie celor de pe străzile Londrei.
— Evrica! strigă el, cu dinții strălucind prin barbă. Domnilor, puteți să mă felicitați și putem să ne felicităm unii pe alții. Problema este rezolvată.
— Ați găsit o cale de urcuș?
— Îndrăznesc să cred că da.
— Și unde?
Drept răspuns arătă spre piscul ca o turlă din dreapta noastră.
Chipurile ni se posomorâră — ori cel puțin al meu — când îl cercetarăm. Că putea fi urcat, aveam asigurarea tovarășului nostru. Dar între el și platou se căsca o prăpastie îngrozitoare.
— Nu vom putea trece niciodată dincolo, am îngăimat.
— Putem cel puțin să ajungem cu toții în vârf, spuse el. Când vom fi sus, s-ar putea să vă pot arăta că resursele unei minți inventive nu sunt încă epuizate.
După micul dejun am desfăcut legătura în care conducătorul nostru își adusese uneltele de cățărat. Scoase din ea un colac de frânghie dintre cele mai tari și mai ușoare, lungă de o sută cincizeci de picioare, împreună cu crampoane, cleme și alte dispozitive. Lordul John era un alpinist încercat, iar Summerlee făcuse și el, în felurite împrejurări, câteva urcușuri grele. Eu eram, așadar, adevăratul începător al grupului în cățărarea pe stâncă, dar poate că puterea și sprinteneala îmi compensau lipsa de experiență.
În fapt, nu era o treabă prea grea, deși au fost clipe când mi s-a zbârlit părul în cap. Prima jumătate a fost foarte ușoară, dar de acolo în sus urcușul devenea tot mai abrupt, până când, pe ultimele cincizeci de picioare, ne agățam literalmente cu degetele mâinilor și ale picioarelor de brâne și crăpături minuscule în stâncă. N-aș fi izbutit, și nici Summerlee, dacă Challenger n-ar fi ajuns în vârf — era uimitor să vezi atâta sprinteneală la o făptură atât de greoaie — și n-ar fi legat acolo frânghia în jurul trunchiului arborelui mare care creștea sus. Sprijiniți de ea, am putut să ne cățărăm curând pe peretele zimțat, până ne-am pomenit pe mica platformă cu iarbă care alcătuia vârful și care avea vreo douăzeci și cinci de picioare în fiecare direcție.
Prima impresie, după ce mi-am recăpătat suflul, a fost priveliștea extraordinară asupra ținutului pe care îl străbătuserăm. Întreaga câmpie braziliană părea să se întindă sub noi, depărtându-se mereu și mereu, până se sfârșea în neguri albastre și vagi la cel mai îndepărtat orizont. În față se afla coasta lungă, presărată cu stânci și ferigi arborescente; mai departe, la mijlocul depărtării, privind peste dealul în formă de șa, abia zăream masa galbenă și verde de bambus prin care trecuserăm. Apoi vegetația se îndesea treptat, până alcătuia pădurea uriașă care se întindea cât cuprindeau ochii și încă două mii de mile bune dincolo.
Sorbeam încă această minunată panoramă când mâna grea a profesorului îmi căzu pe umăr.
— Pe aici, tânărul meu prieten, spuse el. *Vestigia nulla retrorsum*. Nu priviți niciodată înapoi, ci întotdeauna spre ținta noastră glorioasă.
Când m-am întors, nivelul platoului era exact acela la care ne aflam noi, iar marginea verde de arbuști, cu arbori din loc în loc, era atât de aproape, încât cu greu puteai înțelege cât de inaccesibilă rămânea. După o socoteală aproximativă, prăpastia avea patruzeci de picioare lățime, dar, din câte vedeam eu, ar fi putut la fel de bine să aibă patruzeci de mile. Am cuprins cu un braț trunchiul arborelui și m-am aplecat peste gol. Departe, jos, siluetele mici și întunecate ale slujitorilor noștri priveau în sus spre noi. Peretele era cu totul vertical, la fel ca acela din fața mea.
— Este într-adevăr curios, spuse glasul scârțâitor al profesorului Summerlee.
