CALIFUL CEL CIUDAT

Se povestește că într-o noapte califul Harun Al-Rașid, cuprins de nesomn, a trimis după vizirul Giafar Al-Barmaki și i-a spus:

— Mi-e inima grea și aș vrea să fac o plimbare pe ulițele Bagdadului și să mă duc până la Tigru, spre a încerca să mă veselesc în noaptea asta.

Giafar răspunse că ascultă și că se supune, și se îmbrăcă numaidecât în haine de neguțător, după ce mai întâi îl ajută pe calif să se îmbrace la fel. Și îl chemă și pe Massrur, gealatul, să-i însoțească, îmbrăcat la fel ca ei. Pe urmă ieșiră din sărai pe poarta cea tainică și porniră să străbată domol ulițele Bagdadului, tăcute la ceasul acela, și așa ajunseră la țărmul apei. Acolo văzură într-o luntre legată la mal un luntraș bătrân ce se pregătea să se învelească în pătura lui ca să se culce. Se apropiară de el și, după salamalecurile de cuviință, îl întrebară:

— O, șeicule, am dori, cu îngăduința ta, să ne iei, dacă binevoiești, în luntre, și să ne plimbi oleacă pe râu, acuma, când vremea este răcoroasă și adierea vântului dulce. Și iată un dinar pentru osteneala ta.

El răspunse, cu spaimă în glas:

— Au ce-mi cereți, domniile voastre? Păi nu știți că nu ne este îngăduit una ca asta? Și nu vedeți că vine către noi naia pe care se află califul nostru cu tot alaiul lui?

Ei întrebară, tulburați foarte:

— Ești încredințat că pe corabia aceea ce vine către noi se află însuși califul?

El răspunse:

— Pe Allah! D-apoi cine din Bagdad nu cunoaște chipul stăpânului nostru califul? Este chiar el, domniile voastre, cu vizirul lui, Giafar, și cu spătarul Massrur! Și, împreună cu ei, uite și mamelucii și cântărețele. Ascultați ce strigă crainicul stând în picioare la provă: „Este oprit și celor mari și celor mici, și tinerilor, și bătrânilor, și oamenilor de seamă, și oamenilor de rând să se plimbe pe apă. Cine nu se supune acestei porunci va fi descăpățânat ori va fi spânzurat de catargul corăbiei!”

În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și tăcu sfioasă.

Dar când fu cea de a trei sute nouăzeci și patra noapte spuse:

Auzind aceste cuvinte, Al-Rașid rămase peste măsură de uluit, căci nu dăduse niciodată o asemenea poruncă și, de mai bine de un an, nu se mai plimbase pe apă. Îl privi, așadar, pe Giafar și îl întrebă din ochi despre înțelesul întâmplării. Giafar însă, tot atâta de uluit ca și califul, se întoarse către bătrânul luntraș și îi spuse:

— O, șeicule, ține colea doi dinari. Numai grăbește-te și ia-ne în luntre și ascunde-ne pe sub tufărișurile celea boltite peste apă, doar atât cât să putem, fără a fi văzuți și înhățați, să privim și noi trecerea califului și a alaiului.

Luntrașul, încă șovăind, se învoi până la urmă și, luându-i pe tustrei în luntre, îi duse sub un adăpost boltit, și așternu peste ei o pătură, ca să fie și mai bine dosiți.

Nici nu se adăpostiseră ei bine acolo că și văzură cum se apropia corabia luminată de lumina făcliilor și a focurilor pe care le ațâțau cu lemn de aloe niște robi tineri, îmbrăcați în mătăsuri roșii, cu umerii acoperiți cu mantii galbene și cu capu-mpodobit cu moselină albă. Unii ședeau la prua corăbiei, alții la coada ei, și toți roteau făcliile și fanarele, strigând din vreme în vreme opreliștea aceea. Mai văzură apoi două sute de mameluci în picioare, înșirați de-a lungul laturilor corăbiei și înconjurând o podină mai înaltă, așezată la mijloc, unde, pe un jeț de aur sta un tânăr îmbrăcat într-o mantie neagră, cum purtau cei din neamul lui Abbas, strălucind din toate zarafirurile ei. Iar de-a dreapta lui se află un ins care semăna leit cu vizirul Giafar, iar de-a stânga-i sta un altul, cu spada în mână, și care semăna aidoma cu Massrur, în vreme ce, în josul podelei, stăteau rânduiți frumos douăzeci de cântăreți și de lăutari.

La priveliștea aceea, Al-Rașid strigă:

— Giafar! Vizirul răspunse:

— La poruncile tale, o, emire al drept-credincioșilor! Al-Rașid spuse:

— De bună seamă că trebuie să fie vreunul dintre fiii noștri, poate că Al-Mamun, poate că Al-Amin. Iar cei doi care stau în picioare lângă el seamănă unul cu tine și altul cu spătarul meu Massrur. Și toți cei ce stau în josul podelei seamănă nemaipomenit cu cântăreții mei obișnuiți. Ce crezi de toate astea? Eu simt că-mi pierd mințile.

