Capitolul X

„Ni s-au întâmplat lucruri nemaipomenite”

Ni s-au întâmplat lucruri nemaipomenite și continuă să ni se întâmple. Toată hârtia pe care o am se reduce la cinci caiete vechi și o mulțime de petice, iar de scris n-am decât un singur stilograf; însă, atâta vreme cât îmi voi putea mișca mâna, voi continua să aștern pe hârtie întâmplările și impresiile noastre. Căci, de vreme ce suntem singurii oameni din întregul neam omenesc cărora le este dat să vadă asemenea lucruri, este de o însemnătate covârșitoare să le consemnez cât sunt încă proaspete în amintirea mea și înainte ca soarta ce pare să ne amenințe necontenit să se abată cu adevărat asupra noastră. Fie că Zambo va izbuti în cele din urmă să ducă aceste scrisori până la râu, fie că le voi aduce eu însumi înapoi, scăpând ca prin minune, fie, în sfârșit, că vreun explorator îndrăzneț, venind pe urmele noastre și având poate la îndemână un monoplan perfecționat, va găsi acest teanc de manuscrise, în oricare dintre aceste împrejurări îmi dau seama că ceea ce scriu este sortit nemuririi, ca o operă clasică a aventurii adevărate.

În dimineața de după ziua în care ticălosul Gomez ne lăsase prizonieri pe platou, experiențele noastre intrară într-o nouă fază. Cea dintâi întâmplare nu era de natură să-mi dea o părere prea bună despre locul în care ne rătăciserăm. Când mă trezii dintr-un somn scurt, după ivirea zorilor, ochii îmi căzură pe ceva cât se poate de ciudat de pe propriul meu picior. Cracul pantalonului se ridicase, lăsând descoperiți câțiva țoli de piele deasupra ciorapului. Acolo ședea o boabă mare de strugure, vineție. Uimit de priveliște, mă aplecai s-o desprind, când, spre groaza mea, plesni între arătător și degetul mare, împroșcând sânge în toate părțile. Strigătul meu de scârbă îi aduse pe cei doi profesori lângă mine.

— Cât se poate de interesant, spuse Summerlee, aplecându-se peste gamba mea. O căpușă enormă, care se hrănește cu sânge și, după câte cred, încă neclasificată.

— Primele roade ale strădaniilor noastre, spuse Challenger cu glasul lui tunător și pedant. Nu putem face mai puțin decât s-o numim *Ixodes Maloni*. Sunt încredințat, tânărul meu prieten, că mica neplăcere de a fi mușcat nu poate cântări în ochii dumitale cât privilegiul glorios de a-ți vedea numele înscris în catastiful nepieritor al zoologiei. Din nefericire, ai strivit acest frumos exemplar tocmai când ajunsese la sațietate.

— Scârbă de gânganie! strigai eu.

Profesorul Challenger își ridică sprâncenele mari în semn de protest și îmi puse pe umăr o labă împăciuitoare.

— Ar trebui să-ți cultivi privirea omului de știință și spiritul său detașat, spuse el. Pentru un om cu un temperament filozofic ca al meu, căpușa, cu trompa ei asemenea unei lancete și cu stomacul care se umflă, este o făptură a Naturii la fel de frumoasă ca păunul ori, la fel de bine, ca aurora boreală. Mă doare să te aud vorbind despre ea fără niciun fel de prețuire. Fără îndoială, dacă ne dăm silința cuvenită, putem găsi un alt exemplar.

— De asta nu încape îndoială, spuse Summerlee, posomorât, căci unul tocmai a dispărut după gulerul cămășii dumneavoastră.

Challenger sări în sus mugind ca un taur și începu să tragă ca un apucat de haină și de cămașă, ca să și le scoată. Summerlee și cu mine râdeam atât de tare, încât abia îl puteam ajuta. Până la urmă îi dezgolirăm torsul acela monstruos — cincizeci și patru de țoli, după centimetrul croitorului. Trupul îi era acoperit de o pâslă de păr negru, iar din jungla aceea scoaserăm căpușa rătăcitoare înainte de a-l fi mușcat. Dar tufișurile din jur erau pline de groaznicele gângănii și era limpede că trebuia să mutăm tabăra.