M-am întors și l-am văzut cercetând cu mare interes arborele de care mă țineam. Scoarța aceea netedă și frunzele mici, cu nervuri, îmi păreau cunoscute.
— Păi, este un fag! am strigat.
— Întocmai, spuse Summerlee. Un compatriot într-un ținut îndepărtat.
— Nu numai un compatriot, bunul meu domn, spuse Challenger, ci și, dacă mi se îngăduie să vă lărgesc comparația, un aliat de prima însemnătate. Acest fag va fi salvatorul nostru.
— Pe cinstea mea! strigă lordul John. Un pod!
— Întocmai, prieteni, un pod! Nu degeaba am petrecut aseară un ceas concentrându-mi mintea asupra situației. Îmi amintesc parcă să-i fi spus cândva tânărului nostru prieten de aici că G.E.C. este în cea mai bună formă când se află cu spatele la zid. Aseară, veți recunoaște, ne aflam cu toții cu spatele la zid. Dar acolo unde puterea voinței se unește cu intelectul există întotdeauna o ieșire. Trebuia găsit un pod mobil, care să poată fi lăsat peste prăpastie. Iată-l!
Era, cu siguranță, o idee strălucită. Arborele avea cel puțin șaizeci de picioare înălțime și, dacă ar fi căzut în direcția potrivită, ar fi trecut ușor peste prăpastie. Challenger își atârnase toporul de tabără pe umăr când urcase. Acum mi-l întinse.
— Tânărul nostru prieten are mușchi și tendoane, spuse el. Cred că la această treabă va fi cel mai de folos. Trebuie însă să vă rog să binevoiți să vă abțineți de la a gândi singur și să faceți întocmai ceea ce vi se spune.
Sub îndrumarea lui am făcut în laturile arborelui acele crestături care să-l silească să cadă așa cum doream. Era deja puternic înclinat în chip firesc spre platou, așa că treaba nu era grea. În cele din urmă m-am pus serios pe tăiat trunchiul, făcând cu rândul cu lordul John. După puțin mai mult de un ceas se auzi un trosnet puternic, arborele se clătină înainte, apoi se prăbuși cu zgomot, îngropându-și crengile în arbuștii de pe partea cealaltă. Trunchiul retezat se rostogoli până chiar la marginea platformei noastre și, pentru o secundă cumplită, am crezut cu toții că era pierdut. Se opri însă în echilibru la câțiva țoli de margine și acolo se afla podul nostru spre necunoscut.
Cu toții, fără un cuvânt, i-am strâns mâna profesorului Challenger, care își ridică pălăria de paie și se înclină adânc înaintea fiecăruia, pe rând.
— Îmi revendic onoarea, spuse el, de a trece primul în ținutul necunoscut: un subiect potrivit, fără îndoială, pentru un viitor tablou istoric.
Se apropiase de pod când lordul John îi puse mâna pe haină.
— Dragul meu, spuse el, chiar nu pot îngădui așa ceva.
— Nu puteți îngădui, domnule!
Capul se dădu pe spate și barba înainte.
— Când este vorba de știință, înțelegeți, vă urmez îndrumarea fiindcă treceți drept om de știință. Dar dumneavoastră trebuie să mă urmați când intrați în domeniul meu.
— Domeniul dumneavoastră, domnule?
— Toți avem meseria noastră, iar a mea este meseria armelor. După părerea mea, pătrundem într-o țară nouă, care poate să fie ori să nu fie ticsită de tot soiul de dușmani. Să dăm buzna orbește în ea, din lipsa unui dram de bun-simț și de răbdare, nu este felul meu de a conduce lucrurile.
Obiecția era prea chibzuită ca să poată fi trecută cu vederea. Challenger își smuci capul și ridică din umerii lui grei.
— Ei bine, domnule, ce propuneți?
— Din câte știu eu, s-ar putea ca printre arbuștii aceia să aștepte un trib de canibali ora prânzului, spuse lordul John, privind dincolo de pod. Este mai bine să înveți să fii înțelept înainte să ajungi într-o oală de fiert; așa că ne vom mulțumi să sperăm că nu ne așteaptă niciun necaz și, în același timp, vom proceda ca și când ne-ar aștepta. Malone și cu mine vom coborî, așadar, din nou și vom aduce cele patru puști, împreună cu Gomez și celălalt. Un om poate trece apoi dincolo, iar ceilalți îl vor acoperi cu armele până când se încredințează că întregul grup poate veni în siguranță.
