Veghetorii nevăzuți
Starrett trecuse din încremenirea loviturii într-o toropeală de om beat. Graydon îl târî până la cort, îi vârî o raniță sub cap și aruncă o pătură peste el. Apoi ieși și înteți focul. Se auzi tropot prin desiș. Soames și Dancret urcară printre copaci.
— Ați găsit vreun semn? întrebă.
— Semne? Pe dracu’ — nu! mârâi omul din Noua Anglie. Ia spune, Graydon, ai auzit ceva ca o mulțime de cornuri? Al naibii de ciudate cornuri. Păreau să fie pe aici.
Graydon încuviință din cap. Își dădu seama că trebuia să le spună acestor oameni ce se întâmplase, ca să-și poată pregăti apărarea. Dar cât putea să le spună?
Să le vorbească despre frumusețea Suarrei, despre podoabele ei de aur și despre sulițele de aur cu vârfuri de nestemate? Să le spună ce zisese ea despre comoara lui Atahualpa?
Dacă o făcea, nu se mai putea înțelege cu ei. Lăcomia i-ar fi scos din minți. Și totuși trebuia să le spună ceva, ca să fie pregătiți pentru atacul despre care era sigur că avea să vină odată cu zorii.
Iar despre fată aveau să afle destul de curând de la Starrett.
Auzi o exclamație a lui Dancret, care intrase în cort; îl auzi ieșind; se ridică și se întoarse spre francezul mărunțel și vânos.
— Ce are Starrett, eh? izbucni Dancret. Întâi am crezut că e beat. Pe urmă văd că e zgâriat ca de pisică sălbatică și cu o umflătură pe falcă, mare cât o portocală. Tu ce i-ai făcut lui Starrett, eh?
Graydon se hotărâse și era gata să răspundă.
— Dancret, spuse, Soames — suntem într-o încurcătură urâtă. M-am întors de la vânătoare acum mai puțin de un ceas și l-am găsit pe Starrett luptându-se cu o fată. Aici, asta e rău — cum nu se poate mai rău, și amândoi o știți. A trebuit să-l las fără cunoștință pe Starrett ca să pot scăpa fata din mâinile lui. Probabil că ai ei vor veni după noi dimineață. N-are rost să încercăm să fugim. Nu știm nimic despre sălbăticia asta. Aici e la fel de bine ca oriunde în altă parte să-i înfruntăm. Mai bine ne-am petrece noaptea pregătind locul, ca să ne putem apăra zdravăn, dacă va trebui.
— O fată, eh? spuse Dancret. Cum arată? De unde vine? Ea cum a scăpat?
Graydon alese să răspundă la ultima întrebare.
— I-am dat drumul, spuse.
— I-ai dat drumul! mârâi Soames. Pentru ce dracu’ ai făcut asta? De ce n-ai legat-o? Puteam s-o ținem ostatică, Graydon — să avem ceva cu care să ne tocmim atunci când venea afurisita ei ceată de indieni.
— Nu era indiancă, Soames, spuse Graydon, apoi șovăi.
— Vrei să spui că era albă — spaniolă? îl întrerupse Dancret, neîncrezător.
— Nu, nici spaniolă. Era albă. Da, la fel de albă ca oricare dintre noi. Nu știu ce era.
Cei doi îl priviră țintă, apoi se uitară unul la altul.
— E ceva al naibii de ciudat aici, mârâi în cele din urmă Soames. Dar ce vreau eu să știu e de ce i-ai dat drumul — orice dracu’ ar fi fost?
— Fiindcă am crezut că așa aveam o șansă mai bună decât dacă n-o făceam.
Mânia lui Graydon creștea și ea.
— Vă spun că avem de-a face cu ceva despre care niciunul dintre noi nu știe nimic. Și avem o singură șansă să ieșim din încurcătura asta. Dacă aș fi ținut-o aici, n-am fi avut nici măcar șansa aceea.
Dancret se aplecă și ridică ceva de pe jos, ceva care lucea galben în lumina focului.
— Ceva ciudat, bine ai zis, Soames, spuse. Uită-te aici!
Îi întinse obiectul lucitor. Era o brățară de aur și, când Soames o răsuci în mână, scânteiară smaraldele verzi. Fără îndoială, fusese smulsă de pe brațul Suarrei în încăierarea ei cu Starrett.