Mai întâi însă trebuia să ne înțelegem cu credinciosul negru, care se ivi curând pe pisc cu mai multe cutii de cacao și de biscuiți, pe care ni le aruncă. Din proviziile rămase jos, îi cerurăm să păstreze atât cât să-i ajungă două luni. Indienii urmau să primească restul drept răsplată pentru slujbele lor și drept plată pentru ducerea scrisorilor noastre înapoi la Amazon. Câteva ceasuri mai târziu îi văzurăm departe, pe câmpie, mergând în șir, fiecare cu o legătură pe cap, întorcându-se pe drumul pe care veniserăm. Zambo se instală în cortul nostru mic de la poalele piscului și acolo rămase, singura noastră legătură cu lumea de jos.

Acum trebuia să hotărâm ce aveam de făcut îndată. Plecarăm dintre tufișurile încărcate de căpușe și ajunserăm într-o poiană mică, înconjurată din toate părțile de un desiș de arbori. În mijloc se aflau câteva lespezi netede de piatră, cu un izvor cum nu se putea mai bun în apropiere, și acolo ne așezarăm, la curat și în tihnă, ca să ne alcătuim primele planuri de invadare a acestei țări noi. Păsările strigau prin frunziș — mai ales una cu un țipăt ciudat, ca un chiot, pe care nu-l mai auziserăm —, dar în afara acestor sunete nu se zărea niciun semn de viață.

Cea dintâi grijă ne fu să întocmim un soi de inventar al proviziilor noastre, ca să știm pe ce ne puteam bizui. Cu lucrurile pe care le aduseserăm noi înșine și cu acelea pe care Zambo ni le trimisese pe frânghie, eram destul de bine înzestrați. Mai presus de toate, ținând seama de primejdiile care ne puteau împresura, aveam cele patru puști și o mie trei sute de cartușe, precum și o pușcă cu alice, dar nu mai mult de o sută cincizeci de cartușe cu alice mijlocii. Merindele ne ajungeau pentru câteva săptămâni; mai aveam tutun îndeajuns și câteva instrumente științifice, între care o lunetă mare și un binoclu bun. Strânserăm toate aceste lucruri în poiană și, ca primă măsură de prevedere, tăiarăm cu securea și cuțitele o mulțime de tufe spinoase, pe care le îngrămădirăm într-un cerc cu diametrul de vreo cincisprezece iarzi. Acesta avea să fie deocamdată cartierul nostru general: adăpost împotriva primejdiilor neașteptate și corp de gardă pentru provizii. Îl numirăm Fortul Challenger.

Era amiază când isprăvirăm să ne punem la adăpost, dar căldura nu era apăsătoare, iar înfățișarea generală a platoului, atât prin temperatură, cât și prin vegetație, amintea aproape de ținuturile temperate. Fagul, stejarul și chiar mesteacănul se găseau în hățișul de arbori care ne înconjura. Un ginkgo uriaș, mai înalt decât toți ceilalți, își întindea crengile mari și frunzișul ca de ferigă peste fortul pe care îl ridicaserăm. La umbra lui continuarăm discuția, iar lordul John, care în clipa acțiunii preluase fără zăbavă comanda, ne împărtăși părerile sale.

— Câtă vreme nu ne-a văzut și nu ne-a auzit nici om, nici fiară, suntem în siguranță, spuse el. Din clipa în care vor ști că suntem aici, încep necazurile. Deocamdată nu e niciun semn că ne-ar fi descoperit. Așadar, cel mai bun lucru e să stăm ascunși o vreme și să cercetăm ținutul. Vrem să ne vedem bine vecinii înainte să începem să ne facem vizite.

— Dar trebuie să înaintăm, îndrăznii eu să spun.

— Negreșit, băiatul meu! Vom înainta. Dar cu cap. Nu trebuie să mergem niciodată atât de departe, încât să nu ne putem întoarce la bază. Și, mai presus de toate, nu trebuie să tragem cu puștile decât dacă e o chestiune de viață și de moarte.

— Dar ieri ați tras, spuse Summerlee.