Challenger se așeză pe ciotul retezat și gemu de nerăbdare; dar Summerlee și cu mine eram de aceeași părere: lordul John era conducătorul nostru când venea vorba de asemenea amănunte practice. Cățărarea era acum mai ușoară, fiindcă frânghia atârna de-a lungul porțiunii celei mai grele a urcușului. Într-un ceas aduseserăm sus puștile și o pușcă cu alice. Urcaseră și metișii, iar la porunca lordului John aduseseră un balot de provizii, pentru cazul în care prima noastră cercetare avea să dureze mai mult. Fiecare aveam cartușiere cu muniție.
— Ei, Challenger, dacă țineți cu adevărat să fiți primul care intră, spuse lordul John când toate pregătirile fură încheiate.
— Vă sunt foarte îndatorat pentru amabila dumneavoastră încuviințare, spuse profesorul mânios, căci niciodată nu fusese vreun om care să rabde mai puțin orice formă de autoritate. De vreme ce sunteți atât de bun să-mi îngăduiți, îmi voi lua, cu siguranță, sarcina de a fi pionier cu acest prilej.
Așezându-se călare pe trunchi, cu câte un picior atârnând de fiecare parte deasupra prăpastiei și cu toporișca prinsă pe spate, Challenger înaintă în mici salturi și ajunse curând de cealaltă parte. Se cățără pe mal și își flutură brațele în aer.
— În sfârșit! strigă el. În sfârșit!
Îl priveam neliniștit, așteptându-mă vag ca din perdeaua verde din spatele lui să se năpustească asupra sa vreo soartă cumplită. Dar totul era liniștit, în afară de o pasăre ciudată, multicoloră, care se ridică de sub picioarele lui și dispăru printre arbori.
Summerlee fu al doilea. Energia lui vânjoasă este minunată într-un trup atât de firav. Stărui să i se atârne două puști pe spate, astfel încât amândoi profesorii fură înarmați după trecerea lui. Am urmat eu, străduindu-mă din răsputeri să nu privesc în prăpastia îngrozitoare peste care treceam. Summerlee îmi întinse patul puștii și o clipă mai târziu îi putui apuca mâna. Cât despre lordul John, el trecu mergând: chiar mergând, fără niciun sprijin! Trebuie să aibă nervi de fier.
Și iată-ne pe toți patru pe tărâmul de vis, în lumea pierdută a lui Maple White. Pentru fiecare dintre noi părea clipa triumfului suprem. Cine ar fi putut ghici că era preludiul dezastrului nostru suprem? Îngăduiți-mi să spun în câteva cuvinte cum s-a abătut asupra noastră lovitura zdrobitoare.
Ne îndepărtaserăm de margine și pătrunseserăm vreo cincizeci de iarzi prin desișul de arbuști când, din spate, se auzi un trosnet cumplit de rupere și prăbușire. Cu același imbold ne-am repezit înapoi pe drumul pe care veniserăm. Podul dispăruse!
Privind peste margine, am văzut departe, la baza peretelui, o masă încâlcită de crengi și de trunchi sfărâmat. Era fagul nostru. Oare se surpase marginea platformei, lăsându-l să cadă? O clipă, această explicație ne trecu tuturor prin minte. În următoarea, de după partea cealaltă a piscului de piatră din fața noastră, apăru încet o față oacheșă: fața metisului Gomez. Da, era Gomez, dar nu mai era Gomez cu zâmbetul cuviincios și chipul ca o mască. Era o față cu ochi scânteietori și trăsături schimonosite, o față zvârcolită de ură și de bucuria nebună a răzbunării împlinite.
— Lord Roxton! strigă el. Lord John Roxton!
— Ei bine, spuse tovarășul nostru, sunt aici.
Un hohot strident de râs trecu peste prăpastie.
— Da, acolo ești, câine englez, și acolo ai să rămâi! Am așteptat și am tot așteptat, iar acum mi-a venit prilejul. Ți-a fost greu să urci; îți va fi și mai greu să cobori. Proști blestemați, sunteți prinși în capcană, până la unul!
