Capitolul V

Cornurile fermecate

Soarele coborâse până la jumătatea cerului dinspre apus când ajunseră la capătul câmpiei ovale. Aici muntele scotea în afară un bastion care aproape atingea stânca din dreapta. Intrară în șir în despicătura îngustă dintre ele și străbătură penumbra râpei pe un pat neted de piatră; drumul urca mereu, dar cu pantă domoală. Când ieșiră, soarele era ascuns în spatele piscurilor apusene și se lăsa amurgul.

Se aflau la marginea unei mici lande. În stânga, arcul muntelui circular își relua înaintarea. Locul era, de fapt, mai degrabă o pustietate decât o landă. Îl acoperea un nisip alb, curat. Era presărat cu movile, cu ridicături turtite în vârf, de parcă măturile vântului le-ar fi șters necontenit. Pe povârnișurile lor creșteau ici și colo ierburi înalte. Movilele se ridicau la vreo sută de picioare una de alta, cu o regularitate ciudată, ca niște tumuli, morminte într-un cimitir de uriași. Mica pustietate se întindea pe vreo cinci acri. Pădurea se îngrămădea de jur împrejurul ei. Auzi gâlgâitul unui pârâu.

Suarra îi conduse peste nisipuri până la o movilă aflată aproape de mijlocul locului.

— Aici vă veți așeza tabăra, spuse. Apa e aproape. Puteți aprinde focul și puteți dormi fără teamă. În zori trebuie să fim plecați.

Îi lăsă și se îndreptă, împreună cu purtătorul veșmântului roșu și galben, spre una dintre movilele vecine. Lama albă o urmă. Graydon se așteptase ca Soames să o oprească, dar el nu o făcu. În schimb, le aruncă lui Dancret și Starrett o privire grăitoare. Lui Graydon i se păru că erau bucuroși că fata nu avea să stea în tabăra lor, că le prindea bine depărtarea pe care o pusese între ei.

Și felul în care se purtau cu el se schimbase. Se purtau iarăși ca niște camarazi.

— N-ai vrea să duci măgarii la apă? întrebă Soames. Noi aprindem focul și pregătim de haleală.

Graydon încuviință și duse animalele la pârâu. Pe când le aducea înapoi, după ce băuseră pe săturate, privi spre movila la care se dusese Suarra. La poalele ei se afla un cort mic, pătrat, care lucea în amurg ca mătasea. Legată aproape de el, lama albă mesteca liniștită iarbă și grăunțe. Coșurile împletite din fire de aur îi atârnau încă de o parte și de alta. Nici Suarra, nici omul cu glugă nu se vedeau. Bănui că se aflau în cort.

La movila lui trosnea un foc și se pregătea cina. Când se apropie, Starrett arătă cu degetul mare spre cortuleț.

— L-a scos din desagi, spuse. Arăta ca o umbrelă strânsă și s-a desfăcut tot ca una. Cine s-ar fi gândit să găsească așa ceva în pustietatea asta!

— Eu cred că poate mai sunt în desagii aceia multe lucruri pe care încă nu le-am văzut, șopti Dancret.

— Poți să fii sigur, spuse Soames. Și prada pe care am văzut-o deja ne ajunge ca s-o ducem bine toată viața. Ei, Graydon?

— Ea v-a făgăduit mult mai mult, răspunse Graydon, tulburat de ceea ce simțea ascuns în glasul omului din Noua Anglie.

— Da, spuse Soames, da — așa cred. Dar — ei, hai să mâncăm.

Cei patru ședeau în jurul lemnelor aprinse, ca în atâtea nopți de dinaintea luptei lui cu Starrett. Și, spre uimirea lui Graydon, treceau sub tăcere strania tragedie de pe câmpie; se fereau de ea, schimbau iute vorba când, de două ori, o aduse în discuție ca să îi încerce. Vorbeau numai despre comoara atât de aproape de ei și despre ce ar fi putut face cu ea după întoarcerea în lumea lor. Cercetau, piesă cu piesă, avutul de aur din poverile lamei albe; discutau nestematele Suarrei și prețul lor. Păreau hotărâți să îl molipsească de propria lor lăcomie.