Giafar răspunse:

— Și eu tot așa, o, emire al drept-credincioșilor, pe Allah!

Ci corabia cea luminată se și îndepărtase din ochii lor, iar bătrânul luntraș, ușurat de temerile lui, strigă:

— Gata! Acuma am scăpat. Nu ne-a văzut nimenea.

Și ieși de sub frunziș și-i duse la țărm pe cei trei călători. După ce coborâră din luntre, califul se întoarse către el și îl întrebă:

— O, șeicule, spui că așa vine califul în fiecare noapte să se plimbe în corabia luminată astfel?

El răspunse:

— Da, domnia ta, și-asta de un an și mai bine. El spuse:

— O, șeicule, noi suntem niște străini călători și ne place să ne bucurăm de orice priveliște și să ne plimbăm peste tot pe unde se află lucruri frumoase de văzut. Vrei, dar, să primești acești zece dinari și să ne aștepți tot aici, mâine, la același ceas?

El răspunse:

— Vreau, și rămân îndatorat.

Atunci califul și cei doi însoțitori ai săi își luară rămas-bun de la el și se întoarseră la sărai, sporovăind între ei despre acea întâmplare ciudată.

A doua zi, califul șezu toată ziua la divan, primindu-i pe vizirii, pe dregătorii, pe emirii și pe caimacamii lui, și descurcând treburile împărăției, judecând și osândind, și iertând, după care se întoarse în iatacurile sale, unde se dezbrăcă de hainele cele domnești, se îmbrăcă în straie de neguțător și porni cu Giafar și cu Massrur pe același drum ca și în ajun, ajungând în curând la fluviu, unde îi aștepta bătrânul luntraș. Coborâră în luntre și se duseră să se ascundă sub bolta de frunze, unde așteptară sosirea corăbiei luminate.

N-avură vreme nici să-și piardă răbdarea, căci nu peste mult corabia, în zvoană de alăute, se ivi pe apă, încununată de făclii. Și îi zăriră iarăși pe toți cei din ajun, cu tot atâția mameluci și tot atâția oaspeți, iar în mijlocul lor, pe podea, între ciudatul Giafar și ciudatul Massrur, sta califul cel ciudat.

Văzând acestea, Al-Rașid spuse către Giafar:

— O, vizire, văd un lucru pe care niciodată nu l-aș fi crezut, de-ar fi venit careva să mi-l povestească.

Pe urmă îi spuse luntrașului:

— O, șeicule, mai ia și acești zece dinari, și du-ne pe urma corăbiei lor; și nu te speria deloc, căci n-au cum să ne vadă, de vreme ce ei stau în lumină, iar noi suntem în negură. Dorința noastră-i să ne bucurăm de priveliștea frumoasă a atâtor lumini pe apă.

Luntrașul primi cei zece dinari și, măcar că tremura de spaimă, începu să vâslească fără zgomot pe dâra lăsată de corabie, ferindu-se să intre în cercul de lumină.

În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și tăcu sfioasă.

Dar când fu cea de a trei sute nouăzeci și cincea noapte spuse:

Ferindu-se să intre în cercul de lumină, până ce ajunseră la o grădină ce cobora pe povârnișul malului până la fluviu, și unde corabia trase la țărm. Califul cel ciudat și întregul lui alai coborâră de pe corabie și, în sunet de lăute, intrară în grădină.

După ce corabia se îndepărtă, bătrânul șeic trase luntrea în umbră la mal, ca să le îngăduie celor trei călători să coboare și ei la rându-le. Odată pe pământ, se duseră să se amestece în mulțimea de inși ce țineau făcliile și mergeau în jurul califului cel ciudat.

Or, pe când ei urmau așa alaiul, deodată fură băgați de seamă de câțiva mameluci și dați în vileag. Și pe dată fură înhățați și duși înaintea acelui bărbat tânăr, care îi întrebă:

— Cum de-ați ajuns aici, și pentru care pricină ați venit?

Ei răspunseră:

— O, Măria Ta, suntem niște neguțători străini de această țară. Numai astăzi am sosit și-am trecut să ne plimbăm pe-aici, fără a ști că nu este slobod a intra în această grădină. Și mergeam liniștiți, atunci când am fost înșfăcați de oamenii Domniilor Voastre și aduși dinainte-vă, fără ca noi să ne putem da seama de greșeala ce-am săvârșit.

El le spuse:

— Fiți fără teamă, de vreme ce sunteți străini de Bagdad. De n-ați fi fost străini de Bagdad, aș fi pus numaidecât să vi se reteze capetele.

Pe urmă se întoarse către vizirul său și îi spuse:

— Lasă-i să vină cu noi. Sunt oaspeții noștri, în seara aceasta.

Ei însoțiră atunci alaiul și ajunseră așa la un sărai ce nu se putea asemui ca fălnicie decât cu saraiul emirului drept-credincioșilor. Pe poarta saraiului erau săpate stihurile următoare:

În saraiul acesta în care Orișice oaspete-i binevenit, Timpul, cu strălucita lui culoare, Mari frumuseți a pus și-a risipit; Desăvârșita artelor splendoare L-a luminat și l-a împodobit; Iar dărnicia fără-asemănare A darnicului ei stăpân slăvit E-a sufletului dulce desfătare.