— Ei, n-am avut încotro. Totuși, vântul era puternic și bătea în afara platoului. E puțin probabil ca sunetul să se fi dus prea departe înăuntrul platoului. Apropo, cum vom numi locul acesta? Presupun că ne revine nouă să-i dăm un nume?

Se făcură mai multe propuneri, mai mult sau mai puțin fericite, dar a lui Challenger hotărî totul.

— Nu poate avea decât un singur nume, spuse el. Va purta numele pionierului care l-a descoperit. Este Țara lui Maple White.

Țara lui Maple White rămase, și așa este numită pe harta a cărei întocmire a devenit sarcina mea de căpetenie. Așa va apărea, nădăjduiesc, în atlasul viitorului.

Pătrunderea pașnică în Țara lui Maple White era problema care ne cerea acum toată luarea-aminte. Aveam mărturia propriilor noștri ochi că locul era locuit de făpturi necunoscute, iar caietul de schițe al lui Maple White dovedea că se puteau ivi monștri și mai înspăimântători, și mai primejdioși. Scheletul străpuns de tulpinile de bambus, care nu putea să fi ajuns acolo decât aruncat de sus, lăsa să se înțeleagă că s-ar fi putut să existe și locuitori omenești, cu porniri răuvoitoare. Situația noastră, rămași fără putință de scăpare într-o asemenea țară, era vădit plină de primejdii, iar judecata ne îndemna să încuviințăm orice măsură de prevedere pe care experiența lordului John ar fi putut-o sugera. Și totuși, cum am fi putut să ne oprim la marginea acestei lumi de taine, când sufletele ne fremătau de nerăbdare să înaintăm și să-i smulgem taina din adâncul inimii?

Astuparăm, așadar, intrarea îngrăditurii cu mai multe tufe spinoase și părăsirăm tabăra, lăsând proviziile înconjurate din toate părțile de gardul acesta ocrotitor. Apoi pornirăm încet și cu băgare de seamă în necunoscut, urmând cursul pârâiașului care pornea din izvorul nostru, căci el avea să ne călăuzească întotdeauna la întoarcere.

Abia porniserăm când întâlnirăm semne că ne așteptau într-adevăr minunății. După câteva sute de iarzi prin pădurea deasă, în care se aflau mulți arbori cu totul necunoscuți mie, dar pe care Summerlee, botanistul grupului, îi recunoștea drept forme de conifere și de plante cicadacee de mult dispărute din lumea de jos, ajunserăm într-un ținut unde pârâul se lățea, alcătuind o mlaștină întinsă. Înaintea noastră creșteau des trestii înalte, de un soi ciudat, pe care savanții le declarară a fi *equisetacea*, sau coada-calului, cu ferigi arborescente risipite printre ele; toate se legănau în bătaia unui vânt vioi. Deodată lordul John, care mergea în frunte, se opri și ridică mâna.

— Uitați-vă aici! spuse el. Pe cinstea mea, asta trebuie să fie urma tatălui tuturor păsărilor!

O urmă enormă, cu trei degete, se întipărise în noroiul moale dinaintea noastră. Făptura, oricare ar fi fost ea, străbătuse mlaștina și se îndreptase spre pădure. Ne oprirăm cu toții să cercetăm urma aceea monstruoasă. Dacă era într-adevăr o pasăre — și ce animal ar fi putut lăsa un asemenea semn? —, laba îi era atât de mult mai mare decât a unui struț, încât înălțimea ei, judecând după aceeași proporție, trebuia să fie uriașă. Lordul John privi nerăbdător în jur și strecură două cartușe în pușca lui pentru elefanți.

— Îmi pun în joc reputația de vânător de vânat mare, spuse el, că urma e proaspătă. N-au trecut zece minute de când a fost aici făptura. Uitați-vă cum încă se prelinge apa în adâncitura asta! Pe cinstea mea! Ia priviți, aici e urma unui pui!

Într-adevăr, niște urme mai mici, de aceeași formă, mergeau alături de cele mari.

— Dar ce spuneți de asta? strigă triumfător profesorul Summerlee, arătând spre ceea ce părea amprenta uriașă a unei mâini omenești cu cinci degete, ivită printre urmele cu trei degete.