— Ce ți-a dat fata ca să-i dai drumul, Graydon, eh? scuipă Dancret. Ea ce ți-a spus, eh?
Mâna lui Soames coborî spre pistolul automat.
— Nu mi-a dat nimic. N-am luat nimic, răspunse Graydon.
— Eu cred tu mincinos afurisit, spuse Dancret cu venin. Îl trezim pe Starrett.
Se întoarse spre Soames.
— Îl trezim repede. Eu cred că el ne spune mai mult despre asta, *oui*. O fată care poartă așa ceva — și el îi dă drumul! Îi dă drumul când știe că trebuie să fie și mai multe acolo de unde vine asta — eh, Soames! Al naibii de ciudat, bine ai zis, eh? Hai acum, vedem ce spune Starrett.
Graydon îi privi intrând în cort. Curând, Soames ieși, se duse la un izvor care țâșnea dintre copaci și se întoarse cu apă.
Ei bine, să-l trezească pe Starrett; să le spună orice ar fi vrut. Nu aveau să-l omoare pe el în noaptea aceea, de asta era sigur. Credeau că știe prea multe. Iar dimineață…
Ce le ascundea dimineața aceea tuturor?
Graydon era sigur că și acum erau prizonieri. Suarra îi prevenise limpede să nu părăsească tabăra. De la învălmășeala aceea de cornuri fermecate, de la dispariția ei grabnică și de la tăcerea care urmase, nu se mai îndoia că se rătăciseră, cum spusese ea, în puterea unei forțe pe cât de redutabile, pe atât de misterioase.
Tăcerea? Deodată își dădu seama că noaptea devenise ciudat de liniștită. Nu se auzea nicio insectă, nicio pasăre, nici vreo mișcare a vieții obișnuite a sălbăticiei de după amurg.
Tabăra era asediată de tăcere!
Se îndepărtă printre arborii *algarroba*. Erau puțin sub douăzeci. Stăteau ca vârful unei mici insule înfrunzite în savana acoperită de tufișuri. Erau copaci mari, cu toții, și așezați într-o ordine ciudată; de parcă nu ar fi răsărit la întâmplare; de parcă ar fi fost într-adevăr sădiți cu grijă.
Graydon ajunse la cel din urmă și își sprijini mâna de un trunchi aidoma unor miriade de larve mărunte prefăcute în lemn moale, cafeniu. Privi afară. Povârnișul dinaintea lui era inundat de lumina lunii; florile galbene ale arbuștilor *chilca*, înghesuiți chiar la picioarele copacilor, luceau palid în revărsarea argintie. Mireasma ușor aromată de *quenuar* se strecura în jurul lui. Nu era nicio mișcare, nicio urmă de viață.
Și totuși…
Întinderile păreau pline de veghetori. Le simțea privirea asupra lui. Știa că o oaste ascunsă împresura tabăra. Cercetă fiecare tufiș și fiecare umbră — și nu văzu nimic. Convingerea că acolo se afla o mulțime ascunsă, nevăzută, stăruia. Un val de iritare nervoasă îl străbătu. Avea să-i silească, orice ar fi fost, să se arate.
Păși cu îndrăzneală afară, în plină lumină a lunii.
Pe loc, tăcerea se înteți. Păru că se încordează, că urcă octave întregi de liniște. Deveni trează, în așteptare — de parcă ar fi fost gata să se arunce asupra lui dacă mai făcea un pas.
O răceală îl învălui și se cutremură. Se trase iute înapoi în umbra copacilor; rămase acolo cu inima bătându-i nebunește. Tăcerea își pierdu ascuțimea, se lăsă iar pe vine — la pândă.
Ce îl înspăimântase? Ce se afla în acea încordare a liniștii, care îl atinsese cu degetul groazei de coșmar? Se trase înapoi bâjbâind, pas cu pas, temându-se să întoarcă fața de la tăcere. În spatele lui, focul izbucni mai viu. Teama îl părăsi.
Din spaima lui se născu o cutezanță amețitoare. Aruncă un butuc în foc și râse când scânteile țâșniră printre frunze. Soames, care ieșea din cort după mai multă apă, se opri când auzi râsul și se încruntă la el cu răutate.
— Râzi, spuse. Râzi cât mai poți. Poate o să-ți piară râsul când îl ridicăm pe Starrett și ne spune ce știe.
— Oricum, i-am dat un somn zdravăn, îl luă în râs Graydon.
