Lama albă
Se făcea ziuă când se trezi Graydon.
Cineva aruncase o pătură peste el în timpul nopții, dar tot îi era frig și avea trupul înțepenit. Își îndoi și își întinse picioarele cu durere, încercând să pună în mișcare sângele leneș. Îi auzi pe ceilalți foindu-se în cort. Se întrebă care dintre ei se gândise la pătură și ce îl îndemnase la bunătatea aceea.
Starrett ridică pânza de la intrarea cortului, trecu pe lângă el fără o vorbă și se duse la izvor. Se întoarse și începu să trebăluiască pe furiș pe lângă foc. Din când în când se uita la prizonier, dar fără mânie ori pică, după cât se părea. În cele din urmă se strecură până la cort, ascultă, apoi se apropie cu pași ușori de Graydon.
— Îmi pare rău de asta, mormăi. Dar cu Soames și Dancret nu pot face nimic. Cu greu i-am înduplecat să te lase măcar cu pătura aia. Ia o înghițitură.
Îi lipi de buze o ploscă. Graydon luă o înghițitură zdravănă; îl încălzi.
— Șșș, îl preveni Starrett. Nu-mi purta pică. Aseară eram beat. O să te ajut, dacă —
Se opri brusc și se apucă să miște butucii aprinși. Din cort ieși Soames.
— O să-ți mai dau o singură șansă, Graydon, începu el fără ocolișuri. Spune-ne cinstit ce târg ai făcut cu fata și te luăm înapoi printre noi, și muncim toți împreună, și împărțim totul împreună. Ieri aveai un avantaj asupra noastră și nu știu dacă te pot învinovăți. Dar acum suntem trei contra unu și adevărul gol-goluț e că n-o să-ți meargă. Așa că de ce n-ai fi cu minte?
— Ce rost are să o luăm de la capăt, Soames? întrebă Graydon obosit. V-am spus totul. Dacă aveți minte, mă dezlegați, îmi dați armele și o să lupt pentru voi când vine necazul. Fiindcă necazul vine, omule, asta e sigur — un necaz mare.
— Da! mârâi omul din Noua Anglie. Încerci să ne sperii, ai? Bun — e un mic truc drăguț: îți vârâm câte o pană sub fiecare unghie de la mâini și o tot împingem înăuntru. După o vreme, aproape oricine vorbește. Iar dacă nu, mai e și bunul truc vechi cu focul. Îți aducem picioarele lângă el, tot mai aproape, mai aproape, mai aproape. Da, oricine vorbește când degetele de la picioare încep să se rumenească și să se prăjească.
Deodată se aplecă și îi adulmecă răsuflarea lui Graydon.
— Așa, care va să zică!
Se întoarse spre Starrett, încordat, cu pistolul îndreptat din buzunarul de la șold.
— I-ai dat băutură, ai? Ai vorbit cu el, ai? După ce hotărâserăm aseară că numai eu aveam să vorbesc. Bun, cu tine am lămurit-o, Starrett. Dancret! Danc’! Vino aici, repede! răcni.
Francezul ieși în fugă din cort.
— Leagă-l.
Soames arătă din cap spre Starrett.
— Încă un trădător afurisit în tabără. I-a dat băutură. Și-au pus capetele laolaltă cât eram noi înăuntru. Leagă-l.
— Dar, Soames…
Francezul șovăi.
— Dacă trebuie să luptăm, nu e bine ca jumătate din noi să fie neputincioși, *non*. Poate Starrett n-a făcut nimic…
— Dacă trebuie să luptăm, doi oameni fac treabă la fel de bună ca trei, spuse Soames. N-o să las să-mi scape treaba asta printre degete, Danc’. Nu cred că o să trebuiască să luptăm. Dacă vin, cred că o să fie o treabă de tocmeală. Și Starrett începe să trădeze. Leagă-l, îți spun.
— Ei bine, mie nu-mi place… începu Dancret.
Soames făcu un gest nerăbdător cu pistolul automat; francezul mărunțel se duse la cort, se întoarse cu un colac de frânghie și se apropie pieziș de Starrett.
— Mâinile sus! porunci Soames.
Starrett le ridică. Dar la jumătatea mișcării îl apucară pe Dancret, îl înălțară ca pe o păpușă și îl ținură între el și deșiratul din Noua Anglie.
