POVESTEA VRĂJITOREASCĂ A CALULUI DE ABANOS

Mi s-a povestit, o, norocitule sultan, că a fost odată, în vechimea vremilor și în trecutul veacurilor și al vârstelor, un împărat dintre împărații persani, foarte mare și foarte puternic, numit Sabur, care de bună seamă că era împăratul cel mai bogat în comori de toate felurile și cel mai dăruit cu minte și cu înțelepciune. Și mai era și plin de mărinimie și de bunăvoință, iar mâna lui era deschisă pururi fără de osteneală și niciodată nu-i alunga pe cei care îi cereau ajutor. Știa să dea găzduire deplină celor ce nu-i cereau decât un adăpost, și să îmbărbăteze la necaz inimile zdrobite, cu vorbele și cu purtările lui pline de dulceață și de bunătate. Era blând și milos față de cei săraci; iar străinii niciodată nu vedeau închizându-se porțile palatului său la strigarea lor. Cât despre asupritori, aceștia nu aflau nici îndurare, nici îngăduință dinaintea asprei lui judecăți. Și așa era el, într-adevăr.

Or, împăratul Sabur avea trei fete, care erau ca trei lune frumoase pe un cer plin de slavă, sau ca trei flori strălucind minunate într-o grădină bine îngrijită. Și mai avea și un fecior, care era luna însăși și pe care îl chema Kamaralakmar.[9] În fiecare an, împăratul orânduia pentru supușii săi două ospețe mari – cel dintâi, al lui Nuruz, la începutul primăverii, iar cel de al doilea, al lui Mihrgan, toamna; și, cu aceste două prilejuri, poruncea să se deschidă porțile peste tot la saraiul său, împărțea daruri, trimitea pristavii să strige hotărârile de iertare a celor osândiți, căftănea dregători și îi înălța în slujbe pe oșteni și pe musaipi. Așa încât din toate părțile nemărginitei lui împărății alergau gloatele să dea cinstire împăratului lor și să-l bucure, în cele două zile de sărbătoare, aducându-i peșcheșuri de toate felurile, și robi și hadâmbi în dar.

Or, la una dintre acele sărbători, ce se nimerise chiar Sărbătoarea de Primăvară, împăratul, care la toate harurile ce le avea mai adăuga și dragostea de știință, de geometrie și de astronomie, sta în jețul lui împărătesc, când văzu că vin dinainte-i trei învățați, oameni tare iscusiți în felurite ramuri ale cunoștințelor celor mai tainice și ale meșteșugurilor celor mai dibace, pricepuți la întocmirea a tot soiul de închipuiri, cu o desăvârșire ce uluia mințile și nelăsând necercetată niciuna din tainele care de obicei scapă priceperii omenești. Iar acei trei învățați sosiseră în cetatea împărătească din trei meleaguri osebite și fiecare vorbea altă limbă; cel dintâi era din țara Indului, cel de al doilea era rum, iar cel de al treilea era ajami de la hotarele cele mai îndepărtate ale Persiei.

Cel dintâi, învățatul de la Ind, se apropie de scaunul împărătesc, se temeni dinaintea împăratului, sărută pământul dintre mâinile lui și, după ce îi ură bucurie și noroc în acea zi de sărbătoare, îi întinse un dar cu adevărat împărătesc: un om de aur, învrâstat cu geme și cu nestemate de mare preț, ținând în mână o goarnă de aur. Și împăratul Sabur îi spuse:

— O, învățatule, la ce folosește această plăsmuire? El răspunse:

— O, doamne al meu, folosința acestui om de aur ține de o însușire a lui uluitoare! Dacă ai să-l așezi la poarta cetății, are să-ți fie un străjer fără de pereche; căci dacă vreun vrăjmaș ar răzbi spre cetate, el l-ar ghici de departe și, suflând în trâmbița îndreptată către acel vrăjmaș, l-ar țintui locului și l-ar face să cadă mort de spaimă!

Și împăratul, la cuvintele acestea, tare se mai minună și spuse:

— Pe Allah, o, învățatule, dacă adevăr grăiești, îți făgăduiesc că tot ceea ce râvnești și dorești are să ți se împlinească!

Atunci se apropie învățatul rum, care sărută pământul dintre mâinile împăratului și îi întinse în dar o tipsie mare de argint, în mijlocul căreia se afla un păun de aur înconjurat de douăzeci și patru de păunițe tot de aur. Și împăratul Sabur privi cu uimire și, înturnându-se către rum, îi spuse:

— O, învățatule, la ce sunt de folos acest păun și aceste păunițe?

El răspunse:

— O, stăpâne al meu, ori de câte ori se scurge un ceas de vreme din zori ori din noapte, păunul lovește o dată cu ciocul în una dintre cele douăzeci și patru de păunițe și o calcă, bătând din aripi, și tot așa mai departe până ce calcă toate păunițele, arătând în felul acesta câte ceasuri au trecut; pe urmă, când o lună întreagă s-a scurs astfel, el deschide gura și din fundul gâtlejului său se ivește cornul lunii noi.

Și împăratul, minunându-se, strigă:

— Pe Allah, de grăiești adevărat, toate dorurile ți se vor împlini!

Cel de al treilea care se apropie fu învățatul din Persia. Sărută pământul dintre mâinile împăratului și, după preamăririle și urările de cuviință, îi dărui un cal făcut din cel mai negru și mai ales soi de lemn de abanos, încrustat cu aur și cu nestemate și împodobit minunat cu o șa, și cu un frâu, și cu niște scări cum nu se mai văd decât la caii de sultani. Și acel cal cu strălucire de abanos era întru totul ca un frate al cailor furtunii. Așa încât împăratul Sabur rămase minunat peste poate și uluit de frumusețea și de desăvârșirile calului; pe urmă spuse:

— Și care sunt însușirile acestui cal de abanos?

Persanul răspunse:

— O, doamne al meu, însușirile pe care le are calul acesta sunt uluitoare, și anume că, atunci când e încălecat de cineva, el pornește iute ca fulgerul cu călărețul său prin văzduhuri și îl duce peste tot unde vrea acela să-l îndrepte, străbătând într-o zi depărtări pentru care unui cal ca toți caii i-ar trebui un an ca să le străbată!

Împăratul, năuc de uimire față de aceste trei lucruri năucitoare ce i se arătau unul după altul în aceeași zi, se înturnă către persan și îi spuse:

— Pe Allah cel Atotputernic (preamărit fie El!), carele a zămislit toate făpturile și le-a dat ce să mănânce și ce să bea, dacă adevărul vorbelor tale mi se va dovedi, îți făgăduiesc împlinirea tuturor poftelor tale, și până și a celei mai mici dorințe ce-ai avea!

După care împăratul porunci să se pună la încercare de către cei trei învățați vreme de trei zile feluritele însușiri ale celor trei daruri și să îndeplinească feluritele mișcări. Și într-astfel omul de aur suflă în trâmbița lui de aur, păunul de aur ciocăni și călcă pe rând cele douăzeci și patru de păunițe de aur ale lui, iar învățatul din Persia.

În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și, sfioasă, tăcu.

Dar când fu cea de a patru sute șaisprezecea noapte spuse:

Iar învățatul din Persia încalecă pe calul de abanos, îl puse să se ridice în văzduh și să străbată o mare depărtare, cu o iuțeală fără de asemuire, pentru ca, după ce făcu un ocol larg, să coboare iar încetișor pe locul de unde plecase.

Văzând toate astea, împăratul Sabur fu mai întâi năucit, pe urmă fu cuprins de un tremur de era gata-gata să-și dea duhul de bucurie. Atunci le spuse învățaților:

— O, străluciților învățați, acuma mi s-a dovedit adevărul vorbelor voastre și este rândul meu să-mi îndeplinesc făgăduiala. Cereți-mi așadar tot ce doriți, și vi se va da numaidecât!

Atunci cei trei învățați răspunseră:

— De vreme ce împăratul stăpânul nostru este mulțumit de noi și de darurile noastre, și ne lasă pe noi să hotărâm ce să-i cerem, îl rugăm să ne dea de soții pe cele trei fete ale sale, căci dorim cu tărie să fim ginerii săi! Și acesta-i un lucru ce n-are cum tulbura întru nimic liniștea împărăției! Oricum, împărații nu-și întorc niciodată făgăduielile!

Împăratul răspunse:

— Vă îndeplinesc dorința numaidecât.

Și pe dată porunci să vină cadiul și martorii ca să întocmească senetele de căsătorie ale celor trei fete ale sale cu cei trei învățați. Și gata!

Or, iată că, estimp, cele trei fete ale împăratului se aflau chiar după perdeaua de la sala aceea și auziseră totul. Iar cea mai mică dintre cele trei surori începu să-l măsoare cu luare-aminte pe învățatul ce urma să-i fie menit ca soț, și iată! Acesta era un moșneag tare bătrân, în vârstă de pe puțin o sută de ani, de nu cumva și mai mult, cu o rariște de păr încărunțit de vreme, pe un cap ce se bâțâia, cu sprâncenele tocate de chelbie, cu urechile pleoștite și sfarogite, cu barba și cu mustățile cănite și fără de viață, cu ochii roșii și ceacâri, privindu-se ponciș, cu fălcile scofâlcite, galbene și ciuruite de găuri, cu un nas mare cât o vânătă neagră, cu obrajii scorojiți ca fota unui ciubotar, cu dinții ieșiți din gură ca niște colți de mistreț, și cu niște buze ce spânzurau și se liopcăneau ca boașele unui cămiloi; cu o vorbă, moșneagul acela era înfricoșător, de o sluțenie întocmită din scârnuri hâde care făceau din el, fără de nici o îndoială, făptura cea mai pocită de pe vremile lui și cea mai de speriat din acele timpuri, căci cum de n-ar fi și fost așa, cu toate acele snamenii ale lui și, pe deasupra, și cu niște gingii fără măsele și dăruite cu niște colți de dinți câinești, care-l făceau să se asemuie cu efriții ce-i sperie pe plozi prin casele pustii și fac să țipe de spaimă găinile din coteț. Și gata!

Și tocmai că domnița, cea mai mică dintre cele trei fete ale împăratului, era cea mai frumoasă și cea mai gingașă fecioară a vremurilor acelea, mai subțire decât cea mai subțire gazelă, mai dulce și mai aburoasă decât cel mai molcom zefir, și mai strălucitoare decât luna în plinătatea ei; așa încât era anume făcută pentru zbenguielile dragostei; când se mișca ea, ramul cel mlădiu sta năuc de legănările-i unduite; când umbla ea, căprioara cea sprintenă sta înmărmurită de mersu-i zburatic; și, fără de tăgadă, le întrecea cu mult pe surorile ei în frumusețe, în strălucire, în farmece și în haruri. Și-așa era ea, într-adevăr.

Așa că, atunci când îl văzu pe învățatul căruia urma să-i fie menită, fugi în odaia ei și acolo se prăbuși cu fața la pământ sfâșiindu-și hainele, zgâriindu-și obrajii și suspinând și jelindu-se.

Pe când se afla ea în starea aceea, fratele ei, crăișorul Kamaralakmar, care o iubea și o prețuia mai mult decât pe celelalte surori ale sale, tocmai se întorsese de la o vânătoare și, auzind-o pe sora lui cum se jelea și plângea, intră în odaia ei și o întrebă:

— Ce ai? Ce-ai pățit? Spune-mi degrabă și nu-mi tăinui nimic!

Ea atunci se bătu în piept și țipă:

— O, singurul meu frate, o, dragule, n-am să-ți tăinuiesc nimic. Află că și de-ar fi ca palatul să se mistuiască dinaintea tătâne-tău, eu tot sunt gata să mă duc; iar dacă tatăl tău are să săvârșească lucruri atât de silnice, eu n-am să șovăiesc a-l părăsi și a fugi de-aici, fără să cer de la el nici măcar merinde de drum; căci va avea grijă de mine Allah!

La vorbele acestea, crăișorul Kamaralakmar îi zise:

— Ci spune-mi odată ce va să zică asemenea vorbe ce-ți sugrumă pieptul și-ți tulbură sufletul?

Tânăra domniță răspunse:

— O, singurul meu frate, o, dragule, află că tatăl meu m-a făgăduit de soție unui învățat bătrân, o znamie de mag care i-a adus în dar un cal făcut din lemn de abanos, și de bună seamă că i-o fi făcut și vreun farmec cu vrăjitoriile lui și l-o fi amăgit cu vicleșugurile și cu fățărniciile lui! Ci eu sunt pe deplin hotărâtă ca, decât să mă dărui pocitaniei de moșneag, mai degrabă să nu mai fiu pe lumea asta!

Frate-său atunci se puse s-o potolească și s-o împace, mângâind-o și alintând-o, pe urmă se grăbi să se ducă la tatăl său, împăratul, și să-i spună:

— Ce-i cu vrăjitorul căruia i-ai făgăduit-o de soție pe sora mea cea mică? Și ce-i cu darul pe care ți l-a adus ca să te hotărască astfel s-o faci pe sora mea să moară de mâhnire? Asta nu-i drept și nu se poate întâmpla așa!

