III

CÂT ERA DE NODUROS și de nesuferit, se dovedise totuși că poate fi uneori de mult folos. Starețul numai pe el îl trimitea la București pentru treburi încurcate, judecăți, lăcrămații și mai ales daraveluri bănești. El izbutea să le descurce și făcea totdeauna bună ispravă. Avea deschise ușile mitropolitului, pătrundea în divan, vorbea grecește și turcește, cele două chei cu care se deschideau toate chichițele oblăduirii de atunci, și mai presus de toate avea o îndrăzneală de sfânt.

La asemenea împrejurări, între oameni firești cu care trebuia să judece și să lucreze la fel, părintele Evtichie lăsa asprimile pustiei, părăsea pe diavoli, amâna ispitele și-și scotea la iveală știința de oameni, subțirea-i duhovnicie, pătrunzătoarea-i înțelegere. Se întorcea, cum spunea el însuși, pe dos. Intra astfel în lumea treburilor înalte, se freca de boieri divaniți, de mari fețe bisericești și fanarioți simandicoși, care nu se scandalizau de îndrăznelile lui cu duh.

La boierul Cernica îl cunoscu protipendada, care se întrecea să-l poftească, îmbrățișându-l cu interes pentru câte petrecuse și câte povestea. El îi învăța ca un înțelept dascăl, așijderi marelui Antonie, care a fost nu numai podoaba pustiei, ci și a cetății Alexandria, unde intra cu propovăduirea și pilda până la palatele păgânilor și iatacurile curtezanelor.

Câștigul era îndoit: și pentru cei ce-l ascultau cu desfătare, și pentru părintele Evtichie, care la vederea atâtor păcătoase ademeniri lumești își îmbelșuga provizia de pofte, patimi și ispite pe care le căra cu el la chilie; cucoane cu sânii albi despuiați, divane moi, bucate gustoase, băuturi în vase de aur și de argint, veșminte muiate în fir și pietre scumpe, toate cu mult mai presus decât sărăcăcioasele lui închipuiri. Până și țigăncile roabe erau mai pline de voluptate decât reginele ce-i trimiteau diavolii.

Pentru asemenea apostolie în lumea veacului, cuviosul se pregătea cu grijă, ca un sol al Domnului. Pe lângă jegul ce lăsa în lighean, lepăda sălbătecia cuvenită chinoviei, își dichisea părul și barba; mergea până acolo că-și freca vârtos dinții cu cenușă și sare, nu cumva duhul grăitor să-i fie pângărit de vreun rău miros al gurii.

Într-o seară starețul a coborât la el cu rugămintea să se ducă să ridice de la Mitropolie lefurile călugărilor pe șase luni în urmă și ajutorul pentru reparațiile mănăstirii... Totodată să tragă la boierul Cernica, ctitorul, să ia câștigurile pentru fânețele mănăstirești arendate de el, precum și banii ce vărsa pentru acatiste, pomeniri, sărindare, ulei de candele, lumânări și alte daruri pe care le plătea la soroace. Dar mai ales să scoată de la negustorii din piață banii pe roadele mănăstirii, miere, ceară, pometuri, vin, pește și altele, încredințate lor spre desfacere. Treabă grea, cu răsfoiri de catastife, tăgade, ciorovăieli și încurcături cu care starețul bătrân nu-și mai putea bate capul și picioarele. În părintele Evtichie avea însă toată încrederea; știa carte bună și nu-l putea înșela nimeni la socoteli. Și pentru nimic în lume nu s-ar fi atins măcar de o para streină.

— De ce nu te duci sfinția-ta? Că eu iar trebuie să mă spăl, să mă piaptăn, și mă primenesc...

— Eu sunt ghirav, de aceea te rog să mă ierți că te necăjesc iar pe cuvioșia-ta. Și apoi, să-ți spun drept, glumi el, ca să-l măgulească, când e vorba de banii mănăstirii, nu știu cum să fac că mereu îi încurc cu ai mei. Parcă mi se lipesc de degete.

— Cum asta? se miră copilărește Evtichie.

— Nici eu nu-mi dau seama. Ba sunt uituc și nu mai țiu minte unde i-am pus. Ba îi amestec cu ai mei și nu-i mai pot apoi osebi și rămân acolo. Ba îi scap în buzunarele sparte și ajung în căptușeală, unde se pierd... ia, păcate...

— Bine, asta când îi ridici sfinția-ta. Dar când ți-i aduc eu și ți-i pun porcoi în poală, aparte, fișicele de lei ai mănăstirii și osebit ai fraților?

— Asta-i altă socoteală... și se cheamă partea leului, făcu haz starețul singur, Evtichie neavând chef să-i ție isonul.

A doua zi din zori cuviosul, în veșminte de oraș, încălțat cu botforii căptușiți de pistoale, intra în codrul ce se revărsa din Vlăsia mare până la strașina Bucureștilor. El lua cărarea prin pădure, scurtând cu jumătate drumul ce ar fi făcut altfel cu hodoroaga și mârțoagele mănăstirii.

Codrul se adâncea cu funduri negre-verzi ca ale mărilor, prin care jucau ici-colo, aidoma unor pești de aur, strelicii zărilor, ca dintr-o dată să se lumineze într-un liman de poiană cu mireasmă de miere neculeasă de la începuturile lumii. Iar mai încolo să se învăluie într-un amurg de altar cu bolți zidite de înaltele coame ale gorunilor, unde nici păsările nu cutezau să ciripească. Dar chiar dacă i-ar fi cântat toate privighetorile primăverii, călugărul nu s-ar fi sinchisit, cu gândurile prinse în plasa lăuntrică a duhovniceștilor sale frământări.

Răsăritul soarelui l-a prins la Mitropolie, unde a ascultat slujba, până s-a sculat, târziu, înaltpreasfințitul. Chemat sus, a sărutat cu închinare mâna de pe toiag a arhipăstorului, care l-a oprit la masă. Acolo, oaspeți de seamă, mari chiriarhi, vlădici, arhierei, dascăli greci și alți ipochimeni ai mitropolitului.

Chiar de la mastică și măslinele de Volo s-a încins tală lungă despre locurile sfinte, slujbele de la Ierusalim, certurile pe Sfântul Mormânt.

— Părinte Evtichie, cum a fost cu letinul acela? îl stârni la povestit mitropolitul. Că, uite, nici vlădica Neofit, nici vlădica Antim nu cunosc întâmplarea.

Cuviosul ridică ochii din talgerul de argint, cu mâncarea lui osebită, de post.

— Apoi, înaltpreasfințite, eu până la urmă rămân să cred că n-a fost popă letin, ci tot Satana, care, strecurat în pragul bisericii Sfântului Mormânt, care acolo se cheamă cuvculiu, ne punea nouă, ortodocșilor, piedică să nu săvârșim luminata slujbă a învierii după canonul cel drept. Că diavolul ține cu letinii.

— Cum se poate una ca asta, diavolul în cel mai sfânt locaș? se supără un vlădică.

— Lasă-l, preasfințite, nu-l abate de la povestire... și mitropolitul îi făcu semn să urmeze.

Dar Evtichie atât aștepta și tăbărî pe vlădica ageamiu.

— Apoi nici atât nu știi că dracii, căzuți, însă tot îngeri au rămas... doar că-s negri. N-au aripi? N-a fost Satana cel mai înalt arhanghel? Nu urcă el uneori în cer să stea de vorbă cu Dumnezeu, de pildă când i-a dat pe Iov spre cercare?

— Ce-are de-a face una cu alta? se zbătea vlădica, spre hazul tuturor.

— Are! Că tot așa le îngăduie Domnul intrarea în biserici, să cerce credința și tăria slujitorilor... Crezi că Satana nu te-a văzut zilele trecute când preasfinția-ta ai mâncat acasă, singur, un pui fript întreg și pe urmă ai intrat în altar de-ai bolmojit liturghia? El te-a îndemnat... Și tot el te-a însemnat pe răboj.

Vlădica se roșise tot, ca o sfeclă.

— Nu-i adevărat! strigă el.

— Lasă, lasă, nu mai tăgădui, că și mie mi se întâmplă câteodată așa... se mărturisi mitropolitul împăciuitor.

— Dar de unde știe el? izbucni furios înfruntatul.

— Ei, tot de la draci... ei i le spun, că tot timpul numai cu ei are de-a face. Și acuma urmează, părinte Evtichie...

Dar ăsta nu se dete bătut.

— Ziceți că nu intră diavolii în biserică? Uite, este o lavră zisă a Demonului...

— Stai, îl opri mai-marele, isprăvește întâi cu letinul.

— Apoi e gata, înaltpreasfințite. Letinul acela, în fruntea unei haite de eretici catolici, din ăia rași de barbă și musteți ca răspopiții noștri, se proțăpise în ușa Sfântului Mormânt, hotărâți să ne împiedice, deși era rândul nostru, al ortodocșilor, să intrăm la dumnezeiasca slujbă a Învierii. Căpătasem hatârul cu firman și mare bacșiș de la pașa, cârmuitorul turcesc al cetății. Că noi, adică grecii, știm să lucrăm când e vorba de drepturile Domnului și pe față, și prin dos.

Și, spunând acest din urmă cuvânt, Evtichie tuși... Mitropolitul, la auzul acelei vorbe, clipi și privi în altă parte.

— Letinul ăsta, urmă Evtichie dregându-și glasul, se vede vreun abate ori episcop de-al lor, mai hărțăgos decât toți, se puse să ne îmbrâncească. Ba îndrăzni să întindă mâna și să împingă pe însuși fericirea-sa patriarhul. Boaitele noastre se lăsau mânate de-a-ndăratele. Atunci am sărit eu, l-am înhățat, socotindu-l o naiba din cele trimise de Satana, și ca să-l cerc, am scos ciocănelul ăsta de care nu mă dezbar, și, poc, poc, l-am pocnit în cap - că ăștia nu poartă culioane - până a căzut jos.

— L-ai ucis? răsuflă un musafir.

— Aș! Ai văzut drac mort? Au zbierat tovarășii lui că l-am omorât, numai așa, ca să-mi taie turcii capul. Dar până să sosească ienicerii puși să împiedice încăierările cu ereticii, eu mă și făcusem nevăzut și luam calea Eghipetului.

Dar tot pe-a noastră a rămas. Turcii ne-au dat nouă dreptate. Și în nici o noapte ca în aceea nu s-a aprins în mâna patriarhului mai lesne și mai învâltorat în lumină șomoiogul frecat pe lespedea ce a acoperit trupul Domnului; semn că plesnise un drac.

Dar tot mâna Celui-de-Sus a fost aici, urmă Evtichie. Ea m-a călăuzit în Thebaida sfântului Antonie cel Mare, unde am deprins adevărata luptă pentru pocăință și desăvârșire.

...Plini de mulțumire, mitropolitul și oaspeții au închinat iar câte un pahar pentru biruința drept-credincioșilor și pentru îmbogățita pocăință a părintelui Evtichie. Și ca să umple golul așteptării celui de-al treilea rând de cafele și vișinate, îl rugară să le spuie povestea cu lavra Demonului, pe care o începuse.

— Apoi este o lavră într-un ostrov de pe Nilul etiopenesc, dincolo de marile fierbături ale apelor ce le zic cataracte, unde încă forfotește sumedenie de necurați, de baștină, rămași de la faraoni. Unii sunt împietriți, de două ori cât turla sfintei noastre Mitropolii, buzați și urecheați, ca tot ducă-se pe pustii. Degeaba le ciopârțeam nasurile și le ciunteam labele, că le creșteau la loc. În biserica lavrei închinată sfântului Mercurie, cel cu două săbii, la care se închină deopotrivă și turcii, și creștinii, se arată totdeauna la prăznuirea luminatei Învieri o umbră neagră cu boț de câine, coarne pe cap și aripi de liliac, și se pune în fața arhimandritului, ieșit cu făclia să dea lumina, fâlfâind să i-o stingă.

Ascultătorii, înfiorați, întindeau mâinile după pahare, să-și dea curaj.

— L-ai văzut cuvioșia-ta și l-ai cunoscut? se îndoi un preasfințit.

— Cum te văd și cum te cunosc pe preasfinția-ta acum!

Preasfinției-sale nu-i prea plăcu această asemănare.

— Altfel v-aș spune? se supără Evtichie.

— Lăsați-l în pace, porunci înalta gazdă, ahotnică de snoave și povești.

— Dar, urmă Evtichie, pe drac nu-l deslușea toată obștea, călugări și popor, dintre celelalte umbre din biserică. Altfel, de spaimă, s-ar fi strivit toți, dând buzna la ușă, să fugă.

— Atunci cine-l vedea?

— Numai noi, cei cu har, care-l știam deosebi, se destăinuia cuviosul.

— Și ce făceați?

— Cele ce se cuvenea: slujitorul cel mare al Domnului îl trăsnea în cap cu crucea ce ținea în stânga, îi băga în ochi făclia aprinsă și-l călca în picioare, pășind netemător spre mijlocul navei, iar noi, preoții mai mărunți, după el, îl scuipam cât puteam...

— Cum? Îl scuipați? Chiar pe diavol?

— Scuipam nu tocmai pe el, ci cam unde nemeream. Că ne umpleam unii pe alții de bale, nu era nimic; dar dracul se făcea nevăzut printre picioarele noastre... Și ținea minte înfruntarea până la Paștele următor.

— Și de unde atâta îndrăzneală din partea procletului să se prăsească în biserică? se nedumereau ascultătorii.

— Cică, relua povestea Evtichie, îmbunătățitul călugăr care clădise biserica, mare schimnic și ucenic de-al sfântului Pahomie (până la urmă sfânt și el, adăugă Evtichie), a prins unul din diavolii ostrovului moțăind ascuns în dosul unui idol de-acela uriaș. Atât i-a trebuit ctitorului: cum nu avea la îndemână altă vietate, a luat cu o trestie măsura umbrei duhului rău și a zidit-o în temelia sfântului locaș, spre veșnică trăinicie. Așa a rămas de atunci diavolul în lavră.

Oaspeții se minunară și iar ciocniră.

— Să nu vă mirați, îi liniști Evtichie: este în Bizanț o biserică unde se află închis un înger, rob ei până la sfârșitul veacurilor.

— Povestește-ne și despre asta, se rugau prelații, chip să lungească ospățul și taifasul.

— Acum e prea târziu, se apără cuviosul. Și apoi priviți cum cucăie înaltpreasfințitul taman ca cel căruia i-a luat umbra ucenicul sfântului Pahomie...

Mitropolitul tresări, zâmbi strâmb și se ridică de la masă.

— Unde vrei să mâi noaptea asta, cuvioase? îl întrebă el, înmuindu-și glasul, de obicei aspru.

— N-o pot spune, înaltpreasfințite, că am bani mulți asupra mea și nu vreau să mi se știe gazda.

Și zicând asta, pătrunse cu privirile de jur împrejur, ca pe niște hoți, înaltele fețe bisericești.

După ce mitropolitul ieși pe ușa ce ducea în iatacul răcoros cu miros de levănțică și camforă, musafirii se risipiră, căinind cu amărăciune:

— Ce păcat că Evtichie ăsta, cât e de umblat și dat cu capul pe la icoane, tot necioplit a rămas...

— Zi-i burduf de câine, încheie vlădica, cel cu puiul fript.

După ce isprăvi socotelile cu visteria Mitropoliei, Evtichie trase la boierul Cernica, unde dormi noaptea într-o odaie cu drugi la uși și la ferestre. A doua zi de dimineață, întâiul drum i-a fost la hanul Valenței. Mihai Viteazul l-a primit cu barda, muierea cu surâs dezmierdat.

— Bine-ai venit, cuvioase! îi sări ea înainte, ciripindu-i pe grecește. Credeam că m-ai uitat...

— Cum te-aș uita? Totdeauna te pomenesc în rugăciunile mele. Și o blagoslovi în aceeași limbă.

Înaintând de la lumina de afară în umbra prăvăliei, unde nu se vedea bine, nu zări în fund de tot doi mușterii ce ședeau la o masă cu ocaua de vin dinainte.

— Stai, te rog, părinte, îl pofti hangița, îmbiindu-l cu un scaun. Să-ți aduc o gustare...

— Nu pot pune nimic în gură, își ceru el iertare. N-am intrat încă în nici o biserică. Am trecut numai să-ți aduc cruciulița asta de argint, cu lemn de Sfânta Cruce în ea; s-o porți pe piept, apărătoare de rele.

Și îi întinse darul. Femeia mulțumi galeș.

— Și te rog, urmă el, să-mi pregătești pentru mâine, când plec, două clondire cu rachiu...

— Rachiu? se uimi ea... Cuvioșia-ta bei în mănăstire? Că la mine n-ai vrut...

— Nu, eu nu gust... se lepădă el. Le țiu pentru musafiri...

Și scoase bani să-i plătească.

— Lasă, îi împinse ea mâna în lături, avem noi doi socotelile noastre. Vino mâine sănătos.

Călugărul îi făcu o plecăciune, cu dreapta la inimă, și ieși iarăși blagoslovind-o. Valența îl petrecu până-n prag, apoi se întoarse repede și vorbi în taină cu cei doi mușterii, care îndată se sculară. Erau doi haidamaci, care se și luară în grabă pe urmele lui Evtichie, îl ajunseră și se ținură tot timpul lipcă după el prin forfota pieței, pe la toate bolțile și dughenile unde cuviosul strângea banii datorați mănăstirii de negustori. Până la prânz, și această sarcină Evtichie o dete gata. Boierul Cernica îl aștepta cu masa, unde alt rând de oaspeți de seamă se înfruptară din duhul părintelui, presărat cu povețe, paradigme și povestiri.

Spre seară, după ce primi din mâna gazdei alți galbeni pe arenzi și slujbe de pomeniri, se încuiară amândoi în odaia căptușită cu cărți și luară de la cap vechea și tainica lor vorbire, fabricarea aurului. Cernica avea credința că Evtichie nu se poate să nu cunoască și minunea asta, după câte întâmpinase în lume și povestea. Ajunseră iar să dezbată din nou isprava sfântului Spiridon:

— Și zici cuvioșia-ta că numai din șarpe se poate face aur, întrebă boierul, gras și cu înec în piept.

— Numai din șarpe, întărea Evtichie. Așa scrie în Scripturi, la viața sfântului Spiridon.

— Am citit și răscitit minunea, gâfâia Cernica. Uite cartea colo, dar nu spune că sfântul a prefăcut șarpe în aur, ci numai aurul în șarpe, care s-a dus numaidecât pe gaura lui în pământ. Sfinția-ta n-ai putea face de-a-ndoaselea? Așa parcă spuneai...

— Eu n-am zis că pot. Cerc numai cu șarpele meu, pe care-l cresc și-l ocrotesc, precum știi, de doi ani. Astă-iarnă l-am ținut ca pe o cloșcă sub pat într-o oală. Dacă o vrea Dumnezeu și cu rugăciunea sfântului Spiridon, în locul lui am să găsesc grămăjoara de aur care-mi trebuie să zidesc, cum m-am legat, o biserică. Altă nevoie de el nu am...

Și-și făcu trei cruci, după care se trase în odaia lui cu zăvoare.

În zori, după ce-și împlini canonul rugăciunilor învrâstate cu mătănii, Evtichie rândui galbenii mănăstirii în pungă, își petrecu baierile ei peste grumaz și o îngropă adânc în sân, sub cămașă, de-a dreptul pe piele. Anteriul încheiat până la gât și rantia învoaltă învăluiră tainița. Banii lui, parte dăruiți de boier, parte căpătați pe cruciulițe și cutiuțe cu sfinte moaște aduse negustorilor, îi vârî de-a bașca în buzunarele giubelei.

Casa boierească dormea. Numai robii se deșteptaseră și începeau robota, calcând cu pași de pisică. Monahul își luase de cu seară rămas bun de la gazdă, așa că nu mai zăbovi.

Afară aerul și lumina îl izbiră ca un bici... Răsăritul mocnea ascuns în zări... Veghetoare înalte, sombre încă, turlele bisericilor pândeau ceasul să se aprinză. Numai sus de tot văzduhul era un uriaș zamfir prin care se strevedeau văpăi de aur.

Ajuns în mijlocul orașului pustiu, Evtichie se opri, privi în lungul uliței pline de bogății, răsuflă adânc... Se simțea slobod, stăpân pe el... Și dintr-o dată trei mari ispite se ațâțară înlăuntrul său, chemate de râvna lui luptătoare. Întâi îl tăbărî Mamona, diavolul banilor. De ce n-ar fi a lui averea ce purta asupra-i? Putea să și-o însușească fugind în lume, ascunzându-se... Nu cunoștea el, ca pe degete, tot Răsăritul? Și aurul îl înghioldea de acolo, din scobitura de deasupra pântecului, unde îl frigea. Și numaidecât altă ispită, stârnită din același loc, îl năvăli, ca să se împreuneze cu cea dintâi: ispita curviei... Trupul alb al Valenței îi jucă înaintea ochilor și-l târî pe Podul Caliții. Are s-o cumpere pe grecoaică, s-o scoată din minți, ca să fugă cu el... Dete târcoale hanului: era prea devreme, nu se sculaseră nici slugile. Stăpâna dormea: și i se năzări aievea, goală, desfăcându-și coapsele în așternut și el revărsând ploaie de galbeni peste ea... Și ispita desfrânării acoperi și covârși pe aceea a arginților.

Și a treia ispită i se vărsă acum în măruntaie: a mâncării și a băuturii... Închipuirile tuturor bunătăților de frupt, care dau gust vieții, îi reveniră deodată cu izuri în nări și bale în gură... Muierea i le întindea, îmbiindu-l cu mâna ei sidefie... nu se mai putu ține. Diavolii îl împinseră în tinda hanului, gata să bată în obloane. Ridică, pierdut, ochii: pe păretele cu varul aprins de întâiele raze străjuia amenințător nu Mihai, ci un arhanghel, pe cal alb. Îngrozit, se trase înapoi și o luă la fugă, pipăindu-și ciocănelul. Rătăci câtva timp la întâmplare, aiurit, când îl întâmpină o biserică, în pridvorul căreia află liman. Căzut pe lespezi, cu ochii la grozăviile judecății de apoi ce se desfășurau zugrăvite pe păreți, izbuti să se aline. Răsărea soarele, și lumina mare îl spălă și pe el. Se sculă și grăbi spre mănăstire.

Trecu prin obor, printre chiristegii, abagerii, opincării, pielării și alte dughene de tot soiul, unde băieții de prăvălie spânzurau sub șoproane căciuli, cizme, șalvari, basmale, brâie, ghebe, ipingele... Izul de brad al scândurilor ridicate în stive, culorile pestrițe ale stămburilor îi furară ochii și-i molcomiră gândurile. La ieșirea din oraș spre Pantelimon se opri la o cârciumă. Își aminti de sticlele ce trebuia să ia de la Valența. Intră și cumpără două clondire de rachiu, cărora le dete drumul în buzunarele rantiei: greutatea lor, de o parte și de alta a trupului, o simți ca o cumpăneală; și porni mai departe.

Drumul, încă așternut cu rouă, îl coborî în valea băhnoasă unde pășteau cirezile Ghiculeștilor, al căror palat strălucea din acoperișuri prin frunzișurile parcului. Nu se grăbea. Ajunse la potecuța ce se abătea la dreapta și intră sub coviltirele codrului... Vlăsia îl înghiți.

Ispita muierii trecuse ca o furtună... Aici, în pădure, învie însă cealaltă, a banilor. Dacă nu s-ar mai întoarce la mănăstire? De ce se cuvine adică unui puturos de stareț atâta bănet?

Pe când el lesne ar putea lua calea Galaților, și de acolo, pe o corabie, la Athos ori la Ierusalim. Diavolul însă nu mai avea puterea cu care-l plesnise la început, și cuviosul îl dovedi ușor: ce să facă până la urmă cu aurul? Cum să înalțe, măcar chiar pe locurile sfinte, o biserică din bani cu păcat? Căci pe altceva nu se pricepea să-i cheltuiască... Mai bine aștepta: șarpele lui din chilie are să-i aducă aurul trebuitor. De-ar scăpa mai repede de ăsta care-l tulbură... Și iuți pașii...

Tocmai intra, cam pe la mijlocul Vlăsiei, într-o poieniță, când izbucni deodată, izbindu-l drept în față, un răcnet fioros.

— Stai!

Și de după trunchiurile unui gorun țâșniră doi haidamaci cu flintele întinse...

„Diavolii”, cugetă Evtichie, oprindu-se; și dete să-și facă cruce...

— Mâinile sus!... porunci unul.

„Ăștia nu mai sunt draci, sunt tâlhari”, se dezmetici cuviosul. Mai pățise el de-alde astea cât umblase prin pustietățile arăbești.

Împotrivirea însemna o descărcătură de plumbi în piept. Și ridică brațele. Lotrii se apropiară încruntați.

Dintr-o ochire, părintele Evtichie îi desluși pe amândoi. Cel care strigase părea că este cel mare, căpetenia: mai înalt, trupeș, vânjos și botocănos, cu chip smolit, ochii răi, păcurii, buzat și fălcos. Celălalt, mai subțirel, mlădios, dar vânos, deși nu părea voinic, cu fața smeadă, mai puțin cruntă. Amândoi răsuceau mustăți mândre, lungi, subțiate la vârf și aduse până aproape de urechi. Peste cămășile albe erau îmbrăcați cu ilice scurte de aba, găitănate cu negru; pe capetele cu chici îmbelșugate purtau, așijderi împodobite cu găitane, niște tichii, puse cam pe ureche. Nădragii, largi sus, se strâmtau pe glezne; în picioare, iminei. Brâiele - înțesate de pistoale și cuțite.

— Ce vreți de la mine, fraților? se miorlăi cuviosul, prefăcându-se mai mișel decât era.

— Banii, boaită... și îl încleștară unul de un braț, altul de celălalt.

— Sunt ai mănăstirii, gângăvi el.

— Nu crâcni, că te ucid! Unde-i ții? Scoate-i!

Călugărul nu mai șovăi.

— Sloboziți-mă, zise el, că altfel nu pot.

Hoții îi dădură drumul, supraveghindu-l cu strășnicie. Cel care nu vorbise trase cuțitul din teaca de la brâu și-l prinse între dinți, ca să-l aibă gata: flintele nu mai aveau nici un rost.

Evtichie se desfăcu în grabă la piept și trase punga, căznindu-se să-și descolăcească de după gât curelușa. Dar hoțul, nerăbdător, apucă punga și smuci cât putu. Grumazul cuviosului se încovoie, se învineți, el se înecă. Noroc că baiera se rupse. Dar pe locul ei se ivi în carne o dungă roșie...

— Bine, ăștia sunt buni... Dar alții nu mai ai? Hai, nu mă minți, că dracu' te-a luat... Voi, călugării, sunteți plini de păcate, mai rău ca noi...

— Mai am niște părăluțe, ale mele, un mărunțiș...

— Hai, scoate, ce mai aștepți...

Evtichie își râcâi buzunarele și vărsă în mâinile tâlharilor câțiva irmilici, niște sfanți, vreo câteva firfirici și lei turcești.

— Numai atât? Hai, mai scoate... că ești ghiftuit, știu eu...

— Nu mai am, fraților, se văita cuviosul.

— Mă, voi, popii, sunteți cei mai hoți dintre oameni... Treci la cercetare. Aici ce ai?

Și, pipăindu-i rantia, dete de sticle.

— Niște rachiu pentru stareț, minți cuviosul.

— Să fii tu al dracului dacă nu te-ai fi îmbuibat singur din el, acolo la tine în chilie?! Ia dă-le-ncoa... Ia-le, Gheorghe... Că eu m-apuc să-l dezbrac, ca să-l cercetez mai cu de-amănuntul.

— Va să zică, pe unul îl cheamă Gheorghe... Își însemnă în gând Evtichie.

Despuiat, rămas numai în bulendrele de dedesubt, cămașă și pantaloni, îi era rușine...

— Ei, așa mai semeni a om! glumi strâmb gâdele.

Celălalt, căruia căpetenia îi azvârlise rantia, giubeaua și haina, sta mut, cu ele în brațe și mereu cu cuțitul între dinți...

— Caută-le, mă, nu sta degeaba, îi porunci tâlharul cel mare. Întoarce-le și pe față și pe dos, purică-le căptușelile, că ăștia se pricep să-și ascunză banii...

Gheorghe răsturnă veșmintele, le scutură, le vântură, întoarse buzunarele pe dos: nu mai pică nimic. Celălalt cotrobăia pe cuvios fără cruțare până la piele, în sân, îi desfăcu cingătoarea, îi lăsă pantalonii, să se încredințeze că nu avea vreun săculeț cu bani legat de pulpe. Evtichie sta smirnă. Grija lui cea mare era ca tâlharul să nu-i găsească pistoalele din botfori. Așa că, bucuros, răsfrânse el însuși, cât mai jos peste ei, pantalonii. Ochii lui verzi, până atunci molii, cu pupilele cât vârful de ac, se lărgiră, începură să se agerească, să prindă dogoare, jucând de la obrazul unui hoț la al celuilalt. Apoi privirile i se opriră pe fruntea prigonitorului, și repede îi căutară ochii, unde se înfipseră... Și în gând îi poruncea să se oprească.

Lotrul grăbi cercetarea și își trecu mâna peste față, să se șteargă de ceva supărător.

— Hm... parcă n-ai mai avea nimic, se învoi el, ridicându-se întreg. Întrecea cu un cap pe bietul călugăr. Acu ce să fac cu tine? Să te omor? Și rânji.

— La ce să te încarci degeaba cu cel mai grozav păcat? grăi blând Evtichie. Eu n-am nici o supărare de la dumneata, banii erau ai mănăstirii. Eu nu te cunosc cine ești, d-ta te duci în lume... Și nu ne mai întâlnim... Mie dă-mi drumul să mă duc într-ale mele; și ne despărțim împăcați.

— O fi și așa... se îmblânzi hoțul.

— Îngăduie acum să-mi pun giubeaua pe mine, se rugă călugărul. Așa mă simt parcă gol.

— Îmbracă-te, porunci lotrul. Nu-ți fac nimic. Dar... de ce te-a vândut muierea?

— Care?

— Ei, care! Grecoaica, Valența, cu care ai vorbit ieri dimineață... Ți-e ibovnică?

— Da, minți iar călugărul, pricepând totul.

— Muierea e totdeauna Iuda, mormăi ca pentru sine hoțul. Apoi tare: Să nu mai dai pe la ea... Acum hai să cinstim. Te-ai fi speriat rău: o gură de rachiu pune inima la loc. Și se trânti la rădăcina unui gorun. Gheorghe, ia sucește tu gâtul ăstuia...

Evtichie, auzind de sucit gâtul, se înfioră. Dar tâlharul întinse ajutorului său unul din clondire.

Abia atunci Gheorghe își aminti să scoată dintre dinți cuțitul, îndesă cu el dopul înăuntru, puse sticla la gură și, pe nerăsuflate, dete de dușcă un sfert.

— Ho, mă, că nu e numai a ta...

— Ba-i a mea... Tu o ai pe ailaltă... Și nu-i mai dete drumul din mâini.

Tâlharul cel mare destupă și el clondirul, la fel, gâlgâi îndelung și, mărinimos, o întinse cuviosului.

— Na, bea și tu: merge și așa pe inima goală... N-ai la tine vreo bucățică de anafură? Și se schimonosi a râs...

Evtichie făcu trei cruci, ceru în gând iertare lui Dumnezeu și, punând limba astupuș în gâtul sticlei, se întoarse într-o latură, prefăcându-se că bea vârtos.

— Ajunge! strigă hoțul. Adu-o-ncoace...

... Repede, găliganii se chercheliră și se așezară turcește, cu puștile pe genunchi.

În toată vremea asta gândurile lui Evtichie alergaseră în o mie de părți. La urmă îi aduseră în minte o întâmplare asemănătoare, pățită de un călugăr, a cărei povestire colinda prin mănăstirile Răsăritului: se hotărî s-o încerce și el aidoma.

— Te rog, frate, se plecă el cu adâncă închinăciune spre tâlharul cel mare, învoiește-mă să mă îmbrac și cu rantia...

— Nu! Asta e prea bună. O opresc eu... Mi-o fac la iarnă manta.

— Dă-i-o, mă Dumitre, se amestecă celălalt. După ce l-am jăcmănit de bani, acum să-l și despuiem?

— Ei, hai, fie... se înduplecă hoțul, cu chef.

„Aha, își zise Evtichie, pe ăsta îl cheamă Dumitru”...

Evtichie îi mulțumi, făcu câțiva pași înapoi și ridică mantia.

— Uite ce mă rog eu, se-ntoarse el senin la cei doi: în mănăstire, starețul și frații, oricât m-aș jura, n-au să mă creadă. Au să spuie că eu am dosit banii și arunc vina pe hoți. Pentru asta au să mă poarte la București, pe la agie, unde au să mă silească să mărturisesc și ce știu, și ce nu știu.

Tâlharii se uitau întrebători la el, neștiind unde vrea să ajungă.

— De-aia, gândesc eu, faceți bunătate și descărcați-vă armele în mantaua asta a mea: găurită de gloanțe, are să fie cea mai bună dovadă.

— Bravo mă, popă deștept, bine te-ai gândit! strigă Dumitru vesel.

Și se ridicară. Scularea însă îi clătină rău. Abia se țineau pe picioare.

Călugărul, ca la o joacă, sprijini haina într-un copăcel mai departe, cu piepții întinși în lături, ca niște aripi.

— Da, stai întâi să pocnim sticlele astea goale, zise Gheorghe.

Și cele două clondire, zvârlite cu putere, detunară izbite de copaci. Apoi se întoarseră la manta.

— Vă rog să trageți mai cu seamă pe margini, îi îndemna Evtichie, să-mi rămâie spatele întreg pentru la iarnă.

Hoții se proptiră, de bine, de rău, pe picioare, înțepeniră armele în umeri, ochiră și le sloboziră pe rând. Bubuiturile desfundară surzeniile codrului... Ploaia de plumbi ciurui întreaga dulamă și răpăi în frunziș.

— Halal! strigă monahul, încurajându-i. Strașnici țintași! Aoleu, mi-a rămas comanacul neatins... Și-și rezemă potcapul într-un ciot. Faceți-vă pomană și mi-l găuriți și pe el!...

Vlăjganii, umflați de râs, traseră pistoalele din brâie, câte unul în fiecare mână. Patru detunături amestecate în una împuiară tăcerile pădurii. Potcapul căzu ca o neagră pasăre împușcată.

— Ei, acum ești mulțumit! rânji cel mare, căznindu-se să bage la loc pistoalele descărcate.

— Prea mulțumit... Acu să vedem dacă o să fiți și voi, grăi Evtichie.

Se plecă, atinse botforii și într-o clipă puse pistoalele lui în piepturile tâlharilor. Și nu le mai dete timp de trezire. Până să ducă ei mâinile la cuțite, porunci:

— Nu mișcați, că trag...

Hojmălăii încremeniră și-l priveau cu spaimă: toată sfințenia lui, până atunci dezlipită de cele pământești, se făcuse lumească și de o nesuferită putere...

— Descingeți-vă brâiele...

Încă nedumeriți de repezeala întorsăturii, ei șovăiau.

— Hai, fuga! Să nu zic de două ori, că vă culc la pământ...

N-avură încotro și trebuiră să se descingă.

— Acu, nădragii jos!

Hoții nu pricepeau și-l priveau rătăciți.

— Desfaceți-vă brăcinarele!

Haidăii, din ce în ce mai încurcați, se supuseră.

— Lăsați-vă nădragii în vine.

Lotrii holbară ochii... nu înțelegeau.

— Așa, cum faceți voi când vă dați în poiană, pentru nevoi.

Oamenii se supuseră, și pantalonii căzură din brânețe.

— Nu numai atât... jos, coborâți-i mai jos, până la călcâie, strigă Evtichie neînduplecat.

Abia acum ei înțeleseră: nădragii, strânși pe glezne, se prefăcură într-un fel de cătușe la picioare... Cu ei în vine, nu mai puteau fugi. Abia le îngăduiau să facă doar pași mărunți și înceți; și numai în lături, ca cei puși în fiare.

— Ridicați-vă flintele, pistoalele, scoateți cuțitele și le puneți grămadă aici... Să ai grijă, Dumitre, de pungă ca de ochii din cap... Unde ai ascuns-o? Și de mărunțișul meu... Gheorghe, porunci cuviosul.

Hoțul holbă ochii, minunându-se ca un prost de unde-i știe numele...

— Ia betele și leagă mâinile lui Dumitru la spate: strânge bine, îl îndemna, supraveghind lucrarea, nu-ți fie milă; nu ți-ar fi dat nici o lescaie din banii furați.

Și tâlharul cel mare pierdu, pe lângă a picioarelor, și folosința brațelor.

— Aoleu, părinte, se văicărea Dumitru, îți pupăm mâinile și tălpile, îți dăm îndărăt banii și pe deasupra tot ce avem, puști, pistoale, haine, numai dă-ne drumul, măcar cu pieile goale...

— Cu milogeala ta, dai de bănuit că ești țigan, balaoacheșe, îl înfruntă monahul.

— Aoleu, să nu ne duci la agie în București, că ne spânzură, se văita Gheorghe.

— Ce am eu cu agia? spuse liniștit călugărul. Eu vă duc la mănăstire: o să fiți robii ei. Haideți, mișcați. Și să nu cercați să cârniți din cărare, că vă culc la pământ.

Și porni spre Cernica, încet, cu pistoalele puse în spatele lor. Hoții abia se mișcau, cătușele nădragilor nu le îngăduiau să puie un pas înaintea celuilalt. Coseau doar poteca, mișcând picioarele numai pe lături, ca niște vite puse în piedici - nu se afla chip de fugă, nici măcar de abatere din cărare.

Spre seară, alaiul, cu Gheorghe în frunte și Evtichie în coadă, intra pe poarta mănăstirii.

Portarul bătu clopotul de primejdie. Un roi de călugări se strânse în jurul lor. Sosi și starețul. Cuviosul istorisi isprava, dezlegă mâinile lui Dumitru și porunci să dea părintelui stareț punga, își luă înapoi bănuții și lepădă în seama superiorului pe tâlhari, rânduind ca a doua zi cineva să ridice grămăjoara de arme părăsită în pădure.