TÂLHARII FURĂ ZĂVORÂȚI în beciul unde se întemnițau țiganii osândiți pentru fugă sau neascultare. Trei zile și trei nopți, fără apă și fără mâncare, ei au stat liniștiți, căutând o gaură pe unde să fugă. După asta, întețiți de foame, au început să se zbuciume, să urle, să răcnească.
— Așa se domolesc fiarele mari, lămurea starețul. Leul, tigrul cu nimic altceva nu se biruie și nu se supun decât cu foame și sete. Acum, du-te cuvioșia-ta, părinte Evtichie, la ei, că te cunosc de stăpânul care i-a prins.
Evtichie, însoțit de alt frate, coborî în beciuri, trase oblonul de la ferăstruica zăbrelită a bascei unde zăceau hoții și-i chemă pe nume, cu glas tare:
— Dumitre, Gheorghe, arătați-vă păcătoasele voastre fețe...
Mișeii își îndesară capetele ciufulite în deschizătura de firidă a ferestruicii.
— Uite, na-vă apă și pâine...
Și cuviosul lăsă în căngile mâinilor lor întinse câte un codru de azimă și o bărdacă de apă.
— Și pocăiți-vă... Hai, vă las și lumina asta chioară, ca să vedeți să duceți la gură.
Și nu mai puse oblonul.
A doua zi la fel, a treia zi zăbovi mai mult de vorbă cu tâlharii, care-l ascultau spășiți, înghesuiți la spărtura din zid, de unde le venea glasul îmblânzitorului. Două săptămâni în șir, cucernicul, însuflețit de o milă și râvnă nouă, de un zel din ce în ce mai arzător, îi prociti, îi spovedi, îi catehiză prin zăbrele, zugrăvindu-le grozăvia faptelor lor, cumplitele pedepse ce-i așteaptă pe lumea asta, ca și în cea viitoare, focul nestins al gheenii, smoala și pucioasa din cazanele Satanei. După care îi mângâia cu binefacerile întoarcerii la pocăința și cununile virtuților.
Tâlharii se înmuiaseră de tot. Se spovediră printre gratii, își mărturisiră crimele, rostiră vorbă cu vorbă după părintele Evtichie rugăciunile ușoare.
— Să le țineți minte, le poruncea el. Și să le spuneți tot timpul. Iar când ajung și până la păcătoasele voastre urechi bătăile clopotelor de sus, îngenuncheați și rugați-vă.
Ei așteptau acum pe cuvios cu aspră nerăbdare și-l doreau, nedeosebindu-l bine de mâncarea și băutura ce le aducea. Ascultau, spăsiți, molitve și acatiste, primiră printre drugii temniței mir pe frunte, amestecându-le cu feliile de pâine și ulcelele cu apă.
Duhovnicul era încredințat că bezna din sufletele lor se risipea, ceea ce-l îndemna să-și găsească în îndreptarea acestor păcătoși o înaltă îndatorire: el îi băgase în această robire a trupurilor, pus de Dumnezeu, ca să aibă prilej tot el să le dezrobească sufletele.
— Mă, voi să nu vă plângeți de beciul ăsta întunecat unde zăceți acum... Domnul a avut milă și grijă de voi să vă dea înștiințare chiar de aici de pe pământ ce este iadul dincolo: de o mie de ori mai crâncen ca acesta. De aceea să-i mulțumiți de chinurile ce pătimiți, ca, pocăindu-vă, să câștigați, călăuziți de mine, păcătosul, raiul cel desfătat.
Sus, la stăreție, dezbaterile în privința lor durară multă vreme. Starețul stăruia să fie trimiși marelui agă, la București, care să facă ce-o vrea cu ei, adică să-i spânzure după lege. Unii din frați erau de părere să-i păstreze robi, tot timpul cu cătușe la picioare și să-i folosească ziua la corvezi. Noaptea să-i întemnițeze. Alții, mai omenoși, că deoarece n-aduseseră nici o pagubă nici mănăstirii, nici lui Evtichie, să li se dea drumul să se ducă în plata Domnului, singurul care judecă și osândește.
— Ca să se întoarcă asupra noastră când le-o veni bine, le trase luarea-aminte starețul.