— Acum trage, fir-ai al dracului! strigă și înaintă asupra lui Soames, punând trupul zvârcolit al lui Dancret în calea fiecărei mișcări a brațului înarmat. Mâna lui dreaptă coborî iute spre centura francezului, îi scoase din toc pistolul automat și îl îndreptă peste umărul care se zbătea, către Soames.
— Aruncă pistolul, yankeule! rânji triumfător Starrett. Ori trage, dacă vrei. Dar înainte să treacă glonțul tău pe jumătate prin Dancret, pe Hristos, te găuresc dintr-o parte într-alta.
Se lăsă o clipă de tăcere sinistră — o sparse deodată clinchetul unor clopoței mărunți de aur.
Sunetul lor spintecă întunecimea ucigașă care se lăsase peste tabără; o însenină; o risipi, cum risipește soarele un nor. Pistolul lui Soames coborî; strânsoarea de fier a lui Starrett asupra lui Dancret slăbi.
Printre copaci, la mai puțin de o sută de yarzi, venea Suarra.
O mantie verde acoperea fata de la gât până aproape de picioarele subțiri. În părul ei lucea un șir răsucit de smaralde. Brățări înguste de aur, bătute cu aceleași nestemate, îi încingeau încheieturile mâinilor și gleznele. În urma ei pășea agale o lamă albă ca zăpada. Avea la gât un colan lat de aur, din care atârnau șiruri de clopoței de aur. De fiecare coastă argintie îi atârna câte un coș, împletit, după cât se părea, din fire lucitoare de papură galbenă.
Și nu era în jurul ei nicio oaste de războinici. Nu adusese nici răzbunători, nici călăi. Lângă lamă era un singur însoțitor, înfășurat într-un veșmânt larg, roșu și galben, a cărui glugă îi acoperea chipul. Singura lui armă era un toiag lung, de un roșu aprins. Era gârbovit și se agita și dansa în timp ce înainta, făcând pași mărunți înainte și înapoi — mișcări care îți dădeau impresia că veșmintele lui acopereau mai degrabă o pasăre uriașă decât o ființă omenească. Se apropiară, iar Graydon văzu că mâna încleștată pe toiag era subțire și albă, cu paloarea străvezie a unei bătrâneți foarte, foarte înaintate.
Trase de legături, cu inima strânsă de o groază chinuitoare. De ce se întorsese… așa? Fără bărbați puternici care s-o păzească? Numai cu bătrânul acesta? Și împodobită cu aur și nestemate? O prevenise; nu putea să nu știe ce o amenința. De parcă venise astfel cu bună știință — să ațâțe tocmai poftele de care avea cel mai mult a se teme.
— *Diable!* șopti Dancret. Smaraldele!
— Dumnezeule… ce fată! mormăi Starrett, cu nările cărnoase umflate și cu un licăr roșu în ochi.
Soames nu spuse nimic; nedumerirea și bănuiala luau locul uimirii cu care urmărise apropierea lor. Nu vorbi nici când fata și însoțitorii ei se opriră chiar lângă el. Dar îndoiala din ochii lui crescu și cercetă drumul pe care veniseră, scrutând fiecare copac și fiecare tufiș. Nu era nici urmă de mișcare, nici sunet.
— Suarra! strigă Graydon deznădăjduit. Suarra, de ce te-ai întors?
Ea se apropie de el și scoase un pumnal de sub mantie. Tăie curelele care îl legau de copac. Strecură lama sub funiile care îi țintuiau încheieturile mâinilor și gleznele; îl eliberă. El se ridică împleticindu-se.
— Nu e bine pentru tine că am venit? întrebă ea cu blândețe.
Înainte să poată răspunde, Soames păși înainte. Graydon văzu că luase o hotărâre, că alesese o cale de urmat. Făcu o plecăciune adâncă, stângace și batjocoritoare în fața fetei, apoi îi vorbi lui Graydon.
— Bun, spuse, poți să rămâi dezlegat — câtă vreme faci ce vreau eu. Fata s-a întors și asta e lucrul de căpetenie. Se pare că îi ești tare drag, Graydon. Socot că asta ne dă o cale s-o convingem să ne răspundă la întrebări. Da, domnule, și ție îți e dragă. Și asta e de folos. Socot că n-o să vrei să stai legat și să te uiți cum i se întâmplă anumite lucruri, eh?