— Sunt și somnuri mai zdravene. Nu uita.
Glasul lui Dancret, rece și amenințător, venea din cort.
Graydon întoarse spatele cortului și rămase cu bună știință cu fața spre acea tăcere de care tocmai fugise. Se așeză și, după o vreme, ațipi.
Se trezi tresărind. La jumătatea drumului dintre el și cort, Starrett se repezea asupra lui ca un nebun, răcnind.
Graydon sări în picioare, dar, înainte să se poată apăra, uriașul era peste el. În clipa următoare era la pământ, doborât numai de greutatea lui. Voinicul aventurier îi strivi un braț sub genunchi și îl apucă de gât.
— I-ai dat drumul, ai? răcni. M-ai lăsat fără cunoștință și pe urmă i-ai dat drumul! Acum te duci și tu, fir-ai al dracului!
Graydon încercă să desfacă strânsoarea de pe gât. Plămânii i se chinuiau să tragă aer; un vuiet asurzitor îi umplea urechile și pete roșii începură să-i danseze înaintea ochilor. Starrett îl sugruma. Prin vederea care se întuneca repede, zări două umbre negre sărind prin lumina focului și apucând mâinile care îl sugrumau.
Degetele slăbiră strânsoarea. Graydon se ridică împleticindu-se. La doisprezece pași stătea Starrett. Dancret, cu brațele în jurul genunchilor lui, se agăța de el ca un mic terier. Alături era Soames, cu țeava pistolului automat apăsată pe pântecele lui.
— De ce nu mă lăsați să-l omor? urla Starrett. Nu v-am spus că fata avea destulă gheață verde pe ea ca să ne căpătuim pe viață? Mai e și alta acolo de unde a venit! Și el i-a dat drumul! I-a dat drumul, nenorocitul…
Înjurăturile îi curseră iar.
— Ia ascultă, Starrett.
Glasul lui Soames era cumpănit.
— Taci, ori îți fac de petrecanie. Eu și Dancret n-o să lăsăm să ne scape treaba asta. N-o să lăsăm păduchele ăsta trădător să ne tragă pe sfoară, și nici pe tine n-o să te lăsăm să strici totul omorându-l. Am dat peste ceva mare. Bun, o să scoatem bani din asta. O să ne așezăm în liniște și domnul Graydon o să ne spună ce s-a întâmplat după ce te-a adormit, ce târg a făcut cu fata și toate celelalte. Dacă nu vrea s-o facă de bunăvoie, atunci domnului Graydon o să i se facă niște lucruri care să-l silească să vorbească. Atâta tot. Danc’, dă-i drumul la picioare. Starrett, dacă mai faci vreo tulburare până dau eu semnalul, te împușc. De acum înainte eu conduc ceata asta — eu și Danc’. Ai priceput, Starrett?
Graydon, cu mintea iar limpede, își strecură cu grijă o mână în jos, spre tocul pistolului. Era gol. Soames rânji sardonic.
— L-am luat noi, Graydon, spuse. Și pe al tău, Starrett. Așa e drept. Jos, toată lumea.
Se ghemui lângă foc, ținându-l în continuare pe Starrett în bătaia armei. După o clipă, acesta îi urmă pilda, bombănind. Dancret se lăsă lângă el.
— Vino aici, Graydon, spuse Soames. Vino aici și varsă tot. Ce ne ascunzi? Ai stabilit o întâlnire cu ea, să vă vedeți după ce scapi de noi? Dacă da, unde — fiindcă o să mergem cu toții.
— Unde ai ascuns sulițele alea de aur? mârâi Starrett. Nu i-ai dat drumul cu ele, asta e sigur.
— Taci, Starrett, porunci Soames. Eu fac ancheta asta. Totuși… aici e ceva. Așa a fost, Graydon? Ți-a dat sulițele și podoabele ei ca s-o lași să plece?
— V-am spus, răspunse Graydon. N-am cerut nimic și n-am luat nimic. Nebunia lui Starrett, pricinuită de băutură, ne pusese pe toți în primejdie. Să lăsăm fata liberă era primul pas, esențial, spre propria noastră siguranță. Am crezut că era lucrul cel mai bun de făcut. Așa cred și acum.