Intrară atunci într-o sală măreață, cu podeaua acoperită cu chilimuri de mătase galbenă, iar califul cel ciudat, așezându-se pe un jeț de aur, le îngădui tuturor celorlalți să se așeze împrejurul lui. Se întinse îndată masa pentru zaiafet; mâncară și-apoi se spălară pe mâini; pe urmă, după ce băuturile fură rânduite pe masă, băură pe săturate din aceeași cupă pe rând. Dar când veni rândul califului Harun Al-Rașid, acesta nu vroi să bea. Atunci califul cel ciudat se întoarse către Giafar și îl întrebă:

— Pentru ce nu vrea să bea prietenul tău? Giafar răspunse:

— De multă vreme, o, Măria Ta, el nu mai bea. Celălalt spuse:

— Atunci, să poruncesc să-i dea altceva.

Și numaidecât dete poruncă unui mameluc, care grăbi să aducă un borcan plin cu sorbet de mere și îl înfățișă lui Al-Rașid care, de data aceasta, primi și începu să bea cu multă poftă.

Când băutura își împlini rostul asupra minților lor, califul cel ciudat, ținând în mână o vergelușă de aur, bătu de trei ori cu vergelușă în masă, și numaidecât cele două canaturi ale unei uși mari se deschiseră în fundul sălii, lăsând să intre doi arapi ce purtau pe umerii lor un jeț de fildeș în care ședea o tânără roabă albă, cu fața ca soarele. Puseră jețul jos dinaintea stăpânului lor și pe urmă rămaseră în picioare în spatele lui, stând nemișcați. Atunci fata luă o lăută indienească, îi potrivi strunele și începu să cânte, pe rând, pe douăzeci și patru de ghiersuri felurite, cu o măiestrie ce răpea mințile ascultătorilor. Pe urmă se întoarse la ghiersul dintâi și cântă:

Cum poți tu, fără mine, și departe, Să mai trăiești, când inima-mi suspină De lipsa ta? Ah, grea soartă-i desparte Pe-ndrăgostiți, să plângă fără vină și-n pustiire lasă trista casă Ce răsuna de cânt și fericire.

Când auzi aceste versuri cântate, califul cel ciudat scoase un țipăt amarnic, își sfâșie frumoasa-i mantie înstelată cu diamante, și cămașa, și toate hainele de pe el, și căzu jos fără de simțire. Numaidecât mamelucii se repeziră și aruncară peste el o pătură de mătase, ci nu chiar atât de repede, încât califul Al-Rașid, Giafar și Massrur să nu aibă vreme să bage de seamă că trupul tânărului era tot învrâstat de urme de lovituri de vergi și de bice.

La vederea lor, califul îi spuse lui Giafar:

— Pe Allah! Ce păcat că tânărul acesta, atâta de frumos, poartă pe trup semne ce dovedesc limpede că avem de-a face cu cine știe ce tâlhar ori cu vreun ucigaș primejdios, scăpat din temniță!

Ci mamelucii îl și îmbrăcaseră pe stăpânul lor într-o altă mantie, mai frumoasă decât cea dintâi; și tânărul se așeză în jeț la locul său, de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat. Îi văzu atunci pe cei trei oaspeți ai săi cum își vorbeau în șoaptă și le spuse:

— Pentru ce vă arătați uimiți și ce tot șopotiți acolo?

Giafar răspunse:

— Tovarășul meu îmi spunea că a străbătut toate țările și a fost oaspete la mulți dregători și la mulți sultani, dar niciodată nu i-a fost dat să vadă pe cineva mai mărinimos decât gazda noastră de-acum. Se minuna văzând cum sfâșii un caftan care de bună seamă că prețuiește pe puțin zece mii de dinari. Și îmi procitea niște stihuri întru lauda ta.

În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și, sfioasă, tăcu.

Dar când fu cea de a trei sute nouăzeci și șasea noapte spuse:

Îmi procitea niște stihuri întru lauda ta:

În palma ta, măreața dărnicie Ziditu-și-a lăcaș cu temelie.

Iar dacă dărnicia, într-o zi, Deodată porțile și-ar zăvori, Ah, mâna ta, cum alta-n lume nu e, S-ar face cheie, ca să ne-o descuie.

Auzind stihurile, tânărul se arătă tare mulțumit și porunci să i se dea lui Giafar o mie de dinari și un caftan tot atât de frumos ca și caftanul pe care îl sfâșiase el, și se apucă iar să bea și să se veselească. Ci Al-Rașid, care nu-și putea găsi tihna de când văzuse urmele de lovituri de pe trupul tânărului, îi șopti lui Giafar:

— Cere-i să-ți lămurească pricina. Giafar răspunse:

— Mai bine-ar fi să mai avem oleacă de răbdare și să nu ne arătăm prea iscoditori.

Al-Rașid spuse:

— Pe capul meu și pe capul lui Abbas! Dacă nu-l întrebi numaidecât, o, Giafar, sufletul tău n-are să mai fie al tău, atunci când vom ajunge la sărai.

Or, tânărul, întorcându-se către ei, îi văzu șușotind și îi întrebă:

— Ce lucru așa de seamă aveți să vă spuneți, de tot șușotiți acolo tainic?

Giafar răspunse:

— Numai de bine! Califul cel ciudat grăi:

— Rogu-te, pentru numele lui Allah, să-mi spui ce șușotiți, fără a-mi ascunde nimic.

Giafar spuse:

— Tovarășul meu a băgat de seamă pe trupul tău, o, Măria Ta, niște urme de lovituri de vergi și de bice. Și a rămas uimit peste măsură. Și-ar dori fierbinte să afle de pe urma cărei întâmplări stăpânul nostru califul a suferit asemenea pedeapsă, atâta de puțin potrivită cu cinul și cu puterile sale.

La cuvintele acestea, tânărul zâmbi și spuse:

— Fie! Am să vă arăt, de vreme ce sunteți străini, care-i pricina. Și-apoi povestea mea este așa de uluitoare, că, de-ar fi scrisă cu acul în colțul dinlăuntru al ochiului, ar sluji de învățătură oricui ar cântări-o cu luare-aminte. Pe urmă spuse:

— Aflați, domniile voastre, că eu nu sunt nicidecum emirul drept-credincioșilor, ci sunt numai fiul starostelui giuvaiergiilor din Bagdad. Mă cheamă Mohammad-Ali. Taică-meu, când a murit, mi-a lăsat ca moștenire grămezi de aur, de argint, de mărgăritare, de rubine, de smaralde, de giuvaieruri și de podoabe de argintar; și mi-a mai lăsat, pe deasupra, case, pământuri, livezi, grădini, prăvălii și hambare; și m-a lăsat stăpân peste acest sărai și peste tot ce se află în el, robi și roabe, paznici și slugi, flăcăi și fete. Or, într-o zi, cum stam în prăvălia mea, între robii mei zoriți să-mi îndeplinească poruncile, văzui că se oprește la ușă și descalecă de pe un catâr împodobit cu fotaze o tânără însoțită de alte trei fete, frumoase tustrele ca niște lune. Intră în prăvălia mea și șezu jos, în vreme ce eu mă ridicai în cinstea ei; pe urmă întrebă:

— Tu ești, nu-i așa, Mohammad-Ali giuvaiergiul?

Eu răspunsei:

— Păi da, o, stăpâna mea, și sunt robul tău, gata să te asculte.

Ea îmi spuse:

— Ai cumva vreun giuvaier cu adevărat frumos, care-ar putea să-mi placă?

Eu îi spusei:

— O, stăpâna mea, am să aduc tot ce am mai frumos în prăvălia mea și am să-ți dau totul în mână. Dacă, din ceea ce am să aduc, s-o nimeri ceva care să-ți placă, nimenea nu s-ar socoti mai bucuros decât robul tău; iar dacă nimic nu ți-ar putea opri privirile, mi-aș plânge nenorocul de-a lungul vieții mele-ntregi.

Or, aveam în prăvălie o sută de gherdane scumpe, minunat lucrate, pe care mă grăbii să le aduc și să le înșir dinainte-i. Ea le încercă și le cercetă îndelung, unul câte unul, cu mai multă pricepere decât aș fi dovedit eu însumi în locul ei; pe urmă îmi spuse:

— Aș fi vrut ceva mai bun.

Mă gândii atunci la un gherdănaș pe care taică-meu îl cumpărase cândva, pe o sută de mii de dinari, și pe care îl păstram, închis singur într-o cutie de preț, ferit de orice privire. Mă ridicai și, domol, adusei cutia aceea, cu mare grijă, și o deschisei cu dichis dinaintea fetei spunându-i:

— Nu cred că acesta să aibă pereche la vreun domn ori la vreun sultan, la vreun om de rând ori la vreunul de seamă.

După ce aruncă o ocheadă repede spre gherdan, fata scoase un strigăt de bucurie și se minună:

— Uite ce mi-am tot dorit zadarnic toată viața. Pe urmă îmi spuse:

— Cât costă? Eu răspunsei:

— Prețul pe care l-a cumpărat răposatul taică-meu a fost de o sută de mii de dinari în cap. Dacă îți place, o, stăpână a mea, aș fi peste măsură de bucuros să ți-l dăruiesc pe degeaba.

Ea mă privi, zâmbi ușor și îmi spuse:

— La prețul pe care mi l-ai spus, adaugă cinci mii de dinari, ca dobândă la banii închiși în el, și gherdanul este al meu.

Eu răspunsei:

— O, stăpână a mea, și gherdanul și stăpânul lui sunt bunurile tale și se află în mâinile tale. Nu mai am nimic de adăugat.

Ea zâmbi iar și răspunse:

— Iar eu, de asemenea, am hotărât prețul. Adaug că, prin aceasta, sunt datornica ta ca mulțumire.

Și, spunând cuvintele acestea, se ridică sprintenă, sări cu mare ușurință pe catâr, fără ajutorul celor ce o urmau și, plecând, îmi spuse:

— O, stăpâne al meu, vrei să mă însoțești numaidecât spre a-mi aduce gherdanul și a veni la mine acasă să-ți primești banii? Crede-mă că, într-adevăr, ziua aceasta, datorită ție, este pentru mine ca laptele.

Nu vrusei să stărui mai mult, de teamă să n-o supăr, poruncii slugilor să închidă prăvălia, și o urmai pe fată, încetișor, până acasă la ea.

În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și tăcu sfioasă.

Dar când fu cea de a trei sute nouăzeci și șaptea noapte spuse:

O urmai pe fată, încetișor, până acasă la ea. Acolo, îi înmânai gherdanul, iar ea intră în iatacul ei, după ce mă rugă să iau loc pe lavița de la intrare și să aștept venirea zarafului ce trebuia să-mi plătească cei o sută de mii de dinari și dobânda lor.

Pe când stam așa pe lavița de la intrare, văzui că vine o slujnică tânără care îmi spuse:

— O, stăpâne al meu, binevoiește și intră în sala de intrare a casei, căci șederea la ușă nu este lucru potrivit cu un om de seama ta.

Mă ridicai atunci și intrai în sala de intrare unde mă așezai pe un scăunaș căptușit cu catifea verde, și așteptai așa o bucată de vreme. Atunci văzui că vine o slujnică tânără care îmi spuse:

— O, stăpâne al meu, te roagă stăpâna mea să poftești în sala de primire, unde dorește să te odihnești până ce are să sosească zaraful.

Nu pregetai să mă supun și o urmai pe fată în sala de primire. Nici nu mă așezai bine, că se și trase la o parte o perdea mare din fundul sălii și intrară patru roabe tinere care aduceau un jeț de aur pe care ședea tânăra lor stăpână, cu chipu-i ca luna și cu gherdanul cel frumos la gât.

Când îi văzui obrazul așa, fără iașmac, și descoperit întru totul, simții că mi se risipesc mințile și că bătăile inimii se întețesc. Ci ea le făcu semn roabelor să plece, veni la mine și îmi spuse:

— O, lumină a ochilor mei, oare orice om frumos trebuie să se poarte atâta de crud ca tine față de aceea care îl iubește?

Eu îi răspunsei:

— Întreaga frumusețe este în tine, iar ceea ce a mai rămas din ea, dacă a mai rămas ceva, a fost împărțit celorlalți oameni.

Ea îmi spuse:

— O, giuvaiergiule Mohammad-Ali, află că te iubesc și că nu m-am folosit de mijlocul de care m-am folosit decât spre a te ispiti să vii în casa mea!

Și, rostind aceste cuvinte, se plecă gingașă asupra mea și mă trase spre ea, sorbindu-mă cu ochii-i galeși. Atunci eu, tulburat cu totul, îi luai în mâinile mele capul, pe când ea îmi întorcea săruturile fără să se zgârcească, și mă strângea la pieptul ei, pe care îl simțeam ca de piatră, apăsat pe pieptul meu. Atunci pricepui că nu se cade să dau îndărăt și vrusei să fac ceea ce ținea de vrednicia mea să fac. Ci în clipita când tocmai dam să-mi împlinesc gândul, fata spuse:

— Ce vrei să faci, o, stăpâne al meu? Eu răspunsei:

— Să ascund ceea ce trebuie să ascund. Ea îmi spuse:

— Ia seama că la mine nu poți să ascunzi ceea ce vrei să ascunzi, căci ușa mea nu este deschisă. Ar trebui mai întâi să deschizi ușa. Or, află că sunt neprihănită. Și-apoi, de socoți cumva că ai de-a face cu vreo fată de rând ori cu cine știe ce lepădătură de prin Bagdad, schimbă-ți degrabă gândurile. Să știi, o, Mohammad-Ali, că, așa cum mă vezi, eu sunt sora marelui vizir Giafar; și sunt fiica lui Yahia ben-Khaled Al-Barmaki.[1]

Când auzii cuvintele acestea, o, stăpânii mei, deodată simții că înflăcărarea mea se potolește cu totul și înțelesei cât de urât fusese din parte-mi că ascultasem de îndemnurile-mi tainice și că vroisem să mi le sting cu ajutorul fetei. Ci tot îi spusei:

— Pe Allah! O, stăpână a mea, nu este vina mea că am vrut să mă folosesc de prilejul pe care mi l-ai dat. Că ai binevoit să te dovedești mărinimoasă față de mine și să-mi arăți calea către ușile deschise ale bunăvoinței tale!

Ea îmi răspunse:

— Nu ai pentru ce să te cerți, ba dimpotrivă! Și poți să ajungi acolo unde vrei să ajungi, dacă vrei, ci numai pe căile cele legiuite. Cu voia lui Allah, totul se poate împlini. Căci sunt stăpână pe faptele mele și nimeni nu are a mi le opri. Mă vrei tu, dar, ca soție legiuită?