Îl privi cu un rânjet obscen.
— Dar un singur lucru trebuie să faci, dacă vrei să meargă totul în liniște. Nu vorbi cu ea când nu sunt prin preajmă. Ține minte, știu limba Aymara la fel de bine ca tine. Și vreau să fiu chiar lângă voi, să ascult tot timpul, ai priceput? Atâta tot.
Se întoarse spre Suarra.
— Vizita ta ne-a adus mare fericire, fecioară, spuse în limba Aymara. N-o să fie scurtă, dacă e după noi — și cred că o să fie după noi…
În vorbele lui era o amenințare ascunsă, dar, dacă o observă, ea nu o luă în seamă.
— Ne ești străină, cum trebuie să-ți fim și noi ție. Fiecare are multe de învățat despre celălalt.
— E adevărat, răspunse ea liniștită. Totuși cred că dorința voastră de a afla despre mine e mult mai mare decât dorința mea de a afla despre voi — fiindcă, după cum cu siguranță știți, am avut parte de o lecție nu prea plăcută.
Aruncă o privire spre Starrett.
— Lecțiile, spuse el, vor fi plăcute — sau neplăcute, după cum alegi.
De data aceasta amenințarea din vorbe nu putea fi înțeleasă greșit, iar Suarra nu o mai lăsă să treacă. În ochii ei izbucni deodată mânia.
— Mai bine nu amenința! îl preveni. Eu, Suarra, nu sunt deprinsă cu amenințările — și, dacă îmi urmezi sfatul, de acum înainte le vei ține pentru tine!
— Da, așa e?
Soames făcu un pas spre ea, cu fața înăsprită și urâtă. De la făptura cu glugă, în roșu și galben, se auzi un chicot uscat. Suarra tresări; mânia îi pieri și redeveni prietenoasă.
— M-am pripit, îi spuse lui Soames. Totuși nu e niciodată înțelept să ameninți, dacă nu cunoști puterea a ceea ce ameninți. Și ține minte — despre mine nu știi nimic. Eu însă știu tot ce vrei să afli. Vrei să știi de unde am asta… și asta… și asta…
Își atinse cununa, brățara, brățările de la glezne.
— Vrei să știi de unde vin, dacă acolo mai sunt și altele și, dacă sunt, cum poți pune mâna pe atâtea câte poți duce. Ei bine, vei afla toate acestea. Am venit să ți le spun.
La vestea aceasta, atât de sinceră și deschisă, toată îndoiala și bănuiala lui Soames reveniră. Ochii i se îngustară iar și cercetă poteca pe care urcase Suarra.
— Soames…
Dancret îl apucă de braț și îi tremurau și glasul, și mâna.
— Coșurile de pe lamă. Nu sunt din papură — sunt din aur, aur curat, aur curat și moale, împletit ca paiele! *Diable!* Soames, peste ce am dat!
Ochii lui Soames scânteiară.
— Mai bine du-te și păzește pe unde au urcat, Danc’, răspunse. Nu prea pricep treaba asta. Pare prea blestemat de ușoară ca să fie în regulă. Ia-ți pușca și uită-te de la marginea copacilor, cât încerc eu să aflu cum stau lucrurile.
— Nu aveți de ce să vă temeți, spuse fata, de parcă ar fi înțeles cuvintele. De la mine nu vi se va trage niciun rău. Dacă vă e hărăzit vreun rău, voi înșivă îl veți chema — nu noi. Am venit să vă arăt drumul spre comoară. Numai atât. Veniți cu mine și veți vedea unde nestemate ca acestea — atinse pietrele prinse în părul ei — cresc precum florile într-o grădină. Veți vedea aurul izvorând, viu, din —
Șovăi, apoi continuă de parcă ar fi spus pe de rost o lecție:
— Izvorând ca apa. Puteți să vă scăldați în șuvoiul acela, să beți din el dacă vreți, să luați cu voi tot ce puteți căra. Ori, dacă vă doare prea mult să-l părăsiți, ei bine… puteți rămâne cu el pe vecie; ba chiar să deveniți o parte din el. Oameni de aur.
Le întoarse spatele și se duse spre lamă.
O priviră țintă, apoi se uitară unii la alții; pe fețele a trei dintre ei, lăcomie și bănuială; pe a lui Graydon, nedumerire.
— E un drum lung.