— Da? zise în batjocură deșiratul din Noua Anglie. Așa, care va să zică? Ei bine, o să-ți spun eu, Graydon: dacă era indiancă, poate că ți-aș fi dat dreptate. Dar când era felul de doamnă despre care ne-a vorbit Starrett, nu. Nu, domnule, nu e firesc. Știi al naibii de bine că, dacă erai cinstit, o țineai aici până ne întorceam eu și Danc’. Pe urmă puteam să ne adunăm cu toții și să hotărâm ce era mai bine de făcut. S-o ținem până veneau ai ei și plăteau ca s-o primească înapoi nevătămată. Ori s-o luăm la cazne până spunea de unde veniseră tot aurul și lucrurile alea pe care le purta. Asta ai fi făcut, Graydon — dacă nu erai o javră murdară, mincinoasă și trădătoare.
Mânia lui Graydon izbucni.
— Bine, Soames, spuse. O să-ți spun. Ce v-am spus despre eliberarea ei pentru siguranța noastră e adevărat. Dar, dincolo de asta, m-aș fi gândit să vă încredințez fata aceea vouă trei tot atât cât m-aș fi gândit să încredințez un copil unei haite de hiene. I-am dat drumul cu mult mai mult pentru ea decât pentru noi. Ești mulțumit?
— Aha! îl luă în râs Dancret. Acum văd! Iată această doamnă ciudată, atât de bogată și frumoasă. Prea curată și bună s-o vedem noi. El îi spune așa și îi zice să fugă. „Eroul meu!”, ea spune, „ia tot ce am și lasă această tovărășie rea.” „Nu, nu”, el spune, gândind tot timpul că, dacă joacă bine cărțile, capătă mult mai mult, și noi dați la o parte ca să nu trebuiască să împartă, „nu, nu”, el spune. „Dar cât timp oamenii aceștia răi rămân aici, tu nu vei fi în siguranță.” „Eroul meu”, ea spune. „Mă duc și aduc familia mea și vor scăpa de tovărășia ta rea. Dar pe tine te vor răsplăti, eroul meu, *oui*!” Aha, deci așa a fost!
Graydon roși; parodia răutăcioasă a francezului mărunțel nimerise neliniștitor de aproape. La urma urmei, făgăduiala nesolicitată a Suarrei de a-l salva putea fi răstălmăcită cum sugerase Dancret. Dacă le spunea că o prevenise că, orice soartă îi aștepta, era hotărât s-o împărtășească și avea să rămână alături de ei până la capăt? Nu l-ar fi crezut.
Soames îl urmărise cu luare-aminte.
— Pe Dumnezeu, Danc’, spuse, cred că ai nimerit-o. S-a schimbat la față. Ne-a vândut.
Ridică pistolul automat, îl ținti pe Graydon — apoi îl coborî.
— Nu, spuse cumpănit. E o treabă prea mare ca s-o lăsăm să ne scape fiindcă ne grăbim cu trăgaciul. Dacă bănuiala ta e bună, Danc’, și cred că e, doamna era tare recunoscătoare. Bun — pe ea n-o avem, dar pe el îl avem. După socoteala mea, dacă e recunoscătoare, n-o să vrea să-l vadă omorât. O să se întoarcă. Ei bine, o să-l dăm la schimb pentru ce au ei și vrem noi. Legați-l.
Îndreptă pistolul spre Graydon. Fără să se împotrivească, Graydon îi lăsă pe Starrett și Dancret să-i lege încheieturile. Îl împinseră până la unul dintre copaci și îl așezară pe pământ, cu spatele la trunchi. Îi trecură o funie pe sub brațe și o legară zdravăn de trunchi; îi legară picioarele.
— Acum, spuse Soames, dacă apare ceata ei dimineață, o să-i lăsăm să te vadă și o să aflăm cât valorezi. N-o să se repeadă asupra noastră. Sigur o să fie o tocmeală. Și dacă nu ne înțelegem… ei bine, Graydon, primul glonț din pistolul ăsta îți trece prin mațe. Așa o să ai timp să vezi ce-i facem ei înainte să mori.
Graydon nu-i răspunse. Știa că nimic din ce ar fi spus nu i-ar fi abătut de la gândul lor. Se așeză cât putu mai comod și închise ochii. O dată sau de două ori îi deschise și se uită la ceilalți. Stăteau lângă foc, cu capetele apropiate, vorbind în șoaptă, cu fețele încordate și cu ochii înfrigurați de pofta comorii. După o vreme, capul lui Graydon se lăsă înainte. Dormea.