— Wealden! strigă Challenger, în extaz. Le-am văzut în argilele de Wealden. E o făptură care merge dreaptă pe picioarele dinapoi, cu trei degete, și își pune din când în când pe pământ una dintre labele din față, cu cinci degete. Nu e o pasăre, dragul meu Roxton, nu e o pasăre.

— O fiară?

— Nu; o reptilă, un dinozaur. Nimic altceva nu putea lăsa o asemenea urmă. Ele au nedumerit un vrednic doctor din Sussex acum vreo nouăzeci de ani; dar cine pe lume ar fi putut nădăjdui — nădăjdui — să vadă o priveliște ca aceasta?

Cuvintele i se stinseră într-o șoaptă, iar noi rămaserăm cu toții încremeniți de uimire. Urmând dâra, părăsiserăm mlaștina și străbătuserăm o perdea de arbuști și arbori. Dincolo se întindea o poiană deschisă, în care se aflau cinci dintre cele mai neobișnuite făpturi pe care le-am văzut vreodată. Ghemuiți printre tufișuri, le observarăm în voie.

Erau, după cum am spus, cinci: doi adulți și trei pui. Aveau dimensiuni uriașe. Până și puii erau mari cât elefanții, iar cele două animale adulte întreceau cu mult orice făptură pe care o văzusem vreodată. Pielea le era de culoarea ardeziei, acoperită cu solzi ca a unei șopârle, și sclipea acolo unde o bătea soarele. Toate cinci stăteau ridicate, sprijinindu-se pe cozile lor late și puternice și pe picioarele dinapoi, uriașe, cu trei degete, în vreme ce, cu labele din față, mici și cu cinci degete, trăgeau în jos ramurile din care mâncau. Nu știu dacă vă pot face să le vedeți mai bine decât spunând că semănau cu niște canguri monstruoși, lungi de douăzeci de picioare și cu pielea asemenea celei a crocodililor negri.

Nu știu cât am rămas nemișcați, privind spectacolul acela minunat. Un vânt puternic bătea spre noi și eram bine ascunși, așa că nu era niciun risc să fim descoperiți. Din când în când, puii se zbenguiau greoi în jurul părinților, uriașele animale sărind în aer și căzând pe pământ cu bubuituri surde. Puterea părinților părea fără margini, căci unul dintre ei, întâmpinând oarecare greutate să ajungă la un mănunchi de frunze crescut pe un copac destul de mare, își petrecu labele din față în jurul trunchiului și îl smulse de parcă ar fi fost un puiet. Fapta mi se păru că dovedește nu numai marea dezvoltare a mușchilor, ci și puțina dezvoltare a creierului său, căci toată greutatea se prăvăli cu zgomot peste el, iar făptura scoase o serie de țipete ascuțite, arătând că, oricât era de mare, avea și ea o margine până la care putea îndura. Se pare că întâmplarea o făcu să creadă că împrejurimile erau primejdioase, căci porni încet, legănându-se, prin pădure, urmată de perechea sa și de cei trei pui enormi. Le văzurăm sclipirea cenușie a pieilor printre trunchiuri și capetele unduind sus, deasupra hățișului. Apoi dispărură din ochii noștri.

Mă uitai la tovarășii mei. Lordul John stătea cu privirea ațintită și cu degetul pe trăgaciul puștii pentru elefanți, iar sufletul lui de vânător pătimaș îi strălucea în ochii aprigi. Ce n-ar fi dat pentru un asemenea cap, pe care să-l așeze între cele două vâsle încrucișate deasupra șemineului din cămăruța lui de la Albany! Și totuși, judecata îl ținea în frâu, căci cercetarea minunățiilor acestui ținut necunoscut depindea în întregime de tăinuirea prezenței noastre față de locuitorii lui. Cei doi profesori erau într-un extaz mut. De emoție, se apucaseră fără să-și dea seama de mână și stăteau ca doi copilași în fața unei minuni: obrajii lui Challenger se strânseseră într-un zâmbet serafic, iar chipul sardonic al lui Summerlee se îmblânzise pentru o clipă, cuprins de uimire și de venerație.

— *Nunc dimittis!* strigă acesta în cele din urmă. Ce vor spune în Anglia despre asta?