Eu răspunsei:

— De bună seamă!

Numaidecât trimise să vină cadiul și martorii și le spuse:

— Iată-l pe Mohammad-Ali, fiul lui Ali, răposatul staroste. Mă cere în căsătorie și îmi aduce ca zestre gherdanul acesta pe care mi l-a dăruit. Eu primesc și mă supun.

Numaidecât fu scris senetul nostru de căsătorie și, odată încheiat, ne lăsară singuri. Roabele aduseră băuturi, cupe și lăute, și amândoi băurăm, până ce sufletele noastre începură să strălucească.

Ea luă atunci lăuta și cântă:

De trupul tău înalt, subțire, De mersul tău legănător, Ah, jur că sufăr, din iubire, Și despărțirile mă dor.

Stăpâne, fie-ți îndurare De-o inimă fără noroc, Ce arde pururea și moare Într-al iubirii tale foc.

De aur cupa-i ce-mi aprinde Al sufletului crunt pojar, Cu amintirea ta fierbinte În gândul meu întoarsă iar.

Cum floarea cea de mirt sclipește Într-un buchet de trandafiri, Așa mereu îmi strălucește Iubirea ta între iubiri.

Când sfârși de cântat, luai și eu la rându-mi lăuta și, după ce dovedii că știam să scot din ea sunete și mai frumoase, spusei aceste versuri ale poetului, acompaniindu-mă în surdină:

Minunea mea! Pe chipu-ți vrăjitor Potrivniciile se-ngemănează: E și răcoarea apei de izvor, Și flacăra cu purpuria-i rază.

Iar inimii ce-mi tremură de dor Răcoare-i ești, și foc ce arde-n pară. Ah, sufletului meu tremurător, Ce dulce-i ești mereu, și ce amară?

După ce isprăvirăm de cântat, văzurăm că era vremea să ne gândim la culcare. O ridicai în brațe și o întinsei pe crivatul pe care ni-l așternuseră roabele.

În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și tăcu sfioasă.

Dar când fu cea de a trei sute nouăzeci și opta noapte spuse:

O întinsei pe crivatul pe care ni-l așternuseră roabele.

Atunci, după ce o dezbrăcai, putui să mă încredințez că era ca un mărgăritar neprihănit. Mă bucurai tare mult și, pe deasupra, vă pot mărturisi că, până dimineața, o ținui lipită de mine, ca pe un porumbel ținut în mână cu aripile strânse.

Or, nu numai o noapte petrecui așa, ci o lună întreagă, fără contenire. Și-mi uitai și de treburi, și de prăvălie, și de bunurile toate, până ce într-o zi, și anume în cea dintâi zi din cea de a doua lună, îmi spuse:

— Sunt nevoită să lipsesc câteva ceasuri, numai atâta cât să mă duc la hammam și să mă întorc. Tu, te rog fierbinte, să nu te dai jos din pat și să mă aștepți așa până mă întorc. Și am să mă întorc de la hammam la tine cu totul fragedă, și ușoară, și înmiresmată!

Pe urmă, ca să fie și mai încredințată de îndeplinirea acelei porunci, mă puse să jur că n-am să mă mișc din pat. Apoi, însoțită de două roabe care duceau ștergarele și legăturile cu haine, plecă la hammam.

Or, o, stăpânii mei, nici nu ieșise ea bine din casă, când văzui că ușa se deschide și intră peste mine o femeie bătrână, care îmi spuse, după salamalecurile de cuviință:

— O, stăpâne Mohammad, soția emirului drept-credincioșilor, Sett Zobeida, mă trimite la tine ca să te rog să mergi la sărai, unde dorește să te vadă și te așteaptă; căci i s-a povestit cu vorbe de mare laudă despre purtările tale alese, despre buna ta creștere și despre glasul tău frumos, încât s-a simțit tare dornică să te cunoască.

Eu răspunsei:

— Pe Allah! O, mătușă, Sett Zobeida îmi face mare cinste poftindu-mă să-i fiu oaspete; însă nu pot să părăsesc casa înainte de a se întoarce soția mea, care s-a dus la hammam.

Bătrâna îmi spuse:

— Copilul meu, te sfătuiesc, spre binele tău, să nu zăbovești o clipă a merge acolo unde ești așteptat, de nu vrei ca Sett Zobeida să-ți fie dușmană! Căci, poate că nu știi, neprietenia stăpânei Sett Zobeida este tare primejdioasă. Ridică-te, dar, și du-te la ea. Pe urmă, n-ai decât să te întorci acasă cât mai grabnic.

Cuvintele acestea mă hotărâră să mă duc, în ciuda jurământului ce-i făcusem soției mele, și o urmai pe bătrâna care mergea înaintea mea, și mă duse la sărai, unde intrai fără de nici o supărare.

Când mă văzu, Sett Zobeida îmi zâmbi, mă chemă lângă ea și îmi spuse:

— O, lumină a ochilor! Tu ești mult iubitul surorii vizirului Giafar?

Eu răspunsei:

— Sunt robul și sluga ta!

Ea îmi spuse:

— Într-adevăr, cei ce mi-au zugrăvit purtările tale fermecătoare și felul tău ales de a vorbi nu ți-au înflorit harurile. Doream să te văd și să te cunosc, ca să judec cu ochii mei alegerea și gustul surorii lui Giafar. Acuma-s mulțumită. Ci m-ai face să mă simt peste măsură de bucuroasă de-ai binevoi să-mi dai prilejul a-ți auzi glasul, cântându-mi ceva.

Eu răspunsei:

— Cu bucurie și cu cinste!

Și luai o lăută pe care mi-o aduse o roabă, și, după ce îi potrivii strunele, începui încetișor și cântai două, trei strofe despre dragostea împărtășită.

Când contenii din cântat, Sett Zobeida îmi spuse:

— Allah împlinească-și harul făcându-te și mai desăvârșit, o, tinere încântător! Îți mulțumesc că ai venit să mă vezi. Acuma, grăbește și te-ntoarce acasă înainte de sosirea soției tale, ca nu cumva să-și închipuie că vreau să te răpesc de la inima ei.

Eu atunci sărutai pământul dinaintea ei și ieșii din sărai, tot pe poarta pe unde intrasem.

Când ajunsei acasă, o găsii pe soția mea, sosită înainte-mi, culcată în pat. Dormea, și nu făcu nici o mișcare de trezire. Mă culcai atunci la picioarele ei și, binișor, începui s-o mângâi pe picioare. Ci deodată ea deschise ochii și îmi dete mânioasă o lovitură de picior drept în coastă, rostogolindu-mă jos din pat, și îmi strigă:

— O, înșelătorule! O, hainule! Ți-ai călcat jurământul și te-ai dus la Sett Zobeida. Pe Allah! De nu mi-ar fi teamă să n-ajung de ocară și să-mi afle lumea necazurile, m-aș duce chiar în clipa aceasta la Sett Zobeida, să-i arăt eu cât costă a-i deda la dezmăț pe soții altor femei. Ci, până una alta, ai să plătești tu și pentru ea și pentru tine.

Și bătu din palme și strigă:

— Ya Sauab!

Numaidecât se ivi căpetenia hadâmbilor ei, un arap care mereu mă privise ponciș, și soția mea îi spuse:

— Taie-i pe dată gâtul înșelătorului, mincinosului și hainului!

Arapul își fulgeră pe dată sabia, reteză un colț din poala mantiei lui și mă legă la ochi cu fâșia de pânză pe care o dobândise astfel. Pe urmă îmi zise:

— Fă-ți mărturisirea de credință! Și se pregătea să-mi taie gâtul.

În acea clipă însă, intrară toate roabele, față de care totdeauna mă purtasem darnic, și mari și mici, și tinere și bătrâne.

În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și, sfioasă, tăcu.

Dar când fu cea de a trei sute nouăzeci și noua noapte spuse:

Și mari și mici, și tinere și bătrâne, și spuseră:

— O, stăpână a noastră, te rugăm fierbinte să-l ierți, din pricină că n-a știut ce grea greșeală săvârșește. Nu știa că nimica nu te putea supăra mai tare decât să se ducă la Sett Zobeida, dușmanca ta. El habar n-avea de vrăjmășia dintre voi două. Iartă-l, o, stăpână a noastră!

Ea răspunse:

— Fie! Binevoiesc să-i iert viața, însă doresc să-i las o amintire de neșters a greșelii lui!

Și îi făcu semn lui Sauab să lase sabia și să ia vergile. Și arapul luă numaidecât o vargă, cumplit de mlădioasă, și începu să-mi care la lovituri în locurile cele mai simțitoare ale trupului meu. După care luă gârbaciul și îmi trase cinci sute de plesnituri, alduite crunt pe părțile mele cele mai gingașe și pe coaste. Asta vă lămurește, domniile voastre, ce-i cu dungile pe care le-ați putut băga de seamă adineaori pe trupul meu.

După ce fusei pedepsit așa, soția mea porunci să fiu luat de acolo și aruncat în drum, ca o găleată cu lături.

Eu, atunci, mă adunai de pe jos cum putui și mă târâi până la casa mea, însângerat tot, și, cum ajunsei în odaia mea, pe care o părăsisem de-atâta vreme, căzui leșinat, cât eram de lung.

Când, după lung timp, îmi venii în simțiri din leșin, trimesei după un vraci cu mână ușoară, priceput la îngrijirea vătămăturilor, care îmi unse cu grijă rănile și, cu ajutorul balsamurilor și al alifiilor, izbuti să mă tămăduiască. Ci tot șezui să zac neputincios, vreme de două luni; iar când ajunsei în stare să pot ieși, mă dusei mai întâi la hammam; și, după ce mă spălai, plecai la prăvălie. Acolo, vândui degrabă la mezat tot ce aveam mai de preț, dobândii tot ce se putea dobândi și, cu suma adunată, cumpărai patru sute de mameluci tineri pe care îi îmbrăcai strălucit, și corabia pe care m-ați văzut în noaptea aceasta însoțit de ei. Dintre ei, l-am ales pe unul ce seamănă cu Giafar, ca să mi-l pun ca tovarăș de-a dreapta, și un altul ca să-i dau slujba de gealat, după pilda emirului drept-credincioșilor. Și, gândind să uit de suferințele mele, mă îmbrăcai și eu în haine ca ale califului și luai obiceiul de a mă plimba în fiecare noapte pe apele Tigrului, în corabia mea, înconjurat de lumini, și de cântece, și de zvon de lăute.

Și-așa îmi petrec viața, de un an încoace, făcându-mi nălucirea nebună că sunt califul, încercând să-mi alung din minte amarul care a pus stăpânire pe mine din ziua când soția mea m-a osândit atâta de crunt, ca să-și mulțumească vrăjmășia pe care și Sett Zobeida și ea o nutresc una față de cealaltă! Și numai eu, neștiutor de nimica, am îndurat urmările acelei vrajbe muierești. Or, aceasta-i jalnica mea poveste, o, stăpânii mei! Și nu mai am decât să vă mulțumesc că ați binevoit să veniți cu noi ca să ne petrecem noaptea prietenește.

După ce ascultă această istorisire, califul Harun Al-Rașid strigă:

— Mărire lui Allah, carele a lăsat ca fiecare lucru să aibă o pricină!

Pe urmă se ridică și-i ceru îngăduință tânărului să plece dimpreună cu tovarășii săi. Tânărul le îngădui. Și Al-Rașid plecă de acolo și se întoarse la sărai, chibzuind cum să îndrepte nedreptatea săvârșită de cele două femei față de acel tânăr. Iar Giafar, din parte-i, se amăra de ciudă că sora lui fusese pricina unei întâmplări ca aceea, care avea să fie aflată de tot saraiul.

A doua zi, califul, împodobit cu toate însemnele puterii sale, stând între emirii și dregătorii lui, spuse către Giafar:

— Să fie adus la mine tânărul care ne-a găzduit noaptea trecută!

Și Giafar ieși numaidecât, ca să se întoarcă degrabă cu tânărul ce sărută pământul dinaintea califului și, după salamalecul de cuviință, îi spuse o laudă în versuri. Al-Rașid, mulțumit, îl chemă lângă el, îl pofti să șadă și îi spuse:

— O, Mohammad-Ali, am trimis după tine ca să aud din gura ta istorisirea pe care ai povestit-o ieri celor trei negustori. Întrucât este minunată și plină de învățăminte folositoare.

Tânărul, tulburat cu totul, spuse:

— N-aș putea grăi, o, emire al drept-credincioșilor, înainte ca tu să-mi dai năframa ocrotirii.

Califul îi aruncă numaidecât năframa, ca semn de ocrotire, și tânărul își istorisi încă o dată povestea, fără a ocoli nici un amănunt. Când sfârși, Al-Rașid îi spuse:

— Și-acum, ți-ar plăcea s-o vezi pe soția ta îndărăt la tine, în ciuda greșelilor ce le-a săvârșit împotriva ta?

El răspunse:

— Orice mi-ar veni din mâna califului ar fi binevenit; căci degetele stăpânului nostru sunt cheile binefacerii, iar faptele lui sunt salbe scumpe, bune de purtat ca podoabă la gât.

Atunci califul spuse către Giafar:

— Adu-o la mine, o, Giafar, pe sora ta, fiica emirului Yahia!

Și Giafar o aduse numaidecât pe soră-sa; iar califul o întrebă:

— Spune-mi, o, fiică a credinciosului nostru Yahia! Îl cunoști pe acest tânăr?

Ea răspunse:

— O, emire al drept-credincioșilor, de când au căpătat femeile învățul să cunoască bărbați?

Al-Rașid zâmbi și spuse:

— Ei bine! Am să-ți spun numele lui. Se numește Mohammad-Ali, fiul răposatului staroste al giuvaiergiilor. Tot ceea ce s-a petrecut s-a petrecut, și acuma vreau să ți-l dau ca soț.

Ea răspunse:

— Darul stăpânului nostru este ca viața și ca ochii noștri.

Califul porunci numaidecât să vină cadiul și martorii și-i puse să scrie, cum cere pravila, senetul de căsătorie ce-i lega de data aceasta pe cei doi tineri într-un chip neclătinat, spre bucuria lor, care fu desăvârșită. Și hotărî să-l oprească în preajma lui pe Mohammad-Ali, spre a și-l face prieten de taină până la sfârșitul zilelor lui.

Așa știa să-și petreacă Al-Rașid ceasurile de huzur, împerechind ceea ce era desperecheat și fericindu-i pe cei pe care soarta îi oropsise.

— Ci să nu cumva să socoti, o, norocitule sultan, spuse mai departe Șeherezada, că povestea aceasta, pe care nu ți-am istorisit-o decât anume ca să aduc o schimbare față de snoavele cele scurte de mai înainte, s-ar putea asemui cât de cât cu Povestea preafrumoasei Floare-de-Trandafir și a lui Desfătul-Lumii!

Iar Șeherezada îi spuse sultanului Șahriar: