Suarra
Nicholas Graydon îl întâlni pe Starrett la Quito. Mai bine zis, Starrett îl căută acolo. Graydon auzise adesea de voinicul aventurier de pe Coasta de Vest, dar drumurile lor nu se încrucișaseră niciodată. Îi deschise ușa musafirului cu o vie curiozitate.
Starrett intră numaidecât în miezul lucrurilor. Auzise Graydon legenda convoiului cu comoara care îi aducea lui Pizarro răscumpărarea suveranului inca Atahualpa? Și cum căpeteniile convoiului, aflând că monarhul lor fusese ucis de conchistadorul măcelar, se abătuseră din drum și ascunseseră comoara undeva, în sălbăticia Anzilor?
Graydon o auzise de sute de ori; se gândise chiar să pornească în căutarea ei. Îi spuse asta. Starrett încuviință din cap.
— Știu unde e, spuse.
Graydon râse.
Până la urmă, Starrett îl convinse; îl convinse, cel puțin, că avea ceva ce merita cercetat.
Graydon îl găsea destul de simpatic pe voinic. Felul lui frust și direct îl făcea să treacă cu vederea cruzimea abia ghicită în ochi și în linia fălcii. Mai erau doi cu el, spuse Starrett, amândoi vechi tovarăși. Graydon întrebă de ce îl aleseseră tocmai pe el. Starrett îi spuse fără ocolișuri: fiindcă știau că își putea permite să plătească cheltuielile expediției. Aveau să împartă comoara în părți egale. Dacă n-o găseau, Graydon era un inginer de mine de prima mână, iar ținutul în care se duceau era bogat în minerale. Aproape sigur avea să facă vreo descoperire prețioasă, de pe urma căreia puteau scoate bani.
Graydon chibzui. Nimic nu-l reținea. Tocmai împlinise treizeci și patru de ani și, de când absolvise Școala de Mine de la Harvard, cu unsprezece ani în urmă, nu avusese niciodată o vacanță adevărată. Își putea permite fără greutate cheltuiala. De emoții avea să aibă parte, dacă nu de altceva.
După ce îi cercetă pe cei doi tovarăși ai lui Starrett — Soames, un yankee deșirat, posomorât și călit în greutăți, și Dancret, un francez mărunțel, cinic și amuzant —, întocmiră o înțelegere, iar el o semnă.
Coborâră cu trenul la Cerro de Pasco să-și procure cele de trebuință, acesta fiind orașul mai însemnat cel mai apropiat de locul de unde aveau să înceapă drumul prin sălbăticie. O săptămână mai târziu, cu opt măgari și șase *arrieros*, oameni care îngrijeau animalele de povară, se aflau în învălmășeala de piscuri prin care, după harta lui Starrett, trebuia să treacă drumul lor.
Harta fusese cea care îl convinsese pe Graydon. Nu era din pergament, ci dintr-o foiță subțire de aur, la fel de mlădioasă. Starrett o scoase dintr-un mic tub de aur lucrat în vechime și o desfășură. Graydon o cercetă, dar nu putu desluși pe ea nicio hartă — și nici altceva. Starrett o ținu într-un anumit unghi — și semnele de pe ea se arătară limpede.
Era o minunată lucrare cartografică. De fapt, era mai degrabă un tablou decât o hartă. Ici și colo se vedeau simboluri ciudate despre care Starrett spunea că erau semne săpate în stâncile de-a lungul drumului; repere pentru oamenii vechiului neam care aveau să pornească să recupereze comoara când spaniolii aveau să fie izgoniți de pe acele meleaguri.
Dacă ducea la tezaurul răscumpărării lui Atahualpa ori la altceva, Graydon nu știa. Starrett spunea că la acela ducea. Dar Graydon nu credea povestea lui despre felul în care intrase în stăpânirea foiței de aur. Totuși, un scop stătuse la temelia întocmirii hărții, și un scop mai straniu încă, la temelia măiestriei cu care îi fuseseră ascunse semnele. Ceva interesant se afla la capătul acelui drum.
Găsiră semnele săpate în stânci întocmai cum le arătase foița de aur. Voioși, însuflețiți de așteptare, trei dintre ei cheltuindu-și dinainte partea de pradă, urmară simbolurile. Acestea îi purtau tot mai adânc în sălbăticia necartografiată.
În cele din urmă, *arrieros* începură să murmure. Se apropiau, spuneau ei, de un ținut blestemat, Cordillera de Carabaya, unde locuiau numai demoni. Făgăduielile de bani mai mulți, amenințările, rugămințile îi mai duseră puțin înainte. Într-o dimineață, cei patru se treziră și văzură că *arrieros* dispăruseră, iar cu ei, jumătate din măgari și cea mai mare parte a proviziilor.
Își continuară drumul. Apoi semnele îi lăsară de izbeliște. Ori pierduseră calea, ori harta, care îi îndrumase cinstit până atunci, îi mințise la urmă.
Ținutul în care pătrunseseră era ciudat de pustiu. Nu mai văzuseră nicio urmă de indieni de peste două săptămâni, de când poposiseră într-un sat Quicha, iar Starrett se îmbătase nebunește cu rachiul arzător pe care îl distilează oamenii acelui neam. Hrana se găsea cu greu. Erau puține animale și încă mai puține păsări.
Cel mai rău era însă felul în care se schimbaseră tovarășii lui Graydon. Pe cât de sus îi ridicase încrederea în izbândă, pe atât de adânc se cufundaseră acum în deznădejde. Starrett se ținea mereu la aceeași măsură a beției, când pus pe ceartă și gălăgios, când rumegând o mânie posomorâtă.
Dancret era tăcut și irascibil. Soames părea să fi ajuns la convingerea că Starrett, Graydon și Dancret se înțeleseseră împotriva lui; că ori pierduseră drumul cu bună știință, ori șterseseră semnele. Numai când cei doi i se alăturau lui Starrett și beau cu el rachiul Quicha cu care încărcaseră unul dintre măgari se destindeau toți trei. În asemenea clipe, Graydon avea sentimentul neliniștitor că toți îi puneau lui în cârcă eșecul și că viața lui putea atârna de un fir subțire.
În ziua când începu cu adevărat marea aventură a lui Graydon, el se întorcea spre tabără. Vânase de dimineață. Dancret și Soames plecaseră împreună într-o nouă căutare deznădăjduită a semnelor pierdute.
Țipătul fetei, retezat în mijlocul zborului, ajunse la el ca un răspuns la toate presimțirile sale; întruchipare a amenințării spre care bâjbâiseră temerile lui nedeslușite de când îl lăsase pe Starrett singur în tabără, cu câteva ceasuri în urmă. Simțise că se apropia vreo nenorocire care avea să le încununeze pe toate — și iat-o! O luă la fugă, poticnindu-se pe povârnișul ce urca spre pâlcul de arbori *algarroba* cenușiu-verzui unde era ridicat cortul.
Străpunse desișul și năvăli în luminiș.
De ce nu mai țipa fata, se întrebă. Îi ajunse la urechi un chicot gros, cu glas de satir.
Pe jumătate ghemuit, Starrett ținea fata îndoită ca un arc peste un genunchi. Un braț gros îi încleșta gâtul, iar degetele îi strângeau gura cu brutalitate, amuțind-o; mâna lui dreaptă îi țintuia încheieturile, iar genunchii ei erau prinși în menghina piciorului său drept, îndoit.
Graydon îl apucă de păr și își încleștă brațul sub bărbia lui. Îi smuci capul pe spate.
— Dă-i drumul! porunci.
Pe jumătate paralizat, Starrett slăbi strânsoarea — se zvârcoli, apoi se răsuci și se ridică în picioare.
— Ce dracu’ te bagi?
Mâna lui se repezi în jos, spre pistol. Pumnul lui Graydon îl izbi în vârful bărbiei. Arma pe jumătate scoasă alunecă la pământ, iar Starrett se prăbuși.
Fata sări în picioare și se îndepărtă.
Graydon nu se uită după ea. Plecase, fără îndoială, să-i aducă asupra lor pe ai ei, vreun trib din neamul aprig al Aymara, pe care nici incașii de odinioară nu-l cuceriseră pe de-a-ntregul. Și care aveau s-o răzbune în chipuri pe care lui Graydon nu-i plăcea să și le închipuie.