Or, persanul nu era prea departe de acolo și auzi acele vorbe spuse de fiul împăratului, și tare se mai mânie și tare se mai simți umilit. Ci împăratul răspunse:

În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și, sfioasă, tăcu.

Dar când fu cea de a patru sute șaptesprezecea noapte spuse:

Ci împăratul răspunse:

— O, Kamaralakmar, fiul meu, dacă ai ști ce cal mi-a dăruit învățatul, n-ai mai fi atât de tulburat și de nedumerit.

Și ieși cu fiul său în curtea cea mare a palatului și le porunci robilor să aducă numaidecât calul. Și robii împliniră porunca.

Când văzu calul, tânărul crăișor îl găsi tare frumos și rămase ca vrăjit. Pe urmă, cum era călăreț pătimaș, sări sprinten pe el și îl îmboldi vârtos în coaste cu pintenii, punându-și picioarele în scări. Da calul nici nu se clinti. Atunci împăratul îi zise învățatului:

— Hai oleacă să vezi de ce nu se mișcă! Și ajută-l pe fiu-meu, care la rându-i nici el nu are să pregete a te ajuta să-ți împlinești dorurile!

Or, zăcaș pe coconul împărătesc din pricina împotrivirii la măritișul soră-sii, persianul se apropie de flăcăiașul călare și îi spuse:

— Caută pe oblâncul șeii cuiul de aur de acolo din dreapta. Acela este cuiul pentru înălțare. Nu ai decât să-l răsucești!

Atunci crăișorul răsuci cuiul pentru înălțare și iacătă! Calul îl ridică pe dată în văzduhuri cu o iuțeală de pasăre, și atâta de sus, încât împăratul și toți cei de față îl pierdură din vedere într-o clipită.

Când văzu că fiul său pierise așa și nici după ceasuri în șir de adăstare nu se mai întoarce, împăratul Sabur se mohorî și se tulbură de-a binelea și îi spuse persianului:

— O, învățatule, cum avem să facem acum ca să se întoarcă?

Acela îi răspunse:

— O, stăpâne al meu, eu nu mai pot nimic; iar tu nu ai să-l mai vezi pe fiul tău decât la Ziua de Apoi! Că în loc să-mi dea răgaz să-l învăț în ce fel să se slujească de cuiul din stânga, care este cuiul pentru coborâre, el nu a vrut să asculte decât de înfumurarea și de nechibzuința din capul lui și l-a făcut pe cal să-și ia zborul!

Când împăratul Sabur auzi vorbele acestea ale învățatului, fu năpădit de o mânie mare și, turbând până peste marginile turbării, porunci robilor să-l ciomăgească și să-l arunce apoi în temnița cea mai neagră, pe când el însuși își zvârli coroana de pe cap, se izbi amarnic peste față și își smulse barba. După care se afundă în palatul lui, porunci să se închidă toate ușile și se porni să ofteze, să geamă și să se jelească, și el, și soția lui, și cele trei fete, și slugile, și toți cei ce locuiau în palat, precum și cei din cetate. Și așa se preschimbă bucuria lor în jale, și fericirea lor în tristețe și în deznădejde. Și-atâta cu ei!

Cât despre crăișor, calul se tot suia cu el în văzduhuri fără a se opri, până ce fu mai să ajungă la soare. Atunci flăcăul pricepu spre ce primejdie zbura și ce moarte năprasnică îl aștepta în acele zariști ale slăvilor; și fu cuprins de o mare îngrijorare și se căi amarnic că încălecase pe cal, și cugetă în sinea lui: „E neîndoielnic că gândul învățatului a fost să mă piardă, din pricina surorii mele celei mai mici! Acuma ce-i de făcut? Nu este tărie și putere decât întru Allah Atotputernicul! Iată-mă pierdut fără scăpare!” Pe urmă își zise: „Dar cine știe de n-o mai fi cumva și un al doilea cui, care să fie cel pentru coborâre, așa cum celălalt este pentru urcare?” Și fiind el dăruit cu iscusință, cu pricepere și cu minte, începu să pipăie pe toate laturile calului și, până la urmă, găsi un cuișor mic-mititel, nu mai mare decât un vârf de ac, pe latura stângă a șeii, și își zise: „Altul nu văd!” Atunci apăsă pe acel cuișor, și îndată urcarea se domoli încet-încet și calul se opri o clipită în slăvi, pentru ca numaidecât după aceea să înceapă a coborî tot atâta de iute, încetinind apoi, puțin câte puțin, pe măsură ce se apropia de fața pământului; și, până la urmă, atinse pământul fără nici un fel de zguduială! Și fără necaz, în vreme ce călărețul său începea să răsufle în voie și să se liniștească în ceea ce privea viața lui.

Odată ce pricepu cum se mânuiește calul, tânărul cocon Kamaralakmar tare se mai bucură de cele ce aflase și îi mulțumi lui Allah cel Preaînalt care se îndurase a-l mântui de la o moarte neîndoielnică. După care, mânuind cu dibăcie cuiele, și slujindu-se de frâu, fie la stânga, fie la dreapta, începu să-l facă pe cal să meargă înainte, îndărăt, în sus, în jos, peste tot pe unde voia, când cu iuțeala fulgerului, când în mers domol, până ce ajunse stăpân de-a binelea pe feluritele lui mișcări. Atunci îl făcu să se urce la o înălțime oarecare și îl îndreptă spre zare cu o iuțeală nu prea mare, așa fel ca să se poată bucura în voie de priveliștea frumoasă ce se desfășura la picioarele sale, pe pământ. Și în felul acesta putu să privească după plac minunățiile pământului și ale mărilor, și să se uimească de priveliștea ținuturilor și a cetăților pe care niciodată nu le mai văzuse și nu le mai cunoscuse, de când era el pe lume.

Or, printre cetățile ce se așterneau astfel dedesubtul lui, zări o cetate cu case și clădiri rânduite desfătător, în mijlocul unui meleag zâmbitor, acoperit de plante vrăjitoare, străbătut de nenumărate ape curgătoare, și îmbelșugat cu pajiști prin care se hârjoneau în tihnă gazelele cele sprintene.

În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și, sfioasă, tăcu.

Dar când fu cea de a patru sute optsprezecea noapte spuse:

Prin care se hârjoneau în tihnă gazelele cele sprintene. Cum din firea sa îi plăcea să se veselească și să privească, tânărul Kamaralakmar își zise: „Trebuie să aflu numele acestei cetăți și în ce părți de lume e așezată!” Și începu să se rotească prin văzduh de jur împrejurul cetății, oprindu-se deasupra locurilor mai frumoase.

Estimp, ziua se apropia de amurg și soarele în zare ajunsese la capătul crugului său; și flăcăul gândi: „Pe Allah! De bună seamă că n-am să găsesc un loc mai bun unde să-mi petrec noaptea decât cetatea aceasta! Așa că am să mân aici, iar mâine, în revărsat de zori, am să pornesc iar la drum către împărăția mea, ca să mă întorc la părinții și la prietenii mei. Și-am să-i povestesc atunci tatălui meu tot ce mi s-a întâmplat și tot ceea ce ochii mei au văzut!” Și își aruncă privirile roată împrejur, ca să aleagă un loc unde să-și petreacă noaptea în tihnă și fără tulburare, și unde să-și pună calul la adăpost, și până la urmă se hotărî să poposească pe un palat înalt, așezat în mijlocul cetății, mărginit de turnuri zimțuite și păzit de patruzeci de robi negri îmbrăcați în tunici de zale și înarmați cu lănci, cu spade, cu arcuri și cu săgeți. Își zise, dar: „Iacătă un loc minunat!” și, apăsând pe cuiul de coborâre, își îndreptă într-acolo calul care, ca o pasăre ostenită, se lăsă ușurel pe terasa palatului. Atunci domnișorul zise: „Slavă lui Allah!” și descălecă. Pe urmă începu să se învârtească împrejurul calului și să-l cerceteze, zicând: „Pe Allah, acela care ți-a dat un chip atât de desăvârșit e om tare iscusit și-i cel mai dibaci meșter. Așa că, dacă cel Preaînalt mi-o zăbovi sorocul vieții și m-o strânge iar la un loc cu tatăl meu și cu ai mei, n-am să preget a-l copleși pe învățatul acela cu dărniciile mele și a-l face să se bucure de mărinimia mea!”

Ci noaptea se și pogorâse, iar crăișorul tot mai zăbovea pe terasă, așteptând ca palatul să adoarmă cu totul. Pe urmă, chinuit cum era de foame și de sete, de vreme ce de când plecase nu mai mâncase și nu mai băuse nimic, își zise: „Un palat ca acesta nu poate fi lipsit de-ale gurii, neîndoielnic!” Lăsă, așadar, calul pe terasă și, hotărât să găsească ceva de mâncare, se îndreptă către scara palatului și coborî treptele până jos. Și se trezi deodată într-o curte largă, podită cu marmură albă și cu alabastru străveziu ce răsfrângea în noapte lumina lunii. Și se minună de frumusețea palatului și de înfățișarea lui; ci degeaba se tot uită el mult și bine la dreapta și la stânga, că nu văzu nici un suflet viu și nu auzi nici o șoaptă de om; și se simți tare tulburat și tare nedumerit, și nu știa ce să mai facă. Ci până la urmă se hotărî, gândind: „N-am nimic mai bun de făcut deocamdată decât să mă sui iarăși pe terasa de pe care am coborât, și să-mi petrec noaptea lângă calul meu; și mâine, la întâiul licăr de ziuă, am să încalec iar și-am să mă duc!” Și cum se pregătea să-și îndeplinească gândul acesta, zări o lumină în lăuntrul palatului și se îndreptă într-acolo, ca să vadă cum stă treaba. Și văzu că lumina aceea venea de la o făclie aprinsă, așezată în fața ușii haremului, la capătul patului unui hadâmb negru adormit, care sforăia tare zgomotos, și care părea vreun efrit dintre efriții de sub porunca lui Soleiman, ori vreun ginn din seminția cea neagră a ginnilor; sta întins pe o saltea de-a curmezișul ușii pe care o astupa mai strașnic decât un trunchi de copac ori decât lavița unui ușier; iar mânerul spadei lui sclipea mânios în lumina făcliei, pe când deasupra capului, pe un stâlp de piatră, spânzura sacul lui de merinde.

La vederea acelui arap înfricoșător, tânărul Kamaralakmar înmărmuri și gângăvi: „Ajute-mi Allah cel Atotputernic! O, tu, singurul stăpân al cerurilor și al pământului, tu, cel carele m-ai mai izbăvit odată de la pieirea neîndoielnică, ajută-mă și acum și scapă-mă nevătămat și teafăr din năprasna care mă paște în palatul acesta!” După care, întinzând mâna către sacul de merinde al arapului, îl înșfacă frumușel, ieși din odaie, îl deschise și găsi în el bucate de cele mai acătării, începu să mănânce și, până la urmă, goli sacul cu totul; și, după ce se întremă astfel, se duse la havuzul din curte și își potoli setea, bând din apa ce țâșnea limpede și bună. Pe urmă se întoarse iar la hadâmb, spânzură sacul la locul lui și, trăgând din tesac spada robului, pe când acesta dormea și sforăia mai vârtos ca oricând, o luă și ieși, neștiind încă dincotro avea să-i iasă în cale ursita.

În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și, sfioasă, tăcu.

Dar când fu cea de a patru sute nouăsprezecea noapte spuse:

Neștiind încă dincotro avea să-i iasă în cale ursita.

Se îndreptă, așadar, către lăuntrul palatului și ajunse la o altă ușă, peste care atârna o perdea de urșinic. Ridică perdeaua și, într-o sală minunată, zări un crivat mare de fildeș alb, învrâstat cu mărgăritare, și rubine, și smaralde, și alte nestemate, și culcate pe jos, patru roabe tinere adormite. Se apropie atunci încetișor de pat, ca să vadă cine va fi dormind acolo, și zări o fetișcană ce n-avea drept cămașă decât numai pletele ei! Și-atâta era de frumoasă, încât ai fi socotit-o nu doar drept luna când se ridică în zarea răsăritului, ci drept o altă lună, mai minunată, ieșită chiar atunci din mâinile Ziditorului! Fruntea-i era un trandafir alb, iar obrajii-i două dedițele dulci și rumene, cu câte o aluniță ce le sporea strălucirea!

Când văzu atâta frumusețe și gingășie, atâtea haruri și atâta farmec, Kamaralakmar fu cât pe-aci să se prăbușească pierit, de nu chiar răpus de-a binelea. Și, când își putu stăpâni cât de cât tulburarea, se apropie de fata adormită și, tremurând din toată făptura și din toate vinele, și înfrigurat de alean și de desfătare, o sărută pe obrazul drept.