— Părinte stareț și fraților, zise la urmă cuviosul Evtichie, încrucișându-și smerit brațele pe piept. E drept ca nemernicii aceștia să fie ai mănăstirii, în a cărei putere i-a dat Dumnezeu. Dar și mănăstirea are îndatoriri către orice suflet omenesc, cât de jos căzut ar fi: și cată să le împlinim. De aceea, dacă mi-i încredințați mie, nevrednicul, pe lângă că am să-i priveghez să nu fugă, am să mă căznesc prin cuvânt, pilde și rugăciuni, din furi și tâlhari ce sunt să scot oameni cu virtuți, plăcuți lui Dumnezeu.
— Îți iei asupră-ți această primejdioasă sarcină? îl înfruntă starețul. Ia seama, cuvioase, tare mi-e teamă că și aici și-au vârât coada tot ispititorii sfinției-tale...
— Ispitele sunt pururi în noi și pentru noi, o știți toți, deși ascundeți. Prin ele ne cearcă și ne lămurește bunul Dumnezeu. Și să știi, părinte stareț: când nu vor mai veni asupra noastră, să luăm aminte: înseamnă că suntem căzuți de la fața Celui Preaînalt.
— Bine, te-am ascultat. Dar nu știu dacă și sfinția-ta ai citit în filocalia grecească - de nu o ai, ți-o împrumut - ce scrie fericitul Nil ascetul: „Acestea le spun nu ca să opresc pe unii de a cârmui la mântuire, nici împiedicându-i a călăuzi pe unii dintre tineri la evlavie. Dar să nu se apuce dintr-o dată de acest lucru, gândindu-se numai la partea lui cea plăcută, la slujirea ce le-o vor face învățăceii, la fala ce-și vor agonisi de la streini, fără să cugete și la primejdiile ce urmează”.
— De primejdii ne apără numai Sfântul. Cât despre fală și slujire, aveți să vedeți și cuvioșiile-voastre, se întoarse Evtichie către frați.
— Bine, despre partea mea ia-ți-i, sunt ai cuvioșiei-tale, i-ai câștigat cu iscusință și vitejie chiar de acolo, din codru... Numai să se învoiască și soborul.
Astfel, părintele Evtichie intră în stăpânirea ticăloșilor. Chiar atunci, cum s-a spart adunarea, a coborât la ei și le-a făcut cunoscut hotărârea obștii:
— Primiți au nu primiți? îi întrebă el. Ori găsiți mai bine cu cale să vă trimitem în judecata spătăriei la București? Sunteți slobozi să alegeți... Și glasul îi tremura.
Netrebnicii, în genunchi, au cerut să fie opriți la mănăstire, robi supuși ai lui toată viața... Evtichie atunci, dându-i din belșug lacrămile, i-a îmbrățișat și i-a sărutat cu dragoste, cât erau de împuțiți...
— Dumnezeu pe voi v-a luminat și mie mi-a ascultat rugăciunea! se voioși el.
Și, îndurând putoarea ce duhnea, s-a pus cu ei împreună să curețe încăperea de scârnăvia ce se strânsese cât petrecuseră acolo și le-a ajutat s-o care afară. Asta i-a slujit să-i pilduiască.
— Uite, așijderi hrubei ăsteia este și trupul vostru, în care zace rob sufletul, mânjit de toată scârnăvia păcatelor. Dar dacă-mi veți da ascultare, mă voi trudi să vă curăț spurcăciunea inimilor, ca să ieșiți la lumina cerurilor, cum am să vă scot acum la lumina zilei.
Mișeii, fără un cuvânt, tăbărâră să-i sărute picioarele, ceea ce pe călugăr îl umplu de o milă amestecată cu plăcere.
După ce i-a eliberat, i-a mânat la apele lacului, tot în cătușe, unde i-a dezbrăcat, i-a spălat și curățat de rapăn, făcându-le un soi de nou botez.
— Au să ne moară toți peștii de atâta jeg păcătos... ziceau tare monahii, strânși să privească întocmai ca la urs.
— Mor peștii ca să învieze oamenii, zvârli răspuns semeț Evtichie. Că e mai de laudă și mai plăcut înaintea Domnului mântuirea unui suflet păcătos decât să bați degeaba o viață întreagă mătănii goale, cum fac ceilalți.
— Asta e îngâmfare și trufie, părinte, îi strigă un frate, simțindu-se atins.
— Lăsați-mă pe mine cu truda trufiei și cuvioșiile-voastre păstrați-vă lenea umilinței, îi mușcă Evtichie.
Și își văzu înainte de treabă.