— Pe dracu’! Numai cu smaraldele ei și niciunul dintre noi n-ar mai avea de ce să-și bată capul!

Starrett repeta asta întruna, în fel și chip.

Graydon îi asculta cu o neliniște tot mai mare. Ceva se ascundea în spatele acestei ocoliri premeditate a nimicirii făpturii stacojii de către dinozauri, al pomenirii necontenite a bogatei prăzi aflate la îndemână, al stăruinței cu care tot aminteau tihna și huzurul pe care le-ar fi adus tuturor.

Deodată înțelese că se temeau, că spaima de necunoscut se lupta cu pofta de comori și că, de aceea, erau de două ori mai primejdioși. Ceva se ascundea în mintea celor trei, iar toată vorbăria aceasta nu era decât preludiul dezvăluirii lui.

În cele din urmă, Soames se uită la ceas.

— Aproape opt, spuse brusc. Se crapă de ziuă pe la cinci. E vremea să vorbim pe șleau. Graydon, vino mai aproape.

Cei patru se strânseră laolaltă, la adăpostul movilei. Din locul unde stăteau ghemuiți nu se vedea cortul Suarrei — după cum nici ei nu puteau fi văzuți de cineva care i-ar fi pândit din acel pavilion de mătase ce semăna acum cu o molie mare, argintie, odihnindu-se în lumina lunii.

— Graydon, începu omul din Noua Anglie, ne-am hotărât în privința asta. O să facem treaba puțin altfel. Suntem bucuroși și gata să uităm ce-a fost. Uite-ne, patru oameni albi în mijlocul unei adunături de Dumnezeu știe ce. Oamenii albi trebuie să se țină unii de alții. Nu-i așa?

Graydon încuviință, așteptând.

— Atunci, bine, spuse Soames. Acum, uite cum stau lucrurile. Nu neg că ce-am văzut azi ne-a zguduit pe toți al naibii de tare. N-avem cu ce să înfruntăm o haită ca aia, de draci șuierători. Dar, și asta e toată treaba, putem s-o ștergem și să ne întoarcem înzestrați. Pricepi?

Graydon încuviință din nou, gata să înfrunte ceea ce simțea că avea să urmeze.

— Sunt destule lucruri pe lama aia și pe fată ca s-o ducem bine cu toții, urmă Soames. Dar ajung și ca să plătim cea mai grozavă mică expediție care a pornit vreodată după comori. Și tocmai asta avem de gând, Graydon. Luăm coșurile cu tot ce e în ele. Luăm ce are fata pe ea. O ștergem și ne întoarcem. Strângem câțiva tipi căliți. Noi patru luăm jumătate din ce găsim, iar ceilalți împart cealaltă jumătate. Aducem cu noi două avioane și aflăm al dracului de repede de unde vine fata. Pun rămășag că dracii ăia șuierători n-o să țină mult sub mitraliere și câteva bombe aruncate din lăzile zburătoare. Și când se risipește fumul, înșfăcăm prada, ne întoarcem și ne cocoțăm în vârful lumii. Ce zici de asta?

Graydon încerca să câștige timp.

— Cum o să puneți mâna pe lucrurile astea acum? întrebă. Și, dacă puneți mâna pe ele, cum o să scăpați cu ele?

— Ușor.

Soames își apropie capul.

— Am pus totul la cale. În cortul ăla sunt numai fata și diavolul ăla bătrân. Nu stau de pază, sunt prea siguri de noi. Bine, dacă ești cu noi, ne strecurăm până acolo. Starrett și Danc’ au grijă de mut. Fără împușcături. Doar îi strecoară un cuțit între coaste. Eu și cu tine ne ocupăm de fată. Nu-i facem niciun rău. Doar o legăm și-i punem căluș. Pe urmă încărcăm lucrurile pe doi măgari și o ștergem.

— O ștergem unde? întrebă Graydon.

Se apropie puțin de Dancret, gata să îi smulgă pistolul automat din buzunar.