La simțirea acelui sărut, tânăra se deșteptă tresărind, făcu ochii mari și, zărindu-l pe tânărul cocon care sta în picioare la căpătâiul ei, strigă:

— Cine ești și cum de ai ajuns aici? El răspunse:

— Sunt robul tău și îndrăgostitul de ochii tăi! Ea întrebă:

— Și cine te-a călăuzit până la mine? El răspunse:

— Allah m-a călăuzit, și steaua mea cea bună!

La cuvintele acestea, domnița Șamsennahar (că așa se numea), fără a mai arăta vreo frică ori vreo spaimă, îi spuse tânărului:

— Poate-i fi tu fiul acela de sultan de la Ind, care m-a cerut ieri de soție și pe care sultanul, tatăl meu, n-a vrut să-l îngăduie ca ginere din pricina, zice-se, a urâciunii lui. Căci dacă tu ești acela, pe Allah! Numai urât nu ești, iar frumusețea ta m-a și robit, o, stăpâne al meu!

Și cum, într-adevăr, el era tot atât de luminos ca și luna cea strălucitoare, îl trase către ea și îl îmbrățișă, iar el o îmbrățișa la fel, și amândoi, beți de frumusețea și de tinerețea lor, schimbară mii de alinturi, pierduți unul în brațele celuilalt, și își spuseră mii de nebunii, făcându-și mii de gingășii și mii de prostii, dulci ori zglobii.

Pe când se veseleau ei așa, deodată slujnicele se deșteptară și, zărindu-l pe crăișor cu stăpâna lor, strigară:

— O, stăpână a noastră, cine-i bărbatul acesta care-i cu tine?

Ea răspunse:

— Nu știu! Când m-am trezit, l-am găsit lângă mine! Socot să fie cel care m-a cerut de la tata, ieri, de soție.

Ele se minunară, pierite de tulburare:

— Numele lui Allah fie cu tine și împrejurul tău, o, stăpână a noastră! Asta nu-i și nu-i cel care te-a cerut ieri de soție; că ăla era tare urât și tare hâd; pe când flăcăul acesta-i gingaș, și tare drăgălaș; și-i de bună seamă dintr-un neam de seamă. Iar celălalt, urâtul de ieri, acela nu-i vrednic nici măcar rob să-i fie!

După care slujnicele se ridicară și alergară să-l scoale pe hadâmbul de la ușă, și-i aruncară spaima în inimă când îl întrebară:

— Cum se face că, fiind tu de strajă la sărai și la harem, lași bărbații să intre la noi în vreme ce dormim?

Când hadâmbul cel negru auzi aceste cuvinte, sări în picioare și vru să tragă spada, dar n-o mai află în teacă. Lucru care îl aruncă într-o spaimă și mai mare și, tremurând tot, ridică perdeaua și intră în sală. Și îl văzu, cu stăpâna lui în pat, pe tânărul cel frumos, care îl ului atât de tare, încât îl întrebă:

— O, stăpâne al meu, ești om ori ești ginn? Flăcăul răspunse:

— Ci tu, rob netrebnic și cel mai afurisit rob dintre robii cei negri, cum de cutezi să asemui pe fiii împăraților Hosroe cu ginnii cei diavolești și cu efriții?

Și, spunând acestea, mânios ca un leu rănit, înșfăcă spada și strigă hadâmbului:

— Sunt ginerele sultanului și el m-a însurat cu fata lui și el m-a mânat să vin la ea!

Auzind aceste cuvinte, hadâmbul răspunse:

— O, stăpâne al meu, dacă ești cu adevărat om din neamul oamenilor, și nicidecum un ginn, tânăra noastră stăpână e vrednică de frumusețea ta, și ție ți se cuvine mai mult decât oricărui alt fecior de împărat ori de sultan!

Și pe dată hadâmbul dete fuga la sultan, strigând cât îl ținea gura, rupându-și hainele și punându-și țărână în cap. Așa că, auzind țipetele-i smintite, sultanul îl întrebă:

— Ce năprasnă te-a lovit, bre? Spune scurt și degrabă, că-mi sare inima!

Hadâmbul răspunse.

În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și, sfioasă, tăcu.

Dar când fu cea de a patru sute douăzecea noapte spuse:

Hadâmbul răspunse:

— O, Măria Ta, grăbește de zbori în ajutorul copilei tale, pentru că un ginn dintre ginni, luând înfățișarea unui fecior de crai, a pus stăpânire pe ea și și-a făcut sălaș în ea! Alta nu-i! Dă fuga! Hai pe el!

Când auzi vorbele acestea ale hadâmbului, sultanul fu cuprins până peste poate de mânie, și era mai să-l omoare; pe urmă se zborși la el:

— Cum de ai cutezat să fii atâta de trândav încât ai pierdut-o din ochi pe copila mea, când eu te-am pus s-o păzești zi și noapte? Și cum de l-ai lăsat pe efritul acela diavolesc să intre în iatacul ei și să pună stăpânire pe ea?

Și, nebun de turburare, se repezi către iatacul domniței, unde găsi slujnicele care îl așteptau la ușă, vâlcede și tremurând, și le întrebă:

— Ce-a pățit copila mea? Ele răspunseră:

— O, Măria Ta, câtă vreme am dormit, nu știm ce-a pățit; da când ne-am deșteptat am găsit în patul domniței un flăcău care ni s-a părut chiar luna plină, așa de frumos era, și care sta cu ea de vorbă în chip tare duios și răpitor. Și dreptu-i că n-am văzut nicicând pe careva mai frumos decât flăcăiandrul acesta. Ci noi tot l-am întrebat cine este, și el ne-a răspuns: „Sunt cel căruia sultanul i-a dăruit-o pe fiica sa de soție!” Mai mult decât atâta noi nu mai știm nimic! Și nu putem să-ți spunem nicicum de-i un om ori un ginn. Oricum, te putem încredința că e drăgălaș, binevoitor, nemândru, binecrescut, neînstare să făptuiască vreo răutate, cât de măruntă ar fi, ori să săvârșească vreo blestemăție! Cum ar putea, când e așa de frumos, să săvârșească o blestemăție?

Când Măria Sa auzi aceste cuvinte, mânia i se domoli și îngrijorarea i se topi; și, încet-încetișor, și cu mare luare-aminte, săltă olecuță perdeaua și văzu lângă copila sa, culcat în pat, lângă ea, și tăinuind cu ea drăgălaș, un flăcău cum nu se poate mai fermecător, cu chipul strălucind ca luna plină.

Priveliștea aceea, în loc de a-l liniști cu totul, avu ca urmare că învâlvoră până peste margini ciuda lui de părinte și toate spaimele în privința primejdiei ce păștea cinstea copilei sale. Așa că se năpusti de după perdea asupra lui, cu paloșul în mână, și mânios și crunt ca un ghul năprasnic! Ci coconul, care-l zărise numaidecât, o întrebă pe fetișcană:

— Acesta-i tatăl tău? Ea răspunse:

— Păi da!

Îndată flăcăul sări în picioare și, înșfăcând spada, dete un răcnet atât de cumplit sub nasul sultanului, încât Măria Sa se opri înfricoșat. Atunci Kamaralakmar, mai vajnic ca oricând, se găti să se arunce asupra-i și să-l înjunghie; ci sultanul, care pricepu degrabă că el era cel mai slab, se grăbi să-și bage paloșul în teacă și să ia o înfățișare împăciuitoare. Și-așa, când îl văzu pe flăcău că era aproape asupra-i, îi spuse cu glasul cel mai dulce și mai binevoitor:

— O, flăcăule, ești om ori ești ginn? El răspunse:

— Pe Allah! De nu ți-aș cinsti volniciile întocmai ca pe ale mele, și de nu mi-ar păsa de cinstea fiicei tale, ți-aș fi și slobozit sângele! Cum de cutezi să mă asemui pe mine cu ginnii și cu demonii, câtă vreme eu sunt cocon din neamul împărătesc al lui Hosroe, care, de-ar vrea să pună stăpânire pe țara ta, nici n-ar șovăi să te facă-ntr-o joacă să sari din jețul tău ca de-un cutremur de pământ, și care te-ar ușura și de vâlva, și de slava, și de puterea ta!

Când mai auzi și vorbele acestea, sultanul simți față de flăcău o prețuire încă și mai mare, și se înspăimântă rău, gândind la tihna lui însuși. Așa că se grăbi să răspundă:

— Cum se face atunci, dacă ești cu adevărat fiu de împărați, că nu te-ai sfiit să intri în palatul meu, fără îngăduința mea, să-mi spulberi cinstea și să pui stăpânire pe fata mea, spunând că ești soțul ei și vestind că ți-am dat-o ție, câtă vreme eu am ucis atâția crai și fii de crai care au vrut să mă silească să le-o dau de soție?

Și Măria Sa, stârnindu-se singur de cele ce spunea, urmă:

— Și-acuma, și pe tine cine are să te mai poată scăpa din mâinile puterii mele, când am să le strig robilor mei porunca de a te da morții cu cea mai năprasnică moarte, și care au să mă asculte pe clipă pe dată?

Când auzi vorbele acestea ale sultanului, crăișorul Kamaralakmar răspunse:

— Într-adevăr, sunt năucit de ce vedere scurtă ai și de puținătatea înțelegerii tale! Ia spune-mi, au putea-ai găsi tu vreodată pentru fiică-ta o pereche ca mine? Și-ai mai văzut tu vreodată un băiat mai isteț, ori mai bine hăruit ca mine, ori mai bogat în oști, în robi și în stăpâniri decât mine?

Sultanul răspunse:

— Nu, pe Allah! Ci, o, flăcăule, mi-ar fi fost mai drag să te văd că ajungi soțul fiicei mele după ce treceai pe dinaintea cadiului și a martorilor! Pe când o însurătoare făcută într-un chip tainic ca acesta nu poate decât să-mi vatăme cinstea!

Crăișorul răspunse:

— Vorbești bine, Măria Ta! Ci au tu nu știi că, dacă robii și străjerii tăi ar urma, cu adevărat, așa cum mă ameninți, să se repeadă asupra mea și să mă dea morții, n-ai face alta decât să grăbești mai neabătut pieirea cinstei tale și a împărăției tale, făcând să afle toată lumea năpasta ta și silindu-le până și pe noroadele tale să se ridice împotrivă-ți? Crede-mă, o, Măria Ta! Nu-ți rămâne alta de făcut decât să asculți ce am să-ți spun eu și să urmezi sfaturile mele! Și sultanul zise:

— Vorbește, așadar, să ascult oleacă ce ai să-mi spui.

În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și, sfioasă, tăcu.

Dar când fu cea de a patru sute douăzeci și una noapte spuse:

— Vorbește, așadar, să ascult oleacă ce ai să-mi spui. Crăișorul răspunse:

— Iacătă! Din două una: ori că primești să te lupți cu mine de unul singur, și-atunci acela care își va birui potrivnicul are să fie socotit drept cel mai viteaz și are să capete astfel un drept de seamă la scaunul împărăției; ori că mă lași aici toată noaptea cu fata ta, și mâine dimineață trimiți împotriva-mi toată liota călăreților, pedestrașilor și robilor tăi, și… Ci mai înainte, ia spune-mi, care-i numărul lor.

Sultanul răspunse:

— Sunt în număr de patruzeci de mii de călăreți, fără a-i mai pune la socoteală și pe robii mei și pe robii robilor mei, care-s tot atâta de mulți ca și cei dintâi!

Atunci Kamaralakmar zise:

— E bine! Așadar, de la întâiele licăriri ale zorilor, poruncește-le să vină împotriva-mi în rânduri de bătaie și spune-le: „Bărbatul pe care-l vedeți a venit să-mi ceară să i-o dau pe fata mea de soție, dacă, luptând singur împotriva voastră a tuturora laolaltă, are să vă biruie și să vă pună pe fugă, fără ca voi să izbutiți a-i veni de hac!” Pe urmă, să mă lași să lupt singur cu toți. Dacă m-or ucide, atunci taina ta are să fie pe veci cum nu se poate mai bine păstrată și cinstea are să-ți rămână neprihănită. Dacă, dimpotrivă, eu îi voi birui pe ei pe toți și-i voi pune pe fugă, tu îți vei fi găsit un ginere cu care s-ar putea făli și cei mai mari sultani!

Sultanul atunci nu pregetă să împărtășească părerea aceasta din urmă și să primească sfatul, măcar că era uluit de atâta cutezanță și nu știa pe ce s-o fi întemeind o înfumurare atâta de nebunească; căci, în adâncul inimii sale, era încredințat că tânărul cocon are să piară în acea luptă smintită, și că taina lui are să fie păstrată astfel cel mai bine, iar cinstea-i are să rămână nepătată. Așa că o chemă pe căpetenia hadâmbilor și îi dete poruncă să se ducă fără de zăbavă la vizir și să-i spună să adune laolaltă toate oștile și să le țină gata călări pe caii lor și îmbrăcate cu armele lor de luptă. Și hadâmbul duse porunca la vizir, care numaidecât strânse căpeteniile și pe mai-marii împărăției și îi rândui în șiruri de bătălie în fruntea oștilor îmbrăcate cu armele de luptă. Și-atâta cu ei!