Se aplecă peste Starrett. Între lovitură și băutură, avea să rămână probabil o vreme fără cunoștință. Graydon ridică pistolul. Ar fi vrut ca Dancret și Soames să se întoarcă degrabă în tabără. Cei trei puteau, în orice caz, să se apere zdravăn… poate că aveau chiar o șansă să scape… dar trebuiau să se întoarcă repede… fata avea să revină curând cu răzbunătorii ei… probabil că în clipa aceea le și povestea ce îndurase. Se întoarse —
Ea stătea acolo și îl privea.
Sorbindu-i frumusețea, Graydon uită omul de la picioarele sale — uită totul.
Pielea ei avea nuanța celui mai palid fildeș. Lucea prin rupturile țesăturii moi, de culoarea chihlimbarului, aidoma celei mai groase mătăsi, în care era înveșmântată. Ochii îi erau ovali, puțin oblici, egipteni în noaptea adâncă a pupilelor lor. Nasul era mic și drept; sprâncenele, drepte și negre, aproape că se întâlneau. Părul îi era ca un nor, negru ca gagatul, neguros și umbrit. O panglică îngustă de aur îi încingea fruntea joasă și lată. În ea era împletită o pană neagră și argintie de *caraquenque* — pasărea al cărei penaj, în veacuri pierdute, era sacru și hărăzit numai prințeselor incașilor.
Deasupra coatelor purta brățări de aur care urcau până aproape de umerii subțiri. Picioarele mici, cu scobitura înaltă, îi erau încălțate în cizme înalte de piele de cerb. Era mlădioasă și zveltă ca Fecioara Salciei care o slujește pe Kwannon când trece prin Lumea Arborilor, revărsând în ei un nou foc al vieții verzi.
Nu era indiancă… nici fiică a vechilor incași… nici spaniolă… nu era din niciun neam pe care îl cunoștea el. Pe obraji avea vânătăi — urmele degetelor lui Starrett. Mâinile ei lungi și subțiri le atinseră. Vorbi — în limba Aymara.
— E mort?
— Nu, răspunse Graydon.
În adâncul ochilor ei se aprinse o flăcăruie fierbinte; ar fi jurat că era de bucurie.
— E bine! N-aș vrea să moară — glasul ei deveni gânditor —, cel puțin — nu în felul acesta.
Starrett gemu. Fata își atinse din nou vânătăile de pe obraz.
— E foarte puternic, murmură.
Graydon crezu că simte admirație în șoapta ei; se întrebă dacă toată frumusețea ei nu era, până la urmă, doar o mască pentru femeia primitivă care se închină forței brute.
— Cine ești? întrebă.
Ea îl privi îndelung, foarte îndelung.
— Sunt… Suarra, răspunse în cele din urmă.
— Dar de unde vii? Ce ești? întrebă iar.
Ea nu binevoi să răspundă la aceste întrebări.
— E dușmanul tău?
— Nu, spuse el. Călătorim împreună.
— Atunci de ce — arătă iar spre trupul întins —, de ce i-ai făcut asta? De ce nu l-ai lăsat să facă ce voia cu mine?
Graydon roși. Întrebarea, cu toate înțelesurile ei subtile, îl răni.
— Drept cine mă iei? răspunse cu înfierbântare. Niciun bărbat nu îngăduie un asemenea lucru!
Ea îl privi curioasă. Chipul i se îmblânzi. Făcu un pas spre el. Își atinse încă o dată vânătăile de pe obraz.
— Nu te întrebi, spuse, nu te întrebi de ce nu-i chem pe ai mei să-i dea pedeapsa pe care și-a câștigat-o?
— Ba mă întreb.
Nedumerirea lui Graydon era sinceră.
— Chiar mă întreb. De ce nu-i chemi — dacă sunt destul de aproape să te audă?
— Și ce ai face dacă ar veni?
— Nu l-aș lăsa să le cadă în mâini… viu, răspunse. Nici pe mine.
— Poate, spuse ea încet, poate că de aceea nu-i chem.
Deodată îi zâmbi. El făcu iute un pas către ea. Fata întinse o mână, ca să-l oprească.
— Sunt… Suarra, spuse. Și sunt… Moartea!