— O ștergem de aici, fir-ar al dracului! mârâi Soames. Eu și Starrett am văzut un pisc spre apus pe care l-am recunoscut amândoi când am intrat aici. Odată ajunși la el, știu unde suntem. Și, dacă mergem cu poveri ușoare, toată noaptea, mâine pe vremea asta putem să fi înaintat destul spre el. Pădurile astea nu-s atât de dese și e lună plină.

Graydon își mișcă mâna cu grijă și atinse buzunarul lui Dancret. Pistolul automat era încă acolo. Înainte să facă acel gest disperat, avea să mai încerce o dată — să le stârnească teama.

— Dar ai uitat un lucru, Soames, spuse. Am fi urmăriți. Ce-am putea face cu fiarele acelea ale iadului pe urmele noastre? Omule, ar fi după noi cât ai clipi. N-ați putea scăpa cu una ca asta.

Își dădu numaidecât seama cât de slab îi era argumentul.

— Nici vorbă.

Soames rânji răutăcios.

— Tocmai asta e. Nimeni nu-și face griji pentru fata aia. Nimeni nu știe unde e, iar ea nici nu vrea ca ei să știe. Era al naibii de dornică să nu fie văzută azi după-amiază. Nu, Graydon — eu cred că s-a furișat de lângă ai ei ca să te ajute. Îmi scot pălăria în fața ta — te miști repede și ai prins-o bine în cârlig. Singurul care ar putea stârni necazuri e diavolul bătrân. Primește cuțitul înainte să prindă de veste. Pe urmă rămâne numai fata. O să fie al dracului de bucuroasă să ne arate ieșirea, dacă se întâmplă să ne rătăcim iar. Dar eu și Starrett cunoaștem piscul ăla, îți spun. O luăm cu noi ca să nu poată trimite pe nimeni după noi și, când ajungem unde cunoaștem ținutul, îi dăm drumul să se plimbe spre casă. Și nici n-o să pățească nimic rău — așa-i, băieți?

Starrett și Dancret încuviințară.

Graydon se prefăcu că se gândește. Știa întocmai ce era în mintea lui Soames — să îl folosească în omorul cu sânge rece pe care îl puseseră la cale cei trei și, odată ieșiți din raza urmăritorilor, să îl omoare și pe el. Nici pe Suarra n-ar fi lăsat-o vreodată să se întoarcă și să povestească ce făcuseră. Ar fi ucis-o — după ce ar fi dat-o pe mâna lui Starrett.

— Hai, Graydon, șopti Soames nerăbdător. E un plan bun și îl putem duce la capăt. Ești cu noi? Dacă nu ești —

Cuțitul îi scânteie în mână. În aceeași clipă, Starrett și Dancret se lipiră de el. Mișcarea lor îi dădu singurul avantaj de care avea nevoie. Își vârî mâna în buzunarul francezului, smulse pistolul și, în același timp, izbi într-o parte cu piciorul, prinzându-l pe Starrett între picioare. Uriașul se rostogoli gemând. Graydon sări în picioare. Dar înainte să poată îndrepta arma spre Soames, mâinile lui Dancret îi cuprinseră gleznele și îi smulseră picioarele de sub el.

— Suarra! strigă Graydon în cădere.

Măcar strigătul ar fi putut să o trezească și să o prevină. Un al doilea strigăt îi fu înăbușit pe jumătate rostit. Mâinile osoase ale lui Soames îi cuprinseseră gâtul.

Ridică brațele și încercă să desfacă strânsoarea care îl sugruma. Aceasta slăbi puțin, îndeajuns ca să îi îngăduie o răsuflare. Numaidecât îi dădu drumul încheieturilor lui Soames, își înfipse degetele unei mâini în colțul gurii omului din Noua Anglie și trase cu toată puterea. Soames împroșcă o înjurătură și mâinile lui se descleștară. Graydon încercă să sară în sus, dar un braț al deșiratului îi trecu peste ceafă și îi prinse gâtul în menghina cotului îndoit spre umăr.

— Înjunghie-l, Danc’! mârâi Soames.

Graydon se răsuci brusc, trăgându-l pe omul din Noua Anglie deasupra lui. Abia o făcu la timp: chiar atunci Dancret lovi și lama lui trecu la un fir de Soames. Soames își încleștă picioarele în jurul picioarelor lui, încercând să îl răsucească la îndemâna francezului mărunt. Graydon își înfipse dinții în umărul care îl apăsa. Soames răcni de durere și furie; se zbătea și se rostogolea, încercând să scape din strânsoarea fălcilor lui Graydon. În jurul lor țopăia Dancret, așteptând prilejul să lovească.

Se auzi un muget de la Starrett.

— Lama! Fuge! Lama!

Fără voie, Graydon își descleștă fălcile. Soames sări — în picioare. Graydon îl urmă numaidecât, ridicând umărul să primească lovitura pe care o aștepta de la Dancret.

— Uite, Soames, uite!

Francezul mărunt arăta cu degetul.

— S-a dezlegat! Hristoase! Se duce — cu aurul — cu nestematele —

Lumina lunii se întărise și, în revărsarea ei, nisipurile albe erau un lac de argint pe care movilele stăteau ca niște insulițe. Cu coșurile de aur lucindu-i de o parte și de alta, lama albă luneca peste acel lac de argint, la o sută de pași depărtare, îndreptându-se spre despicătura prin care veniseră.

— Opriți-o! strigă Soames, uitând de toate celelalte. După ea, Starrett! Pe acolo, Danc’! Eu îi tai calea!

Alergară pe întinderea pustie și lucitoare. Lama își schimbă mersul, porni la trap, agale, spre una dintre movile și sări în vârful ei.

— Înconjurați-o! Am prins-o! strigă Soames.

Cei trei alergară spre movila pe care animalul alb stătea și privea liniștit în jur. Urcară pe ea din trei părți.

Când picioarele lor atinseră iarba rară, răsună o notă dulce, dintr-unul dintre cornurile fermecate pe care Graydon le auzise cântând în cor atât de vesel în jurul Suarrei în acea primă zi. Îi răspunseră altele, aproape, de pretutindeni. Din nou nota singură. Apoi corul care îi răspundea se roti spre movila lamei, pluti deasupra ei și se lăsă peste ea ca o ploaie de sunete înaripate.

Graydon îl văzu pe Starrett clătinându-se, ca sub o lovitură, apoi rotindu-și brațele cu mușchii noduroși, ca și cum ar fi respins un atac nevăzut. O clipă, uriașul stătu așa, lovind frenetic cu brațele. Se aruncă la pământ și se rostogoli până jos, pe nisip. Notele cornurilor fermecate roiră de lângă el și se adunară asupra lui Soames. Acesta se aruncase cu fața în jos pe povârnișul movilei și se târa îndărătnic spre vârf. Își ținea un braț înțepenit, apărându-și chipul.

Își apăra chipul de ce?

Tot ce putea vedea Graydon era movila și, pe ea, lama scăldată în lumina lunii, Starrett la poalele movilei și Soames ajuns acum aproape de vârf. Pe Dancret, care se afla pe latura opusă, nu îl vedea deloc.

Notele cornurilor răsunau tot mai tare, zeci de note, ca trâmbițele unei vânători din lumea zânelor. Orice ar fi scos acele sunete, lui nu i se arăta și nici nu arunca vreo umbră în lumina strălucitoare a lunii. Dar auzea un vâjâit ca al sutelor de aripi.

Soames ajunsese la marginea vârfului turtit al movilei. Lama își aplecă fruntea, privindu-l. Când el se cățără peste margine și întinse mâna ca să îi apuce căpăstrul, ea se răsuci iute, sări în partea cealaltă și se aruncă jos, pe nisip.

Vuietul cornurilor fermecate din jurul lui Soames nu se potolise nicio clipă. Graydon îl privea tresărind, lovind, plecându-și capul și apărându-și ochii ca de o ploaie de lovituri. Și, orice ar fi fost acel atac al nevăzutului, nu îl înfricoșa. Sări peste movilă și alunecă pe povârniș, chiar în urma lamei. Când ajunse jos, Starrett se ridică, clătinându-se ca un om beat.

Notele cornurilor încetară brusc, ca niște lumânări stinse de o rafală neașteptată. Dancret veni în fugă, ocolind povârnișul. Cei trei se certau, gesticulau. Hainele le erau sfâșiate în zdrențe și, când Soames se mișcă și lumina lunii căzu din plin asupra lui, chipul i se văzu brăzdat de sânge.