Ci sultanul mai rămase o vreme cu tânărul crai să tăifăsuiască, atât de fermecat era de vorbele lui cugetate, de judecata-i dreaptă, de purtările-i alese și de frumusețea lui și pentru că nici nu prea-i venea la îndemână să-l lase cu fiică-sa în noaptea aceea. Ci, de cum se îngemănă de ziuă, se întoarse în palatul lui și se așeză în jilțul său și dete poruncă robilor săi să pregătească pentru beizade cel mai frumos cal din grajdurile împărătești, să-l înșeieze falnic și să-l împodobească cu fotaze bogate. Ci crăișorul îi spuse:

— Nu vreau să încalec decât atunci când mă voi afla dinaintea oștilor!

Sultanul răspunse:

— Să se facă precum ți-e voia!

Și amândoi ieșiră pe meidan, unde oștile așteptau rânduite în șiruri de bătălie, și flăcăul putu să cântărească astfel numărul și virtutea lor. După care, sultanul se înturnă către oști și strigă:

— Hei, vitejilor! Tinerelul pe care-l vedeți a venit la mine și mi-a cerut fata de soție. Și eu, în adevăr, n-am mai văzut niciodată un flăcău mai frumos ca el, nici viteaz mai cutezător. De altminteri, chiar se laudă că poate, singur-singurel, să vă biruie pe toți și să vă pună pe fugă; și de-ați fi voi și de mii de ori mai mulți, zice că pentru el nu sunteți mare lucru și că vă frânge numaidecât. Așadar, nu pregetați, atunci când s-o repezi la voi, să-l primiți în vârfurile spadelor și ale sulițelor. Ca să se învețe minte și să vadă cât păgubește când se bagă în treburi de-acestea amarnice!

Pe urmă sultanul se înturnă către flăcău și îi zise:

— Hai, băiete, arată-ne vitejiile-ți! Ci el răspunse:

— O, Măria Ta, nu te porți cu mine nici cu dreptate, nici cu nepărtinire! Au cum vrei să mă lupt cu toți aceștia, eu pe jos și ei călare?

Sultanul îi spuse:

— Te-am poftit să încaleci pe cal și n-ai vrut! Poți să faci lucrul acesta încă și-acum, și să-ți alegi dintre toți caii mei pe acela care îți place cel mai mult!

Ci el răspunse:

— Nici un cal de-al tău nu-mi place, și n-am să încalec decât pe acela care m-a adus până la cetatea ta!

Sultanul îl întrebă:

— Și unde ți-e calul? El răspunse:

— Este pe palatul tău. El întrebă:

— Cum așa, pe palatul meu? El răspunse:

— Pe terasa palatului tău.

La aceste cuvinte, sultanul se uită la el cu luare-aminte și strigă:

— O, nesăbuitule! Iată cea mai bună dovadă a smintelii tale! Cum poate fi un cal pe terasă? Ci hai numaidecât să vedem dacă minți ori dacă spui adevărul!

Pe urmă se înturnă către mai-marele oștilor și îi zise:

— Dă fuga la palat, întoarce-te să-mi spui ce-ai să vezi și adu-mi tot ce-ai să găsești pe terasă!

Estimp, gloatele se minunau de vorbele tânărului domnișor; și toată lumea se întreba:

— Cum să poată să coboare un cal pe scara cea înaltă a palatului? Iată, într-adevăr, un lucru despre care noi n-am mai auzit în viața noastră!

În vremea asta, trimisul Măriei Sale ajunse la palat și, urcându-se pe terasă, găsi acolo calul și gândi că nu mai se văzuse niciodată ceva atât de frumos; ci când se apropie de el și-l cercetă, văzu că era făcut din lemn de abanos și din fildeș! Atunci el și toți cei ce-l însoțeau, văzând cum stă treaba, se porniră să râdă și să-și spună între ei.

În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și, sfioasă, tăcu.

Dar când fu cea de a patru sute douăzeci și doua noapte spuse:

Și să-și spună între ei:

— Pe Allah! Ăsta-i calul despre care vorbea copilandrul acela, pe care de-aci-nainte nu se mai cuvine să-l privim decât ca pe un nebun. Ci tare am vrea să vedem ce poate fi adevărat în toate astea. Căci s-ar putea, la urma urmei, să fie aici un dedesubt mai aparte decât s-ar părea, și flăcăul să fie într-adevăr de vreo viță de soi și de mari vrednicii.

Zicând acestea, puseră mâna cu toții, ridicară calul de lemn pe care îl duseră și îl așezară dinaintea sultanului, în vreme ce toată lumea se înghesuia împrejuru-i să-l privească, minunându-se de frumusețea, de mărimea, de belșugul șeii și al hamurilor lui. Iar sultanul îl privi și el, și se minună peste poate; pe urmă îl întrebă pe Kamaralakmar:

— O, tinere, acesta ți-e calul? El răspunse:

— Da, o, Măria Ta! Acesta-i calul meu, și ai să vezi numaidecât minunățiile pe care are să ți le arate!

Și sultanul spuse:

— Atunci ia-l și încalecă-l! Flăcăul răspunse:

— N-am să-l încalec decât după ce toată lumea asta are să se depărteze dimprejurul lui!

Atunci sultanul le porunci tuturora să se ducă de acolo la depărtare de o aruncătură de săgeată. Și tânărul crăișor îi spuse:

— O, Măria Ta, privește-mă cu luare-aminte! Am să sar pe calul meu și am să mă reped în mare galop asupra oștilor tale, pe care am să le spulber în dreapta și-n stânga; și-am să revărs spaima în inimile lor, și fiorul!

Și sultanul răspunse:

— Fă ce vrei acuma! Și, mai cu seamă, nu-i cruța, căci nici ei n-au să te cruțe!

Și Kamaralakmar își propti ușor mâna pe grumazul calului și, dintr-o săritură, fu pe spatele lui.

La rându-le, oștile, nerăbdătoare, se rânduiseră mai încolo, în șiruri strânse și vuitoare; și vitejii își ziceau unii altora: „Când flăcăiașul acesta va ajunge dinaintea rândurilor noastre, o să-l strângem între vârful sulițelor și o să-l luăm în tăișul iataganelor.” Ci alții ziceau: „Pe Allah! Mare belea! Cum am avea inimă să ucidem un copil așa de frumos, un flăcău atât de dulce, de zarif, și de nurliu?” Iar alți ziceau: „Pe Allah! Ar trebui să fim niște nătărăi dacă am crede că-i venim lesne de cap tinerelului ăstuia! E neîndoielnic că, dacă s-a băgat într-o daravelă ca asta, a făcut-o fiind încredințat că are să izbândească. Oricum, fapta aceasta ni-i dovadă a curajului, a virtuții și a vitejiei sufletului și inimii lui!”

Ci Kamaralakmar, de îndată ce se înțepeni bine în șa, începu să mânuiască pârghia de zbor, în vreme ce toți ochii erau întorși către el, spre a vedea ce avea să facă. Și pe dată calul începu să se frământe, să zvâcnească, să pufăie, să tropote, să se zgâcine, să se încontreze, să sară înainte și îndărăt, și pe urmă, cu o sprinteneală uluitoare, începu să joace, mergând în două picioare, horind lăturiș, mai desăvârșit decât au jucat vreodată caii cei mai bine învățați ai tuturor domnilor și sultanilor. Și deodată vintrele lui se înfiorară și se umplură cu vânt și, mai iute decât o săgeată zvârlită spre văzduh, își luă zborul ridicându-se cu călărețul lui drept în vinețeala cerului!

La priveliștea aceea, sultanul fu mai-mai să se zbură-tuiască de uluire și de mânie, și răcni către căpetenia străjilor sale:

— Pe el, că e vai de capul vostru! Puneți mâna pe el! Puneți mâna pe el, că fuge!

Ci vizirii și musaipii răspunseră:

— O, Măria Ta, au poate un om să ajungă pasăre înaripată? Acesta de bună seamă că nu-i om ca toți oamenii, ci vreun vrăjitor năprasnic ori vreun efrit, ori vreun marez dintre efriții și marezii văzduhurilor! Și Allah te-a scăpat de el, și pe tine, și pe noi odată cu tine! Să mulțumim așadar celui Preaînalt, carele a binevoit să te izbăvească din mâinile lui, și pe tine, și oștile tale odată cu tine!

Atunci sultanul, tulburat peste poate de uluire, se întoarse în palatul său și, intrând în iatacul fiicei sale, îi povesti cele ce se petrecuseră pe meidan. Și tânăra fată, la vestea pieirii tânărului crăișor, așa de îndurerată și de deznădăjduită fu, și plânse și se văicări cu atâta jale, încât căzu la boală grea, și fu culcată, în patul ei, pradă vipiilor arșiței și gândurilor negre! Iar tătâne-său, văzând-o în acea stare, începu s-o alinte, s-o mângâie, s-o strângă la piept și s-o sărute între ochi, mai povestindu-i o dată cele ce văzuse pe meidan și spunându-i:

— Fata mea, mai degrabă să-i mulțumim lui Allah (slăvit fie El!) și să-l preamărim că ne-a izbăvit din mâinile vrăjitorului acestuia amarnic, amăgitorul și ispititorul, hoțul și mișelul!

Ci n-avu el decât să-i turuiască și s-o alinte mult și bine ca s-o împace, că ea nici n-auzea, nici nu asculta, nici nu se mângâia deloc, ba dimpotrivă! Nu făcea alta decât să suspine și mai tare, și să plângă, și să geamă sughițând:

— Pe Allah! Nu mai vreau nici să mănânc, nici să beau nimic, până ce Allah nu m-o împreuna iară cu iubitul meu cel drag! Și nu mai vreau să știu alta, decât să vărs lacrimi și să mă îngrop în deznădejdea mea!

Atunci tătâne-său, văzând că nu-și poate smulge fata din starea aceea de zăcășeală și de mâhnire, se cătrăni de tot, și inima i se mohorî, și lumea se înnegură dinaintea ochilor lui. Și atâta cu sultanul și cu fata lui, domnița Șamsennahar.

În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și, sfioasă, tăcu.

Dar când fu cea de a patru sute douăzeci și treia noapte spuse:

Da cât despre beizadea Kamaralakmar, iacătă! După ce se înălță în slava slăvilor, își întoarse calul cu capul către pământul său părintesc și, odată pornit pe drumul cel bun, începu să viseze la frumusețea domniței și la nurii ei, și la căile ce-ar fi de urmat ca să fie iar lângă ea. Și lucrul acesta îi părea tare anevoie, măcar că avusese grijă s-o întrebe cum se cheamă cetatea tătâne-său. Și așa aflase că cetatea se chema Sana[10] și că era cetatea de scaun a împărăției Al-Yaman.

Cât ținu drumul, cugetă așa mai departe la toate astea și, într-un sfârșit, ca urmare a iuțelii cu care zbura calul, ajunse la cetatea părintelui său. Atunci îl făcu pe cal să dea mai întâi o roată pe deasupra cetății, și pe urmă să pună piciorul la pământ pe terasa palatului. Își lăsă atunci calul pe terasă și coborî în palat, unde, văzând pretutindenea numai semne de jale și toate odăile presărate cu cenușă, gândi că s-o fi prăpădit careva, și, după năravul lui, intră în iatacul părintesc și găsi pe tătâne-său, pe maică-sa și pe surorile lui îmbrăcați în haine de moarte și tare vâlcezi la chip, și tare vlăguiți, și tare schimbați, și mohorâți și zdrobiți. Și iacătă că, la ivirea lui, tătâne-său se ridică deodată zărindu-l și, căpătând încredințarea că acela era cu adevărat fiul său, scoase un răcnet și se prăbuși la pământ; pe urmă își veni în sine și se aruncă în brațele feciorului său, și îl sărută și îl strânse la piept, cu semnele celei mai smintite bucurii, și tulburat până peste marginile tulburării. Și maică-sa și surorile, plângând și suspinând, erau mai-mai să-l topească în sărutări, și jucau și țopăiau de bucurie.

După ce se mai potoliră oleacă, îl întrebară ce pățise, și el le povesti isprava, de la început până la sfârșit; ci nu-i de trebuință s-o mai spunem și noi iară. Atunci taică-său strigă:

— Laudă lui Allah pentru mântuirea ta, o, răcoare a ochilor mei și cuib al inimii mele!

Și porunci să se dea norodului ospețe și praznice mari, vreme de șapte zile în șir, și împărți daruri, în zvon de tilinci și de țimbale, și puse să se împodobească toate ulițele și să se strige pretutindenea iertarea tuturor celor întemnițați, poruncind să se deschidă larg toate ușile temnițelor și ale poprișurilor. Pe urmă, însoțit de fecioru-său, străbătu călare toate mahalalele cetății, ca să dea norodului bucuria de a-l vedea iară pe urmașul la scaunul împărăției, tânărul pe care toți îl socotiseră pierdut pe veci.