Eram prea uluiți ca să vorbim. Nu puteam decât să stăm acolo și să privim cu uimire. O creangă mare, ruptă, zăcând pe iarbă, arăta ce pârghie folosise ca să ne răstoarne podul. Fața dispăruse, dar curând se ivi iar, și mai dezlănțuită ca înainte.
— Era să vă omorâm cu o piatră la peșteră, strigă el, dar asta este mai bine. Este mai încet și mai cumplit. Oasele voastre vor albi acolo sus și nimeni nu va ști unde zăceți și nu va veni să le acopere. Când veți zăcea pe moarte, gândiți-vă la Lopez, pe care l-ai împușcat acum cinci ani pe râul Putomayo. Sunt fratele lui și, orice s-ar întâmpla, de acum voi muri fericit, fiindcă am răzbunat amintirea lui.
O mână furioasă se agită spre noi, apoi totul se făcu liniște.
Dacă metisul și-ar fi împlinit pur și simplu răzbunarea și ar fi scăpat apoi, totul i-ar fi putut merge bine. Acel nesăbuit și irezistibil imbold latin de a face teatru i-a adus însă pieirea. Roxton, omul care își câștigase în trei țări numele de Biciul Domnului, nu era cineva pe care să-l poți sfida fără primejdie. Metisul cobora pe partea cealaltă a piscului; dar, înainte să ajungă la pământ, lordul John alergase de-a lungul marginii platoului și ajunsese într-un punct din care își putea vedea omul. Se auzi o singură detunătură de pușcă și, deși n-am văzut nimic, am auzit țipătul, apoi bufnitura îndepărtată a trupului căzut. Roxton se întoarse la noi cu o față de granit.
— Am fost un prost orb, spuse el cu amărăciune. Nesăbuința mea v-a adus pe toți în acest necaz. Ar fi trebuit să-mi amintesc că oamenii aceștia țin minte multă vreme vrajbele de sânge și să fiu mai cu băgare de seamă.
— Dar celălalt? A fost nevoie de amândoi ca să răstoarne arborele peste margine.
— L-aș fi putut împușca, dar l-am lăsat să plece. Poate că n-a avut nicio parte în asta. Poate că ar fi fost mai bine dacă l-aș fi omorât, fiindcă, după cum spuneți, trebuie să fi dat și el o mână de ajutor.
Acum, că aveam cheia faptei sale, fiecare dintre noi putea să se întoarcă în urmă și să-și amintească vreun gest sinistru al metisului: dorința lui necontenită de a ne afla planurile, prinderea lui în afara cortului când le asculta pe furiș, privirile ascunse de ură pe care, din când în când, unul sau altul dintre noi le surprinsese. Mai discutam încă, încercând să ne deprindem mințile cu aceste noi împrejurări, când o scenă neobișnuită de pe câmpia de jos ne opri atenția.
Un om în haine albe, care nu putea fi decât metisul rămas în viață, alerga așa cum alergi când Moartea îți dictează ritmul. În spatele lui, la numai câțiva iarzi, sălta silueta uriașă, de abanos, a lui Zambo, negrul nostru devotat. Chiar sub ochii noștri, acesta sări în spinarea fugarului și îi încolăci brațele în jurul gâtului. Se rostogoliră împreună la pământ. O clipă mai târziu, Zambo se ridică, se uită la omul culcat, apoi ne făcu voios semn cu mâna și veni alergând spre noi. Silueta albă zăcea nemișcată în mijlocul câmpiei întinse.
Cei doi trădători ai noștri fuseseră nimiciți, dar răul făcut de ei le supraviețuia. Nu puteam ajunge înapoi pe pisc prin niciun mijloc. Fuseserăm locuitori ai lumii; acum eram locuitori ai platoului. Cele două erau despărțite și deosebite. Acolo se afla câmpia care ducea la canoe. Dincolo de orizontul violet și încețoșat se afla râul care ducea înapoi spre civilizație. Dar veriga dintre ele lipsea. Nicio ingeniozitate omenească nu putea găsi un mijloc de a arunca un pod peste prăpastia căscată între noi și viețile noastre de odinioară. O singură clipă schimbase toate condițiile existenței noastre.