Un fior rece îl străbătu pe Graydon. Din nou simți frumusețea ei străină. Să fi fost vreun adevăr în legendele acelea despre Cordillera bântuită? Nu se îndoise niciodată că ceva adevărat se ascundea în spatele groazei indienilor, al fugii acelor *arrieros*. Era ea unul dintre spiritele ținutului, unul dintre… demonii lui? O clipă, închipuirea nu mai păru închipuire. Apoi rațiunea își reintră în drepturi. Fata aceasta, un demon! Râse.
— Nu râde, spuse ea. Moartea de care vorbesc nu este aceea pe care o cunoașteți voi, cei ce trăiți dincolo de înalta margine a țării noastre ascunse. Trupul tău poate trăi mai departe — și totuși e moarte, și mai mult decât moarte, fiindcă se schimbă în chipuri… cumplite. Iar ceea ce sălășluiește în trupul tău, ceea ce vorbește prin buzele tale, se schimbă — în chipuri și mai cumplite!… N-aș vrea să ai parte de moartea aceea.
Oricât de stranii erau cuvintele ei, Graydon abia le auzea; cu siguranță nu le înțelese atunci tâlcul, atât era de pierdut în uimire în fața frumuseții ei.
— Cum ați trecut de Mesageri nu știu. Cum ați putut trece fără să vă vadă nu pot înțelege. Nici cum ați ajuns atât de departe în ținutul acesta oprit. Spune-mi — de ce ați venit aici?
— Am venit de departe, îi spuse, pe urmele unei mari comori de aur și nestemate; comoara lui Atahualpa, suveranul inca. Ne călăuzeau anumite semne. Le-am pierdut. Am văzut că ne pierduserăm și noi. Și, rătăcind, am ajuns aici.
— Despre Atahualpa ori despre incași, spuse fata, nu știu nimic. Oricine ar fi fost, n-ar fi putut ajunge în locul acesta. Iar comoara lor, oricât de mare, nu ar fi însemnat nimic pentru noi — pentru noi, cei din Yu-Atlanchi, unde comorile sunt ca pietrele în albia unui râu. Ar fi fost un grăunte de nisip printre multe altele…
Se opri, apoi continuă nedumerită, ca și cum și-ar fi rostit gândurile numai pentru sine:
— Dar nu pot înțelege de ce Mesagerii nu i-au văzut… Mama trebuie să știe despre asta… trebuie să mă duc repede la Mama…
— Mama? întrebă Graydon.
— Mama Șarpe!
Privirea ei se întoarse la el; atinse o brățară de la încheietura dreaptă. Apropiindu-se, Graydon văzu că pe brățară era un disc pe care se afla sculptat, în basorelief, un șarpe cu cap, piept și brațe de femeie. Stătea încolăcit pe ceea ce părea un vas mare, ținut sus de labele a patru fiare. Formele acestor făpturi nu i se întipăriră îndată în minte, atât de absorbit era de cercetarea figurii încolăcite. Privi de aproape — și mai de aproape. Și atunci își dădu seama că acel cap, înălțat deasupra colacilor, nu era cu adevărat de femeie. Nu! Era de reptilă.
Ca de șarpe — și totuși artistul îl făcuse atât de femeiesc, atât de puternică era sugestia feminității modelată în fiecare linie a lui, încât îl vedeai mereu ca pe o femeie, uitând tot ce avea din șarpe.
Ochii erau dintr-o piatră violetă, cu o strălucire puternică. Graydon simți că ochii aceia erau vii — că, departe, foarte departe, ceva viu îl privea prin ei. Că erau, de fapt, prelungiri ale vederii cuiva… a ceva.
Fata atinse una dintre fiarele care țineau vasul.
— Xinli, spuse.
Nedumerirea lui Graydon crescu. Știa ce animale erau. Și, știind, știa totodată că privește ceva de necrezut.
Erau dinozauri! Saurienii monstruoși care stăpâniseră pământul cu milioane și milioane de ani în urmă și fără a căror pieire, așa învățase, omul nu s-ar fi putut dezvolta niciodată.