I-a adus apoi la chilia lui, sălășluindu-i, acum, vara, afară pe prispă, ca să-i aibă pururi la vedere și mereu la îndemână. Din zori și până-n noapte, numai de ei sta, de ei se ținea, numai cu ei se îndeletnicea. Ambiția să biruie, dovedind mincinoase neîncrederile ce-l împrejmuiau, îi dau și grijă, dar și simțire de înger păzitor.
Hoții, upiți de foame, zăpăciți de întunericul temniței, se lăsau moi și ascultători ca niște prunci. Uscați, scofâlciți, cu oasele din umerii obrajilor ieșite ca niște șolduri și ochii căzuți în fundul capului, le crescuseră niște bărboaie mari, negre, încâlcite, cu mustățile pleoștite și chicile ajunse peste grumaji. Evtichie se purta cu dragoste, dar nu le cruța nici una din nenumăratele osteneli duhovnicești. Nu-i punea la treburi, nu-i lăsa la început să ridice nici măcar un pai. Dar îi hrănea aproape numai cu povețe și rugăciuni.
— Fiilor, îi dăscălea el, hrană duhovnicească este temelia vieții. De cealaltă, materialnică, nu e nevoie decât cel mult o dată pe zi, la amiază.
Și le-o aducea chiar el la trapeză. Apa, asemeni, cu merticul: de trei ori pe zi, câte o ulcică, între răsăritul și apusul soarelui. Încolo, slujbe, cetanii, mătănii, spovediri, fie pe prispă, fie în biserică. Acum cuviosul nu mai lipsea de la slujbe, cum făcea înainte. Venea cu fiii lui sufletești - mânjii părintelui Evtichie, cum le spuneau unii - și îngenuncheau nu la altar, ci numaidecât la intrare, în fundul întunecos, ca păcătoșii, cerșind milă și îndurare Celui Preabun. Chiar cele mai neînsemnate chemări de clopot, fie și peste miezul nopții, îi aflau pe câteșitrei „cu făcliile aprinse și mijloacele încinse”, cum spune Evanghelia.
Gheorghe, mai sprinten la minte, învățase Tatăl nostru, Împărate ceresc, rostea, cu multe poticneli, Crezul. Dumitru, tâmp, nu putuse deprinde nimic, nici măcar Doamne, miluiește-mă pe mine, păcătosul... Fire avană, la început el scăpa sub bolta de umbră și răcoare a bisericii, ca în codru. Aici se simțea slobod de necontenită spionare și procitire a lui Evtichie. Monahul, silit să se roage, îl slăbea din chingile ochilor, îl uita, măcar cât ținea slujba. Dumitru sta în genunchi, după un stâlp, cum ar fi stat în pădure, la pândă, după un trunchi, așteptând un șuier de la tovarășii rânduiți de el în calea negustorilor. Sus candele aprinse, aducând a stele, îi măreau năzăreala. Își pipăia cingătoarea goală... și-l trezea clopotul. Pe urmă s-a dat și el pe brazdă sub jugul lui Evtichie. Totuși, avea o piedică undeva, nu la limbă, ci mai în adânc, unde descuietorile duhovnicului nu pătrundeau.
Dar greutățile sporeau osârdia cuviosului. Niciodată și nicăieri sufletul lui exaltat nu-și găsise potolirea, împăcarea, ca acum, în tovărășia acestor doi tâlhari, cu puțin săltați peste mintea și simțirea dobitoacelor. Preaplinul său pătimaș, toată voinicia lui spirituală, altădată năboind peste țărmurile ființei lui și potmolindu-le cu ispite și închipuiri, aflaseră în sfârșit făgaș și se revărsau liniștite numai pentru mântuirea scumpilor lui păcătoși, pe care-i luase de suflet. Cu aceste de toată clipa osteneli și nevoințe pentru alții, Evtichie se uita pe sine.
— Voi ați rămas singurele mele ispite, le spunea el, voios. Doi mișei, din care trebuie, ca din cremene, să scapăr oameni curați ca lumina, spre slava lui Dumnezeu... Nu vă supărați deci că izbesc în voi ca un amnar tare.
Cuviosul nu știa că scânteile țâșneau nu din piatră, ci din oțelul care le lovește, adică din el.
Curând se înhamă cu mare ardoare și la altă treabă: să clădească, lipită de chilia sa, o alta pentru cei doi netrebnici dragi.
— Nu vreau să vă apuce iarna lepădați ca niște câini afară pe prispă, îi mângâia el.