Într-o asemenea clipă am înțeles din ce aluat erau făcuți cei trei camarazi ai mei. Erau gravi, e drept, și îngândurați, dar de o seninătate nebiruită. Pentru moment nu puteam decât să ședem răbdători printre arbuști și să așteptăm sosirea lui Zambo. Curând, chipul lui negru și cinstit se ivi deasupra stâncilor, iar trupul lui herculean apăru pe vârful piscului.
— Ce fac acum? strigă el. Spuneți și eu fac.
Era o întrebare pe care o puneai mai ușor decât îi găseai răspunsul. Un singur lucru era limpede: el era unica noastră legătură de încredere cu lumea de afară. Cu niciun preț nu trebuia să ne părăsească.
— Nu, nu! strigă el. Eu nu vă las. Orice vine, pe mine mă găsiți tot aici. Dar nu pot ține indieni. Deja spun prea mult Curupuri trăiește aici și ei pleacă acasă. Acum i-ați lăsat, eu nu pot să-i țin.
Era adevărat că indienii noștri arătaseră în ultima vreme, în multe feluri, că se săturaseră de călătorie și doreau să se întoarcă. Ne-am dat seama că Zambo spunea adevărul și că nu-i putea ține.
— Fă-i să aștepte până mâine, Zambo, am strigat. Atunci pot trimite o scrisoare înapoi prin ei.
— Foarte bine, domnule! Promit ei așteaptă până mâine, spuse negrul. Dar ce fac acum pentru voi?
Avea destule de făcut și credinciosul om le făcu minunat. Mai întâi, urmând îndrumările noastre, dezlegă frânghia de pe ciot și ne aruncă un capăt. Nu era mai groasă decât o frânghie de rufe, dar era foarte tare; și, deși nu puteam face din ea un pod, ar fi putut să ne fie neprețuită dacă aveam ceva de cățărat. Apoi își legă capătul de frânghie de pachetul de provizii care fusese adus sus și îl puturăm trage dincoace. Aceasta ne dădea mijloacele de a trăi cel puțin o săptămână, chiar dacă n-am fi găsit nimic altceva. În cele din urmă coborî și aduse sus încă două pachete cu lucruri felurite: o cutie de muniție și o mulțime de alte obiecte. Le-am trecut pe toate aruncându-i frânghia și trăgând-o înapoi. Se făcuse seară când, în sfârșit, coborî, încredințându-ne încă o dată că îi va ține pe indieni până dimineața următoare.
Și astfel mi-am petrecut aproape întreaga noastră primă noapte pe platou scriind întâmplările trăite, la lumina unui singur felinar cu lumânare.
Am cinat și ne-am așezat tabăra chiar la marginea peretelui, potolindu-ne setea cu două sticle de Apollinaris aflate într-una dintre lăzi. Este vital să găsim apă, dar cred că până și lordul John avusese destule aventuri pentru o zi și niciunul dintre noi nu se simțea înclinat să facă prima incursiune în necunoscut. Ne-am ferit să aprindem foc ori să facem vreun zgomot fără rost.
Mâine — ori, mai degrabă, astăzi, căci se luminează deja de ziuă pe când scriu — vom pătrunde pentru prima oară în acest ținut straniu. Când voi putea să scriu din nou, ori dacă voi mai scrie vreodată, nu știu. Între timp văd că indienii sunt încă la locul lor și sunt sigur că devotatul Zambo va fi aici curând ca să-mi ia scrisoarea. Nu pot decât să nădăjduiesc că va ajunge la destinație.
P.S. — Cu cât mă gândesc mai mult, cu atât situația noastră pare mai disperată. Nu văd nicio speranță de întoarcere. Dacă ar fi un arbore înalt aproape de marginea platoului, am putea lăsa peste prăpastie un pod de întoarcere, dar nu se află niciunul la mai puțin de cincizeci de iarzi. Puterile noastre unite n-ar putea căra un trunchi care să ne slujească scopului. Frânghia este, firește, mult prea scurtă ca să putem coborî pe ea. Nu, situația noastră este fără speranță, fără speranță!