Cine, în sălbăticia aceasta a Anzilor, putea să cunoască ori să fi cunoscut dinozaurii? Cine putea să fi cioplit aici monștrii cu amănunte atât de vii? Doar ieri aflase știința ce erau, de fapt, oasele lor uriașe, îngropate de atât de multă vreme, încât stâncile se mulaseră în jurul lor într-o matrice tare ca diamantul. Și anevoie, cu toate mijloacele moderne, șovăind și trudind, știința așezase oasele acelea laolaltă, cum ar face un copil nedumerit cu un puzzle, și înfățișase ceea ce credea a fi reconstituiri ale acelor himere de mult pierite, din tinerețea de coșmar a pământului.
Și totuși aici, cu siguranță departe de orice știință, cineva modelase aceiași monștri pentru brățara unei femei. Atunci — însemna că acela care o făcuse avusese înaintea ochilor făpturile vii după care să lucreze. Sau, dacă nu, avusese copii ale acelor făpturi, făcute de oameni din vechime care le văzuseră. Și oricare dintre aceste lucruri, ori amândouă, erau de necrezut. Cine erau oamenii din care făcea ea parte? Fusese rostit un nume — Yu-Atlanchi.
— Suarra, spuse, unde e Yu-Atlanchi? Aici?
— Aici?
Ea râse.
— Nu! Yu-Atlanchi este Țara Străveche. Țara Ascunsă unde domneau odinioară cei șase Stăpâni și Stăpânii Stăpânilor. Și unde acum domnesc numai Mama Șarpe și… altcineva. Locul acesta, Yu-Atlanchi!
Râse iar.
— Din când în când vânez aici cu… cu…
Șovăi, privindu-l ciudat.
— Așa s-a întâmplat că m-a prins cel ce zace acolo. Vânam. Mă îndepărtasem pe furiș de însoțitorii mei, fiindcă uneori îmi place să vânez singură. Am venit printre copacii aceștia și am văzut *tetuane*-ul vostru, adăpostul vostru. M-am trezit față în față cu… el. Și m-am mirat — m-am mirat prea tare ca să lovesc cu una dintre acestea.
Arătă spre o movilă joasă, la câțiva pași.
— Până să-mi pot învinge mirarea, mă prinsese. Apoi ai venit tu.
Graydon privi într-acolo. Pe pământ zăceau trei sulițe subțiri și strălucitoare. Cozile lor mlădioase erau de aur; vârfurile a două dintre ele, în formă de săgeată, erau din opal fin. A treia — a treia avea drept vârf un singur smarald, străveziu și fără cusur, lung de nu mai puțin de șase țoli și lat de trei în partea cea mai largă, șlefuit până la cel mai ascuțit vârf și cel mai tăios tăiș.
Acolo zăcea, o nestemată de neprețuit în vârful unei sulițe de aur — și o panică subită îl zgudui pe Graydon. Uitase de Soames și Dancret. Dacă se întorceau câtă vreme fata era acolo? Fata aceasta cu podoabele ei de aur, cu sulițele cu vârfuri de nestemate — și cu frumusețea ei!
— Suarra, spuse, trebuie să pleci, și să pleci repede. Nu suntem numai eu și omul acesta. Mai sunt doi, și poate că sunt chiar acum pe aproape. Ia-ți sulițele și pleacă repede. Altfel s-ar putea să nu te pot salva.
— Crezi că sunt…
— Îți spun să pleci, o întrerupse. Oricine ai fi, orice ai fi, pleacă acum și stai departe de locul acesta. Mâine voi încerca să-i duc de aici. Dacă ai oameni care să lupte pentru tine — ei bine, să vină și să lupte, dacă asta vrei. Dar ia-ți sulițele și pleacă.
Ea se duse la moviliță și ridică sulițele. Îi întinse una, cea cu vârful de smarald.
— Aceasta, spuse, ca să-ți amintești de… Suarra.
— Nu!
El o împinse înapoi.
— Pleacă!
Dacă ceilalți vedeau nestemata aceea, știa că nu i-ar mai putea îndupleca niciodată să pornească pe drumul de întoarcere — dacă l-ar fi putut găsi. Starrett o văzuse, desigur, dar poate că avea să-i convingă că povestea lui Starrett nu era decât visul unui om beat.
Fata îl cercetă — în ochii ei, un interes tot mai viu.
Își scoase brățările de pe brațe și i le întinse împreună cu cele trei sulițe.
— Le vei lua pe acestea… și îți vei părăsi tovarășii? întrebă. Aici sunt aur și nestemate. Sunt o comoară. Sunt ceea ce ați căutat. Ia-le. Ia-le și pleacă, lăsându-l aici pe omul acela. Învoiește-te — și îți voi arăta un drum afară din ținutul acesta oprit.
Graydon șovăi. Numai smaraldul prețuia o avere. Ce credință le datora, la urma urmei, celor trei? Iar Starrett își adusese singur nenorocirea asupra lui. Și totuși… erau tovarășii săi. Intrase în aventura aceasta alături de ei cu ochii deschiși. Se văzu furișându-se cu prada strălucitoare, strecurându-se la adăpost, în vreme ce îi lăsa pe cei trei, fără să-i prevină și fără să fie pregătiți, să înfrunte… ce?
Nu-i plăcu imaginea aceea.
— Nu, spuse. Oamenii aceștia sunt din neamul meu, sunt tovarășii mei. Orice ar veni… voi înfrunta acel lucru alături de ei și îi voi ajuta să lupte.
— Și totuși ai fi luptat împotriva lor pentru mine — ba chiar ai luptat, spuse ea. De ce te agăți atunci de ei, când te poți salva și pleca liber, cu o comoară? Și de ce, dacă nu vrei să faci asta, mă lași să plec, știind că, dacă m-ai ține prizonieră ori… m-ai ucide, nu i-aș putea aduce pe ai mei asupra voastră?
Graydon râse.
— Firește că nu i-aș putea lăsa să-ți facă rău, spuse. Și mă tem să te iau prizonieră, fiindcă s-ar putea să nu te pot feri de rău. Iar de fugit nu voi fugi. Așa că nu mai vorbi, ci pleacă… pleacă!
Ea înfipse în pământ sulițele lucitoare, își puse din nou brățările de aur pe brațe și întinse spre el mâinile albe.
— Acum, șopti, acum, pe Înțelepciunea Mamei, te voi salva… dacă pot.
Se auzi sunetul unui corn, departe și parcă sus, în văzduh. Îi răspunseră altele, mai aproape; sunete dulci, iscoditoare — cu un ritm straniu, necunoscut.
— Vin, spuse fata. Însoțitorii mei. Aprindeți-vă focul în seara aceasta. Dormiți fără teamă. Dar nu vă îndepărtați dincolo de copacii aceștia.
— Suarra… începu el.
— Taci acum, îl preveni ea. Taci… până plec.
Cornurile dulci răsunară mai aproape. Ea se desprinse din preajma lui și țâșni printre copaci. De pe creasta de deasupra taberei, el îi auzi glasul înălțându-se într-un strigăt limpede. În jurul ei izbucni o învălmășeală de cornuri — fermecată și tulburătoare. Apoi tăcere.
Graydon rămase ascultând. Soarele atingea înaltele câmpuri de zăpadă de pe piscurile mărețe spre care stătea întors, le atingea și le prefăcea în veșminte de aur topit. Umbrele de ametist care le înveleau coastele se îngroșară, tremurară și înaintară cu repeziciune.
Încă asculta, abia respirând.
Departe, foarte departe, cornurile răsunară iar; ecouri slabe ale învălmășelii care învăluise fata — slabe, slabe și dulci ca din basme.
Soarele coborî în spatele piscurilor; marginile mantiilor lor înghețate scânteiară de parcă ar fi fost cusute cu diamante, apoi se întunecară într-un tiv de rubine lucitoare. Câmpurile de aur își pierdură strălucirea, deveniră de chihlimbar și apoi se îmbujorară într-un trandafiriu aprins. Se prefăcură în sidef și păliră într-un argint fantomatic, strălucind ca năluci de nori în înaltul cerului. Peste pâlcul de *algarroba* se lăsă iute amurgul Anzilor.
Abia atunci Graydon, înfiorat de o spaimă subită, de neînțeles, își dădu seama că, în afară de chemarea cornurilor și de strigătul limpede al fetei, nu auzise niciun alt sunet — nici zgomot de om ori de fiară, nici foșnet prin tufișuri sau iarbă, nici tropot de pași alergători.
Nimic, în afară de corul acela dulce al cornurilor.