Ceasurile goale dintre rugăciuni le foloseau acum câteșitrei împletind trestie și șovar cărate din lac cu beldii și trunchi tăiați din pădure. Ucenicii fură fericiți. Mințile lor slabe scăpau de amețeala rugăciunilor și a dăscălirilor. Mirosul de lemn verde cu seva proaspătă mustind din el îi îmbăta ca un sânge, singurul pe care puteau să-l mai verse.
— Cum dai toporul în mâna ăstora? îl certau pe Evtichie frații veniți să privească noua scorneală a cuviosului.
— Trebuie să-i supun și la muncile ispitelor, răspundea el, nu numai la odihna rugăciunilor; eu știu și cunosc că ei amândoi mă ucid acum în gând. Asta îi satură, deodată. Dar numaidecât le vine părerea de rău despre ce-ar fi putut săvârși dacă ar fi fost slobozi, ceea ce îi oprește să treacă vreodată la faptă... Căci ei văd de ce mare folos le sunt, ce grozăvie s-ar alege de ei dacă n-aș mai fi să-i apăr; și astfel se deprind să mă cruțe. Ba chiar mă iartă și încep să mă iubească, așa cum îi iubesc eu pe ei.
Tâlharii, prinși asupra cugetelor lor negre, se priveau cu spaimă, descoperiți. Ceea ce le sluji mai mult ca o mărturisire. Deși stingheriți de cătușe, ei munciră cu tragere de inimă, și încetul cu încetul își durară o cocioabă unde să se adăpostească de asprimile iernii.
Cu asemenea cucernice nevoințe duhovnicești și liniștitoare trudă a mâinilor, intrară câteșitrei în marele post al Crăciunului. Evtichie, hotărât să-și împărtășească fiii, cu voia lui Dumnezeu, chiar în ziua nașterii Mântuitorului. Și își îndoi sârguința asupra lor.
— Cum se lămurește aurul în foc (cuvântul „aur” trecu fulger prin amândoi ucenicii), așa se cuvine să ne curățim și noi spurcații, spunea cuviosul punându-se în rând cu ei, să ne curățim măcar cinci săptămâni, în văpăile ajunărilor, privegherilor și rugăciunilor, făcându-ne vrednici să primim ca niște potire strălucite cutremurătoarele taine: Trupul și Sângele Domnului.
Tâlharii nu pricepeau ce sunt alea, dar îndurară cu supunere, neavând încotro, toată sleitoarea pregătire pentru împărtășanie, de-a lungul întregului post, din care ieșiră cu chipuri și trupuri de mucenici.
În sfârșit, lăiați, primeniți, cu bărbile și chicile țesălate, primiră cu smerenie la altar, în ziua de Crăciun, Sfânta Grijanie, de care înjuraseră de atâtea mii de ori... Părintele lor sufletesc tremură de bucurie și iarăși plânse...
Și numaidecât le veni, chiar acolo, în biserică, o neașteptată răsplată: în fața întregului sobor, Evtichie le-a descuiat fiarele de la picioare; erau acum cu adevărat oameni liberi. Fură apoi puși din nou să îngenuncheze la altar, unde, sub patrafirul preotului, jurară amândoi pe cruce și Evanghelie că vor rămâne fiii credincioși ai mănăstirii până la moarte.
Ceremonia se sfârși cu alte îngenuncheri la strana starețului și sărutarea mâinilor tuturor călugărilor. Toți le răspunseră cu frățească sărutare de dragoste pe frunte...
Astfel aghesmuiți, închinați, împărtășiți, jurați cu înfricoșat jurământ, fură ridicați la treapta de frați și îmbrăcați cu rase călugărești.
Bucuria părintelui Evtichie nu mai avu alte margini decât cerul. Mai ales că starețul îi pofti și pe ei la masa cea mare în trapeză, alături de toți cuvioșii. După ce li se dete felurite gustări și ciorbe, starețul porunci cu glas tare:
— Turnați vin și noilor frați întru Cristos, să închinăm în sănătatea și pentru buna lor învrednicire, ca și în a părintelui lor întru duhovnicire. Știu că părintele Evtichie nu bea. Să-i vedem ucenicii...
Și dinaintea învățăceilor înfloriră, ca două mari flori roșii învoalte, două pahare cu vin sânge de taur. Până ce cuviosul Evtichie să se încrunte bine la ei, Dumitru și dădu de dușcă pe al lui. Gheorghe încremeni cu el la jumătatea drumului până la gură. Șovăi, apoi îl lăsă jos... dar rămase cu ochii lipiți de paharul plin.
— Nu te supăra, cuvioase Evtichie, îl luă ușor peste picior starețul; cel care și-a băut paharul a intrat deplin sub ascultarea călugărească: a împlinit întru totul porunca mai-marelui său, a starețului mănăstirii. Ei, acum să vă fie de bine și duceți-vă la odihnă, cum e rânduiala după împărtășanie.
Și dete semn ucenicilor să plece. Căci abia de acum înainte venea toiul ospățului: soseau purceii și curcanii fripți, aluaturile cu smântână, plăcintele cu nuci, vinurile mari, vișinatele și cafelele. Evtichie se ridică umilit, mânându-și din urmă, ca un bun păstor, mielușeii. Starețul nu cercă să-l oprească.
Afară vremea se îndulcise, parcă să întâmpine și ea schimbarea ucenicilor părintelui Evtichie din tâlhari în monahi. Crăciunul fu nu numai fără zăpadă, ci chiar cu moină căldicică, un fel de coadă lungă a toamnei, cu moleșeală ce îndemna la somn. Și cum ziua fusese covârșitor de obositoare, slujbele în biserică nesfârșite, îngenuncherile zdrobitoare, neofiții adormiră îndată. Evtichie abia îi putu trezi pentru slujba de miezul nopții, după care se culcară toți și adormiră.
A doua zi, când cuviosul intră să-i scoale pentru utrenie, găsi numai pe fratele Gheorghe sforăind strașnic, când gros, când subțire, parcă ar fi nechezat un mânz domnesc. Dumitru lipsea. Deșteptă greu pe adormit, să-l întrebe de tovarăș. Asta, buimac, nu știa nimic. El picase în somn ca de pe un mal. Ieșiră afară, strigară, căutară... Zadarnic. Într-un târziu, se găsi într-un par de la poartă comanacul pus în vârf și rasa atârnând sprijinită ca de un umăr. Semn că fratele Dumitru se lepădase de călugărie și pornise în lumea largă, lăsând un bulumac în loc. Luase cu el însă câteva amintiri: lipseau cele patru pistoale de pe peretele chiliei părintelui Evtichie, câteva sticle de rachiu și trei cruci de argint bătute în pietre scumpe, daruri de la înalții chiriarhi pe unde cuviosul umblase.
Starețul, când a aflat, a zis atât:
— Ăștia doi sunt adevărații diavoli ai lui Evtichie. Bine că a pierit unul... De s-ar face și celălalt cât mai curând nevăzut!...
Cuviosul simți jungherul rușinoasei înfrângeri până în inimă, dar îl suferi cu desăvârșit pogorământ. Diavolul îl păcălise; dar nu de tot: îi rămânea celălalt ucenic.
— Ei, ce zici Gheorghe? îl întrebă el cu îndoială.
Gheorghe se scăpă și trase fugarului o strașnică înjurătură de paști și dumnezei, ca în vremurile bune. Duhovnicul căscă ochii, nu-și credea auzului!... Nu-l certă însă, înghiți numai în sec.
— Nu cumva vrei să pleci și tu? îl întrebă el cu blândețe. Tu să nu fugi. Spune mai bine, că-ți dau drumul de bună-voie...
Ucenicul își veni numaidecât în fire, îngenunche, își ceru iertare și, sărutându-i mâna, se jură că el rămâne credincios, purtându-i înainte dragoste cât doi. Evtichie mulțumi Domnului și se mângâie cu altceva: fuga necredinciosului îi adusese o înlesnire. Cuviosul nu se mai împărțea cu duhovnicia în două, ceea ce până atunci dăunase mult propășirii ucenicilor. Căci Dumitru, greoi și lainic, nu pricepea, rămânea în urmă, căsca gura la muștele de pe păreți, ceea ce silea pe cuvios mereu să se întoarcă la el și să-l mâie cu biciul învățăturii. Acum toată grija și zelul căzură pe capul lui Gheorghe.
— Vrei tu, fiule, să înveți buchiile?
— Dacă sfinția-ta crezi de cuviință... răspunse cu supusă ascultare bărbosul fiu.
Și începu să-l deprindă la slovă și să-l canonească zile și nopți cu slovenirea ceaslovului. Și din ce în ce se lipea de învățăcel. Lângă el, Evtichie întinerea, trăia din nou vremurile uceniciei sale, uimirile de atunci, ceea ce îi da o duioșie și o vrednicie care îi împlineau mult mai adânc năzuințele decât zbaterea și încrâncenarea de până atunci. Strădania lui spre desăvârșire, alergarea după sfințenie nu le mai punea în înfrânări și biruințe asupra sălbaticelor ispite. Le strămutase în cazna de a schimba pe tâlhar într-un monah aidoma lui, un geamăn al lui Evtichie.
— Știi tu, îl fura el cu povestirile, cum m-am scăldat eu în Iordan? Chiar în locul unde s-a botezat Mântuitorul: mi s-a părut atunci că se deschide și pentru mine cerul.
Gheorghe asculta tăcut, cu privirile pierdute departe, peste capul dascălului. Acum Evtichie se încumeta să-l călăuzească în taine și mai adânci: îi vorbea despre puterile duhului din noi, marea arzime ce zace neștiută și nefolosită de inimile noastre, ca să se risipească zadarnic prin simțurile păcătoase.
— Dacă însă știm să o aducem din fund, să o strângem în voință și în rugăciune, cu această tainică putere facem, ca sfinții, minuni, spunea el.
Într-o zi cu ger aspru rupse un țurțur din streașină și-l dete ucenicului:
— Ia ține-l tu, Gheorghe, cu cleștele ăsta, ca să nu-l atingi cu mână caldă.
Ucenicul făcu întocmai. Cuviosul se apropie ca la o palmă de gheața groasă și-și înfipse privirile în ea. Stete așa, fără să clipească, parcă ghemuit în el însuși, cât ai spune de zece ori Tatăl nostru. Brațul învățăcelului începuse să amorțească. Și deodată, acolo afară, în gerul aprig, din țurțur începu să curgă lacrimi și, picătură cu picătură, gheața să se topească.
Gheorghe ridică ochii: la streașină, cealaltă gheață atârna tare și întreagă, ca sticla. Speriat, scăpă țurțurul jos, unde îngheță la loc.
— Așa se cuvine să folosim înlăuntru nostru focul patimilor, fiule. Să topim cu el gheața învârtoșerii inimii în dragoste pentru virtute și pentru Dumnezeu.
Pe la sfârșitul lui ianuarie sosi sorocul să ridice iar lefurile călugărilor și alte câștiguri ale mănăstirii. Evtichie s-a hotărât să meargă la București însoțit numai de fratele Gheorghe. Starețul a țuguiat buzele și a cârnit din nas: cuviosul s-a făcut că nu bagă de seamă.
— Pune caii la brișcă, Gheorghe, că prin pădure nu răzbim; ne mănâncă lupii.
— Nu mai luăm pe nimeni, părinte?
— Nu, mergem singuri, numai noi doi. Tu mâi caii, iar eu spun tare rugăciunile.
A treia zi se întorceau. Și Evtichie punea în poala starețului punga plină cu aur. Împrejurarea asta îi aminti că pentru călătoriile puse la cale trebuie bani și mai ales aur, care umblă peste tot.
De atunci începură amândoi să se aplece cu cea mai mare grijă asupra șarpelui, îi luau seama unde intră, de unde iese; cu ce anume semne vine: dacă nu aduce cumva pe cap sau pe coadă vreun firicel de aur din cuibarele unde se ascunde. Ca totdeauna, jivina bănuia mai ales spre stăreție, unde pierea. Evtichie destăinui pricina: starețul ținea închis în lăzi duium de aur, cât să clădești nu o biserică, ci o lavră.
— Dar pe de altă parte aurul pierde lumea, se întorcea cuviosul, priveghindu-și ucenicul. La nevoie pornim pe jos, ca apostolii; corăbiile apoi au obicei să ia călători și pe degeaba.
De sfântul Gheorghe părintele Evtichie se hotărî să-și călugărească deplin fiul. Nu știa încă ce nume să-i puie: șovăia între Gherontie, Ghenadie, Gherman. La urmă alese pe cel al lui Ghedeon, mare judecător în Israil și bărbat plăcut înaintea Domnului. Aștepta cu înfrigurare înfăptuirea aceasta, ca o treaptă înaltă în greul suiș al mântuirii amândurora, dascăl și învățăcel. Nu cruța nici una din asprele nevoințe pregătitoare, lepădări de somn, de hrană și apă, frângeri și canoniri, cu care se chinuia și pe el, și pe ucenic.
— După asta plecăm întâi la Sfântul Munte, unde e mai ușor de ajuns. Apoi la Ierusalim, după care ne tragem în pustia Eghipetului, unde s-au sălășluit marii noștri părinți, Antonie, Macarie, Pahomie. Îmbătrânesc și nu vreau să-mi rămâie oasele aici, în Vlăsia, să putrezească alături de ale starețului. Ai să mă îngropi tu lângă ei, în nisipurile sfințite de pașii lor. Și poate te statornicești și tu acolo, spunea el rugător.
Gheorghe îi zâmbea subțire, culegându-și gândurile de departe.
Starețul nu se învoi însă nici în ruptul capului la călugărirea ucenicului.
— E prea devreme, părinte Evtichie, pentru asemenea taină și e necopt: de când îl ai sub ascultare?
— Apoi de aproape nouă luni, preacuvioase.
— Vezi: nici cât trebuie să stea fătul în pântecele maică-si. Și ăsta e om mare, pe deasupra și tâlhar...
— Atunci? ridică întrebător din sprâncene Evtichie.
— Atunci trebuie să mai stea în pântecele ascultării cuvioșiei tale cel puțin de nouă ori pe atât. Altfel iese o lepădătură.
— Ce-are de-a face bortul femeiesc cu harul și mântuirea duhovnicească? se supăra Evtichie.
— Are mult... că tot o naștere este și aceasta, cum spune Domnul în Evanghelie: „dacă nu vă veți naște din nou” și el....
— Asta e răstălmăcire greșită a sfinției-tale, se înflăcără Evtichie. Tâlharului căruia i-a deschis Domnul cerul, luându-l cu el în rai, nu i-a trebuit decât o clipă, cât să-și mărturisească pocăința.
— Cuvioșia-ta ești Mântuitorul? se mânie starețul.
— Nu, se învenină înfruntatul. Dar și noi venim numaidecât după El. Nu ne-a dat nouă, apostolilor săi, putere să legăm și să dezlegăm, pe pământ și în cer, toate câte vom găsi cu cale?
— Cu sfinția-ta nu mai e de înțeles, se mâhni superiorul. Acum te cocoțași și apostol!... Uite ce hotărăsc eu: cum prea bine știi, cuvioșia-ta nu ții de mănăstirea mea. Aici ești numai oaspe, învoit. Metanie îți este Mitropolia, unde te-ai călugărit. Du-te și cere dezlegare de la mitropolit. Sau și mai nemerit: călugărește-ți ucenicul acolo, ca să țineți amândoi de aceeași metanie.
Evtichie nu se mai mânie. Dimpotrivă, se bucură:
— Astea sunt tot numai uneltiri de-ale Satanei. El pune piedicile. Nu dă încornoratul bucuros sufletul lui Gheorghe din gheare... Dar am să-l birui și de data asta.
Și numaidecât se înfățișă înaltului chiriarh, cu Gheorghe, jalbă vie, de mână.
— Auzi, auzi! spumegă mitropolitul. Du prostului ăluia poruncă de la mine să-l călugărească. Dacă nu ascultă, îl dau jos din stăreție și-l surghiunesc în codru, la schitul Balamucilor.
Și-i slobozi pitac arhieresc precum că să se împlinească întocmai voia cuviosului Evtichie, cu smerită ascultare. Și starețul Ioil n-avu încotro, se supuse.
Între timp, primăvara prinsese aripi. Luminatul post era pe sfârșite. Paștele cădea târziu, după Sfântul Gheorghe. În codrul cu frunzișul încheiat, cucii se strigau pe nume. În cer, berzele fâlfâiau năframe albe... Treceau văietându-se cocorii. Sub streșinile chiliilor se gospodăreau rândunelele. Și o boare caldă adia din miazăzi, unde, după spusa părintelui Evtichie, se întindea marea cea albastră, care încinge pământul pe la mijloc.
Într-o dimineață cucul cântă de trei ori chiar în spatele chiliei cuviosului, care pornea cu învățăcelul la biserică.
— Ne cântă cucul în spate, băgă de seamă bătrânul.
Gheorghe ciuli numai urechile.
La amiază cucul strigă iar, tocmai când ei amândoi plecau cu blidele după mâncare. Dar pe ucenic îl apucă deodată neputințele și se trase în dos, la adăpostul lăstărișului, unde își făceau de obicei nevoile... Evtichie îl așteptă. Nu zăbovi. Se întoarse liniștit și își văzu de treburi. Pasărea de atunci amuți.
În sfârșit, cu rugăciuni, psalmi și laude Domnului ajunseră în prourul Sfântului Gheorghe. Inima cuviosului tremura. A doua zi, discipolul, cu a cărui pregătire îl învrednicise Dumnezeu, va fi părintele Ghedeon monahul.
