EFTIMIE SE TREZISE de mic într-o chilie a Mitropoliei din București, adus de unchi-su, mare ecleziarh al sfântului locaș. Crescut fără abatere în toate rânduielile monahicești, fu uns călugăr încă înainte de a păși pragul tinereții, când primi numele de Evtichie. În acest timp deprinsese toată știința teologicească, multă-puțină, câtă se dumica pe atunci la noi, și, pe deasupra, limba grecească de la un dascăl fugit din Țarigrad, care îi împuiase capul cu tot felul de povești despre Țara sfântă și Ierusalim.
Când ecleziarhul se hotărî să facă a treia oară hagialâcul la Mormântul Domnului, n-a fost greu lui Evtichie să-l înduplece ca să-l ia cu el. Dar abia ajunseră, încărcați de daruri pentru gazde, și bătrânul muri. Călugărașul orfan se aciuă pe lângă mănăstirea grecească unde găzduiseră, așteptând prilej de întoarcere. Dar se lipi așa de tare de locuri și oameni, că nu se mai îndură să le părăsească: rămase acolo.
Apoi, din pricina unei întâmplări cu ucidere, pe care o povestea câteodată, fugise la Misir, ce-i mai zicea și Eghipet, unde drept pocăință, cât mai ales înflăcărat de isprăvile marelui cuvios Antonie, se statornici șapte ani în Sketul Thebaic, pustnic trăitor în mormintele vechilor egipteni. Cu închipuirea aprinsă de soarele pustiei, el își însușise rând pe rând toate ispitirile sfântului a cărui viață de războire cu nălucirile păcatului se căzni să o urmeze întocmai. Zi de zi, noapte de noapte, viețuise numai între hărțuitoare vedenii, când strălucite, când hâde, de la regina din Saba sau Avestița, până la diavolița cu cap de scroafă, care-l năvăleau pe neașteptate. Și nu mai putea viețui fără ele.
După ce-și făcuse canonul, plecase mai departe. Sculase din trestiile Nilului, fără să se înspăimânte, crocodilul, leviatanul biblic. Poposise prin ruinele slujind drept adăposturi, unde aspidele tulburate de la odihnă se strecurau printre picioare. Bătuse țara Nubiei cu sfântul oraș Axum. Călătorise la mănăstirea cea fără de porți din piscul muntelui Sinai, unde se pătrunde, de răul arabilor agareni, numai cățărat peste zidurile înalte într-un paner tras cu frânghia. Străbătuse Siria, Libanul cu cedrii lui Solomon, ascultase slujba în biserica maroniților, întârziase la vechii copți... Din toate astea se alesese cu sufletul și mintea îmbogățite, dar și îngreuiate de câte descoperise: taine, tradiții, legende, ciudățenii și eresuri, cărora le făcea loc cu nesațiu tot mai adânc în el. Misteriosul trecut îl umpluse de un creștinism rămas sălbatic pe acele meleaguri.
Întors de la Ierusalim, cu aspra lui asceză, cu războiul ce da ispitirilor și cu multe alte nesuferite deprinderi aduse din întunecimile africane, stânjenea grozav grasa și molcoma lene întru Cristos a înaltului cler ortodox, care la început îl îmbrățișă pentru faima lui. Ca să scape de el fără să-și ridice în cap pe cei ce-l socoteau un sfânt, patriarhia din Ierusalim îl trimise în țară, cu puteri depline asupra mănăstirilor și a schiturilor închinate Sfântului Mormânt. Și Evtichie se întoarse astfel la metania de care ținea, Mitropolia Bucureștilor, unde se călugărise. Aici nu-i plăcu: nu-l încăpea nici asta, cum nu-l încăpuse nici lavrele din Ierusalim cu turbulentul lui calabalâc de asceză și pocăință, ce-l târa pretutindeni cu el. După ce puse rânduială în treburi, se trase într-o latură a Cernichii, pe marginea lacului, ca într-o chinovie, unde de cinci ani în șir tulbura liniștea obștii cu apucăturile și canonirile lui, din care frații chinuiți de el cercau zadarnic să-l scoată.
— De unde ai învățat, cuvioșia-ta, îl întrebase starețul turlac de neodihna unei nopți în care îi bătuse ligheanul la fereastră, de unde ai învățat aceste grozave deprinderi întru totul neduhovnicești?
— Care, sfințite? se smerea Evtichie.
— Bătaia aramei și împușcăturile, spunea cu năduf superiorul... Mai lipsesc trâmbițele!... și oftă.
— Ai să le auzi și pe-alea la judecata de apoi, când o să-ți fie prea târziu, i-o trântea cuviosul.
— Bine, bine... Lasă ce-o să fie atunci acolo, în cer... Eu te întreb de cele ce săvârșești cuvioșia-ta aici, în ograda noastră.
— Apoi cât colinzi, atâtea vezi și auzi, răspundea, înțepat, judecatul.
— Și urmează că dacă le vezi și le auzi, să le și îmbrățișezi? îl dojenea mai-marele.
— Dacă sunt bune și de folos, firește, răspundea iar cu nevinovăție Evtichie.
— Nu văd în ce chip ar putea fi bune, se jălui bătrânul. Lămurește-mă.
— Apoi, iacă, începea cuviosul, poposisem într-o latură din adâncul Misirului, la o veche lavră de monahi copți, care creștinaseră harapi din cei cu buzele groase cât deștele sfinției-tale.
Aci, starețul, oarecum rușinat de privirile lui Evtichie, oprite cu stăruință asupra mâinilor lui cu degete cât niște cârnați, le vâra în mânicile dulamei...
— Și cum crezi sfinția-ta că alungau aceștia vârcolacii care le mâncau luna, precum și alți demoni ce-i necăjeau?
— Cu rugăciuni, răsufla starețul.
— Aș... cu rugăciunile nu făceau nimic. Ieșeau cu tobele lor făcute din piele de om.
Aici starețul o sfeclea, temându-se să nu-i vie și lui Evtichie într-o zi gust să jupoaie pe vreunul din frați să-și alcătuiască darabană. Așa că se mai înmuia...
— Oricum, tobele sună mai domol ca ligheanul cuvioșiei-tale...
— Aș, nu le-ai auzit; nici dracii nu le sufereau, necum sfinția-ta... Că băteau în ele chiuind și urlând până ajungeau lac de sudori.
— Cine? întreba zăpăcit bătrânul.
— Harapii, îl lămurea Evtichie, că diavolii se dau bătuți și fugeau. La orice încercare a răilor, cuvioșii arapi puneau tobele în lucrare, și izbânda era fără greș a lor.
— Bine, bine, se domolea bătrânul, dar împușcăturile? și iar se-ncrunta.
Pentru asta părintele Evtichie începea altă poveste, cu beduinii din deșertul Siriei, unde umblase cu caravanele.
— Varvarii ăștia, spunea el, sunt foarte bântuiți de duhurile rele ale pustiei, mai ales în nopțile cu lună. Diavolii se adună haite împrejurul taberei, scheaună, urlă, de nu-ți lasă o clipă de hodină.
— Astea sunt fiarele de noapte ale locului, cerca să-l îndrepte ascultătorul.
— Or fi fost! Dar printre ele se amestecau, luându-le înfățișarea, demonii, întărâtându-le împotriva noastră, îl încredința Evtichie. Atunci numai cu focuri de pușcă îi puteau supune și alunga. Altminteri, ne-ar fi făcut cine știe ce șotii: ne răsturnau corturile, ne furau cămilele...
— Bine, îl oprea starețul, astea le înțeleg acolo, între căpcăunii ăia negri, înrădăcinați cu vrăjitoriile lor păgânești. Dar aici, în pământ curat și blagoslovit? Și chiar în sfânta mănăstire? Că diavolii pustiei au rămas acolo, ducă-se pe pustii...
— Apoi eu trebuie să te învăț pe sfinția-ta, se supăra Evtichie, că dracii sunt aceiași pretutindeni? Ce e dacă aici e Cernica? Îi are și ea pe ai ei, că nu s-or fi ținut tot ăia de pustie până aici după mine, să mă necăjească...
— Cum văd eu, cuvioșia-ta, se asprea superiorul, trăiești tot timpul numai între ei...
— E mai bine așa, părinte stareț. Eu petrec, zbuciumându-mă cu diavolii, scurta mea viață pământească. Sfinția-ta ai să stai cu ei călărindu-te toată viața cea veșnică... Și să știi, încheia el, că este un cuibar mare de draci chiar acolo sus, unde huzurești sfinția-ta, unde ei se pitulesc când îi încolțesc eu, încât mă mir cum mai încapi și răsufli de ei...
— Năzăreli de-ale tale, se înfuria bătrânul, pierzându-și răbdarea.
— Doar că-și mai fac loc când intră și se ghemuiesc în lăzile cu galbeni ce ții sub pat, unde sclipesc de nu știi ce e: aur ori ochii lor?
Starețul, mânios, se domolea gândind la trecerea ce avea nebunul la Mitropolie și la Ierusalim. Și, mormăind, îi întorcea spatele, urcând treptele pridvorului, unde îl așteptau filigeanul cu cafea gingirlie și narghileaua cu dulce imamea de chihlimbar.