Se întoarse spre ei, cu o mână pe capul lamei.
— Sunteți oaspeții mei… într-un fel. De aceea am adus ceva ca să vă ospătez înainte de plecare.
Începu să desfacă legăturile coșurilor. Graydon își dădu seama că însoțitorul ei era un slujitor ciudat — dacă era slujitor. Nu făcu nicio mișcare s-o ajute. Stătea tăcut și nemișcat, cu chipul acoperit.
Graydon păși înainte s-o ajute pe fată. Ea ridică ochii și îi zâmbi, cu o urmă de sfială. În adâncul ochilor ei era o lumină mai caldă decât prietenia; mâinile lui se repeziră să le atingă pe ale ei.
Numaidecât Soames se puse între ei.
— Mai bine ții minte ce ți-am spus, se răsti.
— Ajută-mă, spuse Suarra.
Graydon ridică coșul și îl așeză lângă ea. Fata desfăcu o închizătoare, îndoi înapoi firele moi de metal ale împletiturii și scoase un pachet sclipitor. Îl scutură și acesta se desfășură în vântul zorilor: o pânză de argint. Se așternu pe pământ ca o pânză diafană țesută de păianjeni de argint.
Apoi scoase din coș cupe de aur și farfurii adânci de aur, în formă de barcă, două carafe înalte ale căror toarte erau șerpi înaripați, cu solzi făcuți, după cât se părea, din rubine topite. După ele, coșulețe împletite din fire de aur. Așeză farfuriile și cupele pe pânza de argint. Deschise coșulețele. În ele erau fructe necunoscute și parfumate, pâini și prăjituri de culori ciudate. Suarra le puse pe toate pe farfurii. Îngenunche la capătul pânzei, luă una dintre carafe, îi deschise cu un pocnet capacul și turnă din ea în cupe vin limpede, de culoarea chihlimbarului.
Își ridică ochii spre el; făcu grațios un semn cu mâna albă.
— Așezați-vă, spuse. Mâncați și beți.
Îi făcu semn lui Graydon și arătă locul de lângă ea. Tăcuți, cu ochii ațintiți la tezaurul strălucitor, Starrett, Dancret și Soames se ghemuiră în fața celorlalte farfurii. Soames întinse mâna, ridică una și o cântări, împrăștiindu-i conținutul pe pânză.
— Aur! suflă.
Starrett râse nebunește și își duse la buze pocalul plin cu vin.
— Stai!
Dancret îl apucă de încheietură.
— „Mâncați și beți”, a spus, eh? „Mâncați, beți și vă veseliți… căci mâine murim”, eh… asta e?
Soames tresări, cu fața întunecată iar de bănuială.
— Crezi că e otrăvit? mârâi.
— Poate nu… poate da.
Francezul mărunțel ridică din umeri.
— Oricum, eu cred că mai bine îi spunem „Întâi dumneata”.
Fata îi privi, apoi se uită întrebătoare la Graydon.
— Se tem. Cred că e… că tu ai…
Graydon se poticni.
— Că am pus somn… sau moarte în ele? Și tu? întrebă ea.
Drept răspuns, Graydon ridică pocalul și bău.
— Și totuși e firesc.
Se întoarse spre Soames.
— Da, e firesc ca voi trei să vă temeți de asta, fiindcă — nu e așa? — asta ați face dacă ați fi voi în locul nostru, iar noi în locul vostru. Dar vă înșelați. Vă spun încă o dată că, dacă e ceva de care să vă temeți, nu e decât ceea ce se află în voi înșivă.
Își turnă vin în cupă și îl bău; rupse o bucățică din pâinea lui Starrett și o mâncă; luă o prăjitură din farfuria lui Dancret și o mâncă și pe aceea; își înfipse dinții albi într-unul dintre fructe.
— Sunteți mulțumiți? îi întrebă. O, puteți fi foarte siguri că, dacă aș vrea să vă aduc moartea, n-ar veni într-un asemenea chip.
O clipă, Soames o privi crunt. Sări în picioare, se duse la făptura cu glugă și îi smulse gluga într-o parte. Chipul dezvelit era ca fildeșul vechi. Îl brăzdau zeci de linii fine. Era un chip pe care se întipărise o vechime de necrezut — dar ochii erau la fel de strălucitori și tineri pe cât de bătrân era lăcașul lor.
