Făptura care a fugit
Străbătuseră savana poate de un ceas când Suarra o luă la stânga, intrând în pădurea care acoperea coastele unui munte uriaș. Copacii se închiseră în jurul lor. Graydon nu vedea nicio potecă, dar ea înainta fără să se oprească. Mai trecu un ceas și drumul începu să urce, iar umbra să se adâncească. Se adânci tot mai mult, până când fata nu mai fu decât o umbră fugară.
O dată sau de două ori, Graydon aruncase o privire spre cei trei oameni din urma lui. Întunericul îi făcea tot mai neliniștiți. Mergeau strâns unul lângă altul, cu ochii și urechile la pândă, gata să surprindă cea dintâi mișcare abia simțită a unei ambuscade. Acum, când penumbra verde se îndesi și mai mult, Soames îi porunci să se alăture lui Dancret și Starrett. Șovăi, citi gândul de a-l ucide în ochii omului din Noua Anglie, înțelese că împotrivirea era zadarnică și rămase în urmă. Soames înaintă până ajunse chiar în spatele făpturii cu glugă. Rânjind, Dancret îl trase pe Graydon între el și Starrett.
— Soames și-a schimbat planul, șopti. Dacă vine necaz, îl împușcă pe diavolul bătrân — repede. O păstrează pe fată ca să se tocmească cu oamenii ei. Te păstrează pe tine ca să se tocmească cu fata. Cum îți place — eh?
Graydon nu răspunse. Când francezul se lipise de el, simțise un pistol automat în buzunarul lateral al acestuia. Dacă ar fi venit un atac, s-ar fi putut arunca asupra lui Dancret, smulgându-i pistolul, și ar fi avut astfel o șansă de a lupta. L-ar fi împușcat pe Soames fără milă, întocmai cum știa că Soames l-ar fi împușcat pe el.
Pădurea se întunecă tot mai mult, până când siluetele din față nu mai fură decât o pată mișcătoare. Apoi întunecimea începu să se lumineze. Trecuseră printr-o râpă, printr-un defileu ai cărui pereți nevăzuți se strânseseră în jurul lor și acum începuseră să se retragă.
Mai trecură câteva minute, și înaintea lor se înălță o poartă uriașă, o despicătură ale cărei laturi urcau mii de picioare. Dincolo de ea se revărsa lumina soarelui. Suarra se opri pe pragul de piatră, făcu un semn de avertizare, privi cu luare-aminte prin deschizătură și le făcu semn să înainteze.
Clipind, Graydon trecu prin poartă. În fața lui se întindea o câmpie acoperită cu iarbă, presărată cu stânci uriașe, răzlețe, care se ridicau din verdeață ca menhirele druizilor. Nu erau copaci. Câmpia avea forma unei farfurii: un oval enorm, atât de simetric, de parcă l-ar fi modelat degetul mare al unui olar ciclopic. Drept în față, la trei mile sau mai bine, pădurile începeau din nou. Îmbrăcau poalele altui munte gigantic, ai cărui pereți se ridicau drept în văzduh, la cel puțin o milă. Abrupturile netede descriau arcul unui cerc imens — rotund precum conul sacru al muntelui Fujiyama, dar cu o circumferință de multe ori mai mare.
Se aflau pe o poliță lată, care mărginea această strachină uriașă. Polița era la o sută de picioare bune deasupra fundului văii, al cărei versant urca spre ea ca peretele unei farfurioare. Și, întregind imaginea unui vas enorm, polița ieșea în afară asemenea unei buze. Graydon bănui că sub picioarele lui stânca era scobită și că, dacă cineva ar fi căzut peste margine, aproape că nu ar mai fi putut urca înapoi, din pricina porțiunii ieșite în afară. Suprafața avea cam douăsprezece picioare lățime și semăna mai degrabă cu un drum nivelat cu grijă de mâini omenești decât cu o lucrare a naturii. De o parte se afla căușul rotunjit al văii, cu monoliții lui stranii și abruptul circular al munților misterioși; de cealaltă, stâncile împădurite, cu neputință de urcat.