După slujba miezului nopții, îl rândui la culcare, blagoslovindu-l, ca a doua zi să fie treaz și puternic. El însuși puse capul pe căpătâiul tare și căzu în toropeală ca cel ce are pe suflet o grijă trudnică. Să fi trecut ca un ceas de somnie, în care i se păru, sau visă, că scârțâia fereastra chiliei de alături. Pe urmă îl chinui un somn bolnav: două făpturi întunecate, cu obrajii negri, se plecau asupra lui să-l gâtuiască: „Diavolii” își zise, și se opinti să iasă din ghearele visului urât. Sări drept în picioare. Arătările îl înconjurau din toate părțile. O ispitire crâncenă, cum nu se mai abătuse peste el de mult, îl năpădi din senin, și toate păcatele, cu Valența în frunte, îl tăbărâră. Uitase de ucenic, de călugărie...
Luat pe neașteptate, fără învoirea lui, cu răsuflarea tăiată, trase, fără nici un folos, ciocănelul. Fu nevoit să înhațe ligheanul și, împins de roata dracilor grăbiți, ieși în curte, bătând arama lărmuitoare. La asemenea împrejurare, ucenicul avea mai dinainte poruncă să nu se miște. Cu mare caznă, Evtichie izbuti să alunge haita necuraților până la stăreție, unde procleții pieriră sub fereastra din stânga, locuința starețului... Era încă noapte, dar abureala depărtată a zorilor se strevedea ca printr-o pânză. El ridică ochii: fereastra dată de perete... și doi dintre draci cățărați acolo, pe glaful îngust. Cuviosul flutură spre ei ciocănelul. Când se văzură amenințați, diavolii săriră jos, parcă să se năpustească asupra lui. Evtichie se plecă și scoase pistoalele. Necurații nu mai îndrăzniră, întoarseră spatele și o luară la goană. Dar părintele, întărâtat, trase după ei un foc... Asta îl liniști numaidecât și se întoarse în chilie, unde, sleit, se culcă...
A doua zi, Sfântul Gheorghe: biserica plină de lumini, soborul călugăresc în păr, slujba în toi. Mai așteptau pe preacuviosul stareț, care întârzia.
— Nu i-o fi bine, își dete cu părerea egumenul.
— Îl dureau șalele, întări bolnicerul: m-a chemat aseară de l-am tras cu spirt de naft.
Se învoiră să mai adaste puțin. Dar întârzierea se îndelungea.
— Ia să mă urc eu sus, cu părintele bolnicer, să vedem ce se întâmplă, se hotărî egumenul. Că nu mișcă nici părintele protosinghel, care doarme în odaia din fund.
Călugării suiră treptele, încercară la ușa din față. Zăvorâtă. Coborâră și ocoliră clădirea: ușa din dos, asemenea încuiată. Bătură, strigară, zgâlțâiră ivările: nimic. Trecură să bată în geam: fereastra deschisă și geamul spart. O sfecliră. Chemat în sârg, un cuvios care se pricepea la lăcătușerie descuie. Pășind în vârfuri, nu cumva să supere pe bolnav, ciocăniră în ușă și ascultară: iarăși nimic. Cu sfială, o crăpară puțin, apoi o deschiseră toată și băgară capetele.
Câteșitrei monahi deteră niște țipete de se auzi din biserică și scoaseră pe toți de la slujbă afară. În mijlocul odăii, starețul zăcea într-o baltă de sânge... Se vedea în grumaz o spintecătură groaznică de cuțit: fusese înjunghiat întocmai ca un taur. Peste tot, lucruri azvârlite, patul răsturnat și răvășit, lăzile trase afară, sparte, cotrobăite.
În altă cameră, leșul protosinghelului, târât într-un colț, îi privea cu ochii sângeroși ieșiți cât pumnul din capul vânăt-conabiu și umflat. Fusese sugrumat de două mâini voinice.
La câțiva pași afară din mănăstire se găsi alt leș, cu obrazul înnegrit de chinoroz: era fratele Gheorghe, ucenicul părintelui Evtichie. Împușcat în coasta stângă, se târâse până în locul unde murise: în sân, trei săculețe cu aurul starețului Ioil.
În chilie, Evtichie dormea împăcat, ca după cea mai strălucită biruință asupra celei mai grozave ispitiri din câte întâmpinase până atunci.
iunie, 1957