Îl privi pe Soames fără să lase nimic să se citească. Timp de douăsprezece bătăi de inimă, deșiratul din Noua Anglie îi înfruntă privirea. Apoi, încet, lăsă gluga să cadă. Se întoarse la pânza de argint. Când trecu pe lângă el, Graydon văzu că obrajii lui își pierduseră toată culoarea. Se trânti la locul său și bău lacom vinul, cu mâna care ridica pocalul tremurând.
Bău și bău iar din carafă. Curând, oricare ar fi fost groaza ce îl cuprinsese, vinul o înecă. Prima carafă și o a doua, scoasă de Suarra din coșurile lamei, fură golite de cei trei înainte ca Soames să se ridice clătinându-se.
— Ești de treabă, soro, spuse pe jumătate beat. Ține-o tot așa cu noi și, până la urmă, o să fim cu toții prieteni la cataramă.
— Ce spune? îl întrebă Suarra pe Graydon.
— Îți apreciază… ospitalitatea, răspunse Graydon sec.
— Bine.
Se ridică și Suarra.
— Atunci să plecăm.
— Plecăm, soro, n-avea teamă, rânji Soames. Danc’, tu stai aici și păzește. Hai, Bill…
Îl bătu pe Starrett pe spate.
— Totul e minunat. Hai, Graydon… ce-a fost a fost.
Starrett se ridică anevoie. Își petrecu brațul prin al omului din Noua Anglie. Se împleticiră până la cort. Dancret, asupra căruia vinul părea să fi avut puțin efect, se așeză pe un bolovan chiar dincolo de foc și începu paza, cu pușca pregătită.
Graydon mai rămase. Soames îl uitase, măcar pentru o vreme. Avea de gând să se folosească din plin de răgazul acesta alături de fata stranie a cărei frumusețe și blândețe îl mișcaseră cum nu-l mișcase vreodată vreo femeie. Se apropie atât de mult, încât mireasma părului ei ca un nor îl ameți; atât de mult, încât umărul ei, atingându-l, îi trimise o flacără prin trup.
— Suarra… începu.
Ea se întoarse și îl amuți cu degetele subțiri puse pe buzele lui.
— Nu acum — șopti. Nu acum — nu-mi spune acum nimic din ce ai în inimă — nu acum — și poate că niciodată! Am făgăduit să te salvez… dacă pot. Din făgăduiala aceea s-a născut o alta —
Privirea ei se întoarse cu tâlc spre făptura tăcută.
— Așa că nu-mi mai vorbi, continuă în grabă. Ori, dacă trebuie să vorbești, fie despre… lucruri obișnuite.
Începu să strângă cupele și farfuriile de aur. El se apucă s-o ajute. Își spuse cu amărăciune că aceasta era o treabă destul de obișnuită ca s-o mulțumească. Ea îi primi ajutorul fără o vorbă și nu-l mai privi.
Când ultima cupă strălucitoare fu pusă în coș, el se întoarse și se duse spre cort să-și strângă lucrurile și să-și încarce măgarul. Glasurile lui Starrett și Soames ajunseră la el.
— Dar nu e indiancă, Soames, spunea Starrett. E mai albă decât tine și mine. Ce sunt ei? Și fata… Hristoase!
— Ce sunt o să aflăm, n-avea teamă, spuse Soames.
— La dracu’ cu fata — ia-o dacă o vrei. Dar aș trece prin douăsprezece iaduri ca să ajung în locul de unde vin lucrurile din care ei cară mostre. Omule… cu ce am putea scoate pe măgari și pe lamă, și să mai venim înapoi după altele… omule, am putea cumpăra lumea.
— Da… dacă nu e vreo capcană undeva, spuse Starrett îndoielnic.
— Cărțile sunt în mâinile noastre.
Vinul începea să-și piardă puterea asupra lui Soames.
— Ce avem împotriva noastră? Un bătrân mut și o fată. Acum o să-ți spun ce cred. Nu știu cine ori ce sunt, dar oricine ori orice ar fi, poți pune rămășag că nu sunt mulți. Dacă erau, se aruncau asupra noastră cu toată puterea. Nu… sunt al naibii de nerăbdători să ne vadă plecați și sunt gata să ne lase să ieșim cu ce putem lua, numai ca să ne vadă plecați. Vor să scape de noi cât mai repede și cât mai ieftin. Da… asta vor. De ce? Fiindcă știu al naibii de bine că noi trei am putea să-i ștergem pe toți de pe fața pământului.
— Noi trei? repetă Starrett. Vrei să spui patru. Mai e și Graydon.
— Graydon nu se pune… păduchele! A crezut că ne-a vândut, nu-i așa? Bun, o să-l aranjăm noi pe domnul Graydon când vine vremea. Deocamdată ne e de folos din pricina fetei. E topită după el. Dar când vine vremea împărțelii… o să fim numai trei. Și numai doi o să fim… dacă mai faci ceva ca azi-dimineață.
— Las-o baltă, Soames, mârâi Starrett. Ți-am spus că băutura a fost de vină. Am terminat cu asta, acum că am văzut ce-am văzut. Sunt cu tine până la capăt. Fă ce vrei cu Graydon. Dar… vreau fata. Aș fi gata să mă învoiesc cu tine… să renunț la o parte din ce mi se cuvine.
— Ei, la dracu’, tărăgănă Soames. Suntem împreună de mulți ani, Bill. E destul și prisos pentru toți trei. Fata o poți avea pe degeaba.
Mici pete roșii dansară înaintea ochilor lui Graydon. Cu mâna întinsă să smulgă pânza de la intrarea cortului, se stăpâni.
Nu așa o putea ajuta pe Suarra. Ce putea face fără arme? Trebuia să-și recapete armele într-un fel. Iar primejdia nu era iminentă — n-aveau să facă nimic înainte să ajungă în locul cu comoara spre care Suarra făgăduise să-i călăuzească.
Se trase pe furiș înapoi vreo doisprezece pași, așteptă câteva clipe, apoi se duse făcând zgomot spre cort. Dădu la o parte pânza și intră.
— Mult ți-a trebuit să vii, mârâi Soames. Ai vorbit cu ea… după ce ți-am spus?
— Niciun cuvânt, minți voios Graydon și începu să-și strângă lucrurile. Apropo, Soames, nu crezi că e timpul să încetezi cu prostia asta și să-mi dai armele înapoi?
Soames nu răspunse.
— Ei, bine atunci, spuse Graydon. Mă gândeam doar că ar fi de folos când o să ajungem la strâmtoare. Dar dacă vreți numai să mă uit în vreme ce voi vă bateți… ei bine, nu-mi pasă.
— Mai bine să-ți pese, spuse Soames. Mai bine să-ți pese, Graydon! Dacă ajungem la strâmtoare… nu riscăm să ne pomenim cu un glonț în spate. De aceea n-ai arme. Și dacă într-adevăr ajungem la strâmtoare… ei bine, n-o să riscăm nimic cu tine, în orice caz. Mă înțelegi?
Graydon ridică din umeri. Își isprăviră strânsul lucrurilor în tăcere; demontară cortul; încărcară măgarii.
Suarra îi aștepta lângă lama albă. Soames se duse la ea, scoase pistolul automat din toc și îl ținu în echilibru în mâna întinsă.
— Știi ce e asta? o întrebă.
— Firește, răspunse. E arma morții a neamului vostru.
— Așa e, spuse Soames. Și aduce moartea repede, mai repede decât sulițele ori săgețile…
Ridică glasul, ca să nu încapă îndoială că îl auzea și însoțitorul ei tăcut.
— Acum, eu și acești doi oameni purtăm din astea și altele încă mai ucigătoare. Pe ale omului acesta le-am luat. Vorbele tale pot fi adevărul cel mai limpede. Sper că sunt… pentru binele tău, al omului acestuia și al celui care a venit cu tine. Mă înțelegi? întrebă și rânji ca un lup flămând.
— Înțeleg.
Ochii și chipul Suarrei erau liniștiți.
— N-aveți de ce să vă temeți de noi.
— Nici nu ne temem, spuse Soames. Dar voi aveți multe de care să vă temeți — din partea noastră.
O mai privi o clipă amenințător, apoi își vârî pistolul în toc.
— Tu mergi în față, porunci. Omul tău în urma ta. Și pe urmă el…
Arătă spre Graydon.
— Noi trei mergem la urmă… cu armele morții pregătite.
În această rânduială trecură printre uriașii arbori *algarroba* și ieșiră în întinderile de dincolo, ciudat de asemănătoare unui parc.