Porniră pe calea care semăna cu buza unui vas. Veni amiaza și, într-o altă râpă ce se deschidea spre drumul ciudat, își scoaseră din desagii de pe șei merindele pentru un prânz în grabă. Nu pierdură vremea descărcând măgarii. Un pârâiaș cânta în trecătoare; își umplură din el bidoanele, apoi adăpară animalele. De data aceasta, Suarra nu li se alătură.
Pe la mijlocul după-amiezii se apropiau de capătul nordic al străchinii. De-a lungul întregii zile, muntele circular de dincolo de câmpie își desfășurase imensul arc de stâncă. Se stârnise un vânt care venea din pădurea îndepărtată, aplecând vârfurile înalte ale ierburilor de departe, de sub ei.
Deodată, în adâncul vântului, Graydon auzi un vuiet slab, îndepărtat: un șuierat ascuțit, ca al unei oști de șerpi care năvălea. Fata se opri, întorcându-și chipul spre sunet. Se auzi din nou — mai tare. Fața i se albi, dar, când vorbi, glasul îi era neclintit.
— E o primejdie, spuse. O primejdie de moarte pentru voi. Poate să treacă — și poate să nu treacă. Până aflăm la ce să ne așteptăm, trebuie să vă ascundeți. Luați-vă animalele și legați-le în tufișurile de acolo — arătă spre coasta muntelui, care aici era destul de accidentată ca să le ofere adăpost. Voi patru găsiți-vă câte un copac și ascundeți-vă în spatele lui. Legați-le boturile animalelor, ca să nu poată scoate niciun sunet.
— Aha! mârâi Soames. Așadar, aici e capcana, da? Bine, soro, știi ce ți-am spus. Intrăm între copaci, dar — vii cu noi, unde putem pune mâna pe tine.
— Voi veni cu voi, răspunse ea cu gravitate.
Soames o privi crunt, apoi se întoarse brusc.
— Danc’, porunci, Starrett — duceți măgarii înăuntru. Iar tu, Graydon — stai cu măgarii și ai grijă să nu facă zgomot. Noi o să fim chiar aproape — cu armele. Și o s-o avem pe fată — să nu uiți asta.
Șuieratul străbătu din nou vântul, ascuțit.
— Repede, porunci fata.
Când copacii și tufișurile se închiseră în jurul lor, Graydon, ghemuit în spatele măgarilor, își dădu deodată seama că nu îl văzuse pe slujitorul Suarrei, înfășurat în mantie, retrăgându-se cu ei la adăpostul pădurii. Dădu tufișurile la o parte și privi cu grijă printre ele. Pe potecă nu era nimeni.
O rafală neașteptată de vânt sfâșie copacii. Aduse cu ea o izbucnire a șuieratului, mai apropiat, mai strident, iar în el o notă adâncă îi strecură în trup o spaimă necunoscută.
O făptură de un stacojiu viu țâșni dintre copacii care aici nu se aflau la mai mult de o jumătate de milă. Alergă iute pe câmpie, până ajunse la poalele unuia dintre monoliți. Se cățără pe latura lui până în vârf. Acolo se opri, părând să cerceteze pădurea din care venise. Îi dădu impresia unei insecte imense, dar în care se ghicea ceva omenesc, monstruos, de necrezut.
Făptura stacojie coborî alunecând pe monolit și goni prin ierburi spre el. Din pădure izbucni ceea ce, la prima vedere, luă drept o haită de câini de vânătoare uriași — apoi înțelese că, orice ar fi fost, câini cu siguranță nu erau. Înaintau sărind ca niște canguri și, în salturile lor, scânteiau verzi și albaștri în lumina soarelui, de parcă ar fi fost înzăuați în smaralde și safire. Și niciun câine nu dăduse vreodată glas așa cum dădeau ei. De la ei venea șuieratul infernal.
Făptura stacojie țâșnea când la dreapta, când la stânga, înnebunită; apoi se ghemui la poalele altui monolit și rămase nemișcată.
Dintre copaci ieși o altă siluetă monstruoasă. Ca și făpturile aflate în căutarea vânatului, scânteia — dar de parcă trupul i-ar fi fost îmbrăcat în gagat lustruit. Era mare cât un cal de povară uriaș. Gâtul îi era lung, de reptilă. La baza gâtului, călare pe ea, se afla un om.
Graydon ridică precaut binoclul și îl îndreptă spre haită. Chiar în câmpul lui vizual se afla una dintre făpturi, care se oprise să privească. Stătea țeapănă, cu o coastă spre el, încremenită ca un câine de vânătoare care a simțit vânatul.
Era un dinozaur!
Micșorat până la mărimea unui dog german, tot nu îl puteai confunda. Îi vedea coada boantă, în formă de lopată, care, împreună cu picioarele dinapoi, puternice ca niște coloane, alcătuia trepiedul pe care se lăsa. Trupul îi era aproape vertical. Picioarele dinainte, scurte, aveau mușchi tot atât de puternici ca ai picioarelor dinapoi. Le ținea îndoite pe jumătate la piept, ca și cum ar fi fost gata să apuce ceva. Se sfârșeau în patru gheare lungi, în formă de daltă. Una ieșea în afară, ca un deget mare uriaș.
Iar ceea ce luase drept zale de safire și smaralde erau solzi. Se suprapuneau ca ai unui tatu. Din suprafețele și muchiile lor lustruite, soarele smulgea sclipirile de nestemate.
Făptura își întoarse capul pe gâtul scurt, de taur. Părea să se uite drept la Graydon. El văzu ochi roșii ca focul, așezați în bolta osoasă, piezișă, a frunții late. Botul era de crocodil, dar mai mic și bont. Fălcile erau bătute cu colți galbeni, ascuțiți.
Călărețul se opri alături de ea. Ca și celelalte, făptura pe care o călărea era un dinozaur adevărat. Avea solzi negri, coada mai lungă și un gât șerpesc, mai gros decât încolăcitura din mijloc a unui piton uriaș.
Călărețul era un om din același neam cu Suarra. Avea aceeași albeață de fildeș a pielii, aceeași regularitate a trăsăturilor, mai desăvârșită decât cea clasică. Dar pe chip îi erau întipărite trufia și o cruzime nepăsătoare. Purta un veșmânt verde, strâns pe trup, care îl îmbrăca asemenea unei mănuși, iar părul îi strălucea auriu. Ședea într-o șa ușoară, prinsă la baza gâtului lung al animalului. Hățuri grele urcau până la fălcile capului mic, ca de șarpe, al dinozaurului negru ca gagatul.
Binoclul îi căzu lui Graydon din mâna care tremura. Ce soi de om era acesta, care vâna cu dinozauri în loc de câini și călărea un dinozaur în loc de cal!
Se uită spre poalele monolitului unde se ghemuise făptura stacojie. Nu mai era acolo. Zări un licăr stacojiu în iarba înaltă, la mai puțin de o mie de picioare. Făptura fugea cu pași mărunți spre margine —
Izbucni un vuiet ascuțit, ca al unei mii de fumarole șuierătoare. Haita prinsese urma și sărea înainte ca un talaz scânteietor, verde și albastru.
Făptura stacojie sări afară din iarbă. Se legăna pe patru picioare lungi, ca niște catalige, cu capul la douăsprezece picioare bune deasupra pământului. Sus, pe aceste catalige de picioare, îi stătea trupul aproape rotund, nu mai mare decât al unui băiat încă necrescut pe deplin. Din laturile trupului se întindeau două brațe vânjoase — ca niște brațe omenești lungite până la de două ori lungimea lor firească. Trupul, brațele și picioarele erau acoperite cu păr fin, stacojiu. Graydon nu îi putea vedea chipul, întors spre urmăritori.
Haita se năpusti asupra ei. Făptura se aruncă drept spre margine, ca un trăsnet.
Graydon auzi dedesubtul lui zgârieturi și o luptă înnebunită de a urca. Peste marginea drumului apărură mâini cenușii, care apucară stânca cu degete lungi de un picior, ca niște ace boante de os. Se încleștară și traseră trupul în sus. În urma lor apărură brațe subțiri, acoperite cu păr stacojiu.
Peste margine se ivi un chip, cenușiu ca mâinile. În el se aflau doi ochi mari, rotunzi, aurii, care nu clipeau.
Un chip de om — și nu de om!
Un chip cum nu văzuse pe nicio făptură vie… și totuși nu încăpea îndoială că avea ceva omenesc — omenescul acela care se așternea ca un văl peste înfățișarea de necrezut.
I se păru că vede un toiag roșu țâșnind din văzduh și atingând chipul — toiagul roșu al însoțitorului Suarrei, îmbrăcat în culori pestrițe. Fie că îl văzuse, fie că nu, ghearele încleștate se deschiseră și alunecară. Chipul cenușiu dispăru.
De pe versantul ascuns se ridică un țipăt tânguitor, de chin, și un șuierat triumfător. Apoi, în câmpul privirii lui, țâșni dinozaurul negru, cu călărețul cu păr auriu strigând. În urma lui sărea haita. Străbătură câmpia ca un nor de furtună urmărit de fulgere de smarald și safir. Intrară în pădure și dispărură.
Suarra ieși din umbrele copacilor, cu cei trei aventurieri chiar în urma ei, albi la față și tremurând. Rămase privind spre locul unde dispăruseră dinozaurii, cu chipul încremenit și ochii plini de scârbă.
— Suarra! îngăimă Graydon, gâfâind. Făptura aceea — făptura care fugea — ce era? Dumnezeule — avea chip de om!
— Nu era om.
Clătină din cap.
— Era un — Țesător. Poate încercase să scape. Sau poate Lantlu îi deschisese o cale, ca să îl ispitească să fugă. Fiindcă lui Lantlu îi place să vâneze cu Xinli — glasul îi tremură de ură — și un Țesător e bun când nu se găsește ceva mai bun!
— Un Țesător? Avea chip de om!
Era Soames, care relua vorbele lui Graydon.
— Nu, repetă ea. Nu era — om. Cel puțin nu un om ca voi. Cu mult, mult timp în urmă, strămoșii lui au fost oameni ca voi — e adevărat. Dar acum — e — numai un Țesător.
Se întoarse spre Graydon.
— Yu-Atlanchi, prin artele sale, l-a făurit pe el și pe cei de felul lui. Amintește-ți de el, Graydon — când ajungi la capătul călătoriei noastre!
Ieși pe potecă. Silueta cu glugă stătea acolo, așteptând la fel de liniștită ca și cum nu s-ar fi mișcat niciodată. Chemă lama albă și își luă din nou locul în fruntea micii caravane. Soames îl atinse pe Graydon, trezindu-l din gândurile tulburi în care îl aruncase avertismentul ei enigmatic.
— Ia-ți locul, Graydon, mormăi el. Noi venim în urmă. Mai târziu vreau să vorbesc cu tine. Poate îți capeți armele înapoi — dacă ești cu minte.
— Grăbiți-vă, spuse Suarra. Soarele coboară și trebuie să mergem repede. Înainte de amiaza de mâine vă veți vedea grădina de nestemate și aurul viu izvorând, ca să faceți cu el ce vreți — ori ca aurul să facă cu voi ce vrea.
Îi privi repede pe cei trei, cu o umbră de batjocură în ochi. Buzele lui Soames se strânseră.
— Dă-i drumul, soro, spuse el sarcastic. Tot ce ai de făcut e să ne arăți. Pe urmă treaba ta s-a isprăvit. De restul ne îngrijim noi.
Ea ridică nepăsătoare din umeri. Porniră iar de-a lungul potecii de pe margine.
Câmpia era tăcută, pustie. Din pădurile îndepărtate nu venea niciun sunet. Graydon se străduia să găsească un înțeles rațional pentru ceea ce tocmai văzuse. Un Țesător, numise Suarra făptura stacojie — și spusese că, odinioară, strămoșii ei fuseseră oameni ca ei. Își aminti ce îi spusese, la prima lor întâlnire, despre puterile acestei misterioase Yu-Atlanchi. Voise oare să spună că oamenii ei stăpâneau atât de deplin tainele evoluției, încât învățaseră să îi și întoarcă procesele? Că puteau stăpâni — involuția!
Ei bine, de ce nu? În lunga lui ascensiune, pornind de la gelatina primordială de pe țărmurile puțin adânci ale primelor mări calde, omul îmbrăcase nenumărate forme. Și, pe măsură ce urca de la o formă la alta, devenind vertebrat, schimbând sângele rece cu sângele cald, tot rămânea înrudit cu peștele pe care îl prindea astăzi, cu făpturile blănoase din ale căror piei își îmbrăca femeile, cu maimuțele pe care le aducea din junglă ca să le studieze ori ca să îl amuze. Chiar și păianjenii care torceau în grădinile lui, scorpionul care fugea de sub pașii lui, îi erau frați de sânge, îndepărtați peste abisuri de timp.
Când Sfântul Francisc din Assisi vorbise despre fratele Muscă, fratele Lup, fratele Șarpe, rostise un adevăr științific.
Întreaga viață de pe pământ avea o obârșie comună. Deși formele lor erau acum deosebite și nespus de felurite, omul și fiara, peștele și șarpele, șopârla și pasărea, furnica, albina și păianjenul veniseră cu toții din acele fărâme de gelatină, cândva asemănătoare, care pluteau în derivă, cu milioane și milioane de ani în urmă, în apele puțin adânci de la țărmurile primelor mări. Protaebion îi spusese Gregory din Edinburgh — cea dintâi materie a vieții, din care avea să se dezvolte toată viața.
Oare germenii tuturor acelor forme pe care omul le îmbrăcase în lenta lui ascensiune mai dormeau încă în el?
Roux, marele savant francez, luase ouă de broască și, intervenind asupra lor, făcuse să se nască broaște uriașe și broaște pitice, broaște cu două capete și un singur trup, broaște cu un cap și opt picioare, broaște cu trei capete și cu picioare la fel de numeroase ca ale miriapodelor. Și mai făcuse să se nască din aceste ouă făpturi care nu semănau în niciun fel cu broaștele.
Vornikoff, rusul, și Schwartz, germanul, făcuseră experiențe cu forme de viață încă mai înalte, creând himere, făpturi de coșmar pe care fuseseră siliți să le ucidă — și repede.
Dacă Roux și ceilalți făcuseră toate acestea — și le făcuseră, Graydon știa — nu era oare cu putință ca savanți mai mari să trezească acei germeni adormiți în om și să creeze tot astfel — făpturi ca cea stacojie? Un om-păianjen!
Natura însăși le dăduse indiciul. Din când în când, natura producea asemenea anomalii — monștri omenești care purtau la suprafață, dacă nu și înăuntru, stigmatele fiarei, ale peștelui, chiar ale crustaceului. Prunci cu fante branhiale în gât; prunci cu coadă; prunci acoperiți cu blană. Embrionul omenesc trecea prin toate aceste stadii, de la celula unică de protoplasmă în sus — comprimând drama multimilenară a evoluției în mai puțin de un an.
Nu era oare cu putință, atunci, ca în Yu-Atlanchi să trăiască oameni pentru care creuzetul nașterii nu ascundea nicio taină; care puteau să pătrundă în el și să modeleze din ce cuprindea orice ar fi voit?
Un război de țesut este o mașină moartă, pe care degetele lucrează mai mult sau mai puțin stângaci. Păianjenul e deopotrivă mașină și meșteșugar, torcând și țesând mai sigur, mai minunat decât orice mecanism neînsuflețit mânuit de om. Ce mașină făcută de om se apropiase vreodată de finețea, de frumusețea pânzei de păianjen?
Deodată, lui Graydon i se păru că vede o lume cu totul nouă, de un grotesc înfiorător — bărbați-păianjen și femei-păianjen întinși pe pânze uriașe și țesând cu degete ca niște ace stofe minunate, bărbați-cârtiță și femei-cârtiță săpând, deschizând labirinturi de galerii subterane, canale de scurgere, pentru cei care îi făuriseră; făpturi amfibii trebăluind prin ape — o fantasmagorie a omenirii, îngemănată monstruos cu mașina desăvârșită a naturii, pe când încă era maleabilă în pântece!
Înfiorându-se, alungă acea vedenie de coșmar.