— Dragul meu Summerlee, vă voi spune cu mare încredințare ce vor spune în Anglia, răspunse Challenger. Vor spune că sunteți un mincinos blestemat și un șarlatan al științei, întocmai cum ați spus dumneavoastră și alții despre mine.

— Chiar și în fața fotografiilor?

— Falsificate, Summerlee! Falsificate grosolan!

— Chiar și în fața exemplarelor?

— Ah, aici s-ar putea să-i prindem! Malone și murdara lui ceată de pe Fleet Street s-ar putea să ajungă cu toții să ne latre laudele. Douăzeci și opt august: ziua în care am văzut cinci iguanodoni vii într-o poiană din Țara lui Maple White. Notează în jurnal, tânărul meu prieten, și trimite la fițuica dumitale.

— Și fii gata să primești în schimb un șut de la bocancul redacției, spuse lordul John. Lucrurile se văd nițel altfel de la latitudinea Londrei, băiatul meu. Sunt mulți oameni care nu-și povestesc niciodată aventurile, fiindcă n-au nicio nădejde să fie crezuți. Cine să-i învinuiască? Peste o lună sau două, până și nouă o să ni se pară că am visat toate astea. Cum ați spus că se numesc?

— Iguanodoni, spuse Summerlee. Le găsiți urmele pretutindeni în nisipurile de Hastings, în Kent și în Sussex. Sudul Angliei era plin de ei pe vremea când exista din belșug verdeață fragedă cu care să se hrănească. Condițiile s-au schimbat, iar animalele au pierit. Aici se pare că împrejurările nu s-au schimbat, iar animalele au trăit mai departe.

— Dacă vom ieși vreodată de aici cu viață, trebuie să iau un cap cu mine, spuse lordul John. Doamne, ce frumos s-ar înverzi ca mazărea unii din gașca aceea Somaliland–Uganda dacă l-ar vedea! Nu știu ce credeți dumneavoastră, dar mie mi se pare că tot timpul ăsta călcăm pe o gheață tare subțire.

Aveam aceeași senzație că ne împresurau taina și primejdia. În întunecimea arborilor părea să pândească o amenințare necurmată și, când ne ridicam ochii spre frunzișul lor umbros, spaime nelămurite ni se strecurau în inimă. Ce-i drept, făpturile monstruoase pe care le văzuserăm erau niște animale greoaie și pașnice, care cu greu ar fi făcut rău cuiva; dar, în această lume de minunății, ce alte supraviețuitoare nu s-ar fi putut afla — ce grozăvii aprige și sprintene, gata să se năpustească asupra noastră din culcușurile lor dintre stânci ori tufișuri? Știam puține despre viața preistorică, dar îmi aminteam limpede de o carte pe care o citisem și în care se vorbea despre făpturi ce s-ar fi hrănit cu leii și tigrii noștri așa cum se hrănește o pisică cu șoareci. Dacă s-ar fi găsit și acestea în pădurile Țării lui Maple White!

Era scris ca tocmai în dimineața aceea — cea dintâi petrecută în noua țară — să aflăm ce primejdii ciudate ne înconjurau. A fost o aventură scârboasă, la care nu-mi place nici măcar să mă gândesc. Dacă, după cum spunea lordul John, poiana iguanodonilor ne va rămâne în amintire ca un vis, atunci, fără îndoială, mlaștina pterodactililor ne va fi pentru totdeauna coșmarul. Să aștern aici întocmai ce s-a întâmplat.

Înaintam foarte încet prin pădure, în parte fiindcă lordul Roxton cerceta terenul înainte de a ne lăsa să mergem mai departe, în parte fiindcă, la fiecare al doilea pas, unul ori altul dintre profesori se lăsa la pământ, scoțând un strigăt de uimire, în fața vreunei flori sau insecte care îi înfățișa un tip nou. Străbătuserăm poate două sau trei mile în total, ținându-ne la dreapta cursului pârâului, când ajunserăm la o deschidere mare în pădure. O fâșie de tufișuri ducea spre o îngrămădire de stânci — întregul platou era presărat cu bolovani. Mergeam încet spre aceste stânci, printre tufe care ne ajungeau mai sus de brâu, când auzirăm un zgomot ciudat, înfundat, un amestec de gâlgâituri și șuierături, care umplea văzduhul cu o larmă necontenită și părea să vină de undeva chiar din fața noastră. Lordul John ridică mâna, făcându-ne semn să ne oprim, și înaintă repede, aplecat și în fugă, până la șirul de stânci. Îl văzurăm cum privi peste ele și făcu un gest de uimire. Apoi rămase cu ochii ațintiți, de parcă ne-ar fi uitat, atât de vrăjit era de ceea ce vedea. În cele din urmă ne chemă cu un semn și ridică mâna ca să ne îndemne la prudență. Întreaga lui purtare mă făcu să simt că dinaintea noastră se afla ceva minunat, dar primejdios.

Ne târârăm până lângă el și privirăm peste stânci. Locul spre care ne uitam era o groapă care, în vremurile de început, s-ar fi putut număra printre gurile vulcanice mai mici ale platoului. Avea forma unui castron, iar pe fund, la câteva sute de iarzi de locul unde stăteam culcați, se aflau ochiuri de apă stătută, acoperite de o mâzgă verde și tivite cu papură. Locul era straniu chiar și în sine, dar locuitorii lui îl făceau să semene cu o scenă din cele șapte cercuri ale lui Dante. Era o colonie de pterodactili. Sute se strânseseră în raza privirii noastre. Întregul fund al gropii, de jur împrejurul apei, mișuna de pui și de mame hidoase care cloceau ouă gălbui, cu înveliș pielos. Din această masă respingătoare de viață reptiliană care se târa și bătea din aripi veneau larma îngrozitoare ce umplea aerul și duhoarea grea, cumplită, de mucegai, care ne întorcea stomacul pe dos. Mai sus însă, fiecare cocoțat pe piatra lui, ședeau masculii înspăimântători, înalți, cenușii și zbârciți, semănând mai degrabă cu niște exemplare moarte și uscate decât cu făpturi vii, cu desăvârșire nemișcați, afară de rostogolirea ochilor roșii ori de pocnetul din când în când al ciocurilor lor ca niște capcane de șobolani, când trecea pe lângă ei o libelulă. Aripile uriașe, membranoase, le erau strânse prin îndoirea antebrațelor, astfel că ședeau ca niște babe gigantice, învelite în șaluri hidoase de culoarea pânzei de păianjen, deasupra cărora le ieșeau capetele fioroase. Mari și mici, nu mai puțin de o mie de asemenea făpturi scârboase se aflau în scobitura din fața noastră.

Profesorii noștri ar fi rămas bucuroși acolo toată ziua, atât de fermecați erau de prilejul de a studia viața unei epoci preistorice. Arătau peștii și păsările moarte risipite printre stânci drept dovezi ale hranei acestor făpturi și îi auzeam felicitându-se unul pe altul pentru lămurirea motivului pentru care oasele acestui balaur zburător se găsesc în număr atât de mare în anumite zone bine delimitate, cum sunt nisipurile verzi de Cambridge: se vedea acum că, asemenea pinguinilor, trăiau în colonii.

În cele din urmă însă, Challenger, hotărât să dovedească un lucru pe care Summerlee îl contestase, își scoase capul deasupra stâncii și era cât pe ce să ne aducă pieirea tuturor. Într-o clipă, masculul cel mai apropiat scoase un țipăt ascuțit, șuierător, și își desfăcu aripile pieloase, cu o anvergură de douăzeci de picioare, înălțându-se în văzduh. Femelele și puii se îngrămădiră lângă apă, în vreme ce întregul cerc de străji se ridică pe rând și porni să plutească spre cer. Era o priveliște minunată să vezi cel puțin o sută de făpturi atât de uriașe și de hidoase repezindu-se pe deasupra noastră ca rândunelele, cu bătăi iuți, tăioase de aripi; dar curând ne dădurăm seama că nu ne puteam îngădui să zăbovim admirând-o. La început, uriașele animale zburară într-un cerc larg, ca și cum ar fi vrut să afle cât de mare era primejdia. Apoi zborul coborî, iar cercul se strânse, până când vâjâiau în jurul nostru fără încetare, și fâlfâitul uscat, foșnitor al aripilor uriașe de culoarea ardeziei umplea văzduhul cu un zgomot atât de puternic, încât mă ducea cu gândul la aerodromul Hendon într-o zi de curse.

— Spre pădure! Țineți-vă împreună! strigă lordul John, apucând pușca pentru a o folosi ca pe o măciucă. Jivinele au gânduri rele.

În clipa în care încercarăm să ne retragem, cercul se strânse în jurul nostru, până când vârfurile aripilor celor aflate lângă noi aproape că ne atingeau fețele. Le loveam cu paturile puștilor, dar nu găseam nimic tare sau vulnerabil în care să dăm. Atunci, deodată, din cercul cenușiu și vâjâitor țâșni un gât lung, iar un cioc fioros se repezi spre noi. Urmară încă unul și încă unul. Summerlee scoase un strigăt și își duse mâna la față, de pe care îi curgea sângele. Simții o împunsătură în ceafă și ameții de izbitură. Challenger căzu și, când mă aplecai să-l ridic, fui lovit din nou pe la spate și mă prăbușii peste el. În aceeași clipă auzii detunătura puștii pentru elefanți a lordului John și, ridicând ochii, văzui una dintre făpturi zbătându-se pe pământ, cu o aripă frântă, scuipând și gâlgâind spre noi cu ciocul larg căscat și cu ochii holbați, injectați de sânge, ca vreun diavol dintr-o pictură medievală. Tovarășele ei se înălțaseră la zgomotul neașteptat și se roteau pe deasupra capetelor noastre.

— Acum! strigă lordul John. Acum, scăpați-vă viața!

Ne clătinarăm prin hățiș și, chiar când ajungeam la arbori, harpiile se năpustiră iar asupra noastră. Summerlee fu doborât, dar îl smulserăm de jos și ne repezirăm printre trunchiuri. Odată ajunși acolo, eram la adăpost, căci aripile acelea uriașe nu aveau loc să se desfășoare pe sub ramuri. În vreme ce șchiopătam spre casă, rău loviți și învinși, le văzurăm mult timp zburând foarte sus, pe albastrul adânc al cerului de deasupra noastră, rotindu-se necontenit, nu mai mari decât porumbeii de pădure, cu ochii urmărindu-ne, fără îndoială, înaintarea. În cele din urmă însă, când ajunserăm în pădurea mai deasă, se lăsară de urmărire și nu le mai văzurăm.

— O experiență cât se poate de interesantă și de convingătoare, spuse Challenger, când ne oprirăm lângă pârâu și își scăldă genunchiul umflat. Suntem excepțional de bine informați, Summerlee, în privința obiceiurilor pterodactilului înfuriat.

Summerlee își ștergea sângele dintr-o tăietură de pe frunte, în vreme ce eu îmi legam o rană urâtă de împunsătură în mușchiul cefei. Haina lordului John fusese sfâșiată la umăr, dar dinții făpturii abia îi zgâriaseră carnea.

— Se cuvine să observăm, continuă Challenger, că tânărul nostru prieten a primit fără îndoială o împunsătură, în vreme ce haina lordului John nu putea fi sfâșiată decât de o mușcătură. În ce mă privește, am fost lovit peste cap de aripile lor, așa că ni s-a oferit o remarcabilă demonstrație a feluritelor lor metode de atac.

— Viețile noastre au atârnat de un fir de păr, spuse grav lordul John, și nu-mi pot închipui o moarte mai mizerabilă decât să te răpună asemenea gângănii scârboase. Mi-a părut rău să trag cu pușca, dar, pe cinstea mea, nu prea aveam de ales.

— Dacă n-ați fi făcut-o, n-am mai fi aici, spusei eu cu încredințare.

— S-ar putea să nu facă niciun rău, spuse el. Prin pădurile astea trebuie să fie multe trosnete puternice de copaci care se despică ori cad, întocmai ca zgomotul unei puști. Dar acum, dacă sunteți de părerea mea, am avut destule emoții pe ziua de azi și ar fi mai bine să ne întoarcem la trusa medicală din tabără, după niște acid carbolic. Cine știe ce venin au jivinele astea în fălcile lor hidoase?

Dar, de când lumea, niciun om nu mai avusese, desigur, o asemenea zi. Mereu ne aștepta o nouă surpriză. Când, urmând cursul pârâului nostru, ajunserăm în sfârșit în poiană și văzurăm baricada de mărăcini a taberei, crezurăm că aventurile ni se sfârșiseră. Aveam însă altceva de care să ne îngrijim înainte de a ne putea odihni. Poarta Fortului Challenger era neatinsă, zidurile nu fuseseră străpunse și totuși, în lipsa noastră, îl vizitase o făptură stranie și puternică. Nicio urmă de picior nu trăda ce fel de ființă era și numai creanga uriașului ginkgo, care se întindea deasupra fortului, sugera pe unde ar fi putut veni și pleca; dar dovezi din belșug ale puterii sale răuvoitoare se găseau în starea proviziilor noastre. Erau risipite la întâmplare peste tot pe jos, iar o cutie de carne fusese strivită și făcută bucăți pentru a-i scoate conținutul. O ladă de cartușe fusese sfărâmată în așchii, iar unul dintre tuburile de alamă zăcea lângă ea, sfâșiat în bucăți. Din nou ne cuprinse sufletele o groază nelămurită și privirăm în jur cu ochi speriați umbrele întunecate care ne înconjurau, în oricare dintre ele putând pândi o arătare cumplită. Ce bine ne făcu să auzim glasul lui Zambo strigându-ne și, mergând la marginea platoului, să-l vedem șezând pe vârful piscului din față, cu un zâmbet larg către noi!

— Totul bine, stăpâne Challenger, totul bine! strigă el. Eu rămân aici. Fără frică. Mă găsiți mereu când vreți.

Chipul lui negru și cinstit și priveliștea nemărginită dinaintea noastră, care ne purta ochii până la jumătatea drumului înapoi spre afluentul Amazonului, ne ajutară să ne amintim că ne aflam cu adevărat pe acest pământ, în secolul al douăzecilea, și nu fuseserăm duși prin vreo vrajă pe o planetă abia plămădită, în starea ei cea mai timpurie și mai sălbatică. Cât de greu era să ne dăm seama că linia violetă de pe orizontul îndepărtat se afla mult mai aproape de fluviul acela uriaș pe care mergeau vapoare mari, iar oamenii vorbeau despre măruntele treburi ale vieții, în vreme ce noi, părăsiți printre făpturile unei epoci apuse, nu puteam decât să privim spre el și să tânjim după tot ceea ce însemna!

Îmi mai rămâne o amintire din această zi minunată și cu ea voi încheia scrisoarea. Cei doi profesori, pe care rănile îi făcuseră fără îndoială și mai arțăgoși, se certaseră dacă atacatorii noștri aparțineau genului *pterodactylus* ori *dimorphodon*, și se rostiseră vorbe grele. Ca să scap de gâlceava lor, mă îndepărtai puțin și ședeam fumând pe trunchiul unui copac căzut, când lordul John se îndreptă agale spre mine.

— Ascultă, Malone, spuse el, îți amintești de locul unde erau jivinele acelea?

— Foarte bine.

— Un soi de groapă vulcanică, nu-i așa?

— Întocmai, spusei eu.

— Ai băgat de seamă pământul?

— Stânci.

— Dar în jurul apei, unde era papura?

— Era un pământ albăstrui. Părea argilă.

— Întocmai. Un horn vulcanic plin cu argilă albastră.

— Și ce-i cu asta? întrebai eu.

— O, nimic, nimic, spuse el.

Și se întoarse agale spre locul de unde glasurile oamenilor de știință învrăjbiți se înălțau într-un duet prelung, nota înaltă și stridentă a lui Summerlee urcând și coborând pe lângă basul sonor al lui Challenger.

Nu m-aș mai fi gândit la vorbele lordului John dacă nu l-aș fi auzit încă o dată, în noaptea aceea, murmurând pentru sine: „Argilă albastră — argilă într-un horn vulcanic!” Fură ultimele cuvinte pe care le auzii înainte să mă prăbușesc, istovit, în somn.