Lama mergea peste nisipuri atât de încet, de parcă i-ar fi ispitit să o urmărească mai departe. Era ciudat cum forma ei se desena când limpede, când pălea până aproape de subțirimea unei năluci. Când apărea iar, era ca și cum razele lunii s-ar fi îndesit, s-ar fi învârtejit, ar fi țesut iute, torcând-o din ele însele. Lama pălea — apoi creștea din nou pe urzeala și bătătura razelor, ca un desen pe un război de țesut fermecat.

Mâna lui Starrett coborî iute spre centură. Înainte să poată ținti animalul alb cu pistolul automat, Soames îi prinse încheietura. Vorbi mânios, poruncitor. Graydon știa că îl prevenea pe Starrett asupra primejdiei detunăturii de pistol, îndemnându-l la tăcere.

Cei trei se răsfirară, Dancret și Starrett la stânga și la dreapta, ca să prindă lama între ei, iar Soames apropiindu-se de ea cu grijă, să nu o sperie și să o pună pe fugă. Dar, când ajunse aproape, animalul porni într-un galop domol spre altă movilă.

Pentru o clipă, lui Graydon i se păru că vede pe creasta acelei movile silueta în veșmânt pestriț, cu toiagul roșu ridicat și îndreptat spre lamă. Privi mai stăruitor și hotărî că ochii îl înșelaseră, fiindcă pe creastă nu era nimeni. Lama sări ușor până sus. Ca mai înainte, Soames și ceilalți doi o înconjurară. Se cățărară pe movilă.

Numaidecât răsunară cornurile fermecate — amenințător. Cei trei șovăiră, încetară să mai urce. Atunci Starrett alunecă în jos, alergă înapoi câțiva pași, ridică pistolul și trase. Lama albă căzu.

— Prostul! Afurisitul de prost! gemu Graydon.

Tăcerea de după împușcătură fu spartă de o furtună a cornurilor fermecate. Se năpusti asupra celor trei. Dancret țipă și alergă spre tabără, lovind aerul din mers. La jumătatea drumului, se prăbuși și rămase nemișcat. Iar Soames și Starrett izbeau și ei cu putere aerul, ferindu-se și eschivându-se. Cornurile fermecate erau acum un vuiet înfuriat — moartea se strecura în notele lor.

Starrett căzu în genunchi, se ridică și porni clătinându-se. Căzu din nou, nu departe de Dancret, și rămase tot atât de nemișcat. Acum se prăbuși și Soames, luptând până la capăt. Cei trei zăceau pe nisip, neclintiți.

Graydon se smulse din încremenire și sări înainte. Simți o atingere pe umăr. O amorțeală cu furnicături îi străbătu trupul. Își întoarse capul cu greu. În spatele lui se afla făptura în veșmânt pestriț. Toiagul ei roșu îi luase orice putere de a se mișca, întocmai cum îl paralizase pe omul-păianjen și îl trimisese în fălcile dinozaurilor.

Toiagul roșu se îndreptă spre cele trei trupuri. Numaidecât, ca la o poruncă, vuietul cornurilor se ridică din jurul lor, se roti sus în văzduh — și amuți. În vârful movilei, lama albă se chinuia să se ridice în picioare. O dungă purpurie îi brăzda o coastă argintie, urma glonțului lui Starrett. Lama coborî șchiopătând de pe movilă.

Trecând pe lângă Soames, îl atinse cu botul. Capul omului din Noua Anglie se ridică. Încercă să se scoale și căzu înapoi. Lama îl atinse iar cu botul. Soames se zvârcoli până ajunse în mâini și în genunchi; cu ochii ațintiți asupra coșurilor de aur, începu să se târască după animal.

Lama albă mergea încet, înțepenit. Ajunse la trupul lui Starrett și îl atinse cum îl atinsese pe Soames. Și capul masiv al lui Starrett se ridică, iar el încercă să se scoale și, nereușind, întocmai ca Soames, începu să se târască și el în urma animalului.

Lama albă se opri lângă Dancret. Acesta se mișcă, se clătină și o urmă în genunchi și în mâini.

Se înșirară peste nisipurile îmbibate de lună, înapoi spre tabără — animalul șchiop, căruia îi picura sângele din coasta rănită. În urma lui, cei trei oameni care se târau, cu ochii ațintiți asupra coșurilor împletite din fire de aur, cu gurile gâfâind, ca niște pești trași spre țărm.

Lama ajunse la focul taberei și trecu mai departe. Oamenii care se târau ajunseră la foc și treceau în urma lamei. Făptura în veșmânt pestriț își coborî toiagul.

Cei trei oameni încetară să se mai târască. Se prăbușiră lângă jăratic, de parcă toată viața le-ar fi fost smulsă deodată.

Paralizia stranie îl părăsi pe Graydon la fel de repede cum îl cuprinsese; mușchii i se destinseră și puterea de a se mișca îi reveni. Suarra trecu în fugă pe lângă el, ajunse lângă lamă, o mângâie și încercă să îi oprească sângele.

Se aplecă peste cei trei. Răsuflau horcăind, cu ochii pe jumătate închiși și întorși în sus, încât li se vedeau numai alburile. Cămășile le fuseseră sfâșiate în fâșii. Iar pe fețe, pe piepturi și pe spinări aveau zeci de împunsături mici, cu marginile tăiate curat, ca de niște poansoane ascuțite de oțel. Câteva sângerau, dar pe cele mai multe sângele se uscase deja.

Îi cercetă, nedumerit. Rănile erau, firește, destul de rele, dar nu i se părea că ar fi putut explica starea celor trei. Cu siguranță nu pierduseră destul sânge ca să își piardă cunoștința; nu fusese atinsă nicio arteră și niciuna dintre venele mari.

Luă o găleată și scoase apă din pârâu. Când se întoarse, văzu că Suarra ridicase din nou lama în picioare și o dusese la cortul ei. Se opri, desprinse coșurile de aur și cercetă rana. Glonțul străpunsese aproape cu totul partea de sus a flancului stâng, fără să atingă osul. Scoase plumbul, spălă și pansă rana cu fâșii de mătase pe care i le dădea fata. Făcu totul în tăcere; nici ea nu vorbi.

Mai aduse apă din pârâu și se întoarse în tabăra lui. Văzu că silueta cu glugă se alăturase fetei. Când trecu pe acolo, simți asupra lui ochii ascunși de glugă. Întinse pături și îi trase pe ele pe Soames, Dancret și Starrett. Ieșiseră din toropeală și păreau să doarmă firesc. Le spălă sângele de pe chipuri și de pe trupuri și puse iod în cele mai adânci dintre împunsăturile care semănau cu lovituri de cioc. Nu dădură niciun semn de trezire sub mâinile lui.

Graydon îi acoperi cu pături, se îndepărtă de foc și se lăsă pe nisipurile albe. O presimțire îl apăsa greu, un simțământ de pierzanie. Și, pe când ședea acolo, luptându-se cu descurajarea care îi sleia curajul, auzi pași ușori, iar Suarra se așeză lângă el. Mâna lui coborî peste a ei și o acoperi. Ea se aplecă spre el; umărul ei îl atinse, părul ei ca un nor îi mângâie obrazul.

— E ultima noapte, Graydon, șopti ea tremurător. Ultima noapte! Și de aceea — pot să stau puțin de vorbă cu tine.

Nu îi răspunse nimic; doar o privi și zâmbi. Ea înțelese bine zâmbetul acela.

— Ah, dar este, Graydon, spuse. Am făgăduit. Ți-am spus că te voi salva dacă pot. M-am dus la Mama și am rugat-o să te ajute. A râs — la început.

— Dar când a văzut cât de mult țineam la asta, a fost blândă. Și în cele din urmă mi-a făgăduit, de la femeie la femeie — fiindcă, la urma urmei, Mama e femeie — mi-a făgăduit că, dacă în tine se află ceva care să îi răspundă, te va ajuta când vei sta în fața Chipului și —

— Chipul, Suarra? o întrerupse el.

— Chipul din abis! spuse și se înfioră. Nu îți pot spune nimic mai mult despre el. Tu — trebuie să stai în fața lui. Tu — și cei trei. Și, oh, Graydon — nu trebuie să îl lași să te învingă… nu trebuie…

Își trase mâna de sub a lui și i-o strânse cu putere. El o trase aproape. O clipă, ea se odihni la pieptul lui.

— Mama mi-a făgăduit, spuse, și atunci am cunoscut speranța. Dar a pus o condiție, Graydon — dacă scapi de Chip cu ajutorul ei, trebuie să pleci numaidecât din această Țară Oprită și să nu vorbești despre ea cu nimeni de dincolo de hotarele ei — cu nimeni, oricât de apropiat ori de drag ți-ar fi. Am făcut această făgăduială în numele tău, Graydon. Și de aceea — glasul i se frânse — și de aceea — e ultima noapte.

Inima lui refuza cu îndârjire să creadă asta. Dar nu spuse nimic și, după o scurtă tăcere, ea îl întrebă cu dor —

— E vreo fată care te iubește — ori pe care o iubești tu — în țara ta, Graydon?

— Nu e niciuna, Suarra, răspunse el.

— Te cred, spuse ea simplu, și aș pleca împreună cu tine — dacă aș putea. Dar nu pot. Mama mă iubește și are încredere în mine. Și eu o iubesc — mult. Nu aș putea să o părăsesc nici pentru —

Deodată își smulse mâna dintr-a lui, o strânse pumn și se lovi cu ea în piept.

— Sunt sătulă de Yu-Atlanchi! Da, sătulă de înțelepciunea lui străveche și de oamenii lui fără moarte! Aș vrea să mă duc în lumea nouă, unde sunt prunci, mulți prunci, și râsete de copii, iar viața curge repede, pătimaș — chiar dacă, în cele din urmă, se scurge prin Poarta Morții deschisă. Fiindcă în Yu-Atlanchi nu e închisă numai Poarta Morții, ci și Poarta Vieții. Și sunt puțini prunci, iar râsetele copiilor — nu sunt deloc.

El îi prinse mâna care lovea și o liniști.

— Suarra, spuse, merg în întuneric, iar vorbele tale îmi dau prea puțină lumină. Spune-mi — cine sunt oamenii tăi?

— Poporul străvechi, îi spuse. Cel mai străvechi. Cu ere și ere în urmă au venit aici din miazăzi, unde trăiseră încă alte ere. Într-o zi, pământul se zgudui și se clătină. Atunci se abătură marele frig, întunericul și furtunile de gheață. Și mulți dintre oamenii mei muriră. Cei rămași călătoriră apoi spre miazănoapte în corăbiile lor, aducând cu ei supraviețuitorii neamului Șerpilor, care îi învățase cea mai mare parte din înțelepciunea lor. Iar Mama e ultima din acel neam.

— S-au așezat aici. Pe atunci, marea era aproape și munții nu se născuseră încă. Au găsit hoarde de Xinli stăpânind acest ținut. Erau mai mari, cu mult mai mari decât acum. Oamenii mei i-au nimicit pe cei mai mulți, iar pe cei cruțați i-au prăsit tot mai mici și i-au îmblânzit pentru nevoile lor. Și au trăit aici încă o eră, așa cum trăiseră la miazăzi, unde cetățile lor se aflau acum sub munți de gheață.

— Pe urmă au venit cutremurele și munții au început să se ridice. Înțelepciunea lor nu era îndeajuns de puternică să împiedice nașterea munților, dar le putea stăpâni creșterea în jurul cetății lor. Încet, necontenit, de-a lungul altei ere, munții s-au înălțat. Până când, în cele din urmă, au încins Yu-Atlanchi asemenea unui zid uriaș — un zid ce nu putea fi urcat. Oamenilor mei nici nu le păsa; ba chiar îi bucura. Fiindcă până atunci Stăpânii și Mama închiseseră Poarta Morții. Iar pe oamenii mei nu îi mai interesa să meargă în lumea de afară. Și așa au trăit — încă alte ere.

Tăcu din nou, cufundată în gânduri. Graydon o privea, străduindu-se să își ascundă neîncrederea. Un popor care biruise moartea! Un popor atât de vechi, încât cetățile lui străvechi erau acoperite de gheața antarctică! Cea de-a doua afirmație — ei bine, era cu putință. Cu siguranță, continentul de la Polul Sud se scăldase cândva sub un soare cald. Fosilele de palmieri și de alte plante care nu ar fi putut trăi decât la temperaturi tropicale o dovedeau. Și tot atât de sigur, ceea ce erau acum polii nu fuseseră poli dintotdeauna. Dacă schimbarea se produsese printr-o înclinare bruscă a axei pământului ori printr-o reașezare treptată, știința nu căzuse de acord. Dar, orice s-ar fi întâmplat, trebuia să fi avut loc cu cel puțin un milion de ani în urmă. Dacă povestea Suarrei era adevărată, dacă nu spunea doar un mit, atunci ea împingea obârșia omului într-o vechime de neînchipuit.

Și totuși… putea să fie… erau atâtea taine… legende despre ținuturi pierdute și civilizații pierdute, care trebuiau să aibă un temei în fapte… Țara-Mamă Mu, Atlantida, neamul necunoscut care stăpânise Asia din Gobi, pe când acel pustiu cumplit era un paradis verde… da, putea să fie. Dar că biruiseră Moartea? Nu! Asta nu o credea.

Vorbi cu o iritare născută din îndoielile lui.

— Dacă oamenii tăi erau atât de înțelepți, de ce n-au ieșit de aici să stăpânească lumea?

— De ce ar fi trebuit? întrebă ea la rândul ei. Dacă ar fi ieșit, ce ar fi putut face, decât să zidească restul pământului după chipul acestei Yu-Atlanchi — așa cum și ea fusese zidită după chipul acelei Yu-Atlanchi mai vechi? Nu erau prea mulți. Nu am spus că, odată cu Poarta Morții, s-a închis și Poarta Vieții? E adevărat că au fost întotdeauna unii care aleg să deschidă larg aceste porți — tatăl și mama mea s-au numărat printre ei, Graydon. Dar sunt puțini — atât de puțini! Nu, nu aveau de ce să treacă dincolo de zid. Tot ce le trebuia, tot ce își doreau era aici.

— Și mai era un motiv. Cuceriseră visul. Prin vis își creează propriile lumi; fac în ele ce voiesc; trăiesc viață după viață, așa cum și-o voiesc. În visele lor făuresc lume după lume — și fiecare dintre aceste lumi e pentru ei la fel de reală cum e aceasta pentru tine. Și de aceea — mulți lasă anii să curgă, în vreme ce trăiesc în vis. De ce ar fi trebuit să vină, de ce ar veni în această singură lume, când își pot crea după voie nenumărate lumi ale lor?

— Suarra, spuse el brusc. De ce, mai exact, vrei să mă salvezi?

— Fiindcă, murmură ea încet, fiindcă mă faci să simt cum nu am mai simțit niciodată. Fiindcă mă faci fericită — fiindcă mă faci tristă! Vreau să fiu aproape de tine. Când vei pleca — lumea se va întuneca —

— Suarra! strigă el și o trase la sine; de data aceasta nu se împotrivi. Buzele lui le căutară pe ale ei și buzele ei se lipiră de ale lui.

— Mă voi întoarce, șopti. Mă voi întoarce, Suarra.

— Întoarce-te!

Brațele ei moi se strânseră în jurul gâtului lui.

— Întoarce-te la mine — Graydon!

Îl împinse de lângă ea și sări în picioare.

— Nu! Nu! suspină. Nu — Graydon! Sunt rea. Nu — ar însemna moartea ta.

— Pe Dumnezeul cel viu, îi spuse, mă voi întoarce la tine.

Ea tremură; se aplecă înainte, își apăsă iar buzele pe ale lui, se desprinse din brațele lui și alergă la cortul de mătase. Se opri acolo o clipă — întinse spre el mâini pline de dor; apoi se ascunse între faldurile lui. I se păru că glasul ei ajungea până la el, slab, auzit numai de inima lui —

— Întoarce-te! Întoarce-te — la mine!