I

PĂCAT DE PĂRINTELE EVTICHIE... Ar fi fost o podoabă a monahismului de n-ar fi suferit așa rău de ispite...

Când atacul era mai ușor, ele îl apucau pe la vecernie și-l fierbeau de obicei, cu răstimpuri, până după miezul nopții, împiedecându-l să se ducă la biserică... Cuviosul lupta cu toate armele duhului: rugăciuni, mătănii, frângeri... Cumpăna biruinței nu se pleca nici către diavol, nici către sfinția-sa. Criza se sfârșea cu un fel de armistițiu, fiecare din protivnici retrăgându-se pe poziția sa, două-trei zile, până la o nouă încăierare.

În cazurile grele, rugăciunile și celelalte blânde mijloace dovedindu-se neîndestulătoare, părintele era nevoit să se opintească în necurați cu puternice răcnete și blesteme, însoțite de zbătăi, frângeri, trântiri pe jos... Și izbutea să-i împingă mai departe, cât să-și facă loc să răsufle... Haita demonilor rămânea însă horă în jurul lui și urma să-l hărțuiască.

După cântatul cocoșilor, împielițații, grăbiți, îi dau un asalt furios. Chilia ajungea un crâncen câmp de bătălie. Muncit, numai sudori, părintele Evtichie la asemenea ananghie era silit să alerge la mijloacele cele mari și fără greș...

Întâi pornea cu cel iscodit de Sfântul Sisinie și folosit apoi și de sfânta muceniță Marina: toaca. Ăștia, când prindeau vreun diavol care-i necăjea, îl băteau cu ciocanul toacei până-l deșălau. Ucigă-l toaca se învăța minte și de atunci încolo îi ocolea cale de-o poștă... Dar părintele Evtichie, având de-a face nu cu unul, ci cu o sută, ca un bun strateg, schimbase mijlocul prea simplu al înaintașilor întru pătimire, îmbunătățindu-l și adăugându-l după nevoile luptei sale. El înșfăca de toartă ligheanul de aramă unde-și spăla trupul înaintea împărtășaniei și carele aștepta după ușă, prindea ciocănelul de fier așijderi, tot timpul la îndemână, înfipt în cingătoare, și pornea să bată cumplit darabana, într-un fel de șarjă, căreia nimeni și nimic dăruit cu urechi pe pământ sau în iad nu i se putea împotrivi. Dacă l-ar fi știut vreun boier cu podgorii întinse, l-ar fi tocmit să alunge toți norii de grindină abătuți asupra viilor.

Întreg cuviosul se prefăcea acum din creștet până-n călcâie într-un furios clocot de larmă. Lovind cu nădejde în diavolii ce-l înconjurau de toate părțile, el izbea nu numai ligheanul și văzduhul, ci își mai scăpa și sieși, în frunte, pe țurloaie, în coaste, destule ciocănele.

Astfel, înzăuat cu sunete, lua el acum ofensiva și se arunca în luptă fulgerându-și arma. Dracii asurziți, spăimântați, o zbugheau care pe ușă, care pe fereastră, și se opreau în curte, să se dezmeticească. Dar biruitorul nu se oprea. Ieșea după ei și-i prigonea fără milă peste tot unde cercau să se aciueze, din prag de chilie în prag de chilie, dând ocol mănăstirii, până-i bulucea la treptele stăreției, unde parcă demonii aflau găzduire, căci acolo se mistuiau. Ceea ce hărăzea starețului o cumplită serenadă infernală.

Cu toată larma ce înfiora văzduhul până dincolo mult de curtea sfântului locaș, nimeni dintre călugări nu se clintea. Știau toți că părintele Evtichie pătimește războiul cel nevăzut, și dacă vreunul s-ar încumeta să iasă, s-ar trezi, luat drept diavol, cu ciocanul mântuirii în cap, cum la început se întâmplase unora.

Celălalt și mai înfricoșat mijloc de luptă al monahului, supremul, folosit numai la cumplit aman, era pistolul. Părintele Evtichie ținea patru, din acele arăbești, cu damaschinuri de argint, durdulii la trup și pâlnioase la gură, așteptând gata încărcate, spânzurând cruciș de părete, numaidecât sub icoane. De altă pereche de pistoale mai mici și mai purtărețe nu se despărțea niciodată; le purta necontenit asupră-și, oriunde s-ar fi găsit, în chilie, ca și în biserică, pe drum, în codru, la oraș. Le ținea ascunse în niște coburi, meșteșugiți câte unul pe latura dinlăuntru a fiecărui botfor, de care nu se descălța niciodată, nici ziua, nici noaptea, decât doar când se îmbăia pentru grijanie. Poalele lungi ale veșmintelor călugărești i le tăinuiau cu desăvârșire...

Când asaltul răilor, în frunte cu însuși Satana, izbutea să biruie ciocanul și să străpungă larma ligheanului, dând peste cap toată linia de apărare, cuviosul, gata să fie înhățat de gheare, punea mâna pe arme și le slobozea în haita întunecaților, adică unde se nimerea. Pistoalele îi înspăimântau mai abitir decât crucea; ciuruiți de plumbi, ei se risipeau pierind în găurile de șerpi ale iadului. În asemenea împrejurare, primejdia era și mai mare pentru frați, care, e drept, nu aveau ce căuta la acel ceas afară din chilii. Căci toate izbirile crunte, cu războaie și armată, nu se petreceau decât noaptea foarte târziu.

Dar toate neajunsurile acestea aveau oarecum și o răscumpărare pentru obște: în asemenea nopți de pomină mănăstirea dormea - vorba vine! - fără grijă de călcările tâlharilor. Asupra ei, ca o pronie, vegheau larma ligheanului și împușcăturile.

După o astfel de uriașă războire, biruitorul dormea buștean o zi și o noapte, ca să se scoale mai înviorat și mai învrednicit.

Dar așa ceva, în chipul încăierărilor cu lighean și pistoale, se petrecea rar, o dată, cel mult de două ori pe an, în miezul marilor posturi și înfrânări, păzite de Evtichie cu mare înfricare. Celelalte mici sau mijlocii cercări, abia niște ciupituri ori ghionți diavolești, se întâmplau foarte des, fie din senin, fie mai ales scornite de însuși hărțăgosul călugăr. Dar fiind pe înghesuite, mănăstirea nu le ținea seamă.

Căci cuviosul nu numai că nu ocolea ispitirile, ci le chema cu dinadinsul, în toate chipurile.

— Este o păcătoasă trândăvie, spunea el fraților, să zaci liniștit în huzurul mănăstirii... Monahul trebuie să se afle necontenit în luptă, veșnic agerit și pururea sculat asupra vrăjmașului diavol. Altfel se cheamă că ai făcut pace și bună înțelegere cu Satana... Și, mergând amândoi alături pe drum, îți dă un brânci când nu te aștepți și te rostogolește drept în gheenă.

— Dar de ce să chemăm noi înșine asupra noastră ispitele și să ne luptăm cu patimi răscolite de noi singuri, fără nevoie? îl întrebau unii frați.

— Fiindcă asta este adevărata treabă a monahului, nu cuhnea și învârtirea mămăligilor ori moțăiala în străni, cum fac cei mai mulți... îi șfichiuia cuviosul.

— N-ai dreptate, părinte Evtichie... i se împotriveau unii mai colțoși. Asta ar fi să ispitim pe Dumnezeu, cel care singur trimite, când și cum vrea El, încercările... ca, de pildă, lui Iov și altora. A le ieși înainte și a le chema noi singuri mi se pare o trufie, socotindu-ne mai tari decât ne este îngăduit.

— Hei, dacă ai cugeta mai adânc, ai afla că și netrimiterea de ispite este tot o încercare. Și încă mai grea: Dumnezeu te lasă, să vadă ce faci tu singur. Căci îmbuibarea de liniște și odihnă duhovnicească e la fel, dacă nu și mai cu păcat decât cea cu mâncare și băutură. Trebuie mereu ținută trează împotrivirea în duh la ispite; căci „dacă n-ar fi ispitele și patimile, n-ar fi nici cununile virtuților”, cum spune marele Antonie, a cărui măreață pildă trebuie să luăm.

Și le astupa gura...