Ci, odată petrecerile sfârșite, Kamaralakmar spuse tătâne-său:

— O, tată, ce-i cu persanul care ți-a dăruit calul? Și împăratul răspunse:

— Bătu-l-ar Allah pe învățatul acela și lipsi-l-ar de mântuire și pe el și ceasul în care ochii mei l-au văzut întâia oară, căci pricina despărțirii tale de noi el este, o, copile al meu! Acuma-i închis în temniță, căci numai el n-a fost iertat!

Ci, la rugămintea fiului său, împăratul hotărî să fie scos de la popreală și, poruncind să fie adus înainte-i, îl luă în mila lui, îi dărui un caftan împărătesc și se purtă față de el cu multă îngăduință, miluindu-l cu tot soiul de volnicii și de belșuguri; ci nu-i pomeni nimica despre fiică-sa și nici nu-i trecea prin cap să i-o dea de soție! Încât învățatul turba de turbare și tare se mai căia de nesocotința ce-o săvârșise lăsându-l pe tânărul fiu de împărat să încalece pe cal; căci pricepuse că taina calului fusese dezlegată, precum și felul de a-l mânui.

Cât despre împărat, care încă nu era cu totul liniștit în privința calului, acesta spuse către fiul său:

— Eu socot, fiule, să nu te mai apropii niciodată de-aci înainte de acest cal al prăpădului, și mai cu seamă să nu mai încaleci niciodată pe el, căci tu ești departe de-a cunoaște ce lucruri vrăjitorești mai poate închide în el și nu ești ferit de primejdie pe el!

La rându-i, Kamaralakmar îi povesti tătâne-său întâmplarea ce-o avusese la sultanul din Sana, și cea cu fiica acestuia, și cum scăpase de zăcășia sultanului; și taică-său răspunse:

— Fiule, dacă era scris să te ucidă sultanul de la Sana, te-ar fi ucis! Ci ceasul tău n-a fost încă hotărât de ursită!

Estimp, Kamaralakmar, cu toate desfăturile și zaiafeturile pe care tătâne-său le da întruna pentru întoarcerea lui, nici vorbă s-o uite pe domnița Șamsennahar, ci, mâncând și bând, nu se gândea decât la ea. Or, într-o zi, împăratul, care avea niște roabe tare pricepute la meșteșugul cântecului și la zvoana de lăută, le porunci să-și sune strunele și să cânte niscaiva stihuri frumoase. Și una dintre ele își luă lăuta și, culcând-o pe genunchi cum își culcă o mamă copilul la sân, cântă, însoțindu-se de sunetele ei, aceste stihuri:

Port amintirea ta ca pe-un odor În inimă, iubitule, și știu:

Nici negrul depărtărilor zăvor, Nici chinul despărțirii pământiu, Nici zilele care se duc în zbor, Nici timpul care-mi roade-n piept morțiu nu pot să stingă crâncenul meu dor Și fără tine viața mi-e pustiu.

În dragostea aceasta vreau să mor, În dragostea aceasta vreau să-nviu.

Când șahzade auzi aceste stihuri, vipia dorului se aprinse în inima lui, flăcările patimii își întețiră para, mâhnirile și negurile îi umplură sufletul cu moarte, și dragostea îi răscoli lăuntrurile. Încât, nemaiputând să îndure dorurile ce-l zbuciumau din pricina domniței de la Sana, se ridică pe clipă pe dată, se sui pe terasa palatului și, împotriva sfatului ce-i dase tătâne-său, sări pe spinarea calului de abanos și răsuci pârghia de zbor. Numaidecât calul, ca o pasăre, se ridică în văzduh cu el, luându-și zborul către vânătările cele înalte ale slavilor.

Or, a doua zi dimineața, tată-său, împăratul, îl căută prin palat și, negăsindu-l, se sui pe terasă și rămase năuc văzând că pierise și calul, și își mușcă mâinile, căindu-se că nu luase calul acela și nu-l făcuse bucățele; și își zise: „Pe Allah, dacă fiul meu se va mai întoarce vreodată, am să sfărâm calul, ca să-mi știu inima liniștită și sufletul netulburat de-aci-ncolo!” Și se întoarse în palatul lui, unde începu iar să plângă, să suspine și să se jelească. Și-atâta cu el!

Estimp, Kamaralakmar își văzu mai departe de călătoria lui vânteșă prin văzduh și ajunse la cetatea Sanei. Puse piciorul la pământ pe terasa palatului, coborî scara, fără de nici un zgomot, și se îndreptă către iatacul domniței. Găsi hadâmbul dormind, după năravul lui, de-a curmezișul ușii; păși peste el și, intrând în iatac, ajunse la cea de a doua ușă. Se apropie atunci binișor de perdea și, înainte de-a o da la o parte, ascultă cu luare-aminte, și iată! O auzi pe iubita lui cum suspina cu amar și cum spunea stihuri de jale, în vreme ce slujnicele ei se străduiau s-o mângâie și îi spuneau:

— O, stăpână a noastră.

În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și, sfioasă, tăcu.

Dar când fu cea de a patru sute douăzeci și patra noapte spuse:

O, stăpână a noastră, pentru ce plângi tu după unul care de bună seamă că nu plânge deloc după tine? Ea răspunse:

— Ce tot spuneți voi, o, nesocotitelor? Ori voi credeți că flăcăul cel frumos pe care îl iubesc și după care plâng e de cei care uită sau de cei care pot să fie uitați?

Și începu să plângă și să suspine și mai tare, și-atâta de amarnic că leșină. Atunci feciorul de împărat simți că i se sfărâmă inima de dragul ei și că fierea îi năpădește ficații, încât, fără a mai zăbovi, trase perdeaua la o parte și intră în iatac. Și o văzu pe copilă întinsă pe pat, având drept cămășuță părul ei și drept acoperământ un vânturar de pene albe. Și, cum părea că ațipise, crăișorul se duse lângă ea și, ușurel, o atinse mângâind-o. Ea atunci deschise ochii numaidecât și îl văzu cum sta în picioare, înclinat într-o întrebare plină de îngrijorare și murmurând:

— De ce plângi și de ce suspini?

Atunci copila, ca însuflețită de un val de viață, se ridică pe dată și, aruncându-se la pieptul lui, îl cuprinse pe după gât cu mâinile amândouă și începu să-i acopere obrajii cu sărutări, spunându-i:

— Păi numai din pricina dragostei pe care ți-o port și a plecării tale, o, lumină a ochilor mei!

El răspunse:

— O, stăpână a mea, da eu în ce deznădejde am fost din pricina ta, toată vremea asta!

Ea urmă:

— Da eu! Cât de deznădăjduită am fost de lipsa ta! De-ai mai fi zăbovit mult să te întorci, aș fi murit fără doar și poate! El spuse:

— O, stăpână a mea, ce zici tu de necazul cu tătâne-tău și de chipul cum s-a purtat cu mine? Pe Allah! De n-ar fi fost dragostea pe care ți-o port, o, tu, vrăjitoreasa pământului, a soarelui și a lunii, și ispititoare a celor ce sălășluiesc în Ceruri, pe Pământuri și-n Iad, de bună seamă că i-aș fi retezat beregățile și aș fi făcut din el pildă și învățătură celor ce vor să vadă! Ci, de vreme ce te iubesc pe tine, așa-l iubesc și pe el acum!

Ea îi zise:

— Cum de-ai putut să pleci și să mă lași? Și ce dulce mi-ar fi fost viața lângă tine!

El zise:

— De vreme ce mă iubești, vrei să mă asculți și să urmezi sfaturile mele?

Ea răspunse:

— N-ai decât să vorbești, iar eu mă voi supune și îți voi asculta sfaturile și îți voi urma dorințele!

El spuse:

— Începe atunci prin a-mi aduce de mâncat și de băut, căci tare mi-e foame și tare mi-e sete. Și, pe urmă, vom vedea ce-i de făcut!

Atunci copila porunci slugilor să aducă mâncare și băutură; și amândoi începură să mănânce, să bea și să tăifăsuiască, până ce noaptea se scurse aproape cu totul. Atunci, întrucât începea să mijească de ziuă, Kamaralakmar se ridică să-și ia rămas-bun de la fată și să plece până a nu se trezi hadâmbul; ci Șamsennahar îl întrebă:

— Și unde vrei să pleci așa? El răspunse:

— Acasă la tata. Ci mă leg cu jurământ că am să vin să te văd o dată pe săptămână.

La aceste cuvinte, ea izbucni în suspine și strigă:

— Oh! Te juruiesc pe Allah cel Atotputernic, să mă iei cu tine și să mă duci oriunde vei vrea tu, decât să mă mai lași să gust iar din amarul de pelin al despărțirii!

Iar el, înseninat, o întrebă:

— Vrei cu adevărat să mergi cu mine? Ea răspunse:

— Păi da! El zise:

— Atunci, scoală-te și hai!

Numaidecât ea se sculă, deschise o ladă plină cu haine făloase și cu lucruri de preț, și se găti. Și își puse pe ea tot ce se afla mai bogat și mai scump printre lucrurile cele frumoase pe care le avea, fără a uita salbele, inelele, brățările și feluritele giuvaieruri învârstate cu cele mai alese nestemate, pe urmă plecă împreună cu drăguțul ei, fără ca slujnicelor să le fi trecut măcar prin minte s-o oprească.

Atunci Kamaralakmar o luă și o duse sus pe terasa palatului, sări în spinarea calului, o așeză și pe ea la spatele său, o învăță să se țină strânsă tare de el, și o legă de el cu ajutorul câtorva legături strașnice. După care răsuci pârghia de înălțare, și calul își luă zborul și se sui cu ei în slăvi.

Văzând acestea, slujnicele scoaseră țipete ascuțite și făcură atâta zarvă, încât sultanul și sultana veniră în fugă pe terasă, aproape goi, cum săriseră din somn, și de-abia mai apucară să vadă calul cel vrăjit cum se ridica în zborul spre văzduh cu feciorul de împărat și cu domnița. Și sultanul, tulburat și uluit până peste marginile uluirii, mai avu puterea să-i strige tânărului care se înălța tot mai sus:

— O, fiule de împărat, rogu-mă ție, ai milă de mine și de soața mea, bătrâna aceasta, și nu ne lipsi de fata noastră!

Ci crăișorul nici nu-i răspunse. Cugetă însă o clipă că poate tânăra fată simțea vreo părere de rău să-i părăsească așa pe tătâne-său și pe maică-sa, și o întrebă:

— Spune-mi, o, strălucire, o, vrajă a veacului tău și a ochilor mei, vrei să te las tatălui tău și mamei tale?

În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și, sfioasă, tăcu.

Dar când fu cea de a patru sute douăzeci și cincea noapte spuse:

O, vrajă a veacului tău și a ochilor mei, vrei să te las tatălui tău și mamei tale?

Șamsennahar răspunse:

— Pe Allah! O, stăpâne al meu, nu vreau nicidecum! Nu doresc decât să fiu cu tine, peste tot unde te duci; căci dragostea ce-o simt pentru tine mă face să las tot și să uit tot, până și pe tatăl și pe mama mea!

Auzind cuvintele acestea, crăișorul se bucură până peste poate și își făcu calul să zboare cât putea de iute, fără ca aceasta s-o sperie ori s-o tulbure cât de cât pe fată; și așa, nu peste mult, ajunseră la calea-jumătate, într-un loc unde se așternea o câmpie minunată, străbătută de ape curgătoare, unde își puseră o clipă piciorul pe pământ. Mâncară, băură și se odihniră oleacă, și numaidecât încălecară iarăși pe calul lor năzdrăvan și plecară în goana mare spre cetatea de scaun a împăratului Sabur, la care ajunseră într-o dimineață. Și crăișorul tare se mai bucură că ajunseră fără de nici un necaz, și se simți tare mulțumit gândind că are să poată într-un sfârșit să-i arate domniței câte stăpâniri avea în mâinile lui, câte avuții și câte pământuri, și să vadă ea singură puterea și fala tatălui său, împăratul Sabur, dovedindu-i astfel cu cât este mai bogat și mai mare împăratul Sabur decât tatăl ei, sultanul de la Sana! Purcese dar prin a coborî pe pământ, în mijlocul unei grădini frumoase, ce se afla în afara cetății, unde tatăl său împăratul avea de obicei să vină să petreacă și să se răcorească la aer curat, o duse pe fată într-un foișor de vară cu acoperișul boltit, pe care împăratul îl ridicase și îl împodobise pentru sine, și îi spuse:

— Am să te las o clipă, ca să mă duc să-l vestesc pe tatăl meu despre sosirea noastră. Până mă întorc, îți dau în seamă să veghezi calul de abanos pe care îl las la ușă, și să nu-l pierzi din ochi. Iar eu am să trimit fără de zăbavă pe cineva să te ia de aici și să te aducă la un palat anume, pe care am să poruncesc să-l gătească numai pentru tine.