Următor acestui îndreptar, el se înconjura de tot ce l-ar fi putut împinge la păcat. Când intrau la el, frații rămâneau zgâiți la șirul de clondire răsfățate pe polițele dulapului deschis ca o dugheană jidovească.

— Ce sunt sticlele astea, părinte? îl întrebau ei cu prefăcută nevinovăție, deși știau, și le lăsa gura apă.

— Astea nu sunt sticle, sunt ispitele mele, păcătosul..., răspundea el cu umilită mândrie.

— Cum ispite! lungeau ei vorba, doar le-o destupa una...

— Diavolii, închiși și zăvorâți acolo cu dopuri... și se încrunta.

Căci părintele Evtichie își ținea mereu la vedere vinațuri, rachiu, tescovine și alte băuturi asemănătoare, și le mânuia cu anume socoteală, ca să-l scoată din minți... Când venea cercarea ele se însuflețeau și-i trimiteau niște zâmbete amestecate cu izuri desfătătoare ce-i trezeau nările: gândul i se aprindea, pofta se dezlănțuia în gâtlejul uscat până-n fundul măruntaielor, încingându-l ca o volbură. El se repezea atunci la sticle. Dar înainte de a le atinge, cădea jos, se zbuciuma, se bătea cu sine, până ce biruia ispita. După care adormea... Alteori, când simțea că ghesul lor este aproape să-l dea gata, punea mâna pe clondire, le încărca în coș, alerga la lac, intra în luntre și vâslea până-n mijloc, lângă un plaur, unde apa avea pe puțin doi stânjeni adâncime. Acolo arunca, una câte una, sticlele, ce se duceau bolborosind la fund.

— Na, diavole, răcnea el sticlei, na!... Du-te în fundul mării, unde te blestem să stai legat o mie de ani.

Și se întorcea împăcat la chilie.

Numai că niște călugări dibuiseră bulboana dracilor lui Evtichie. Și după-amiaza, în ațipitul mănăstirii, se strecurau acolo, legau pe unul din ei cu frânghia de mijloc, îi puneau un bolovan greu în brațe și-i dau drumul în ape. Cufundătorul se ducea vâjâind la fund, unde începea să cotrobăie în toate părțile, până da de clondirul odihnind, ca un crap somnoros, în nomol. Atunci zguduia frânghia, semn să-l tragă afară... Și așa de mai multe ori: nu se lăsau până nu scoteau de la blestem măcar câțiva din diavolii cuviosului.

Așijderi și la ispitele lăcomiei pântecelui, cucernicul era fără de înfrângere, deși podul chiliei era plin înadins cu șunci, slăninuțe, păstrămuri, ghiudemuri, precum și alte mezelicuri de dulce, atârnate de grinzi. Unele se cam împuțiseră de atâta așteptare; dar oricum... Evtichie nu se atingea de ele, nu numai în zilele oprite, ci nici chiar la praznicele mari, cu dezlegare. De când se călugărise nu pusese carne în gură. Din când în când, cobora afumăturile în chilie, le așeza între clondire, le privea, le mirosea și se perpelea apoi jos, la picioarele lor, ca un apucat. Dracii plezneau de necaz, împingându-l zadarnic să guste măcar. După biruință, el le urca, potolit, la loc, ca pe niște ghiulele de atlet, cu care se exersa, ca să-și ție, tari și încordați, mușchii duhovnicești ai voinței și înfrânării.

Vremea noastră l-ar fi categorisit numaidecât drept nebun, rânduindu-l în cine știe ce psihoză cu halucinații sau epilepsie cu delir. Dar la începutul veacului trecut, când Evtichie se adăpostea în mănăstirea Cernica, se chema că este un vajnic și învrednicit monah, după chipul și canonul marelui Antonie, pustnicul cel vestit pentru războirile lui cu ispitirile. Și ca el înfloreau pe atunci încă mulți schimnici în schiturile Răsăritului. Cu mare osebire că la Antonie și la ceilalți ispitele erau doar amăgiri ale închipuirii, zămislite de mințile lor înfierbântate de pofte și patimi. Pe când la Evtichie meritul și slava erau cu atât mai mari cu cât momelile erau pipăite, carne și băuturi adevărate; autentice, am zice noi cei de azi și, pe deasupra, Evtichie viețuia nu la adăpostul pustiei, unde nu calcă țipenie de om, necum de muiere, ci într-o mănăstire îmbelșugată cu tot soiul de bunătăți și înlesniri de care se îmbuibau toți ceilalți soți ai lui. Ba încă, pusă în gura Bucureștilor, plini de cârciumi și tractire, care-ți fac nu numai cu ochiul, ci te trag de mânecile rantiei și de poalele giubelei.

În marea lui osârdie de a se oști cu vrăjmașul diavol, un singur lucru amăra grozav pe părintele Evtichie: că pentru adevăratul război cu demonul curviei nu avea la îndemână femeie. Și pentru asta se simțea ciuntit ca de o aripă. Trebuia să se mulțumească numai cu cele ce-i plăsmuiau diavolii închipuirii, care îi aduceau sub ochi și-l gâdilau sub pântece cu amăgeli dulci, ce se însuflețeau, creșteau, prindeau carne, scoteau sâni, desfăceau pulpe, întindeau brațe trandafirii, cum văzuse el odată în niște poze, găsite în ceaslovul unui călugăr. Astea dau, dar foarte pe departe, simțurilor lui nemulțumite, știință că are cât de cât de-a face cu amăgirile sexului dușman al pierzătoarei Eve, cu care ardea să se măsoare de-adevărat, nu așa, în năluciri. E drept, și asta spre lauda sa, că ceruse de la stareț îngăduință să aducă în chilie o femeiușcă tânără și nurlie, care venea des cu treabă și fără treabă și se învârtea prin mănăstire. Cu asta se lega el să dea proba înfrânării.

— Părinte stareț, se rugase el fierbinte, cearcă-mă. Lasă-mi-o numai trei nopți, și ai să te încredințezi cu ochii. Sfinția ta stai la geam și te uiți cum am să ies curat din ispită.

— Și cum ai să faci? îl sâcâise superiorul.

— Apoi pe ea am s-o culc goală în pat, de care eu n-am să mă apropii măcar de-aș crăpa. O privesc numai și mă rog lui Dumnezeu să birui protivnicii înghesuiți în jurul meu cu limbile scoase.

— Până la sfârșit au să te târască de păr până la ea... prorocea bătrânul, care știa și el ceva.

— Dar pentru ce țin eu mir de la Sfântul Mormânt: mă ung tot, și ghearele încornoraților alunecă de pe mine.

— Și apoi ce crezi, că am eu timp și sănătate să tremur la geamul cuvioșiei-tale trei nopți în șir, la rând cu diavolii, ca să te priveghez?

— Atunci intră și stai în chilie pe scaun sau chiar pe pat, la picioarele-i, găsi dezlegarea părintele Evtichie.

— Lasă, lasă! Destul îți faci mendrele afară din mănăstire...

Și starețul, neînțelegător, rămânea neînduplecat. Evtichie scotea buza de jos înainte, o refeca peste cea de sus și ieșea din stăreție bombănind, mai ales că bobârnacul despre mendre îl ustura, aducându-i aminte de o luptă cu ispitiri nu tocmai desăvârșit dusă la capăt...

Cu câteva luni în urmă, colindând Bucureștii pentru treburile mănăstirii, cuviosul nemerise la hanul ținut de vestita grecoaică Valența, din Podul Caliții. Hanului îi zicea „La Mihai Viteazul”, căci la intrare, pe păretele de afară străjuia zugrăvit pe un cal alb falnicul erou de la Călugăreni, cu barda amenințătoare în stânga. Hangița l-a primit cu cinste, l-a poftit la o masă și l-a îmbiat cu un păhărel și mezelic alături. Monahul a mulțumit, dar nu s-a atins de ele.

La drăgălașa străduință a gazdei, el trebui să mărturisească de-a dreptul că nu mai știe de carne și băutură.

— De mult? se interesă hangița.

— De când am îmbrăcat haina asta a Domnului...

— Dar de femei?! îl întrebă năpristan ea, râzând vulpeșă.

— Niciodată, în viața mea!... Și să mă ferească Dumnezeu... se lepădă cuviosul cu tărie.

Muierea a lăsat supusă capul în piept, a plecat pleoapele, dar pe sub gene îl privea hoțește: în rantia lungă și înfoiată, părea voinic și încă tânăr... Din vorbă în vorbă, când pe grecește, când pe românește, repede s-au împrietenit, muierea fiind foarte înclinată către fețele bisericești, care, cum le merge vorba, mai stătute și mai bine hrănite, se dovedesc tari în acele privințe după care sunt ahotnice muierile.

— De câți ani ești, părinte? îl ispiti ea cu interes.

— De patruzeci și unu, merg pe patruzeci și doi.

— Păcat! zise ea c-un fel de părere de rău.

— De ce? se miră Evtichie.

— Ești încă un bărbat în puteri... și, spunând asta, ea oftă.

Valența era o vădană tânără și frumoasă, ca o poză din cele găsite de Evtichie în ceaslovul călugărului: înaltă, împlinită în carne, cu pielița bălană, chipul oval, ochii mari cât niște cărăbuși negri, gura cu buze roșii, cărnoase, arcuite spre colțurile ascunse în gropițe și mereu zâmbăreață. Fuioarele părului pană de corb îi cădeau numai bucle pe spate, zulufi la tâmple și pe după ghiocurile urechilor... Umbla cu brațele goale într-un camizon de borangic, răscroit de i se vedeau tufele de păr de la subțiori, și se strevedea doldora sânilor dând buzna prin subțirimea pânzei. Călugărul a coborât fără sfială ochii mai jos de mijloc, ca să amănunțească minunea coapselor, precum și celelalte dulci ghicitori ale nurilor ascunși sub fusta cam prea zuvelcată, de sub poalele căreia scoteau gâturile albe și subțiri gleznele.

Femeia întreagă era nu o ispită, ci un lanț de capcane, o bulboană de ademeniri: cu asemenea vrăjmașă primejdie făcea să dai piept.

Evtichie, încurajat de iscodirile Valenței, și-a mărturisit sfios păsul, adică arzimea lui de ascet, care nu găsește prilej trupesc să se puie la cercare.

— Cum se poate, părinte, să nu se găsească femeie gata pentru asemenea lucru de cinste... se indignă hangița, însuflețită.

Atunci, cuviosul îndrăzni s-o roage smerit să-l îngăduie ca să împlinească amândoi această sfântă râvnă, având a câștiga și ea din cununile virtuților.

Muierea a zâmbit viclean și, prefăcându-se înțelegătoare, s-a învoit să-l bage noaptea în iatac, unde să-i slujească la slăvita biruință asupra diavolului curviei. În gând nu se mai sătura să se minuneze de iscusita fățărnicie și vicleșug al popii. Ascultându-l, îl cântărea și-l prubuluia din ochi: îi plăcu înfățișarea lui războinică, încruntarea frunții late, nasul frumos, drept, cu muchia ascuțită și nările subțiri, ochii adânci, arzători și cercănați, barba neagră, rotundă, împlinind cu noblețe o față trasă, lucrată de focul lăuntric. Aducea cu viteazul ce călărea încordat pe păretele din fața hanului: și se dori strunită, așijderi calului, sub pulpe de viteaz.

A închis hanul mai devreme, a trimis slugile la culcare și l-a vârât pe cuvios, prin dos, în iatacul unde-l aștepta masă îmbelșugată cu mâncări, trufandale și băuturi. Monahul n-a luat măcar o îmbucătură, cu toate îndemnurile și pilda gazdei, care a mâncat și a băut cu mare necumpătare.

„Al dracului popă, își zicea ea în gând, bine știe să se prefacă!”

Cuviosul, răbdător, aștepta.

Ea s-a dezbrăcat pe îndelete, în văzul lui. Desprinsă din betelie, fusta albastră îi căzu la picioare, și din foile ei femeia ieși ca un miez dintr-o floare uriașă. Cămașa trasă peste cap zbură cât colo, cu mânecile fluturând ca niște aripi... Și ea se întinse goală și mândră, cu mâinile sub cap, pe divan.

Evtichie se trase și îngenunche lângă ușă, o privi cu ochii ieșiți din cap, dârdâind în friguri, dar nu se mai clinti... Spunea repede în gând rugăciunile cele mai apărătoare de primejdii și chemă numele Mântuitorului, bătând tot mai des fruntea de dușumea.

Valența se schimbă: sprijinită într-un cot, cu fața spre el, îl privi o vreme răbdătoare, sorbind din ceașca de cafea de pe măsuță.

— Vino, părinte, mai lângă mine, zâzâi ea dulce, pe grecește, îmbiindu-l cu brațul sidefiu filigeanul. Ti-i ruga pe urmă...

Evtichie ridică pleoapele, clipi orbit, se mișcă a plecare, rantia se umflă pe el, gata parcă să zboare, fluture negru spre lumină... Dar căzu numaidecât iar în genunchi, se plesni cu capul de scânduri, înmulțind crucile.

Femeia îl mai îngădui puțin. Apoi îl întrebă cu glas dezmierdat:

— Cum vrei să stau? E mai bine așa? Ia uită-te... Și se întoarse cu fața în sus...

Trupul, întins întâi ca o coardă gata să sune, se mlădie, ușor, fără moleșeală, pe arcuitura tainică a șalelor. Deasupra pieptului pâlpâiră, în tremur ușor, parcă să-și ia zborul, sânii învoalți... și în mintea ispititului licări stihul din Cântarea cântărilor: „Țâțele tale ca două porumbițe albe”.

Evtichie gemu înăbușit, se zbătu, fălcile mestecară balele ce se clăbuceau la colțurile gurii. Dar nu se clinti.

Valența, din ce în ce mai uimită, nemulțumită de neașteptata purtare a omului, se răsuci din nou spre el și-i puse drept în ochi lumina goliciunii ei, cu ascunzișul tainic ce-i încheia într-un zbenghi negru despicătura coapselor, sub pântecele cu rotunjime de val oprit din joc.

— Sau îți plac mai mult așa?

Și-și desfăcu coapsele în lături, pornindu-se pe un hohot de râs nefiresc din care abia se opri ca să-i spuie, supărată:

— Apoi ce faci d-ta, părinte, nu e deloc cinstit...

Călugărul stete din frământare, s-o asculte.

— Ca să fie adevărată lupta cu ispita, trebuie să te dezbraci și d-ta ca mine și să vii alături. Atunci are să ți se dovedească tăria... Așa, dacă fugi...

Evtichie, speriat, își strânse hainele pe el, ca lovit de un frig neașteptat, și-și pipăi ciocănelul.

— Hai, vino să te ajut să-ți scoți dulama aia grea...

Și-i întinse capcana albă a brațelor... Cuviosului i se păru doi șerpi. Și, ca o pasăre fascinată, porni, târâș, spre ei... Femeia zvâcni în sus să-l prindă. Dar el, cu un muget adânc, se trase pe patru labe înapoi până se izbi de ușă...

Atunci, ea nu-l mai învoi... Întărâtată, alergă la el și, amestecând râsul cu plâns, tăbărî să-l îmbrățișeze. Voinică, îl încinse cu brațele, sprijinindu-l de pieptul ei, îl strânse înfocată și se puse să-l sărute. El se apără din toate puterile și se trânti la pământ, cu fața în jos, ca un luptător în arenă, târând-o și pe ea. Valența, aprinsă, se sculă, îl încalecă între pulpe ca pe un armăsar nărăvaș, își vârî mâinile sub trunchiul lui, oricât de greu își apăsa el trupul și palmele în pardosea, și izbuti să-l întoarcă iar cu fața-n sus: se întinse peste el, îl încolăci cu brațele și-i astupă cu gura ei învăpăiată gura. Și așa, doborât, îl țintui locului, îndesându-și sânii, întărâtați, în pieptul lui. Călugărul, înăbușit, se opri din zbatere, abia suflând. Ea se folosi de prilej: își descleștă de sub el brațul drept și începu să-l bâjbâie pe sub veșmintele fără nasturi dând la o parte rantia, anteriul... Și, înverșunată, coborând mâna tot mai adânc, dete de ceva grozav de tare... Se opri, năpădită de bucurie; se săltă și se dezlipi puțin de el, slăbind strânsoarea, apucă și trase: ciocănelul. Uluită, se descumpăni. Evtichie folosi răgazul și se smuci de sub ea ca un nebun, zvârlind-o în lături... Valența, furioasă, sări iar pe el și se porni să-l scuipe, să-l zgârie, să-l pleznească cu palmele. Era însuși diavolul dezlănțuit asupra cuviosului. Despletită, gâfâind, scrâșnind, îi puse piedică și-l trânti din nou.

Evtichie, căzut mai departe, când o văzu cu groază că se năpustește iar peste el, avu doar timp să smulgă pistolul din carâmb... și-l întinse...

— Trag, răcni el.

Valența încremeni. Își veni însă repede în fire. Se gândi o clipă: nu era tâlhar. Tot cum spusese el și ea nu-l crezuse, era un popă nebun. Și dacă nu-l putuse birui, ca să nu rămână de batjocură, are să puie măcar slugile să-l bată... Și se porni pe țipete să scoale casa. Noroc că ușa era cu cheia în ea. Evtichie o răsuci, ieși de-a-ndărătelea și se pierdu în întunericul uliței, urmărit de chiotele argaților. Și-a lăsat zălog numai ciocănelul și comanacul.

Păstra însă amintirea întâmplării cu mare pogorământ, ca o încercare trimisă de sus, deși învrâstată cu călduță adiere de plăcere.

A doua zi cuviosul s-a înfățișat iar hangiței cu smerenie, limpede și nevinovat ca un prunc.

— Ce mai vrei? se răsti ea.

— Am venit să nu-mi ții mânie și să mă ierți dacă te-am supărat cu ceva, se rugă el.

— Îi fi având gust să iei proba de la capăt, îl fulgeră ea și cu ochii, și cu glasul.

— Cu voia lui Dumnezeu, când s-o putea și cum s-o putea. Acum îmi cer numai iertăciune, că plec la mănăstire și poimâine mă împărtășesc. Și nu pot primi sfintele taine dacă nu sunt împăcat cu cei pe care i-am mâhnit în vreun chip. Însuși Domnul ne oprește...

Valența îl asculta uluită.

— Așa că milostivește-te ca o bună soră creștină și dă-mi iertăciune, să mă pot înfățișa înaintea potirului.

Femeia încă nu pricepea.

— Altfel, urmă cuviosul, ne încărcăm amândoi de cel mai mare păcat: împiedicarea de la sfânta grijanie...

Surprinsă de neașteptata întoarcere și umilință a monahului, groaza de nelegiuirea pe care începea s-o înțeleagă înmuiară mândria rănită a femeii, care-i zâmbi și-l iertă.

Evtichie da să plece, blagoslovind-o.

— Stai să-ți aduc culionul, îl chemă ea. Ciocănelul îl opresc: poate-ți trebuie când mai vii; și parcă scrâșni din privirile ochilor ei răi de deochi.

El nu se tulbură. Și plecă împăcat.

— Tot o să mi-o plătești tu odată! spuse pe urma lui Valența, venindu-și în firea ei adevărată.

Asta era, într-un fel numai, cuviosul Evtichie: călugării nu cunoșteau și celelalte chipuri ale sale. Ei îl ascultau cu prefăcută bunăvoință și-l lăsau într-ale lui, la o parte. Nimeni din marii ierarhi de la Ierusalim și Sfântul Munte, unde viețuise îndelung și se făcuse cunoscut, nu se ostenise să descurce încâlceala lui de sfințenie cu necontenita alergare după patimi, curăția-i îngerească necurmat într-o frățească vrăjmășie cu demonii; marea-i umilință încleștată de trufia unui veșnic război cu ispitele, desăvârșita-i dragoste de frați îngemănată cu mușcătoarea biciuire a batjocurei și umorului, adâncu-i duhovnicesc plin de uluitoare copilării, precum și alte multe nedumeriri, din ghemul de bogată taină împletit cu biată omenească puținătate, din care se alcătuia cuviosul părinte Evtichie. În el nu se despărțise încă bine ziua de noapte, timpurile noi de veacul din mijloc. Trupul său lipsit de bucurii, trist vestmânt de carne aspră și săracă, ca o dimie, i-l căptușea duhul cu o somptuoasă purpură de închipuire desfrânată, cum numai împărații poeți aveau.