Și fata, auzind aceste cuvinte, fu cum nu se poate mai bucuroasă și înțelese că într-adevăr ea nu trebuia să intre în cetate decât cu toată cinstea și cu toată fala datorate slavei sale! Pe urmă crăișorul își luă rămas-bun de la ea și se îndreptă către palatul tatălui său împăratul.

Când dete cu ochii de fiul său, împăratul Sabur fu gata-gata să moară de bucurie și de tulburare și, după îmbrățișările și urările de bun venit, îl dojeni, plângând, că plecase lăsându-i pe toți în pragul mormântului. După care Kamaralakmar îi spuse:

— Ia cată să ghicești pe cine am adus cu mine de pe unde-am fost?

El răspunse:

— Pe Allah! Nu ghicesc deloc! El spuse:

— Chiar pe fata sultanului de la Sana, cea mai desăvârșită fată din Persia și din Arabia! Am lăsat-o deocamdată afară din cetate, în grădina noastră, și am venit să te vestesc că poți da poruncă să se gătească pe dată alaiul care trebuie să fie atât de măreț, încât de la bun început să-i vădească și puterea și fala și bogățiile tale!

Și împăratul răspunse:

— Cu bucurie și cu prisosință, spre mulțumirea ta! Și numaidecât porunci să fie gătită cetatea și împodobită cu cele mai frumoase găteli și cu cele mai alese podoabe; și chiar el, după ce întocmi un alai fără de pereche, trecu în fruntea călăreților săi, îmbrăcați numai în fireturi, cu toate steagurile desfășurate, și porni în întâmpinarea domniței Șamsennahar, străbătând toate mahalalele cetății, în mijlocul tuturor locuitorilor, înghesuiți șiruri-șiruri, iar dinainte-i mergând cântăreții din tilinci, din goarne, din țimbale și din vuve, și-n urmă-i mulțimea fără de număr de străjeri, de oșteni, de oameni de rând, de femei și de copii.

La rându-i, beizade Kamaralakmar își deschise cuferele, sipetele și comorile, și scoase din ele tot ce avea mai frumos ca giuvaiere, pietre scumpe și alte lucruri minunate cu care se împodobesc fetele de crai, spre a-și arăta fala, bogăția și strălucirea; și porunci să se întocmească pentru tânăra fată un baldachin falnic din atlazuri roșii, verzi și galbene, și-n mijlocul lui porunci să se așeze un jeț de aur sclipind de nestemate; și pe treptele acelui baldachin măreț, peste care se rotunjea o boltă de mătase aurie, porunci să se rânduiască tinere roabe indiene, grecoaice și abisinience, unele stând jos, altele în picioare, pe când împrejurul jețului ședeau alte patru roabe, albe, cu evantaiuri mari de pene de la niște păsări de un soi fără de asemuire. Și arapi goi până la brâu duceau baldachinul pe umeri urmând alaiul, înconjurați de o mulțime și mai mare, și, în toiul zarvei de bucurie al gloatei și al liu-liu-urilor ascuțite pe care le scoteau glasurile femeilor de pe baldachin și ale tuturor celor ce se înghesuiau împrejur, luară drumul către grădini.

Ci Kamaralakmar nu se putu stăpâni să stea cu alaiul, care mergea prea încet, și, îndemnându-și calul la galop, apucă pe drumul cel mai scurt și ajunse într-o clipită la foișorul la care o lăsase pe domniță, fiica sultanului de la Sana. Și o căută peste tot; ci n-o mai găsi pe domniță, cum nu mai găsi nici calul de abanos.

Atunci, Kamaralakmar, deznădăjduit până peste poate, începu să se bată peste față, își făcu zdrențe hainele de pe el și porni să alerge fără țintă și să se zbuciume ca un nebun prin grădină, țipând amarnic și chemând cât îl ținea gura. Da degeaba!

După un timp, se mai liniști oleacă într-un sfârșit și începu să cugete, și își zise: „Cum de-a putut ea să știe taina mânuirii calului, de vreme ce eu nu i-am arătat nimic în această privință? Poate dar să fi venit chiar învățatul persan, cel ce-a născocit calul, și care să se fi nimerit să cadă asupra ei pe neașteptate și s-o fi răpit, ca să se răzbune din pricina pedepsei cu care l-a pedepsit tătâne-meu!”

Și alergă îndată să caute străjerii grădinii și îi întrebă:

În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și, sfioasă, tăcu.

Dar când fu cea de a patru sute douăzeci și șasea noapte spuse:

Și alergă îndată să caute străjerii grădinii și îi întrebă:

— Ați văzut pe careva trecând pe-aici? Răspundeți-mi cinstit, că de nu, vă zbor capetele pe loc!

Străjerii, înfricoșați de amenințarea lui, răspunseră într-un glas:

— Pe Allah! N-am văzut pe nimeni să intre în grădină, afară de învățatul persan, care a venit să caute buruieni de leac și pe care nu l-am mai văzut ieșind!

La vorbele acestea, feciorul împăratului căpătă încredințarea că persanul era cel care o răpise pe fată, și se simți peste măsură de năucit, și de zăpăcit, și tulburat cu totul, și descumpănit, și ieși înaintea alaiului și, îndreptându-se către tătâne-său, îi povesti cele ce se petrecuseră și îi spuse:

— Ia-ți oștile și întoarce-te cu ele la palatul tău; ci eu n-am să mă mai întorc până ce n-am să limpezesc treaba aceasta întunecată.

Auzind vorbele acestea și văzând hotărârea fiului său, împăratul începu să plângă, să se vaicăre și să se bată în piept, și îi zise:

— O, fiul meu, fie-ți milă: potolește-ți mânia, stăpânește-ți amarul și întoarce-te cu noi acasă! Și-atunci orice fată de împărat ori de sultan ți-ai vrea, am să ți-o dau de soție!

Ci Kamaralakmar nu vroi să-și plece urechea la vorbele părintelui său, nici să-i asculte rugile, îi spuse numai câteva cuvinte de rămas-bun și plecă în goana calului, în vreme ce împăratul, deznădăjduit până peste poate, se întoarse la cetate în hohotele de plâns și în bocetele tuturora. Și așa se schimbă bucuria lor în jale, în spaimă și în zbucium. Și-atâta cu ei!

Ci în ce-i privește pe vraci și pe domniță, iacătă!

Așa cum soarta hotărâse dintru început, vraciul persan venise în ziua aceea la grădină ca să culeagă într-adevăr ierburi de leac, fie buruieni de rând, fie flori frumos mirositoare, și simți o mireasmă tare plăcută de mosc și de alte parfumuri minunate: încât, ridicându-și nasul în vânt, se îndreptă către locul dincotro se revărsa spre el acea mireasmă fără de asemuire. Or, aceea era chiar mireasma domniței, ce se revărsa înmiresmând toată grădina. Iar vraciul, călăuzit de nasul său cel iscusit, nu pierdu mult timp până ce să ajungă, după câteva căutări, chiar la foișorul unde se afla domnița. Și care nu-i fu bucuria când văzu, în prag, stând pe cele patru picioare ale lui, calul cel năzdrăvan, născocirea mâinilor sale! Și care nu fu zvâcnetul din inimă-i văzând acea născocire a cărei pierdere îi luase pofta de-a mânca și de-a bea și-i răpise tihna somnului! Începu, dar, să-l cerceteze pe toate părțile și îl găsi nevătămat și în bună stare. Pe urmă, când era gata să sară pe el și să-i dea zbor, își zise în sineși: „Se cade mai întâi să văd ce-o fi adus coconul aici odată cu calul!” Și intră în foișor.

O văzu atunci, tolănită șăgalnic pe divan, pe domnița care la început i se păru a fi însuși soarele când se ridică pe un cer senin. Și nu se îndoi nici o clipă că în fața ochilor lui nu s-ar afla vreo domniță de viță aleasă, și că flăcăul n-ar fi adus-o călare și n-ar fi lăsat-o în acel foișor să-l aștepte, în vreme ce el se dusese în cetate ca să pregătească un alai măreț. Așa că se apropie de domniță, se temeni și sărută pământul dintre mâinile ei, pe când ea își ridică leneș ochii către el și, părându-i amarnic de urât și de pocit, se grăbi să-i închidă la loc, ca să nu-l mai vadă, și îl întrebă:

— Cine ești? El răspunse:

— O, stăpână a mea, sunt trimis la tine de crăișorul Kamaralakmar, ca să te călăuzesc la un alt foișor, mai frumos decât acesta de aici și mai aproape de cetate; căci stăpâna mea, împărăteasa, mama domnișorului se află astăzi cam zaifa și, întrucât de bucuria sosirii tale n-ar vrea să-ți vie nimeni în cale înaintea ei, a cerut să se facă schimbarea aceasta, ca să nu fie silită să bată un drum prea lung.

Ea întrebă:

— Dar șahzade unde-i?

Persanul răspunse:

— Este în cetate, cu tatăl său împăratul, și are să iasă în întâmpinarea ta, cu mare vâlvă, împresurat de un alai măreț!

Ea spuse:

— Ci ia spune-mi, oare șahzade nu putea să găsească pe unul oleacă mai puțin pocit să-l trimită la mine?

La vorbele acestea, vraciul, măcar că se simți tare atins, începu să râdă din punga scofâlcită a obrajilor galbeni, și răspunse:

— Da, de bună seamă, pe Allah, o, stăpână a mea! Nu-i în tot palatul nici un mameluc mai pocit ca mine! Numai că înfățișarea vitregă a chipului și vajnica urâciune a obrazului meu să nu te ducă în greșeală în privința volniciilor mele! Și poate că într-o bună zi ai să-mi pui la încercare însușirile și ai să tragi foloase, ca și crăișorul, de pe urma aleselor haruri ce le am. Și-atunci ai să mă lauzi, așa cum sunt! Iar crăișorul, dacă m-a ales tocmai pe mine spre a mă trimite la tine, a făcut-o anume din pricina urâțeniei și a înfățișării mele îngrețoșătoare; și anume ca să nu aibă a se teme de nimic, în zăluzia lui, din pricina nurilor și a frumuseții tale! Ci nici de mameluci, nici de robi tineri, nici de arapi frumoși, nici de hadâmbi, nici de slujitori nu duce lipsă saraiul nostru! Slavă lui Allah, numărul lor este cu neputință de socotit; și toți sunt care mai de care mai ispititori.

În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și, sfioasă, tăcu.

Dar când fu cea de a patru sute douăzeci și șaptea noapte spuse:

Și toți sunt care mai de care mai ispititori.

Or, vorbele acestea ale magului avură darul de-a o liniști pe fată, care se ridică numaidecât, își puse mâna în mâna bătrânului învățat și îi spuse:

— O, taică, oare mi-ai adus ceva pe care să pot merge călare?

El răspunse:

— O, stăpână, ai să încaleci pe calul pe care ai venit!

Ea spuse:

— Da nu pot să merg singură călare!

Atunci el zâmbi a râde și pricepu că de-aci înainte ea se afla sub puterea lui; și răspunse:

— Am să încalec și eu cu tine!

Și sări pe cal și o sui la spatele lui și pe fată, pe care o strânse vârtos și o legă de el cu niște legături strașnice, pe când ei nici nu-i trecea prin minte ce are să i se mai întâmple. Învățatul răsuci apoi pârghia de înălțare, și numaidecât calul se umplu de vânt în pântecele său, se clătină și se legănă săltând ca talazurile mării, pe urmă își luă cu ei zborul ridicându-se ca o pasăre în văzduh și, într-o clipită, lăsă departe în urmă cetatea și grădinile. Dacă văzu așa, fata, nedumerită, strigă:

— Hei, tu! Încotro o iei, fără a îndeplini poruncile stăpânului tău?

El răspunse:

— Stăpânul meu? Și cine-i stăpânul meu? Ea spuse:

— Fiul împăratului! El întrebă:

— Care împărat? Ea spuse:

— Nu știu!

La aceste cuvinte, solomonarul pufni în râs și zise:

— Dacă e vorba de tânărul Kamaralakmar, prăpădi-l-ar Allah! Acela-i un zăbăuc de pușlama, un țânc amărât, zău așa!

Ea strigă:

— Vai de tine, o, barbă a blestemului! Au cum de cutezi tu să vorbești așa despre stăpânul tău și să-i calci poruncile?

Magul răspunse:

— Îți mai spun o dată că țângăul acela nu mi-e nicidecum stăpân! Știi tu cine sunt eu?

Domnița spuse:

— Nu știu nimic despre tine, afară de ce mi-ai spus tu însuți.

El chicoti și zise:

— Tot ce ți-am spus n-a fost decât un tertip închipuit de mine împotriva ta și a feciorului împăratului! Află, dar, că mișelul acela izbutise să-mi fure calul, plăsmuit de mâinile mele, care poate să pască întocmai ca și caii cei adevărați, și pe care te afli tu acum; și așa mi-a ars el multă vreme inima și m-a făcut să plâng de pierderea ce-am avut. Și iată-mă iar stăpân pe bunul meu, și la rându-mi îi ard și eu inima tâlharului și-i fac și eu ochii să plângă de pierderea ta! Întremează-ți, dar, inima cu curaj și șterge-ți și înseninează-ți ochii, căci eu am să-ți fiu de mult mai mare folos decât tânărul acela zărpălatic. Eu, pe deasupra, mai sunt și mărinimos, și puternic, și bogat; slugile și robii mei au să ți se supună ca unei stăpâne a lor; am să te îmbrac cu hainele cele mai alese și am să-ți îndeplinesc până și cele mai mărunte dorinți, mai înainte chiar de a le rosti!

Când auzi vorbele acestea, fata începu să se bată peste obraji și să suspine; pe urmă spuse:

— Vai, nenorocirea mea! Oh, vai de mine! Am rămas fără iubitul meu și am rămas și fără tatăl meu și fără mama mea!

Și vărsa lacrimi amare și îmbelșugate, pentru cele ce i se întâmplase, în vreme ce vrăjitorul îndrepta zborul calului către țara rumilor și, după o călătorie lungă dar iute, coborî la pământ pe o câmpie verde, plină de pomi și de izvoare.

Or, câmpia aceea era așezată lângă o cetate în care stăpânea un domn tare puternic. Și tocmai în acea zi domnul ieșise să se învioreze la aer în afara cetății și își îndreptase pașii către părțile acelei câmpii. Și îl zări pe învățatul ce se aținea pe lângă cal și pe lângă tânăra domniță. Încât mai înainte ca vraciul să aibă răgaz a se ascunde, robii domnești se și buluciseră asupra lui și îl înșfăcaseră, și pe el, și pe fată, și calul, și îi duseră pe toți dinaintea stăpânului.

Când văzu amarnica urâțenie a moșneagului și înfățișarea-i hâdă, și frumusețea tinerei fete și nurii ei cei răpitori, domnul spuse:

— O, stăpână a mea, ce rudenie te leagă oare de moșnegăria asta atâta de pocită?

Ci persanul se și repezi să răspundă:

— Ea-i soția mea și fiica unchiului meu!

Atunci fata, la rându-i, se repezi și ea să răspundă, înfruntându-l pe moșneag:

— O, Măria Ta, pe Allah! Habar n-am cine-i pocitul acesta! Și nu-i soțul meu nicidecum! Ci-i un proclet de vrăjitor, care m-a răpit prin viclenie și silă!

La aceste vorbe ale fetei, craiul rumilor dete poruncă robilor să-l cotonogească bine pe vraci, iar aceștia îl ciomăgiră așa de vrednic, de era mai-mai să-și dea duhul sub loviturile lor. După care domnul porunci să-l ducă în cetate și să-l arunce în temniță, în vreme ce pe fată o luă cu el, după ce orândui ca minunatul cal năzdrăvan să fie ridicat și cărat pe umeri, nici cu gândul negândind la însușirile vrăjite ale acestuia ori la meșteșugurile-i tainice. Și-atâta cu vraciul și cu domnița!

Estimp, crăișorul Kamaralakmar îmbrăcase straie de călător, luase cu el cele de trebuință, merinde și bani, și pornise la drum, cu inima plină de jale și cu gândurile pustiite. Și purcese s-o caute pe domniță, călătorindu-se din țară în țară și din cetate în cetate; și peste tot iscodea despre calul de abanos, pe când toți cei pe care îi cerceta se minunau cu mirare de vorbele sale și li se păreau întrebările lui cu totul uluitoare și anapoda.

În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și, sfioasă, tăcu.

Dar când fu cea de a patru sute douăzeci și opta noapte spuse:

Și tot așa făcu o bună bucată de vreme, cercetând zi de zi mai îndârjit, și zi de zi căutând vești cât mai multe, fără a izbuti să capete nici o știre ce l-ar fi putut îndruma pe calea cea bună. Până la urmă ajunse la cetatea Sanei, unde stăpânea tatăl domniței Șamsennahar, și iscodi despre soarta ei; ci nimeni nu mai auzise nimic despre ea și nu-i putu spune ce se făcuse de când fusese răpită; și i se povesti în ce stare de prăpăd și de deznădejde era cufundat bătrânul sultan. Atunci își cătă mai departe de drumul lui și se îndreptă către țara rumilor, iscodind mereu despre domniță și despre calul de abanos, peste tot pe unde trecea și pe la toate popasurile la care mânca.

Or, într-o zi, poposi din drum la un han unde văzu o ceată de neguțători stând roată și sporovăind între ei; și se așeză și el alături, și îl auzi pe unul dintre ei cum spunea:

— O, prieteni, mi s-a întâmplat în vremea din urmă cea mai minunată minune dintre minuni!

Și îl întrebară, cu toții:

— Ce minune? El răspunse:

— Mă dusesem cu neguțătoriile mele în cutare vilaiet în cutare cetate (și spuse numele cetății în care se afla domnița) și i-am auzit pe locuitorii de-acolo povestindu-și un lucru tare ciudat, care se petrecuse de curând. Povesteau că domnul acelei cetăți, ieșind într-o zi la o vânătoare de-a călare, împreună cu alaiul lui, nimerise peste un moșneag tare șaloș, stând lângă o tânără fată de-o frumusețe fără de pereche și lângă un cal de abanos și de fildeș!

Și neguțătorul le povesti tovarășilor săi, ce se minunau cu mare mirare, povestea noastră, pe care nu-i de nici o trebuință s-o mai spunem încă o dată.

Când auzi povestea aceea, Kamaralakmar nu se îndoi nici o clipită că n-ar fi vorba chiar de iubita lui și de calul cel năzdrăvan. Încât, după ce se încredință bine de numele și de locul unde se afla cetatea, porni pe dată la drum îndreptându-se într-acolo, și călători fără de oprire până ce ajunse la ea. Ci când vru să intre pe poarta cetății, fu înhățat de străjeri, spre a-l duce, după cumu-i datul în acea țară, dinaintea craiului lor, ca să fie cercetat ce fel de om e, ce vânt îl aduce în țara lor și ce meserie învârtește. Or, tânărul Kamaralakmar sosise în ziua aceea târziu tare la cetate, iar străjerii, știindu-l pe domnul lor năpădit de treburi, lăsară să i-l arate a doua zi și îl duseră la temniță, să-și petreacă noaptea acolo. Dar când văzură frumusețea și gingășia lui, temnicerii nu se îndurară să-l închidă, ci îl rugară să stea cu ei și să le țină tovărășie, și îl poftiră să împartă cu el cina lor. Pe urmă, după ce mâncară, începură să tăifăsuiască și îl întrebară pe șahzade:

— O, flăcăule, din ce țară ești? El răspunse:

— Din țara Farsului, împărăția Hosroilor!

La vorbele acestea, temnicerii hohotiră de râs, iar unul îi spuse tânărului:

— O, tu, cel din țara Hosroilor, n-ai fi și tu tot atâta de mare mincinos ca și cel de-o baștină cu tine și care-i închis în temnița noastră? Iar un altul spuse:

— Chiar că mulți inși am văzut și multora le-am ascultat spusele și poveștile, și le-am cercetat firile, da niciodată n-am întâlnit pe careva atâta de ciudat ca bătrânul din temnița noastră!

Iar un altul adăugă:

— Nici eu, pe Allah, n-am mai văzut ceva mai pocit decât chipul lui, ori mai urât și mai silos decât înfățișarea lui!

Șahzade întrebă:

— Și ce minciuni de-ale lui ați auzit? Ei răspunseră:

— Se ține că e mare învățat și vraci vestit. Or, domnul nostru, la o vânătoare, l-a găsit în tovărășia unei copile și a unui cal minunat de abanos și de fildeș. Și domnul nostru s-a îndrăgit până peste poate de frumusețea fetei și ar vrea să se însoare cu ea, ci ea a înnebunit deodată! Așa că dacă moșneagul acela ar fi vreun vraci de seamă, precum se dă, i-ar fi găsit leacul în vreun fel; căci stăpânul nostru a făcut tot ce-i cu putință ca să găsească vreun leac ce-ar putea-o tămădui pe fată de sminteală, și iacătă că a și trecut un an de când el tot cheltuiește amarnic la averi cu plata vracilor și a solomonarilor, fără de nici un folos. Cât despre calul de abanos, acela-i închis în vistieria domnească; iar moșneagul cel urât e aici, în temniță; și nu mai contenește din gemete și din văicăreli, câtu-i nopticica de lungă, de nu ne dă tihnă să mai dormim și noi!

Când auzi vorbele acestea, Kamaralakmar își zise: „Iată-mă într-un sfârșit pe calea cea mult dorită. Acuma să văd ce mijloc pot găsi ca să ajung la țintă!” Dar numaidecât temnicerii, văzând că venise ceasul lor de culcare, îl duseră în lăuntrul temniței și închiseră ușa după el. Atunci îl auzi pe învățat cum plângea și gemea și își jelea năpasta, în limba persană, spunând: „Of, ce belea pe capul meu că n-am știut să-mi plănuiesc mai bine treaba și m-am dat singur pierzării, fără a-mi fi izbândit dorurile și fără a-mi fi împlinit gândurile cu acea fată! Toate mi s-au întâmplat numai datorită nesocotinței mele și din pricină că am râvnit la ce nu mi-era menit!” Atunci Kamaralakmar îi spuse în graiul persan:

— Până când ai să tot plângi și-ai să te tot bocești? Au crezi că numai tu ai de îndurat năpaste?

Și învățatul, prinzând curaj de la acele cuvinte, legă vorbă cu el și, fără a-l ști cine e, începu să i se plângă de năpastele și de nenorocirile lui! Și așa își petrecură noaptea, tăinuind între ei ca doi prieteni.

A doua zi dimineață, temnicerii veniră să-l scoată pe Kamaralakmar din temniță și îl duseră dinaintea domnului, spunând:

— Tânărul acesta.

În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și, sfioasă, tăcu.

Dar când fu cea de a patru sute douăzeci și noua noapte urmă:

Spunând:

— Tânărul acesta a sosit aseară prea târziu și n-am mai putut să-l aducem la tine, o, Măria Ta, ca să-l cercetezi!

Atunci domnul îl întrebă:

— De unde vii? Cum te cheamă? Ce meserie ai? Și pentru ce ai venit în cetatea noastră?

El răspunse:

— În ce privește numele, în persană mă numesc Harjah! În ce privește țara, sunt din Persia! Iar ca meserie, sunt un învățat ca toți învățații, mai cu seamă priceput la tămăduiri și la meșteșugul de a-i vindeca pe nebuni și pe smintiți. Și, pentru aceasta, străbat țările și cetățile, spre a-mi folosi meșteșugul și a căpăta învățătură nouă, pe care s-o adaug la cea pe care o am! Și săvârșesc totul fără a purta straiele cele înzorzonate cu care se îmbracă de obicei astrologii și învățații, fără a-mi lăți turbanul ori a-i spori numărul de răsuceli, fără a-mi alungi mânecile, fără a umbla cu un ditamai teanc de cărți la subsuoară, fără a-mi înnegura pleoapele cu kohl negru, fără a-mi spânzura la gât un șirag lung de mătănii mari și nenumărate; și îmi tămăduiesc bolnavii fără a le bâigui vorbe tainice, fără a le sufla în ochi și fără a-i mușca de sfârcul urechii! Și-aceasta-i, o, Măria Ta, meseria mea!

Când auzi acestea, domnul se lumină de o mare bucurie și îi spuse:

— O, preastrălucitule vraci, ai venit la noi tocmai când aveam cea mai amarnică nevoie de priceperea ta!

Și îi povesti de boala tinerei fete, și adăugă:

— Dacă vrei s-o îngrijești și dacă ai s-o tămăduiești de sminteala în care au cufundat-o vâlvele cele rele, nu ai decât să-mi ceri ce dorești, și totul ți se va da!

El răspunse:

— Allah să-l dăruiască pe domnul stăpânul nostru cu milele și cu vredniciile lui cele mai alese! Ci mai întâi cuvine-se să-mi povestești cu de-amănuntul toate câte le-ai băgat de seamă la sminteala fetei și să-mi spui de câte zile se află în această stare, fără a uita să-mi spui cum de-au ajuns la tine ea, și persanul cel bătrân, și calul de abanos!

Și domnul îi povesti istoria de șart, de la început până la sfârșit, și adăugă:

— Iar bătrânul se află în temniță. El întrebă:

— Și calul?

— Calul se află la mine, păzit cu strășnicie într-una din odăile mele!

Și Kamaralakmar își zise în sine: „Înainte de orice, trebuie să văd calul și să mă încredințez cu ochii mei de starea în care se află. Dacă este întreg și în bună stare, totu-i cum nu se poate mai bine și mi-am atins ținta; dacă însă meșteșugul lui o fi stricat, atunci va trebui să mă gândesc la vreun alt mijloc de-a o slobozi pe domnița mea!” Apoi se întoarse către domn și îi spuse:

— O, Măria Ta, mai întâi trebuie să văd calul; căci n-ar fi cu neputință, cercetându-l, să găsesc ceva ce mi-ar putea fi de folos la vindecarea fetei!

El răspunse:

— Cu bunăvoie și cu dragă inimă!

Și îl luă de mână și îl duse la locul unde se afla calul de abanos. Și flăcăul începu să dea ocol calului, îl cercetă cu luare-aminte și, găsindu-l neatins și în bună stare, se bucură în sine și îi spuse domnului:

— Allah să te miluiască și să te ocrotească, Măria Ta! Iată-mă-s gata să merg la tânăra fată, ca să văd cam ce-ar putea să aibă! Și nădăjduiesc că am să izbutesc, cu ajutorul lui Allah, s-o vindec cu mâna mea cea tămăduitoare și cu mijlocirea calului acesta de lemn!

Și îi îndemnă pe străjeri să fie cu multă luare-aminte la cal, și porni cu domnul către odăile domniței.

De cum intră în odaia în care locuia domnița, o văzu cum își răsucea mâinile și cum se bătea peste piept și cum se prăbușea și se rostogolea pe jos, sfâșiindu-și hainele așa cum știa ea. Și văzu bine că sminteala aceea nu era decât o sminteală prefăcută și că nici un ginn și nici un om nu-i vătămase mințile, ba dimpotrivă! Și înțelese că nu făcea acestea toate decât cu scopul de a împiedica pe careva să se ia de ea!

Văzând așa, Kamaralakmar se îndreptă către fată și-i spuse:

— O, vrăjitoriță a celor Trei Lumi, alungă de la tine grijile și zbuciumul!

Și ea, privindu-l, îl cunoscu numaidecât și fu cuprinsă de o bucurie atâta de mare, încât scoase un țipăt și se prăbuși fără de simțire. Și domnul fu încredințat că țipătul acela fusese o urmare a spaimei pe care i-o stârnise vraciul. Ci Kamaralakmar se plecă peste ea și, deșteptând-o, îi spuse cu glas șoptit:

— O, Șamsennahar, o, lucire a ochilor mei, o, cuib al inimii mele, gândește-te la viața ta și la viața mea și mai ai oleacă de curaj și de răbdare; căci starea noastră cere multă iscusință și mare grijă, dacă vrem să scăpăm din mâinile acestui domn asupritor. Eu am să încep prin a-i întări credința ce-o are în privința ta și anume că ești în stăpânirea ginnilor și că de acolo îți vine sminteala; ci am să-i spun că eu am să te vindec pe dată cu ajutorul tainicelor însușiri pe care le am! Tu nu trebuie decât să-i vorbești liniștită și blajin, ca să-i arăți astfel dovada tămăduirii tale prin mijlocirea mea! Și în felul acesta vom izbuti să ne atingem ținta și vom putea să ne împlinim gândul! Și tânăra fată răspunse:

— Ascult și mă supun!

Atunci Kamaralakmar se apropie de domn, care se trăsese mai spre fundul odăii și, cu un obraz vestitor de bine, îi spuse:

— O, prea norocitule doamne, am izbutit, datorită soartei tale celei bune, să-i dibuiesc boala și să-i aflu leacul. Și ți-am vindecat-o! Poți, dar, să te apropii de ea și să-i vorbești încetișor și cu blândețe, și să-i făgăduiești cele ce ai să-i făgăduiești, și orice vei vrea de la ea ți se va împlini!

Și domnul, minunat cu totul, se apropie de fata care se ridică în cinstea lui și sărută pământul dinaintea lui, pe urmă, îi ură bun venit și îi spuse:

— Slujnica ta e tulburată de cinstea ce i-o faci, venind astăzi în ospeție la ea!

Și domnul, auzind și văzând toate astea, fu mai-mai să se simtă zburând de fericire.

În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și, sfioasă, tăcu.

Dar când fu cea de a patru sute treizecea noapte spuse:

Fu mai-mai să se simtă zburând de fericire și le porunci roabelor și hadâmbilor să se pună în slujba ei, s-o ducă la hammam și să-i gătească hainele și podoabele. Și femeile și robii intrară și îi spuseră salamalecurile de cuviință, iar ea le răspunse la salamalecuri în chipul cel mai drăgălaș și cu glasul cel mai dulce. Apoi o îmbrăcară în haine împărătești, îi puseră la gât o salbă de nestemate și o duseră la hammam, unde o spălară și o slujiră, iar pe urmă o aduseră în iatacul ei, frumoasă ca o lună în cea de a patrusprezecea zi a sa. Și-așa!

Încât domnul, cu pieptul plin până peste poate și cu sufletul luminat, spuse tânărului crăișor:

— O, înțeleptule, o, învățatule vraci, o, împodobitule de filosofie, toată bucuria aceasta pe care o trăim acum se datorește puterilor tale și harului tău. Allah să sporească asupră-ne harurile suflării tale vindecătoare!

El răspunse:

— O, Măria Ta, pentru deplinătatea zviduirii, este de trebuință să ieși împreună cu toți curtenii tăi, cu străjerii și cu oștenii, și să te duci către locul unde ai găsit-o pe fată, luând-o și pe ea cu tine, și punând să fie dus acolo și calul de abanos care era cu ea și care nu-i decât un ginn diavolesc; și anume chiar ginnul care o stăpânea și îi tulbura mintea. Iar eu atunci am să fac descântecele trebuitoare; altminteri, ginnul are să se întoarcă iar să pună stăpânire pe ea la fiecare început de lună, și totul are să înceapă iar de la cap; pe când acum, odată ce am izbutit să-l prind cu totul în puterile mele, am să-l închid și am să-l ucid!

Și craiul rumilor strigă:

— Din toată inima mea de prieten și ca o răsplată!

Și numaidecât, însoțit de șahzade și de domnița și urmat de toate oștile sale, luă calea către câmpia noastră.

Când ajunseră acolo, Kamaralakmar porunci să fie suită fata pe calul de abanos și să fie lăsați, și calul și fata, la o depărtare destul de mare ca să nu poată fi văzuți prea bine nici de domn și nici de oștenii săi. Și porunca se împlini pe dată. Atunci spuse domnului rumilor:

— Acuma, cu îngăduința și cu buna ta voie, am să purced la afumări și la farmece, și am să-l ferec pe vrăjmașul acela al neamului omenesc, în așa chip ca să nu mai poată fi vătămător nimănuia de-aci înainte! După care am să încalec și eu pe calul de lemn ce pare a fi de abanos, și am s-o așez pe fată la spatele meu. Și atunci ai să vezi cum se zbuciumă în toate părțile și cum se clatină și-apoi cum își ia numaidecât vânt, ca să vină în goană să se oprească dinaintea ta. Și în felul acesta ai să capeți dovada că se află întru totul sub puterea noastră. Pe urmă, ai să poți să faci ce vei vrea cu fata!

Când auzi vorbele acestea, domnul rumilor se bucură până peste poate, în vreme ce Kamaralakmar încălecă pe cal și o legă strașnic dinapoia sa pe tânăra domniță. Și pe când ochii toți erau ațintiți spre el și-l priveau ce face, el răsuci pârghia de înălțare; și calul, luându-și zborul, se înălță cu ei drept în sus, pierind în slava slăvilor.

Craiul rumilor, care habar nu avea cumu-i treaba, rămase mai departe în câmpie cu oștile lui să aștepte întoarcerea lor vreme de o jumătate de zi. Ci, cum nu-i mai văzu întorcându-se, se hotărî într-un sfârșit să se ducă și să-i aștepte la palatul domnesc. Ci și aceea fu o așteptare tot pe-atâta de zadarnică. Atunci își aduse aminte de moșneagul cel hâd care zăcea închis în temniță și, poruncind să fie adus dinaintea lui, îi spuse:

— A, bătrân ticălos! A, dos de maimuță! Cum de-ai cutezat să nu-mi spui taina calului acela vrăjit și stăpânit de ginnii cei diavolești? Că iacătă acuma l-a răpit în văzduhuri și pe vraciul care o tămăduise pe fată de sminteală, și-a răpit-o și pe fată! Și cine știe ce are să li se mai întâmple! Și te mai fac răspunzător și de grămada de giuvaieruri și de lucruri scumpe, care prețuiesc cât o vistierie, cu care am împodobit-o pe fată când a ieșit de la hammam. A, pe dată are să ți se zboare capul!

Și, la un semn al domnului, gealatul se și ivi și, dintr-o fulgerătură, făcu din persan doi persani!

Estimp, șahzade Kamaralakmar și domnița Șamsennahar își vedeau mai departe de drumeția lor cea vinteșă prin văzduh și ajunseră cu bună pace la cetatea de scaun a împăratului Sabur. De data aceasta nu mai coborâră pe pământ la foișorul din grădină, ci chiar pe terasa palatului. Și crăișorul se grăbi să-și pună iubita la adăpost temeinic și să plece fără de zăbavă să vestească pe tatăl și pe mama sa de sosirea lor. Intră, dar, în iatacul în care, cufundați în lacrimi și în deznădejde, ședeau împăratul, împărăteasa și cele trei domnițe, surorile lui, și le ură bună pace, sărutându-i, pe când, la vederea lui, sufletele li se umplură de fericire și inimile li se ușurară de povara mâhnirii și a durerii.

Atunci, ca să sărbătorească întoarcerea lui și sosirea domniței, fata sultanului de la Sana, împăratul Sabur dete ospețe mari locuitorilor cetății și petreceri care ținură o lună de zile întreagă. Și Kamaralakmar intră în odaia de nuntă și se veseli cu fata multe nopți lungi și binecuvântate.

După care împăratul Sabur, ca să-și știe de-aci înainte sufletul liniștit, puse să fie făcut bucățele calul de abanos și îi sfărâmă zimberecul, el cu mâna lui.

La rându-i, Kamaralakmar scrise o scrisoare.

În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și, sfioasă, tăcu.

Dar când fu cea de a patru sute treizeci și doua noapte spuse:

La rându-i, Kamaralakmar scrise o scrisoare către sultanul de la Sana, tatăl soției sale, în care îl înștiința despre toată pătărania lor și îi vesti căsătoria și petrecerea lor laolaltă în fericirea cea mai deplină. Și trimise scrisoarea printr-un sol însoțit de o mulțime de purtători de daruri mărețe și de lucruri rare de mare preț. Și solul ajunse la Sana, în Yaman, și înmână scrisoarea și darurile în mâna tatălui domniței, care citind scrisoarea se bucură cum nu se mai poate și primi darurile. După care pregăti la rându-i daruri tare bogate pentru ginerele său, fiul împăratului Sabur, și i le trimise prin același sol.

La primirea darurilor de la tatăl soției sale, frumosul crăișor Kamaralakmar se bucură foarte; căci tare greu îi venea să-l știe mohorât pe bătrânul sultan de la Sana din pricina purtării lor a amândurora. Și chiar își făcu o datină de a-i trimite în fiecare an câte o scrisoare și daruri noi. Și tot așa făcu până la moartea sultanului de la Sana. Pe urmă, când și tatăl său, împăratul Sabur, muri la rându-i, îi urmă în scaunul împărăției și își începu domnia măritând-o pe soră-sa cea mică, aceea pe care o iubea el atâta, cu noul sultan de la Yaman. După care domni peste împărăția lui cu înțelepciune, și peste supușii săi cu dreptate; și, în felul acesta, dobândi stăpânire peste toate pământurile și credința inimilor tuturor locuitorilor. Iar el cu soția sa Șamsennahar trăiră așa mai departe cea mai huzurită și cea mai dulce, cea mai senină și mai liniștită viață, până ce veni și la ei Sfărâmătoarea huzururilor, Despărțitoarea sindrofiilor și a celor ce se au dragi, Jefuitoarea palatelor și a colibelor, Ziditoarea de morminte și Căpătuitoarea cimitirelor!

Și-acum, mărire celui Singur Viu, carele nu moare niciodată și carele ține în mâinile sale domnia Lumilor și împărăția Văzutelor și a Nevăzutelor!

Și Șeherezada, fiica vizirului, încheindu-și astfel povestea aceasta, tăcu. Atunci sultanul Șahriar îi spuse:

— Povestea aceasta, o, Șeherezada, a fost minunată! Și tare aș vrea să cunosc meșteșugul nemaipomenit al acelui cal de abanos!

Șeherezada spuse:

— Vai, a fost sfărâmat! Și Șahriar spuse:

— Pe Allah, sufletul meu tare-i frământat de născocirea aceea!

Șeherezada răspunse:

— Atunci, o, norocitule sultan, spre a-ți odihni sufletul, sunt gata, dacă bineînțeles îmi îngăduiești, să-ți povestesc povestea cea mai de haz pe care o cunosc, aceea în care este vorba de Dalila-cea-Vicleană și de fata ei Zeinab-cea-Isteață!

Și sultanul Șahriar strigă:

— Pe Allah, poți s-o spui! Căci habar n-am de povestea aceea! Pe urmă, am să hotărăsc ce va fi cu capul tău!

Atunci Șeherezada spuse: