SACUL FERMECAT SAU POVESTEA CU JUDER PESCARUL

Mi s-a povestit, o, norocitule sultan, că a fost odinioară un om, neguțător, pe nume Omar, care a avut ca urmași trei copii: unul se numea Salem, cel de al doilea se numea Salim, iar cel mai mic se numea Juder. I-a crescut până ce au ajuns la vârsta de bărbați; ci, întrucât Omar îl iubea pe Juder mai mult decât pe frații săi, aceștia, băgând de seamă, au fost cuprinși de pizmă și au început să-l zavistuiască pe Juder. Încât, atunci când neguțătorul Omar, care era un om tare înaintat în zile, a băgat de seamă și el ura celor doi fii ai săi față de fratele lor, temându-se ca nu cumva, după ce-o muri el, Juder să nu aibă de pătimit ceva cu frații săi, i-a strâns pe toți ai casei, precum și pe vreo câțiva oameni cu carte și alți vreo câțiva care, din porunca dată de cadiu, se îndeletniceau cu moștenirile, și le-a spus:

— Să se aducă aici toate bunurile mele și toate vigurile de țesături din prăvălia mea!

Și când i s-a adus tot, a spus:

— Oameni buni, împărțiți aceste bunuri și aceste viguri în patru părți, după lege!

Iar ei le-au împărțit în patru părți. Și bătrânul a dat fiecărui copil de-al său câte o parte, păstrând pentru sine cea de a patra parte, apoi a spus:

— Asta-i toată averea mea, și am împărțit-o, aflându-mă încă în viață, pentru ca fiii mei să nu mai aibă nimic de cerut de la mine, și nici între ei, și pentru ca, după ce-oi muri, să nu aibă de ce să se gâlcevească. Iar această a patra parte pe care am luat-o eu i se cade soției mele, mama acestor copii, ca să aibă cu ce să-și țină zilele!

Or, nu peste mult, bătrânul a murit; ci Salem și Salim, fiii lui, n-au vrut nicidecum să se mulțumească cu împărțeala făcută, și au cerut de la Juder o parte din ceea ce i se cuvenise, spunându-i:

— Averea tatălui nostru a căzut în mâinile tale.

În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și, sfioasă, tăcu.

Dar când fu cea de a patru sute șaizeci și șasea noapte spuse:

— Averea tatălui nostru a căzut în mâinile tale.

Și Juder fu nevoit să ceară ajutorul cadiilor împotriva lor și să-i cheme de martori pe musulmanii care fuseseră de față la împărțeală și care mărturisiră cele ce știau; încât judecătorul îi opri pe cei doi frați să ceară partea lui Juder. Numai că cheltuielile cu judecata îi făcu, pe Juder și pe frații lui, să piardă o bună parte din ceea ce stăpâneau. Lucrul acesta însă nu-i opri pe Salem și pe Salim să nu uneltească iarăși, peste o vreme, împotriva lui Juder, care iarăși fu nevoit să ceară ajutorul judecătorilor împotriva lor; și judecătorii iarăși îi ajutară pe tustrei să mai piardă o bună parte din avutul lor, pentru cheltuielile de judecată. Ci nu se potoliră nici acum, și merseră la un al treilea cadiu, și pe urmă la al patrulea, și tot așa, până ce judecătorii izbutiră să le toace toată moștenirea, iar ei tustrei ajunseră niște sărăcani, fără nici măcar de un bănuț de aramă cu care să-și cumpere o coajă de pâine și-o ceapă.

Când cei doi frați, Salem și Salim, se văzură în starea aceea și cum nu mai puteau să ceară nimic de la Juder, care era tot atâta de sărman ca și ei, se apucară să viclenească împotriva mamei lor, pe care izbutiră s-o înșele și s-o jefuiască, după ce o chinuiră amarnic. Și biata femeie veni plângând la fiul ei Juder și îi spuse:

— Frații tăi mi-au făcut cutare și cutare lucru! Și m-au jefuit de partea mea de moștenire!

Și începu să-i blesteme. Ci Juder îi zise:

— O, maică a mea, nu-i blestema! Căci Allah are să știe mai bine cum să-l chivernisească pe fiecare după faptele lui! În ce mă privește, eu nu-i mai pot chema dinaintea cadiului și a celorlalți judecători, căci judecata cere cheltuială, iar eu mi-am pierdut cu judecățile tot ce-am avut. Așa că-i mai bine să ne împăcăm cu soarta, și eu și tu, fără a mai spune nimic. De altminteri, o, maică a mea, n-ai decât să rămâi la mine; și pâinea pe care o mănânc eu ai s-o mănânci și tu! Iar tu, o, maică a mea, roagă-te numai lui Allah să mă ajute, și Allah are să-mi dea cu ce să te hrănesc! În ce-i privește pe frații mei, lasă-i să primească de la Judecătorul cel Mare răsplata pentru fapta lor, și mângâie-te cu vorbele poetului:

Când cel nedrept te-apasă, îndură răbdător, Și-așteaptă să-i plătească Timpul răzbunător. Dar nu-ți lăsa mânia Cu el să se înfrunte! Căci și-un munte de piatră, De-ar da piept cu alt munte, Tot s-ar sfarma la rându-i, Cu stâncile puhoi, Și praful s-ar alege Atunci de amândoi.

Și Juder îi spuse mai departe vorbe de-acestea bune mamei sale, o alină și o liniști, și izbuti în felul acesta s-o împace și s-o hotărască să rămână în casa lui. Iar el, spre a-și câștiga hrana, rostui un năvod și începu să se ducă în fiecare zi să pescuiască fie în Nil, la Bulak, fie în bălțile cele mari, fie în alte locuri bogate în ape; și în felul acesta agonisea când zece bănuți de aramă, când douăzeci, când treizeci; și cheltuia tot, ca să-și țină zilele, el și maică-sa; și, în felul acesta, o duceau bine.

În ce-i privește pe cei doi frați ai lui, apoi aceștia nu mai aveau nimic: nici meserie, nici ce să vândă, nici ce să cumpere. Lipsurile, nevoia și toate necazurile îi năpădiră; și cum nu zăboviseră prea mult până ce să risipească tot ce răpiseră de la maica lor, ajunseră grabnic în cea mai neagră stare și niște amărâți de milogi goi, fără de nici unele. Încât se văzură siliți să vină la mama lor să se roage și să se umilească dinaintea ei și să se milogească din pricina foamei care îi vlăguia. Or, inima de mamă este bună și miloasă! Și mama, înduioșată de sărăcia lor, le da cojile de pâine rămase și care nu arareori se mai nimereau și cam mucede; și bătrâna le mai dăruia și rămășițele de la cina din ajun, spunându-le:

— Mâncați degrabă și plecați, până n-apucă să vină fratele vostru; căci, dacă v-ar găsi aici, nu i-ar părea bine și inima lui s-ar supăra pe mine; și, în felul acesta, m-ați face vinovată față de el!

Și ei se grăbeau să mănânce și plecau. Ci, într-o bună zi, veniră la mama lor, care, după obiceiul ei, le puse dinainte de mâncare și pâine ca să mănânce; și deodată intră Juder. Iar maică-sa se simți tare rușinată și tare încurcată; și, de teamă că Juder are să se supere pe ea, își lăsă fruntea în pământ, cu niște priviri tare umile către fiul ei. Ci Juder, departe de a se arăta supărat, zâmbi văzându-i pe frații lui și le spuse:

— Fiți bineveniți, o, frații mei! Și binecuvântată vă fie ziua! Ce s-a-ntâmplat de v-ați hotărât într-un sfârșit să veniți la noi în ziua aceasta binecuvântată?

Și se aruncă la pieptul lor și îi sărută cu dragoste, spunându-le:

— Chiar că rău ați făcut că m-ați lăsat să mă topesc așa de jalea dorului vostru! N-ați mai dat pe la mine, ca să întrebați ce mai fac, ori ce mai face maica voastră! Ei răspunseră:

— Pe Allah, o, frate al nostru, dorul de tine ne-a mistuit și pe noi: și nu te-am ocolit decât din pricina rușinii pentru cele ce s-au petrecut între noi și tine! Ci iată-ne căindu-ne amarnic! Și-apoi, toate acelea n-au fost decât lucrarea celui Necurat (afurisit fie el de Allah cel Preamărit!) și acum nu mai avem altă bucurie decât la tine și la mama noastră!

Și Juder, tulburat cu totul de vorbele acestea, le spuse:

— Nici eu nu am altă bucurie în afară de voi doi, o, frații mei!

Atunci maică-sa se întoarse către Juder și îi spuse:

— O, copile al meu, Allah lumineze-ți chipul cu lumina lui și sporească-ți belșugul, căci tu ești cel mai bun dintre noi toți, o, copile al meu!

Și Juder spuse:

— Fiți bineveniți și rămâneți la mine! Allah este darnic, și bunurile se află din belșug în casă!

Și se împăcă într-un sfârșit cu frații săi, care cinară cu el și își petrecură noaptea în casa lui.

A doua zi, luară cu toți masa de dimineață împreună, iar Juder, cu năvodul în spate, plecă plin de încredere în Truditorul cel Mare, pe când frații lui plecară și ei, și lipsiră până la prânz, când se întoarseră iarăși să mănânce cu mama lor. Iar Juder nu se întoarse decât seara, aducând carne și legume, toate cumpărate cu ce agonisise în ziua aceea. Și trăiră așa răstimp de o lună, Juder pescuind pește ca să-l vândă și rodul muncit să și-l cheltuiască cu mama și cu frații lui, care mâncau și se veseleau.

Or, într-o bună zi.

În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și, sfioasă, tăcu.

Dar când fu cea de a patru sute șaizeci și șaptea noapte spuse:

Or, într-o bună zi, Juder aruncă năvodul în apă și, când îl trase, văzu că era gol: îl mai aruncă o dată, și îl scoase iar gol; atunci își zise în sine: „În locul acesta nu este pește!” Și își schimbă locul și, aruncând năvodul, îl scoase iarăși gol! Își schimbă locul a doua oară, a treia oară și tot așa mai departe, de dimineață până seara, fără a izbuti să pescuiască nici măcar un crăpcean.

Atunci strigă: „Na minune! Oare să nu mai fie pește în apă? Ori să fie mai degrabă altă pricină?” Și, cum se lăsa seara, își luă năvodul în spinare și se întoarse acasă tare necăjit și tare amărât, și ducând cu el mâhnirea și grija pentru frații săi și pentru mama sa, fără să știe ce are să le dea la cină, și așa trecu pe dinaintea unei brutării, de unde obișnuia, când se întorcea acasă, să cumpere pâine pentru seară. Și văzu mulțimea de mușterii ce se înghesuiau să cumpere pâine, cu banii în mână, fără ca brutarul să ia prea mult seama la ei. Și Juder se opri trist de-o parte, privind la mușterii și oftând. Atunci brutarul îi spuse:

— Bine-ai venit, o, Juder! Îți trebuie pâine? Ci Juder tăcu. Brutarul îi spuse:

— Dacă nu ai bani, ia acuma ce-ți trebuie, și te las să-mi plătești altă dată!

Și Juder îi spuse atunci:

— Dă-mi pâine de zece bănuți de aur și ține năvodul ca zălog!

Ci brutarul răspunse:

— Ba nu, o, bietul de tine! Năvodu-i poarta agoniselii tale și, dacă ți l-aș lua, ți-aș închide poarta aceea. Na, dar, de colea pâinile pe care le cumperi de obicei! Și ia de la mine zece bănuți de aramă, de care s-ar putea să ai trebuință. Și mâine, ya Juder, ai să-mi aduci pește de douăzeci de bănuți!

Și Juder răspunse:

— Pe capul și pe ochii mei!

Și, după ce-i mulțumi din inimă brutarului, luă pâinea și cei zece bănuți și se duse să cumpere carne și legume, spunându-și: „Mâine Atotputernicul are să-mi dea cele cu care să-mi plătesc datoria; și are să-mi împrăștie grijile”. Și se întoarse acasă, unde maică-sa pregăti de mâncare, ca de obicei. Și Juder cină și se culcă.

A doua zi își luă năvodul și dete să plece; ci maică-sa îi zise:

— Pleci fără să-ți mănânci pâinea de dimineață? El răspunse:

— O, maică, mănânc-o tu împreună cu frații mei! Și se duse la râu, unde își aruncă năvodul o dată, și încă o dată, și încă o dată, schimbând locul de mai multe ori, și tot așa până la ceasul rugăciunii de după-amiază; ci nu pescui nimic. Atunci, își luă năvodul și se întoarse acasă, deznădăjduit până peste poate; și fu nevoit, neavând nici o altă cale de întors acasă, să treacă iar prin fața prăvăliei brutarului, care îl zări și îi numără alte zece pâini și alți zece bănuți, și-i spuse:

— Ia astea și du-te! Și dacă ceea ce a hotărât soarta nu a ajuns la tine astăzi, are să ajungă mâine!

Și Juder vroi să-și ceară iertare; ci brutarul îi spuse:

— Hai, necăjitule, n-ai de ce să-mi ceri iertare! Dacă ai fi pescuit ceva, ai fi avut cu ce să-mi plătești! Și dacă nici mâine n-ai să pescuiești iarăși nimic, să vii fără de sfială aici; și ai să găsești toată înțelegerea și tot ajutorul!

Or, chiar că nici a doua zi Juder nu pescui nimic-nimicuța; și iarăși fu nevoit să se ducă la brutar; și tot așa n-avu nici un spor vreme de șapte zile în șir, după care fu cuprins de o mare îngrijorare în inima lui, și își zise în sineși: „Astăzi am să mă duc să pescuiesc în lacul Karun[12]. Poate că acolo s-o fi aflând norocul meu!”

Se duse așadar la lacul Karun, așezat nu departe de Cairo, și se pregătea să-și arunce năvodul în apă, când văzu că venea către el un moghrabin[13] călare pe un catâr. Era îmbrăcat într-o mantie nespus de frumoasă, și era așa de strâns învăluit în burnuzul său și în vălul de pe cap, încât nu i se zărea decât un ochi. Catârul era și el îmbrăcat la fel și înfotăzat cu urșinic de zarafir și cu atlazuri, și peste crucea șalelor avea atârnați niște desagi de lână colorată.

Când moghrabinul ajunse lângă Juder, coborî de pe catâr și spuse:

— Pacea lui Allah fie cu tine, o, Juder, o, fiu al lui Omar! Și Juder răspunse:

— Și cu tine fie pacea lui Allah, o, călătorule, stăpâne al meu!

Moghrabinul spuse:

— O, Juder, am trebuință de tine! Dacă ai să mă asculți, vei dobândi mari foloase și bunuri nemăsurate, și vei fi prietenul meu; și îmi vei mântui toate treburile!

Juder răspunse:

— O, călătorule, stăpâne al meu, spune-mi ce ai în minte și am să te ascult fără de cârtire!

Atunci moghrabinul îi spuse:

— Începe, dar, să rostești suraua cea de început din Coran! Și Juder rosti împreună cu el suraua fatiha din Coran. Atunci moghrabinul scoase din desagi niște frânghii de mătase și-i spuse:

— O, Juder, fiu al lui Omar, să-mi legi mâinile cu aceste frânghii de mătase, cât mai strașnic vei putea! După care, să mă arunci în lac și să aștepți o bucată de vreme. Dacă ai să vezi ivindu-se la fața apei mâna mea înaintea trupului, nu pregeta să-ți arunci năvodul și să mă scoți la țărm; ci dacă ai să vezi ivindu-se piciorul meu afară din apă, să știi că sunt mort. Atunci, nu te mai îngriji de mine, ia catârul cu desagii și du-te în sukul negustorilor, unde ai să găsești un evreu cu numele de Șamayaa. Să-i lași catârul, iar el are să-ți dea o sută de dinari, pe care să-i iei și să te duci în calea ta! Ci numai să nu spui nimănuia nimic despre toate astea.

În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și, sfioasă, tăcu.

Dar când fu cea de a patru sute șaizeci și opta noapte spuse:

— Ci numai să nu spui nimănuia nimic despre toate astea.

Atunci Juder răspunse:

— Ascult și mă supun!

Și legă mâinile moghrabinului, care îi tot spunea:

— Mai vârtos oleacă!

Și după ce îl legă bine, îl înșfăcă și îl aruncă în lac. Pe urmă așteptă un răstimp, să vadă ce are să se întâmple.

Or, peste o vreme, văzu deodată că se ridică și ies deasupra apei amândouă picioarele moghrabinului.

Atunci înțelese că omul murise și, fără a se mai îngriji de el, luă catârul și se duse la sukul negustorilor, unde chiar că îl văzu pe evreul acela stând pe un scaun în ușa prăvăliei lui și care, la vederea catârului, strigă:

— Nu mai încape nici o îndoială! A pierit! Pe urmă adăugă:

— A pierit din pricina lăcomiei lui!

Și fără a mai adăuga o vorbă, luă catârul și îi numără lui Juder o sută de dinari de aur, sfătuindu-l să păstreze taina.

Juder luă așadar banii de la evreu și se duse degrabă la brutar, de la care luă pâine ca de obicei și, întinzându-i un dinar, îi spuse:

— Iată banii pe care ți-i datorez, o, stăpâne al meu! Și brutarul îi făcu socoteala și-i spuse:

— Mai ai de luat pâine de la mine încă pe două zile! Și Juder îl lăsă și plecă la măcelar, pe urmă la zarzavagiu și, dând fiecăruia câte un dinar, le spuse:

— Dați-mi ce-mi trebuie, și păstrați restul de bani în seama mea!

Și luă carnea și legumele, și duse totul acasă, unde îi găsi pe frații săi tare înfometați și pe mama sa care le spunea să aibă răbdare până la întoarcerea fratelui lor. Atunci Juder puse dinainte cumpărăturile, la care ei se repeziră ca niște ghuli și, până să se gătească mâncarea, începură să înfulece pâine goală.

A doua zi, înainte de a pleca, Juder îi dete mamei sale aurul tot, spunându-i:

— Ține pentru tine și pentru mâncarea fraților mei, ca să nu le lipsească niciodată nimic!

Și își luă năvodul și se întoarse la lacul Karun; și se pregătea să-și înceapă lucrul, când văzu alt moghrabin, asemenea cu cel dintâi, venind către el, mult mai bogat îmbrăcat și călare pe un catâr înfotăzat și mai strălucitor. Puse piciorul la pământ și spuse:

— Pacea lui Allah fie cu tine, o, Juder, fiu al lui Omar! El răspunse:

— Și cu tine fie pacea lui Allah, o, călătorule, stăpâne al meu!

El spuse:

— Nu cumva ai văzut ieri un moghrabin călare pe un catâr ca acesta?

Juder însă, temându-se să nu fie învinuit de moartea omului, își zise că mai bine ar fi să tăgăduiască și răspunse:

— Nu, n-am văzut pe nimeni!

Cel de al doilea moghrabin zâmbi și zise:

— O, sărace Juder, tu habar nu ai că eu știu tot ce se întâmplă pe pământ! Omul pe care l-ai aruncat în lac, și pe al cărui catâr l-ai vândut evreului Șamayaa pe o sută de dinari, era fratele meu! De ce cauți să tăgăduiești?

El răspunse:

— De vreme ce știi tot, pentru ce mă mai întrebi? El spuse:

— Pentru că, o, Juder, am trebuință să faci și cu mine ce ai făcut cu fratele meu.

Și scoase din desaga lui cea scumpă niște frânghii groase de mătase, pe care i le dete lui Juder, spunându-i:

— Leagă-mă tot atât de strașnic cum l-ai legat și pe el, și aruncă-mă în apă! Dacă ai să vezi că iese mai întâi piciorul meu, sunt mort! Să iei atunci catârul și să-l vinzi evreului, pe o sută de dinari!

Juder răspunse:

— Vino-ncoace!

Și moghrabinul veni, și Juder îl legă de mâini și, aburcându-l, îl aruncă în lac, unde se cufundă până la fund.

Or, peste puține clipe, văzu două picioare ieșind din apă! Și Juder pricepu că moghrabinul murise; și își zise: „A murit! Să nu se mai întoarcă! Și ducă-se păcatului! Inșallah! De-ar da Allah să vină la mine în fiecare zi câte un moghrabin pe care să-l arunc în apă și de la care să capăt o sută de dinari!” Și luă catârul și se duse la evreul care, văzându-l, strigă:

— A murit și cel de-al doilea! Juder răspunse:

— Capul tău să trăiască! Și evreul adăugă:

— Aceasta-i răsplata pentru cei îndărătnici!

Și luă catârul, și-i plăti o sută de dinari lui Juder, care îi duse maică-sii. Iar maică-sa îl întrebă:

— Ci, o, copile al meu, de unde ai tu atâta aur?

El atunci îi povesti ce i se întâmplase; iar ea, speriată rău, îi zise:

— Ai face mai bine să nu te mai duci la lacul Karun! Tare mi-e frică să nu pățești ceva cu moghrabinii aceia!

El răspunse:

— Păi, o, maică a mea, doar nu-i arunc în apă decât după voia lor! Și-apoi, de ce să nu mai fac așa, când meseria de înecător îmi aduce o sută de dinari pe zi? Pe Allah! Nu m-aș amăgi să mă duc zi de zi la lacul Karun, până ce l-aș îneca și pe cel mai de pe urmă moghrabin, până ce n-ar mai rămânea nici urmă de ei!

În cea de a treia zi, Juder se întoarse așadar la lacul Karun și, tot atunci, îl și văzu pe al treilea moghrabin, care semăna nemaipomenit cu cei doi de mai înainte, pe care însă îi întrecea și în bogăția hainelor, și în frumusețea fotazelor cu care era împodobit catârul pe care-l călărea; și, la spatele lui, în desagi, și de o parte și de cealaltă, se afla câte un borcan mare de sticlă cu învelitoare. Se apropie de Juder și-i spuse:

— Pacea lui Allah fie cu tine, o, fiu al lui Omar!

El îi răspunse la salamalec, cugetând: „Cum se face oare că și tu mă știi și-mi știi și numele?” Moghrabinul îl întrebă.

În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și, sfioasă, tăcu.

Dar când fu cea de a patru sute șaizeci și noua noapte spuse:

Moghrabinul îl întrebă:

— N-ai văzut trecând pe-aici niște moghrabini? El răspunse:

— Doi! El întrebă:

— Încotro au luat-o?

El spuse:

— Le-am legat mâinile și i-am aruncat în lac, unde s-au înecat! Și dacă râvnești soarta lor, am și pentru tine pusă de-o parte una la fel!

La cuvintele acestea, moghrabinul începu să râdă și răspunse:

— O, sărmane, tu nu știi că orice viață își are sorocul ei hotărât dinainte?

Și descălecă de pe catâr și adăugă liniștit:

— O, Juder, doresc să faci și cu mine ce-ai făcut cu ei! Și scoase din desagi niște frânghii groase de mătase; și Juder îi spuse:

— Atunci, întinde-ți mâinile ca să ți le leg la spate; și hai degrabă, căci sunt tare zorit, și vremea nu stă! De altminteri sunt deprins cu meseria asta; și poți să ai toată încrederea în dibăcia mea de înecător!

Atunci moghrabinul își întinse mâinile și Juder i le legă la spate; pe urmă pescarul îl ridică și-l aruncă în lac, unde îl văzu cum se cufundă și piere. Și, înainte de a pleca grăbit cu catârul, așteptă ca picioarele moghrabinului să se ivească la fața apei; ci, spre cea mai mare nedumerire a lui, răsăriră din apă mai întâi cele două mâini, apoi capul, apoi moghrabinul întreg, care îl strigă:

— Nu știu să înot! Pescuiește-mă degrabă cu năvodul tău, o, sărace!

Și Juder aruncă peste el năvodul și izbuti să-l scoată la mal. Atunci văzu în mâinile lui, lucru pe care nu-l băgase de seamă de la început, doi pești roșii ca de coraliu, câte un pește în fiecare mână. Și moghrabinul alergă la catârul lui, luă cele două borcane de sticlă, puse câte un pește în fiecare borcan, închise borcanele cu un capac și le vârî la loc în desagi. După care se întoarse iar la Juder și, luându-l în brațe, începu să-l sărute cu mare bucurie, și pe obrazul drept și pe obrazul stâng; și îi spuse:

— Pe Allah! Fără tine, n-aș mai fi acuma în viață și n-aș fi izbutit nici să prind peștii aceia doi! Și-asta-i!

Or, Juder, care nu-și mai venea în fire din nedumerirea lui, îi zise până la urmă:

— Pe Allah! O, călătorule, stăpâne al meu, dacă socoti într-adevăr că am fost de vreun folos la mântuirea ta și la pescuirea acestor doi pești, grăbește de-mi spune și mie, drept orice mulțumire, ce știi în privința celor doi moghrabini înecați, și care-i adevărul cu cei doi pești și cu evreul Șamayaa din suk!

Atunci moghrabinul spuse:

— O, Juder, află că cei doi moghrabini care s-au înecat erau frații mei. Unul se numea Abd Al-Salam, iar celălalt se numea Abd Al-Ahad. Iar eu mă numesc Abd Al-Samad. Iar cel pe care tu îl crezi a fi un evreu, nu este nicidecum evreu, ci un adevărat musulman, de rit malekit[14]; numele lui este Abd Al-Rahim, și-i și el tot frate cu noi. Or, ya Juder, tatăl nostru, care se numea Abd Al-Vadud, era un mare solomonar care stăpânea pe deplin toate științele tainice, și ne-a învățat și pe noi, cei patru fii ai lui, magia, vrăjitoria și meșteșugul de a descoperi și de a deschide comorile cele mai ascunse, încât noi ne-am așternut cu sârg pe învățarea acestor științe, în care am ajuns la o treaptă de cunoaștere atât de înaltă, că până la urmă am izbutit să-i supunem sub poruncile noastre pe toți ginnii, marezii și efriții. După ce tatăl nostru a murit, ne-a lăsat bunuri mari și bogății nemăsurate. Noi atunci am împărțit între noi, după dreptate, comorile lăsate, feluritele talismane și cărțile de știință; însă în privința stăpânirii anumitor manuscrise n-am putut cădea la înțelegere. Cel mai de seamă dintre aceste manuscrise era o carte cu titlul de Însemnările-celor-de-demult, și care este cu adevărat peste putință de socotit ca preț și ca însemnătate, și așa încât n-ar putea fi plătită nici chiar cu nestemate în greutatea ei! Într-adevăr, în cartea aceea se aflau însemnări despre toate comorile ascunse în sânul pământului, precum și dezlegarea tuturor tainelor și a tuturor semnelor magice. Și era tocmai manuscrisul din care părintele nostru scosese toată știința pe care o stăpânea. Pe când zâzania începuse să se cuibărească între noi, văzurăm că intră în casa noastră un preacinstit șeic, chiar acela care l-a crescut pe tatăl nostru și l-a învățat vrăjitoria și ghicirea viitorului. Iar șeicul acela, care se numea Cel-Mai-Tainic-Cohen, ne spuse: „Aduceți-mi cartea aceea!” Și noi îi aduserăm Însemnările-celor-de-demult, pe care el o luă și ne spuse: „O, copiii mei, sunteți copiii copilului meu, și nu pot fi de partea unuia, în paguba celorlalți! Trebuie, așadar, ca acela dintre voi care dorește să aibă cartea să se ducă și să deschidă comoara numită Al-Șamardal și să-mi aducă de acolo sfera cerească, șipul cu kohl, spada și inelul cu pecete! Căci toate aceste lucruri se află în acea comoară. Iar însușirile lor sunt peste fire! Într-adevăr, inelul cu pecete este în seama unui ginn, care te înfricoșează numai prin rostirea numelui: se cheamă efritul Trăsnet-Trăsnitor! Iar omul care ajunge stăpânul acelui inel poate înfrunta fără de teamă puterile tuturor domnilor și sultanilor; și, dacă vrea, poate să stăpânească pământu-n lung și lat. Iar spada! Acela care o are poate, dacă-i place, să spulbere toate oștile, numai fluturând-o: căci pe dată încep să țâșnească din ea flăcări și fulgere care fac praf și pulbere din toți războinicii. Iar sfera cerească! Acela care o are poate, după cum dorește, să călătorească în orice colț de pe pământ, fără nici să se miște din locul lui, și să străbată toate locurile, de la Soare-Răsare până la Soare-Apune! Pentru aceasta, nu are decât să atingă cu degetul locul unde vrea să se ducă și ținuturile pe care vrea să le străbată, și sfera și începe să se învârtească, trecându-i pe sub ochi toate lucrurile mai de seamă din acele țări, precum și pe locuitorii lor, de parcă ar fi dinaintea lui. Și dacă, cine știe, are să se plângă de felul cum l-au găzduit băștinașii din vreo țară, ori de felul cum l-a întâmpinat vreo cetate dintre acele cetăți, nu are decât să întoarcă spre soare locul unde se află acea lume vrăjmașă lui, și pe dată locul acela va fi pradă flăcărilor și va arde cu toți locuitorii săi. În ce privește șipul de kohl! Acela care își unge pleoapele cu kohlul din șip vede pe dată toate comorile ascunse în pământ! Asta-i! Totodată, cartea nu va fi pe drept decât a aceluia care va izbândi în încercarea lui; iar cei care nu vor izbuti, nu vor putea să ridice nici o cerere. Primiți învoiala?” Noi răspunserăm: „Primim, o, șeic al tatălui nostru! Nu știm însă nimic în privința acelei comori a lui Șamardal!” Atunci el ne spuse: „Aflați, copiii mei, că această comoară a lui Șamardal.”

În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și, sfioasă, tăcu.

Dar când fu cea de a patru sute șaptezecea noapte spuse:

„Această comoară a lui Șamardal se află în puterea celor doi fii ai împăratului Roșu. Tatăl vostru, odinioară, a încercat să pună stăpânire pe ea; dar, pentru ca s-o deschidă, trebuia mai înainte să pună stăpânire pe cei doi fii ai lui Roșu împărat. Or, în clipa când tatăl vostru a dat să-i înșface, ei i-au scăpat și-au fugit de s-au aruncat, prefăcuți în pești roșii, în adâncul lacului Karun, lângă Cairo. Și cum lacul acela este și el fermecat, tatăl vostru s-a zbătut mult și bine, și tot n-a mai ajuns să-i prindă pe cei doi pești.

Atunci a venit la mine și mi s-a plâns de neizbânda încercărilor lui. Iar eu am făcut numaidecât socotelile mele astrologicești și am întocmit horoscopul; și mi s-a arătat că acea comoară a lui Șamardal nu putea să fie deschisă decât cu mijlocirea și sub privirile unui tânăr din Cairo, pe nume Juder ben-Omar, pescar de meserie. Și că acel Juder poate să fie găsit pe țărmurile lacului Karun. Iar vraja acelui lac nu poate fi dezlegată decât de acel Juder, care va trebui să lege brațele celui a cărui ursită este să coboare în acel lac, și să-l arunce apoi în apă. Iar cel care va fi aruncat, va avea de luptat împotriva celor doi feciori fermecați ai împăratului Roșu; și dacă soarta lui e să-i biruiască și să-i prindă, n-are să se înece, și mâna lui are să se arate la fața apei. Și Juder cu năvodul lui are să-l pescuiască! Ci acela care va pieri, va scoate la fața apei mai întâi picioarele, și va trebui să fie părăsit!” Auzind cuvintele acestea ale șeicului Cel-Mai-Tainic-Cohen, noi răspunserăm: „Hotărât! Vrem să facem încercarea, chiar de-ar fi să pierim!” Numai fratele nostru Abd Al-Rahim nu vroi nicidecum să se lase ispitit, și ne spuse: „Eu nu vreau!” Atunci noi ne hotărârăm să se îmbrace ca un neguțător evreu, și ne învoirăm cu toții să-i trimitem catârul și desagii, pe care să-i cumpere de la pescar, dacă vom pieri în încercarea noastră! Or, tu știi, o, Juder, ce s-a întâmplat! Cei doi frați ai mei au pierit în lac, jertfe ale fiilor lui Roșu împărat! Și eu, la rându-mi, după ce m-ai aruncat în lac, era să mă prăpădesc în lupta cu ei; ci am izbutit, cu ajutorul unui descântec pe care l-am rostit în gând, să mă desfac din legăturile mele, să dezleg vraja cea de nebiruit a lacului și să pun mâna pe cei doi feciori ai împăratului Roșu, care sunt cei doi pești de culoarea coraliului pe care m-ai văzut când i-am vârât în bocalurile din desagii mei. Or, acești doi pești vrăjiți, feciorii lui Roșu împărat, sunt în totului-tot doi efriți tare puternici; și, ca urmare a prinderii lor, am să pot într-un sfârșit să deschid comoara lui Șamardal. Numai că, spre a deschide acea comoară, trebuie numaidecât să fii și tu de față, întrucât horoscopul întocmit de Cel-Mai-Tainic-Cohen prorocea că lucrul nu se poate face decât sub ochii tăi! Vrei tu, dar, o, Juder, să primești a veni cu mine în Maghreb, într-un loc nu departe de Fas și de Miknas[15], ca să mă ajuți să deschid comoara lui Șamardal? Iar eu am să-ți dau tot ce ai să-mi ceri! Și ai să fii pe totdeauna fratele meu întru Allah! Și, după această călătorie, ai să te întorci cu inima voioasă între ai tăi!

Când auzi aceste cuvinte, Juder răspunse:

— O, călătorule, stăpâne al meu, îi am pe capul meu pe mama și pe frații mei! Și eu mă îngrijesc să le aduc cele de trebuință traiului! Dacă aș primi să merg cu tine, cine le-ar mai da pâinea cea de toate zilele?

Moghrabinul răspunse:

— Pricina șovăielii tale nu-i decât zăcășeala! Dacă într-adevăr numai lipsa de bani și grija pentru mama ta te opresc să pleci, sunt gata să-ți dau numaidecât o mie de dinari de aur pentru cheltuielile maicii tale, până ce te vei întoarce, după o lipsă de patru luni numai!

Când auzi de o mie de dinari, Juder strigă:

— O, călătorule, dă-mi cei o mie de dinari să-i duc mamei mele, și pe urmă merg cu tine!

Și moghrabinul îi înmână numaidecât mia de dinari, pe care Juder o luă și o duse maici sale, spunându-i:

— Ia acești o mie de dinari pentru cheltuielile tale și ale fraților mei, întrucât eu am să plec cu un moghrabin într-o călătorie de patru luni în Maghreb! Iar tu, o, maică a mea, roagă-te pentru mine, cât am să lipsesc, și eu am să fiu acoperit de noroc cu binecuvântarea ta asupra mea!

Ea răspunse:

— O, copile al meu, ce jale are să-mi fie de lipsa ta! Și ce frică mi-e să nu păți ceva!

El spuse:

— O, maică bună, n-are de ce să-ți fie frică pentru cineva care se află sub paza lui Allah! Și-apoi moghrabinul este un om tare de treabă!

Și i-l lăudă pe moghrabin până peste poate. Iar maică-sa îi spuse:

— Allah aplece către tine inima acelui moghrabin cumsecade! Du-te cu el, fiul meu! Poate că are să fie mărinimos față de tine!

Atunci Juder își luă bun-rămas de la maică-sa și se duse la moghrabin.

Când îl văzu, moghrabinul îl întrebă:

— Te-ai sfătuit cu mama ta? El răspunse:

— Da, de bună seamă! Iar ea s-a rugat pentru mine și m-a binecuvântat!

El îi spuse:

— Urcă-te pe catâr, în spatele meu!

Și Juder se urcă în spatele moghrabinului pe spinarea catârului, și călători așa de la prânz până pe la chindie.

Or, călătoria îi făcu o mare poftă de mâncare lui Juder, care nu mai putea de foame.

În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și, sfioasă, tăcu.

Dar când fu cea de a patru sute șaptezeci și una noapte spuse:

Or, călătoria îi făcu o mare poftă de mâncare lui Juder, care nu mai putea de foame.

Cum însă nu vedea nimic de mâncare la moghrabin, îi spuse acestuia:

— O, stăpâne călător, eu tare socot că ai uitat să iei de mâncare, ca să ne hrănim de-a lungul acestei călătorii!

El răspunse:

— Ți-o fi foame? El spuse:

— Eh! Uallah!

Atunci moghrabinul opri catârul, se dete jos, tot așa făcu și Juder, iar moghrabinul spuse:

— Dă-mi încoace sacul!

Și după ce Juder îi aduse sacul, moghrabinul îl întrebă:

— Ce-ți dorește sufletul, o, frate al meu? El răspunse:

— Orice-o fi!

Și moghrabinul spuse:

— Allah să te aibă în grija lui! Spune-mi, ce vrei să mănânci?

El răspunse:

— Niște pâine cu brânză! El zâmbi și spuse:

— O, sărace, pâine cu brânză? Asta-i ceva chiar nepotrivit cu starea ta! Cere-mi ceva mai de seamă!

Juder răspunse:

— Eu, la ceasul acesta, aș zice că orice-o fi este de seamă!

Moghrabinul îl întrebă:

— Îți plac puii fripți? El spuse:

— Ya Allah, da! El îl întrebă:

— Îți place orezul cu miere? El spuse:

— Mult!

El îl întrebă:

— Îți plac vinetele umplute? Capetele de pasăre cu roșii? Napii cu pătrunjel și cu colocase? Căpățâna de oaie la cuptor? Orzul râșnit și fiert și bătut? Sarmalele în foi de viță? Prăjiturile? Cutare și cutare și cutare lucru?

Și îi înșiră așa douăzeci și patru de feluri de bucate, în vreme ce Juder gândea: „Doar n-o fi nebun? Căci de unde are să-mi aducă bucatele pe care mi le înșiră, când aici nu văd nici o bucătărie și nici un bucătar? Am să-i spun pe dată că mi-e prea destul!” Și îi spuse moghrabinului:

— E destul! Da până când o să mă faci să râvnesc atâtea feluri de bucate, fără să-mi arăți nimica?

Ci moghrabinul răspunse:

— Ospăț plăcut, o, Juder!

Și băgă mâna în sac și scoase de acolo o tavă de aur cu doi pui fripți și căldicei; pe urmă, mai băgă o dată mâna și scoase o tavă de aur cu niște frigărui de miel, și tot așa mai departe, una după alta, toate cele douăzeci și patru de feluri pe care le înșirase, niciuna mai mult, niciuna mai puțin!

La priveliștea aceea, Juder rămase năuc. Și moghrabinul îi zise:

— Ia de mănâncă, sărmane prieten! Ci Juder strigă:

— Uallah! O, stăpâne călător, fără de nici o îndoială că trebuie să fi așezat în sacul acesta o bucătărie întreagă, cu toate ale ei și cu o liotă de bucătari!

Moghrabinul începu să râdă și răspunse:

— O, Juder, sacul acesta este fermecat! Și este slujit de un efrit care, dacă am vrea, ne-ar aduce pe dată o mie de mâncăruri siriene, o mie de mâncăruri egiptene, o mie de mâncăruri indiene, o mie de mâncăruri chinezești!

Și Juder se minună:

— O, ce sac frumos! Și câte minuni cuprinde! Și câtă îmbelșugare!

Pe urmă mâncară amândoi pe săturate și aruncară ceea ce rămase de la prânzul lor. Și moghrabinul puse tăvile de aur în sac; pe urmă, băgă mâna în cealaltă despărțitură a desagilor și scoase de acolo un ulcior de aur plin cu apă proaspătă și bună. Și băură și își făcură spălările cele după sfânta datină și rostiră rugăciunea de după prânz, și-apoi puseră ulciorul la loc în sac, lângă unul dintre cele două bocale, sacul pe spinarea catârului, și încălecară și ei pe catâr, și își urmară drumul mai departe.

După un răstimp, moghrabinul îl întrebă pe Juder:

— Tu știi, o, Juder, cât drum am bătut de la Cairo până aici?

El răspunse:

— Pe Allah! Nu știu! El spuse:

— Am străbătut, în aceste două ceasuri, o depărtare care cere pe puțin o lună de umblet!

El întrebă:

— Cum așa? El spuse:

— Află, o, Juder, că această catârcă pe care ne aflăm noi este în totului-tot o ginnă ca toți ginnii! Într-o zi ea străbate de obicei o depărtare de un an de umblet; ci astăzi, ca să nu te ostenesc, a mers încetișor, la pas!

Și cu asta își urmară drumul către Maghreb; și în fiecare zi, dimineața și seara, sacul le îndestula toate nevoile: și Juder nu avea decât să-și dorească o mâncare de-ar fi fost oricât de anevoioasă și de nemaipomenită, pentru ca numaidecât mâncarea să se și afle în fundul sacului, gata caldă și orânduită frumos pe o tavă de aur. Și ajunseră în felul acesta, după cinci zile de umblet, în Maghreb, și intrară în cetatea Fasului și a Miknasului.

Or, peste tot, de-a lungul ulițelor, toți trecătorii îl cunoșteau pe stăpânul moghrabin și îl întâmpinau cu salamalecuri, ori mai adesea veneau să-i sărute mâna, până ce ajunseră la o casă unde moghrabinul descălecă și bătu la poartă. Și numaidecât poarta se deschise și în pragul ei se ivi o copilandră, întocmai ca o lună, și frumoasă și subțire ca o gazelă uscată de sete, care le zâmbi cu un zâmbet de bun venit. Și moghrabinul îi spuse părintește:

— O, Rahma, fata mea, dă fuga și deschide-ne sala cea mare de la sărai!

Și tânăra Rahma răspunse:

— Pe capul și pe ochii mei!

Și o luă înaintea lor, înlăuntrul saraiului, legănându-și șoldurile. Și mințile lui Juder se zburătăciră; și își zise în sineși: „Hotărât! Fata aceasta de bună seamă că este fata vreunui sultan.” Iar moghrabinul luă mai întâi sacul de pe spatele catârcii și spuse:

— O, catârcă, întoarce-te de unde ai venit! Și Allah să te binecuvânteze!

Și iacătă că deodată pământul se deschise și o cuprinse pe catârcă în sânul lui, după care se închise la loc numaidecât. Și Juder strigă:

— O, Ocrotitorule! Mărire lui Allah carele ne-a mântuit și ne-a ocrotit câtă vreme am stat pe spinarea ei!

Ci moghrabinul îi zise:

— Pentru ce te minunezi, o, Juder? Nu ți-am spus de la început că este o ginnă din ceata efriților? Să ne grăbim însă a intra în sărai și să mergem în sală!

Și merseră după copilă.

Când intră în sărai, Juder rămase uluit.

În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și, sfioasă, tăcu.

Dar când fu cea de a patru sute șaptezeci și doua noapte spuse:

Când intră în sărai, Juder rămase uluit de strălucirea și de belșugul de bogății ce se aflau acolo și de frumusețea policandrelor de argint și a lanțurilor de aur de care atârnau, ca și de risipa de nestemate și de alămuri. Și, după ce se așezară jos pe chilimuri, moghrabinul îi spuse fetei sale:

— Ya Rahma, du-te degrabă și adu legătura de mătase pe care o știi!

Și fata se duse numaidecât să aducă legătura aceea și o înmână tatălui ei care o desfăcu și scoase o mantie care prețuia pe puțin o mie de dinari și, dându-i-o lui Juder, spuse:

— Îmbracă-te cu ea, o, Juder, și fii aici oaspete bine venit!

Și Juder o îmbrăcă și se făcu atâta de strălucitor, încât părea asemeni vreunui fiu de sultan, dintre sultanii Arabiei de la Soare-Apune!

După care moghrabinul, care sta cu sacul dinainte, băgă mâna în sac și scoase din el o sumedenie de tăvi pe care le orândui pe fața de masă întinsă de către fiică-sa, și nu se opri decât după ce înșirui așa patruzeci de tăvi de felurite culori și de felurite bucate. Pe urmă, îi spuse lui Juder:

— Întinde mâna și ia de mănâncă, o, stăpâne al meu, și fii îngăduitor față de noi pentru puținătatea cu care te ospătăm; căci noi încă nu-ți știm gusturile și bucatele pe care le dorești! Nu ai, așadar, decât să ne spui ce-ți place mai mult și ce-ți poftește sufletul, și noi îți aducem fără de zăbavă!

Juder răspunse:

— Pe Allah! O, călătorule, stăpâne al meu, mie îmi plac toate bucatele, fără osebire, și nu mă dau în lături de la niciuna! Nu mă mai întreba, așadar, ce-mi place, și adu-mi tot ce-ți trece prin gând! Întrucât eu mănânc orice! Și-asta-i tot ce-mi place cel mai mult pe lume! Mănânc strașnic! Iacătă!

Și mâncă strașnic în seara aceea și, de altminteri, în fiecare zi, fără ca pentru aceasta să se vadă vreodată fum de bucătărie. Căci moghrabinul nu avea decât să-și bage mâna în sac, gândind la vreun fel de mâncare, și numaidecât scotea mâncarea aceea pe o tavă de aur! Și tot așa cu poamele ori cu dulciurile. Și Juder trăi în felul acesta în palatul moghrabinului vreme de douăzeci de zile, schimbându-și mantia în fiecare dimineață; și fiecare mantie era mai minunată decât sora ei.

În cea de a douăzeci și una dimineață, moghrabinul veni la el și-i spuse:

— Scoală-te, o, Juder! Iacătă ziua hotărâtă pentru deschiderea comoarei lui Șamardal!

Și Juder se ridică și se duse cu moghrabinul. Iar când ajunseră dincolo de zidurile cetății, deodată se iviră două catârce, pe care încălecară, și doi robi negri care mergeau în urma catârcelor. Și, drumețiră așa până la amiază, când ajunseră pe țărmurii unei ape curgătoare; și moghrabinul puse piciorul la pământ și îi spuse lui Juder:

— Descalecă!

Și după ce Juder descălecă, moghrabinul făcu un semn cu mâna către cei doi negri, spunându-le:

— Haide!

Numaidecât, cei doi negri luară cele două catârce, care se mistuiră, pe urmă se întoarseră pe malul apei, aducând în spinare un cort și chilimuri și perne, și ridicară cortul și îl îmbrăcară cu chilimuri și rânduiră de jur împrejur pernele și pernițele. După care aduseră sacul și cele două bocaluri în care se aflau închiși cei doi pești de culoarea coraliului. Pe urmă așternură masa și întinseră, scoțându-le din sac, douăzeci și patru de tăvi cu bucate. După care se mistuiră.

Atunci moghrabinul se ridică, așeză dinaintea lui cele două bocaluri, pe un scăunaș, și începu să murmure deasupra lor descântecele de vrajă și farmecele, până când cei doi pești începură să strige dinlăuntru:

— Iartă-ne! O, stăpâne vraci, fie-ți milă de noi!

Și i se rugară așa mai departe, în vreme ce el rostea descântecele. Și dintr-odată cele două bocale pocniră și se făcură țăndări, pe când dinaintea moghrabinului se iviră două ființe, cu brațele încrucișate a umilință, care spuneau:

— Mântuire și îndurare, o, atotputernice ghicitor! Ce gând ai cu noi? El răspunse:

— Gândul meu este să vă sugrum și să vă ard! Afară doar dacă îmi făgăduiți să deschideți comoara lui Șamardal!

Ele spuseră:

— Îți făgăduim! Și avem să-ți deschidem comoara! Ci trebuie numaidecât să-l aduci aici pe Juder, pescarul din Cairo. Căci este scris în cartea Soartei că în nici un fel nu poate fi deschisă comoara decât sub privirile lui Juder! Și nimenea nu poate intra în locul unde se află ea, decât numai acel Juder, fiul lui Omar!

El răspunse:

— Pe acela despre care vorbiți l-am adus! Se află chiar aci de față! Iacătă-l! Vă vede și vă aude!

Și cele două făpturi se uitară cu luare-aminte la Juder și spuseră:

— Acuma nu mai este nici o piedică! Și te poți bizui pe noi! Ne juruim pe Nume!

Încât moghrabinul le îngădui să se ducă unde aveau să se ducă. Și ei pieriră în apa râului.

Atunci moghrabinul luă o trestie lungă și goală, pe care așeză două tipsioare de cornalină roșie; și pe acele tipsii puse un tas de aur plin cu cărbune, peste care suflă numai o dată. Și numaidecât cărbunele se aprinse și se schimbă în jar fierbinte. Atunci moghrabinul presără tămâie peste jar și spuse:

— O, Juder, iacătă că aburii tămâii se ridică, iar eu acum am să rostesc descântecele de vrajă pentru deschidere. Ci, întrucât odată ce am să încep descântecele n-am să mai pot să mă opresc fără primejdia de a face zadarnice puterile talismanice, vreau să te învăț mai întâi ce ai de făcut ca să ne atingem ținta pe care ne-am pus-o când am venit în Maghreb!

Și Juder răspunse:

— Învață-mă, o, stăpâne deplin al meu!

Și moghrabinul spuse:

— Află, o, Juder.

În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și, sfioasă, tăcu.

Dar când fu cea de a patru sute șaptezeci și treia noapte spuse:

Află, o, Juder, că atunci când am să încep a rosti descântecele de vrajă peste fumul de tămâie, apa râului are să înceapă să scadă încet-încet, și tăul până la urmă are să sece cu totul și să-și arate vadul gol. Atunci ai să vezi ivindu-se, pe clinul uscat al vadului, o poartă de aur, mare și înaltă cât poarta unei cetăți, cu două verigi tot de aur. Tu să te duci la poartă și să bați în ea încet cu una dintre cele două verigi care închid poarta și să aștepți o clipă. Pe urmă să bați încă o dată, mai tare decât întâia oară, și iar să aștepți! Apoi să bați a treia oară, mai tare decât înainte și să stai neclintit. Și după ce vei fi bătut în felul acesta de trei ori la rând, ai să auzi dinlăuntru pe careva strigând: „Cine bate la poarta Comorilor și nu știe să dezlege vrăjile?” Tu să răspunzi: „Sunt Juder pescarul, fiul lui Omar din Cairo!” Și poarta are să se deschidă, iar în prag are să se ivească un ins care, cu spada în mână, are să-ți spună: „Dacă ești cu adevărat omul acela, întinde gâtul să-ți tai capul!” Iar tu să întinzi gâtul fără de teamă; și el are să ridice spada asupra ta, dar numai pentru ca să se prăbușească pe loc la picioarele tale; și n-ai să mai vezi decât un trup fără suflet! Și tu n-ai să pățești nimic! Ci dacă, de frică, n-ai să faci ce-ți spune, are să te ucidă pe clipă pe dată. Când în felul acesta vei fi rupt cea dintâi vrajă, ai să intri înlăuntru și ai să vezi a doua poartă, în care să bați numai o dată, dar cât mai tare. Atunci are să ți se arate un călăreț cu o lance mare pe umăr și care are să-ți spună, amenințându-te cu lancea ridicată deodată: „Ce pricină te aduce în aceste locuri pe care niciodată nu le bat și nu le calcă nici cetele omenești, nici semințiile ginnilor?” Iar tu, drept orice răspuns, să-i arăți semeț pieptul deschis, ca să te lovească; și el are să te lovească cu lancea lui. Ci tu n-ai să pățești nimic; iar el are să se prăbușească la picioarele tale și n-ai să mai vezi decât un trup fără de suflet! Dar dacă ai să dai îndărăt, are să te ucidă! Ai să ajungi la urmă la a treia poartă, de unde are să iasă în întâmpinarea ta un arcaș, care o să-și încordeze arcul cu săgeata împotriva ta; ci tu să-i arăți curajos pieptul ca pe o țintă, și el are să cadă la picioarele tale, trup fără de suflet! Or, dacă ai să șovăi, te ucide! Ai să mergi mai departe și ai să ajungi la a patra poartă, de unde are să se repeadă la tine un leu cu chip înfricoșător, cu gura căscată, dând să te mănânce. Tu să nu te sperii și să nu fugi; ci întinde mâna către el; și, de îndată ce mâna ta va fi între dinții lui, leul are să se prăbușească la picioarele tale, fără să-ți facă vreun rău. Atunci să te îndrepți către a cincea poartă, de unde ai să vezi că iese un arap negru, care are să te întrebe: „Cine ești?” Tu să spui: „Sunt Juder!” și el are să-ți răspundă: „Dacă ești cu adevărat omul acela, încearcă atunci să deschizi cea de a șasea poartă!” Tu numaidecât să te duci drept la cea de a șasea poartă și să strigi: „O, Iisuse, poruncește lui Moise să deschidă poarta!” Și poarta are să se deschidă dinaintea ta și ai să vezi ivindu-se doi balauri năprasnici, unul din dreapta și unul din stânga, care, cu gurile căscate, au să sară asupra ta. Să nu-ți fie frică! Ci să-ți întinzi către fiecare câte o mână, iar ei au să dea să ți-i muște; ci zadarnic: căci se vor și zvârcoli neputincioși la picioarele tale. Și, mai cu seamă, să nu dai vreun semn că te-ai sfii de ei; de nu, moartea ta-i neîndoielnică. Ai să ajungi la urmă și la cea de-a șaptea poartă, și ai să bați. Iar ființa care are să-ți deschidă și să ți se arate în prag are să fie maica ta! Și are să-ți spună: „Fii binevenit, fiul meu! Apropie-te de mine, ca să-ți urez bună pace!” Ci tu să-i răspunzi: „Stai acolo unde ești! Și dezbracă-te!”

Ea are să-ți spună: „O, copilul meu, sunt mama ta! Și îmi datorezi oarecare mulțumire și oarecare cinstire, ca răsplată că te-am alăptat și că ți-am dat o creștere aleasă! Cum de-mi ceri să mă dezbrac față de tine?” Tu să-i răspunzi cu gura mare: „Dacă nu-ți lepezi numaidecât hainele, te omor!” Și să înhați o spadă pe care ai s-o găsești atârnată la dreapta, pe perete, și să-i spui: „Hai, începe!” Și ea are să încerce să te înduplece și are să caute să te amăgească atunci, căindu-și soarta. Ci tu ia seama să nu te lași tulburat de vorbele ei, și, de fiecare dată când are să-și lepede o haină de pe ea, tu să-i strigi: „Leapădă-le și pe celelalte!” Și mereu s-o ameninți cu moartea, până ce are să rămână goală de tot! Ci atunci ai s-o vezi cum fuge și piere! Și în felul acesta, o, Juder, ai să rupi toate vrăjile și ai să spulberi toate farmecele, mântuindu-ți zilele. Și nu-ți mai rămâne pe urmă decât să culegi roadele strădaniilor tale. Pentru acesta, nu ai decât să treci dincolo de a șaptea poartă și ai să găsești înlăuntru aur strâns mormane. Ci să nu iei aminte la el, și să te duci drept la un foișor micuț, aflat în mijlocul comorilor și peste care este trasă o perdea. Dă atunci la o parte perdeaua aceea, și ai să-l vezi, culcat într-un jeț de aur, pe vrăjitorul cel mare, Șamardal, chiar acela care-i stăpânul acelei comori! Și lângă capul lui ai să vezi lucind ceva rotund ca luna: aceea-i sfera cerească. Și ai să-l vezi pe mag încins cu spada despre care ți-am vorbit, și având pe deget inelul cu pecetea, și, atârnat cu un lanț de aur la gâtul lui, șipul cu kohl!

Tu să nu șovăiești atunci! Ia cele patru lucruri de preț și grăbește-te să ieși din comoară și să vii să mi le dai! Ci, o, Juder, ai grijă să nu uiți nimic din toate câte te-am învățat, ori să faci altmintrelea de cum te-am sfătuit. De nu, ai să te căiești amarnic și ai să ai multe necazuri de îndurat!

Și, sfârșind de spus toate acestea, moghrabinul îi mai înșirui lui Juder aceleași sfaturi, o dată, de două ori, de trei ori și de patru ori, ca să i le vâre cât mai bine în cap, până ce Juder spuse singur:

— Acuma țin minte tot! Da care-i ființa omenească.

În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și, sfioasă, tăcu.

Dar când fu cea de a patru sute șaptezeci și patra noapte spuse:

Care-i ființa omenească în stare să înfrunte atâtea înfricoșătoare talismanuri de care mi-ai spus, și să îndure atâtea amarnice primejdii?

Moghrabinul răspunse:

— O, Juder, să n-ai nici o frică în privința aceasta! Toate făpturile pe care ai să le vezi la porți nu sunt decât niște năluci fără de suflet! Poți, dar, să fii pe deplin liniștit!

Și Juder rosti:

— Îmi pun nădejdea în Allah!

Numaidecât moghrabinul își începu afumările vrăjitorești. Mai puse niște tămâie pe jarul din cățuie și începu să rostească descântecele. Și iată că apa tăului scăzu încet-încet și se scurse, iar vadul apei se ivi uscat, cu poarta cea mare a Comorii.

Dacă văzu așa, Juder, fără a mai șovăi, se lăsă în albia râului și se îndreptă către poarta de aur, în care bătu întâia oară încetișor, pe urmă a doua oară și a treia oară. Și din lăuntru se auzi un glas care întreba:

— Cine bate la poarta Comorilor fără a ști să rupă vrăjile?

— Sunt Juder ben-Omar!

Și poarta pe dată se deschise și în prag se ivi o ființă care, cu spada în mână, răcni:

— Întinde gâtul!

Și Juder își întinse gâtul: iar celălalt abătu asupra-i spada; ci numai ca să se și prăbușească tot atunci. Și așa se petrecură lucrurile până la cea de a șaptea poartă, întocmai cum îi prorocise și cum îl dădăcise moghrabinul. Și de fiecare dată Juder rupse vrăjile, cu mare curaj, până ce i se arătă maică-sa, ieșind de după cea de a șaptea poartă. Ea îl privi și-i zise:

— Pacea lui Allah fie cu tine, o, copile al meu! Ci Juder îi strigă:

— Da cine-mi ești tu? Ea răspunse:

— Eu sunt maica ta, o, fiul meu! Sunt cea care te-a purtat nouă luni în pântecele ei, și te-a alăptat, și ți-a dat creșterea pe care o ai, o, copilul meu!

El răcni:

— Leapădă-ți hainele! Ea răspunse:

— Tu ești fiul meu; cum de-mi ceri să mă dezbrac față de tine?

El spuse:

— Dezbracă-te, că de nu îți tai capul cu spada aceasta!

Și întinse mâna către perete, apucă spada agățată acolo și o flutură strigând:

— Dacă nu te dezbraci, te omor!

Atunci ea se hotărî să-și scoată vreo două haine; ci el îi spuse:

— Scoate-le pe toate!

Și ea mai dezbrăcă vreo două. El îi spuse:

— Mai departe!

Și o hărțui așa mereu, până ce bătrâna își lepădă toate hainele și nu mai rămase pe ea decât cu izmănuțele, și rușinată, îi spuse:

— Ah, copile al meu, m-ai jefuit de toată truda cea îndelungată pe care am risipit-o ca să te cresc! O, ce amar! Au inima ta-i de piatră? Și oare chiar vrei să mă aduci într-o stare atât de rușinoasă, silindu-mă să-mi arăt goliciunea în fața ta? O, fiul meu, oare nu-i asta o nelegiuire și o blestemăție? El zise:

— Adevăratu-i! Poți, dar, să lași pe tine izmănuțele! Ci nici nu rosti bine Juder cuvintele acestea, că bătrâna și strigă:

— S-a înduplecat! Dați-i!

Și numaidecât, din toate părțile, se abătu peste umerii lui un potop de lovituri, dese și multe ca ploaia, date de toți străjerii cei nevăzuți ai comorii. Și, pentru Juder, chiar că aceasta fu o mamă de bătaie cum nu mai căpătase vreodată, de să n-o mai uite toată viața lui! Pe urmă efriții cei nevăzuți îl zvârliră, cât ai clipi din ochi, cu lovituri amarnice, afară din sălile comorii și dincolo de poarta pe care o închiseră la loc, ca mai înainte!

Or, moghrabinul văzuse cum îl aruncau afară pe poartă și se repezi să-l tragă de-acolo, întrucât apele, năboind cu mare huiet, cuprindeau vadul râului și își porneau curgerea lor zăgăzuită. Și îl duse leșinat pe țărm și începu să rostească asupra lui surale din Coran, până ce își veni iarăși în simțiri. Atunci îi spuse:

— Ce-ai făcut, o, bietul de tine! El răspunse:

— Trecusem toate piedicile și rupsesem toate vrăjile! Și a fost ca tocmai izmănuțele mamei mele să-mi pricinuiască pierderea a tot ce dobândisem, și să fie pricina acestei ciomăgeli care m-a zugrăvit!

Și îi povesti tot ce i se întâmplase înlăuntru.

Atunci moghrabinul îi zise:

— Nu te-am sfătuit eu să nu te abați de la ce te-am învățat? Uite-acuma! Mi-ai făcut și mie necazuri, ți-ai făcut și ție, și toate astea numai pentru că n-ai vrut s-o silești să-și scoată izmănuțele! Gata pentru anul acesta! Acuma trebuie să așteptăm anul următor, ca să mai încercăm iară! Până atunci, ai să rămâi la mine!

Și îi chemă pe cei doi negri, care se iviră numaidecât și strânseră cortul, adunară ce era de adunat, și pieriră o clipă, ca să se întoarcă numaidecât cu cei doi catâri pe care Juder și moghrabinul încălecară și porniră pe dată îndărăt către cetatea Fasului.

Juder rămase așadar în casa moghrabinului un an întreg, îmbrăcând în fiecare zi o mantie nouă, de mare preț, și mâncând și bând bine tot ce i se scotea din sac, după cum îi plăcea și râvnea.

Or, iacătă și ziua hotărâtă, la începutul anului cel nou, pentru cealaltă încercare; și moghrabinul veni la Juder și îi spuse:

— Scoală-te! Și să mergem unde trebuie să mergem! El răspunse:

— De bună seamă!

Și ieșiră din cetate, și-i văzură pe cei doi negri care le aduseră cele două catârce, pe care încălecară numaidecât și le îndemnară către râu, pe ale cărui țărmuri ajunseră în curând. Cortul fu ridicat și întins și împodobit ca și întâia oară. Și, după ce mâncară, moghrabinul luă trestia aceea goală, tipsiile de cornalină roșie, cățuia plină cu jăratic și cu tămâie; și, înainte de a începe afumările magice, îi spuse lui Juder:

— O, Juder, am să-ți dau un sfat! Juder strigă:

— O, stăpâne călător al meu, chiar că nu mai trebuie să-ți dai osteneala. De-aș fi uitat ciomăgeala, aș fi uitat și minunatele tale sfaturi de anul trecut.

În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și, sfioasă, tăcu.

Dar când fu cea de a patru sute șaptezeci și cincea noapte spuse:

— De-aș fi uitat ciomăgeala, aș fi uitat și minunatele tale sfaturi de anul trecut.

Moghrabinul îl întrebă:

— Atunci, chiar ții minte?

El răspunse:

— Uf, de bună seamă că țin! El spuse:

— Ei bine, Juder, păzește-ți sufletul! Și, mai cu seamă, nu te mai gândi că bătrâna aceea este mama ta, când ea nu-i decât o vedenie care a luat chipul mamei tale ca să te amăgească! Or, dacă întâia oară ai ieșit de acolo cu oasele întregi, de data asta, dacă mai greșești, să nu te îndoiești că ai să le lași în comoară!

El răspunse:

— Am greșit! Ci dacă și de data asta mai greșesc, mi se cuvine să fiu ars!

Atunci moghrabinul puse tămâia pe jăratic și rosti descântecele. Și numaidecât râul secă și îi îngădui lui Juder să meargă la poarta de aur. Bătu în poarta aceea care se deschise; și Juder izbuti să biruie vrăjile de la toate porțile, până ce ajunse dinaintea maicii sale, care-i spuse:

— Fii binevenit, o, copile al meu! El răspunse:

— Și de când și cum oi fi eu copilul tău, o, blestemato? Scoate-ți hainele!

Atunci ea începu, da tot mai căutând să-l amăgească, să-și scoată încet și una câte una hainele, până ce nu mai rămase decât cu izmănuțele pe ea. Și Juder răcni:

— Scoate-le, o, blestemato!

Și ea își scoase izmănuțele, ci numaidecât pieri, nălucă fără suflet!

Și Juder intră fără de nici o piedică în vistierie, și văzu mormanele de aur adunat în șiruri strânse; ci, fără a lua seama nicidecum la aur, se duse drept la foișorul din mijloc și, dând perdeaua la o parte, îl văzu pe solomonarul cel mare Al-Șamardal, culcat în jețul lui de aur, cu spada talismanică la brâu, cu inelul pe deget, cu șipul de kohl atârnând la gât de lanțul de aur și, deasupra capului, cu sfera cerească strălucind și rotundă ca luna.

Atunci, fără a mai pregeta, înaintă și desprinse spada de la brâu, scoase inelul talismanic, dezlegă șipul de kohl, luă sfera cerească și se trase îndărăt să plece. Și pe dată începu să răsune împrejurul lui un zvon dulce de lăute și de clopoței nevăzuți, care îl însoți pe biruitor până la ieșire, pe când din toate părțile vistieriei de sub pământ glasurile străjilor se ridicau în slava lui strigând:

— De mare folos să-ți fie, o, Juder, ceea ce ai dobândit! Plecăciune! Plecăciune!

Și cântecele nu mai conteniră să răsune și glasurile nu mai conteniră să-l firitisească până ce ieși din vistieria de sub pământ.

Când îl văzu că vine încărcat cu talismanele, moghrabinul se opri din afumări și din descântece, și se ridică și începu să-l îmbrățișeze strângându-l la piept și rostindu-i salamalecuri din inimă. Și după ce Juder îi înmână cele patru talismane, moghrabinul îi chemă din adâncurile văzduhurilor pe cei doi negri care sosiră, strânseră cortul și aduseră cele două catârce, pe care Juder și moghrabinul încălecară ca să se întoarcă în cetatea Fasului.

Când ajunseră la palat, se așezară împrejurul mesei întinse și pline cu o mulțime de tăvi scoase din sac, și moghrabinul îi spuse lui Juder:

— O, frate al meu, o, Juder, ia de mănâncă!

Și Juder mâncă și se sătură. Atunci tăvile goale fură puse în sac, masa fu strânsă, și moghrabinul Abd Al-Samad spuse:

— O, Juder, ți-ai lăsat pământul și țara din pricina mea! Și ai dus la bun sfârșit treburile mele! Iar eu, în felul acesta, îți sunt îndatorat cu bunurile pe care le-ai agonisit pentru mine! Nu ai decât să hotărăști tu însuți plata ce ți se cuvine; întrucât Allah (preamărit fie El!) are să fie darnic față de tine, prin mijlocirea mea! Cere-mi, dar, orice vrei; și să nu te simți stânjenit, căci ți se cuvine orice!

Juder răspunse:

— O, stăpâne al meu, nu doresc de la Allah și de la tine decât să-mi dai sacul!

Și moghrabinul îi puse numaidecât sacul în mână, spunându-i:

— Fără nici o îndoială că ți se cuvine! Și de-ai fi dorit orice altceva, ai fi căpătat! Ci, o, sărace, sacul acesta nu ar putea să-ți fie de folos decât ca să mănânci!

El răspunse:

— Și ce-aș putea să-mi doresc mai bun? El spuse:

— Ai îndurat multe necazuri cu mine; și ți-am făgăduit că am să te duc îndărăt în țara ta mulțumit și îmbelșugat. Or, sacul acesta nu-ți poate da decât de mâncare; dar n-are să te îmbogățească! Iar eu vreau, pe deasupra, să te și îmbogățesc! Ia, dar, sacul, ca să scoți din el orice bucate vei dori; ci am să-ți mai dau, pe deasupra, și un sac plin cu aur și cu giuvaieruri de toate felurile, pentru ca, atunci când ai să te întorci în țara ta, să te faci un mare neguțător și să poți răzbi, și încă din prisosință, toate nevoile tale și alor tăi, fără să ai a te zgârci vreodată!

Pe urmă adăugă:

— În ce privește sacul cu bucate, am să te învăț cum să te slujești de el spre a ți le scoate pe cele pe care le dorești! Pentru aceasta nu ai decât să-ți afunzi mâna în el, rostind: „O, slujitor al acestui sac, te juruiesc întru virtutea Vajnicelor Nume Magice, care au toată puterea asupra ta, să-mi aduci cutare mâncare!” Și pe dată ai să găsești în fundul sacului toate bucatele pe care ți le-ai râvni, de-ar fi ele în fiecare zi de o mie de feluri și de o mie de gusturi osebite!

Pe urmă moghrabinul făcu să se ivească unul dintre cei doi negri, cu una dintre cele două catârce, luă un sac mare cu două despărțituri, asemenea cu sacul de bucate, și umplu una dintre despărțituri cu galbeni și cu drugi de aur, iar cealaltă despărțitură cu giuvaieruri și cu nestemate, puse sacul acesta pe spinarea catârcei, îl coperi cu sacul de bucate care părea cu totul gol, și-i spuse lui Juder:

— Încalecă pe catârcă! Negrul are să meargă înaintea ta și are să-ți arate calea de urmat, și are să te călăuzească până la poarta casei tale din Cairo. Și, când ai să ajungi acolo, să iei cei doi saci și să-i dai negrului catârca, iar acesta are să mi-o aducă îndărăt! Și să nu spui nimănui taina noastră! Și-acuma, te las cu bine întru Allah!

În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și, sfioasă, tăcu.

Dar când fu cea de a patru sute șaptezeci și șasea noapte spuse:

— Și-acuma, te las cu bine întru Allah! Juder răspunse:

— Allah sporească-ți avuțiile și harurile! Îți mulțumesc din suflet!

Și încălecă pe catârcă, având la spate cei doi desagi, și porni la drum, cu negrul înaintea lui.

Or, catârca se ținu pe urmele arapului, care o călăuzi tot drumul, zi și noapte; și, de data aceasta, nu-i trebui decât o singură zi ca să străbată drumul din Maghreb până la Cairo; căci, în dimineața celei de a doua zile, Juder se văzu dinaintea zidurilor cetății Cairo, și intră pe Poarta Biruinții în cetatea lui de baștină. Și ajunse la casa lui. Și o văzu pe maică-sa stând pe prag, cu mâna întinsă către trecători, la care cerea de pomană, zicând:

— Faceți-vă milă și pomană, în numele lui Allah! Dacă o văzu așa, mințile lui Juder se întunecară. Se dete jos de pe catârcă și se repezi cu brațele deschise către maică-sa care, când îl cunoscu, începu să plângă. Și Juder o duse în casă, după ce luă cei doi saci și lăsă catârca pe mâna arapului s-o dea moghrabinului îndărăt: întrucât catârca era o ginnă, iar arapul un ginn!

După ce Juder intră în casă cu maică-sa, o pofti să șadă jos pe rogojină și, cum era necăjit rău că o găsise cerșind în uliță, îi spuse:

— O, maică a mea, frații mei sunt bine sănătoși? Ea răspunse:

— Sunt bine sănătoși! El întrebă:

— Da pentru care pricină cerșeai în uliță? Ea răspunse:

— O, fiul meu, din pricină că îmi era foame! El spuse:

— Cum așa? Până să plec, ți-am dat o sută de dinari într-o zi, o sută de dinari a doua zi, și o mie de dinari în ziua când am plecat!

Ea răspunse:

— O, copilul meu, frații tăi au ticluit o viclenie împotriva mea și au izbutit să-mi ia tot bănetul acela, și pe urmă m-au izgonit din casă. Și eu, ca să nu mor de foame, am fost silită să cerșesc pe ulițe!

El spuse:

— O, maică a mea, de-acuma n-ai să mai rabzi nimic, căci m-am întors și sunt aici! Nu te mai necăji! Uite un sac plin cu aur și cu giuvaieruri! Și casa-i plină de îmbelșugare!

Ea răspunse:

— O, copilul meu, tu cu adevărat te-ai născut binecuvântat și norocos! Aibă-te Allah în paza lui și sporească-și binefacerile asupra ta! Du-te, fiul meu, du-te de cumpără pentru noi amândoi oleacă de pâine să mâncăm, căci m-am culcat aseară fără să fi pus nimic în gură, și nici în dimineața aceasta n-am mâncat nimic!

Și Juder, când auzi de pâine, zâmbi a râde și spuse:

— Binecuvântarea și belșugu-s împrejurul tău, o, măicuță! Nu ai decât să-mi ceri bucatele pe care le dorești, și eu ți le dau numaidecât, fără a mai trebui să mă duc să le cumpăr din suk ori să le gătesc la cuhnie! Ea spuse:

— O, copilul meu, da nu văd să ai nimica la tine! Și n-ai adus decât sacii aceia doi, iar unu-i gol!

El spuse:

— Am tot ce vrei, și de toate felurile! Ea spuse:

— Copile drag, fie ce-o fi, numai să potolească foamea! El spuse:

— Adevărat vorbești! La nevoie, omul se mulțumește cu puțin! Dar când are belșug de toate, îi place să facă nazuri și nu mai mănâncă decât bunătățuri! Or, eu am cu mine de toate din belșug, și tu nu trebuie decât să alegi!

Ea spuse:

— Copilul meu, vreau atunci o plăcintă caldă și o bucată de brânză!

El răspunse:

— O, maică a mea, numai atâta nu este potrivit pentru tine!

Ea spuse:

— Tu știi mai bine decât mine ce este potrivit! Nu ai decât să faci ce socoți că este potrivit!

El spuse:

— O, maică, eu socot că este potrivit și vrednic de cinul tău un miel fript; și, tot așa, niște pui fripți și niște orez cu oleacă de boia de ardei! Mai socot potrivit cu cinul tău niște cârnăciori dolofani, niște dovlecei copți, niște friptură de oaie, niște costițe prăjite, niște kenafa cu migdale, cu miere de albine și cu zahăr, niște plăcintă de foi umplută cu fistic și înmiresmată cu ambră, și niște baclavale.

Auzind asemenea vorbe, biata femeie socoti că fiu-său ori își râde de ea, ori și-a pierdut mințile, și strigă:

— Yuh! Yuh! Ce-ai pățit, o, fiul meu, o, Juder? Visezi ori te-ai smintit de-a binelea?

El spuse:

— Și de ce? Ea răspunse:

— Păi ce-mi tot înșiri tu acolo felurile acelea de bucate atâta de năstrușnice, și-atâta de scumpe, și-atâta de anevoie de gătit, pe care-i cu neputință să le avem!

El spuse:

— Pe viața mea! Trebuie numaidecât să-ți dau să mănânci din toate câte ți le-am înșirat!

Ea răspunse:

— Da nu văd pe-aici pe nicăieri nimic din toate câte ai înșirat!

El spuse:

— Adu-ncoace sacul!

Și ea îi aduse sacul, pe care îl pipăi și văzu că e gol. Ci i-l dete, iar Juder își băgă numaidecât mâna în sac și scoase mai întâi o tavă de aur, pe care se lăfăiau, miresmați, și aburind, și înotând în zeama lor cea ispititoare, niște cârnăciori îndesați; pe urmă băgă iarăși mâna în sac, și iarăși, și iarăși, scoțând rând pe rând toate bunătățurile pe care le înșirase, și încă și altele, despre care nici nu pomenise. Și maică-sa îi spuse:

— Copilul meu, sacu-i tare mic și gol-goluț, iar tu ai scos din el o grămadă de bucate și de tăvi! Unde erau toate astea?

El spuse:

— O, maică a mea, află că sacul mi-a fost dăruit de moghrabin! Și sacul acesta-i fermecat! Este slujit de un ginn care ascultă de poruncile ce i se dau după ce rostești cutare vorbe!

Și îi spuse vorbele. Iar maică-sa îl întrebă:

— Atuncea și eu, dacă bag mâna în sac și cer niște bucate rostind vorbele astea, am să găsesc în el bucatele acelea?

El spuse:

— De bună seamă!

Atunci ea băgă mâna în sac și zise:

— O, slujitor al acestui sac, întru puterea Numelor Vrăjite care au stăpânire peste tine, te juruiesc să-mi mai aduci o costiță prăjită.

În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și, sfioasă, tăcu.

Dar când fu cea de a patru sute șaptezeci și șaptea noapte spuse:

Te juruiesc să-mi mai aduci o costiță prăjită.

Și îndată simți sub mâna ei tava, pe care o scoase din sac. Și era o costiță prăjită minunat și înmiresmată cu praf de cuișoare și cu mirodenii alese! Atunci bătrâna spuse:

— Ci eu tot aș râvni o pitușcă proaspătă și niște brânză: căci sunt deprinsă cu ele și nimic nu-mi priește mai mult!

Și băgă mâna în sac, rosti vorbele și scoase ce-și dorise!

Atunci Juder îi zise:

— O, maică a mea, când isprăvim de mâncat, să pui îndărăt în sac tăvile goale; căci talismanul cere să avem grija aceasta! Și, mai ales, să nu spui la nimeni taina; și ascunde bine sacul în ladă la tine, ca să nu-l scoți decât la nevoie. Da să nu te simți stânjenită din pricina aceasta; să fii darnică față de toată lumea, față de toți vecinii și față de toți săracii; și dă-le și fraților mei să mănânce, și când sunt eu aici, și în lipsa mea!

Or, nici nu sfârși Juder de spus acestea, că cei doi frați ai lui se și iviră și văzură masa cea minunată!

Într-adevăr, tocmai aflaseră știrea că Juder sosise, de la careva din mahala, care le spusese:

— Fratele vostru s-a întors adineaori din călătorie, călare pe o catârcă pe care o ducea un arap, și îmbrăcat în niște haine fără de asemuire!

Și ei își ziseră atunci:

— De-ar fi dat Allah să n-o fi chinuit pe maica! Pentru că acuma, fără de nici o îndoială, ea are să-i povestească tot ce-am făcut-o să îndure! Și-atunci, o, tare ne-o mai fi rușine față de el!

Ci unul dintre ei adăugă:

— Maica-i miloasă! Da, oricum, și dacă i-o povesti cum stă treaba, fratele nostru este și mai milos și mai iertător decât ea! Iar dacă născocim vreo pricină de cum ni s-a cășunat purtarea noastră, el are să se încreadă și are să ne ierte!

Și-atunci se hotărâră să vină la el.

Încât, când intrară în casă și când Juder îi văzu, acesta se și ridică în cinstea lor și le ură bună pace, cu cele mai vădite semne de bucurie, și le spuse:

— Ședeți și mâncați la noi!

Iar ei șezură și mâncară. Și erau tare lihniți și sfarogiți de foame și de lipsuri!

Când sfârșiră de mâncat și se săturară, Juder le spuse:

— O, frații mei, luați ce-a mai rămas de la masa noastră și împărțiți la cei săraci și la cerșetorii din mahala!

Ei răspunseră:

— O, frate, poate că ar fi mai bine să păstrăm acestea pentru cina noastră!

El le spuse:

— La ceasul de cină o să aveți ceva mai acătării decât aceste rămășițe!

Ei atunci strânseră rămășițele de la masă și ieșiră să le împartă săracilor și cerșetorilor care treceau pe uliță, spunându-le:

— Luați de mâncați!

După care îi aduseră îndărăt tăvile goale lui Juder, care le dete mamei sale spunându-i:

— Pune-le în sac!

Seara, la vremea cinei, Juder luă sacul și scoase din el patruzeci de feluri de tăvi, pe care maică-sa le orândui una după alta pe masă; pe urmă îi pofti și pe frații lui să vină să mănânce. Și, când sfârșiră, le scoase și niște prăjituri, ca să-și îndulcească gura; și ei se îndulciră. Atunci el le zise:

— Luați ce-a rămas de la masa noastră și dați săracilor și cerșetorilor!

Pe urmă, a doua zi, îi ospătă iar, tot atâta de îmbelșugat; și tot așa, vreme de zece zile în șir.

Or, după ce trecură aceste zece zile, Salem îi spuse lui Salim:

— Tu pricepi cum face fratele nostru de ne dă niște mese atâta de strălucite în fiece zi, o dată dimineața, o dată la prânz, o dată seara, și o dată dulciuri la vreme de noapte? Păi nici sultanii nu fac decât tot așa! De unde-au putut să-i pice un noroc ca ăsta și atâta îmbelșugare? Și noi nici nu ne punem întrebarea de unde-o fi scoțând toate acele bucate uluitoare și acele prăjituri, de vreme ce nu-l vedem să cumpere nimic niciodată, și nici focul nu-l face, nici de bucătăreală nu se ține, nici vreun bucătar nu are!

Și Salim răspunse:

— Pe Allah! Habar n-am! Da poate că-i fi știind tu pe careva care să ne poată da vreo lămurire cumu-i tâlcul în treaba asta!

El spuse:

— Numai bătrâna ar putea să ne dumirească!

Și pe dată născociră o viclenie și se duseră la mama lor, în lipsa fratelui, și-i spuseră:

— O, maică a noastră, tare ni-i foame! Ea răspunse:

— Fiți pe pace, căci numaidecât aveți să fiți mulțumiți!

Și se duse în odaia în care se afla sacul, băgă mâna în el, cerând slujitorului câteva bucate cât mai calde, și scoase îndată acele bucate, pe care le duse fiilor ei, care îi spuseră:

— O, maică, bucatele acestea sunt calde, iar noi nu te-am văzut nici să le fi gătit, nici măcar să fi suflat în foc! Ea răspunse:

— Le scot din sac! Ei întrebară:

— Care sac? Ea răspunse:

— Un sac fermecat! Și orice-i ceri, îți aduce duhul slujitor al acelui sac!

Și le destăinui vorbele vrăjite și le spuse:

— Să păstrați taina! Ei răspunseră:

— N-avea nici o grijă! Nu spunem la nimeni nimic! Și, după ce se încredințară bine de însușirile sacului și izbutiră să scoată din el mai multe feluri de bucate, șezură cuminți în seara aceea.

A doua zi însă, Salem îi spuse lui Salim:

— O, fratele meu, da până când o să tot stăm noi la Juder în starea aceasta de slugi, mâncând din mila lui? Nu socoți că mai bine ar fi să ticluim vreo viclenie și să punem mâna pe sacul acela, ca să nu mai fie decât al nostru?

Salim răspunse:

— Ce viclenie am putea iscodi? El spuse:

— Păi, să-l vindem pe fratele nostru Juder căpeteniei de pe marea de la Suez[16]!

El întrebă:

— Și cum să facem ca să-l vindem? Salem răspunse:

— Păi să ne ducem, tu și cu mine, la căpitanul acela, care acuma tocmai se află la Cairo.

În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și, sfioasă, tăcu.

Dar când fu cea de a patru sute șaptezeci și opta noapte spuse:

— Păi să ne ducem, tu și cu mine, la căpitanul acela, care acuma tocmai se află la Cairo și să-l poftim, pe el și pe încă vreo doi năieri, să vină să ia masa cu noi! Și-ai să vezi! Tu n-ai decât să adeverești vorbele pe care am să i le spun eu lui Juder, și-ai să vezi ce-am să fac până a nu se sfârși acea noapte!

După ce se învoiră pe deplin în privința acestei plănuite vânzări a fratelui lor, se duseră să-l caute pe mai-marele Suezului și îi spuseră, după salamalecurile de cuviință:

— O, căpitane, am venit la domnia ta pentru o treabă care negreșit că are să te bucure!

El răspunse:

— Bun! Ei spuseră:

— Noi suntem frați amândoi; dar mai avem un frate, o lichea care nu-i bun de nimica. Și când tatăl nostru a murit, ne-a lăsat o moștenire pe care am împărțit-o între noi trei; iar fratele nostru și-a luat partea lui și s-a grăbit s-o vântuiască în dezmățuri și-n zamparalâcuri! Și, când a ajuns nevoiaș, a început să se poarte față de noi cu o mișelie aprigă și, până la urmă, ne-a chemat dinaintea judecătorilor, oameni răi și asupritori, învinuindu-ne că l-am înșelat la partea lui de moștenire! Și judecătorii, mitarnici și ticăloși, nu pregetară a ne face să prăpădim cu cheltuielile judecăților toată moștenirea de la părintele nostru! Ci el nu s-a mulțumit numai cu acea răutate! Ne-a chemat și a doua oară dinaintea asupritorilor și, în felul acesta, a izbutit să ne aducă la cea mai neagră sărăcie!

Și-acum, habar n-avem ce mai urzește iarăși împotriva noastră! Am venit, dar, la domnia ta, ca să-ți cerem să ne scapi de el, cumpărându-l de la noi spre a-ți sluji ca vâslaș pe vreuna dintre navele domniei tale!

Căpitanul răspunse:

— N-ați putea să născociți vreun tertip ca să-l aduceți aici? Iar eu, atunci, mă însărcinez să-l duc pe sus până la mare, fără zăbavă!

Ei răspunseră:

— Ne-ar fi cam peste mână să-l aducem aici! Mai bine-i să primești a ne fi oaspete astă seară: și adu cu tine doi oameni de-ai tăi, nu mai mult. Și, după ce fratele nostru are să adoarmă, noi tuscinci o să-l înșfăcăm, o să-i punem un căluș în gură și o să ți-l dăm în seamă! Iar tu, sub coperișul nopții, ai să-l scoți afară și-ai să faci ce-i vrea cu el!

El le răspunse:

— Cu toată grija și bunăvoința! Vă învoiți să mi-l lăsați la patruzeci de dinari?

Ei răspunseră:

— Atâta chiar că prea-i puțin! Ci pentru tine, hai treacă! Și, la căderea nopții, să vii în cutare uliță, lângă cutare geamie, unde-ai să găsești pe unul dintre noi așteptându-te! Și să nu uiți să aduci cu tine doi oameni de-ai tăi!

Pe urmă se duseră la fratele lor Juder, șezură cu el de lafuri ba despre una, ba despre alta, iar la o vreme Salem îi sărută mâna cu o înfățișare prin care parcă i-ar fi cerut ceva. Și Juder îl întrebă:

— Ce dorești, o, fratele meu? El răspunse:

— Află, o, fratele meu, o, Juder, că am un prieten care m-a poftit de multe dăți în casa lui, pe vremea cât ai lipsit tu, și totdeauna s-a purtat față de mine cu multă dărnicie, și tare m-a îndatorat în felul acesta. M-am dus, așadar, astăzi, să-i mulțumesc, și el m-a poftit să rămân să cinez cu el; ci eu i-am spus: „Păi n-aș cam putea să-l las pe fratele meu Juder singur acasă!” El mi-a spus: „Adu-l încoace cu tine!” Eu am răspuns: „Nu cred că are să primească! Da ai putea tu să primești în seara aceasta să ne fii oaspete, dimpreună cu frații tăi!” Or, frații lui tocmai se aflau acolo de față, și i-am poftit și pe ei, socotind în mintea mea că n-au să primească și că, în felul acesta, am să pot scăpa frumos cu fața curată; da, din păcate, ei nu s-au codit nicidecum, iar fratele lor, văzându-i că primesc, a primit și el și mi-a spus: „Să mă aștepți la capătul uliței tale, lângă poarta geamiei, și am să vin să ne întâlnim acolo, dimpreună cu frații mei!” Or, acuma, o, frate Juder, tare mă tem că ei s-or și afla acolo, iar tu mă vezi ce tare încurcat sunt față de tine, din pricina acestei îngăduințe pe care mi-am luat-o. Și, dacă vrei cu adevărat să-ți rămân datornic pe viață, primește-i ca oaspeți în seara aceasta! Binefacerile tale ne-au copleșit de mult, și belșugul îți umple casa, o, fratele meu! Ci dacă, din vreo pricină ori alta, nu vrei nicidecum să-i ai ca oaspeți în casa ta, îngăduie-mi să-i poftesc în casa vecinilor noștri, unde am să-i cinstesc cum oi putea! Juder răspunse:

— Și pentru ce să-i poftești în casa vecinilor noștri, o, Salem? Oare casa noastră să fie atâta de strâmtă și de neprimitoare? Ori poate n-om avea ce să le dăm să mănânce? Într-adevăr, cum de nu îți este rușine să mă mai întrebi în privința aceasta? Nu ai decât să-i aduci încoace și să-i cinstești din belșug cu mâncare și cu dulciuri, fără să te zgârcești, în așa chip încât să prisosească din plin! Și de-aci înainte, dacă ai să chemi ca oaspeți prieteni de-ai tăi, nu ai decât să ceri mamei noastre toate bucatele de trebuință și cât mai multe! Du-te și cheamă-ți prietenii din seara aceasta! Toate binecuvântările s-au pogorât asupra noastră odată cu asemenea oaspeți, o, fratele meu!

La cuvintele acestea, Salem sărută mâna lui Juder și se duse la poarta geamiei să-i întâmpine pe inșii aceia, pe care îi aduse degrabă acasă. Iar Juder se ridică în cinstea lor și le spuse:

— Bună-venirea fie cu voi!

Pe urmă, îi pofti să stea lângă el și începu să tăifăsuiască prietenește cu ei, fără a avea habar despre ce-i ascundea ursita! Și o rugă pe maică-sa să aștearnă masa și să-i ospăteze cu patruzeci de tăvi de felurite mâncăruri spunându-i:

— Adu-ne cutare fel, și cutare fel, și iarăși cutare fel!

Iar ei mâncară și se săturară, socotind că acea minunată cină se datora dărniciei fraților Salem și Salim. Pe urmă, când întâia parte a nopții se scurse, li se aduseră dulcețurile și prăjiturile; și mâncară până la miezul nopții. Atunci, la un semn al lui Salem, năierii se repeziră la Juder, îi înnodară brațele strașnic, îi priponiră picioarele și îl duseră pe sus afară din casă, coperiți de negură, ca să ia numaidecât drumul către Suez, unde, cum ajunseră, îl aruncară în fundul unei corăbii de-a lor, cu fiare la picioare, în mijlocul altor robi și al altor osândiți, și îl trimiseră să slujească pe scândura vâslașilor, un an întreg. Și-atâta cu Juder!

În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și, sfioasă, tăcu.

Dar când fu cea de a patru sute șaptezeci și noua noapte spuse:

Și-atâta cu Juder!

Estimp, frații săi, când se sculară dimineața, se duseră la mama lor, care nu știa nimic din cele întâmplate, și-i spuseră:

— O, maică, Juder încă nu s-a sculat? Ea spuse:

— Duceți-vă și sculați-l! Ei răspunseră:

— Unde-i culcat? Ea spuse:

— În odaia de oaspeți! Ei grăiră:

— Nu este nimenea în odaia aceea! Poate că a plecat as'noapte cu corăbierii! Căci, maică, fratele nostru Juder a dat de gustul călătoriilor îndepărtate! Și de altminteri, i-am și auzit cum vorbea cu străinii aceia care-i spuneau: „Te luăm cu noi, ca să descui comorile ascunse pe care le știm!”

Ea spuse:

— Atunci pesemne că o fi plecat cu ei, fără să ne fi înștiințat! Ci putem să n-avem nici o grijă în privința lui; Allah are să știe a-l îndruma pe calea cea bună; și, cum s-a născut cu noroc și-i ocrotit de soartă, are să se întoarcă în curând iarăși la noi, cu bogății strașnice!

Pe urmă, întrucât oricum lipsa fiului este un lucru greu pentru o mamă, începu să plângă. Atunci ei strigară la ea:

— O, alimănito și smintito, atâta de mult îl iubești pe Juder, în vreme ce noi, tot copiii tăi, de s-ar întâmpla să plecăm ori să venim, nici nu te-ai întrista, nici nu te-ai bucura! Au nu suntem și noi fiii tăi, așa cum ți-e fiu Juder?

Ea răspunse:

— Ba și voi sunteți copiii mei, da voi sunteți doi tâlhari și doi ticăloși! Din ziua când a murit tatăl vostru, nu mi-ați făcut nici un bine și n-am avut o clipă bună cu voi, ori vreo alinare din parte-vă! Da de la Juder numai bunătate am avut; la inima lui n-a stat decât grija cum să-mi facă o bucurie și cum să-mi arate ascultare și să se poarte frumos cu mine. De bună seamă că se cuvine să plâng amarnic după el, căci de binefacerile lui mă bucur și eu; cum vă bucurați și voi amândoi!

Când auziră spusele bietei lor mame, cei doi ticăloși începură s-o suduie și s-o bată; apoi trecură în odaia cealaltă și scotociră peste tot după sacul cel fermecat și după sacul cu nestemate: și, până la urmă, găsiră sacii și îi înhățară; după care scoaseră din sacul cu nestemate tot aurul ce se afla într-unul din buzunarele lui și toate giuvaierurile și pietrele de preț ce se aflau în celălalt buzunar; și spuseră:

— Astea-s bunuri de la tatăl nostru! Ci bătrâna strigă:

— Nu, pe Allah! Sunt bunurile fratelui vostru Juder! Și le-a adus din țara moghrabinilor!

Ei țipară:

— Minți! Sunt bunuri de la tatăl nostru! Și avem drept să ne folosim de ele cum ne place!

Și se repeziră să le împartă pe loc între ei amândoi. Ci nu izbutiră să ajungă la învoială cine să ia sacul cel năzdrăvan. Căci Salem spunea:

— Îl iau eu!

Iar Salim spunea:

— Îl iau eu!

Și se iscă zarva și gâlceava între ei! Atunci mama lor spuse:

— O, copiii mei, ați împărțit între voi sacul cu aur și nestemate; ci sacul cestălalt nu poate să fie nici împărțit, nici despicat, căci vraja lui s-ar rupe atunci și și-ar pierde însușirile. Ci lăsați-mi-l mai bine mie: și eu, în fiecare zi, am să scot din el bucatele pe care le veți vrea, și de câte ori o să vreți. Și, pentru mine, făgăduiesc că am să mă mulțumesc cu o bucată de pâine ori cu îmbucătură pe care mi-ați lăsa-o voi. Și de-o să vreți cumva să-mi dați, pe deasupra, ce mi-o fi de trebuință ca să nu umblu goală, asta ar fi numai și numai ca un dar din partea voastră și nu ca o îndatorire. În felul acesta, fiecare dintre voi o să puteți face orice vă place, fără de nici o opreliște! Eu nu uit că amândoi sunteți copiii mei și că eu sunt mama voastră. Să rămânem laolaltă și în înțelegere, pentru ca, atunci când se va întoarce fratele vostru, să n-aveți nimica de ce să vă căiți și să nu vă fie rușine dinaintea lui din pricina faptelor voastre!

Ci ei nu voiră neam să asculte de sfaturile bătrânei, și își trecură noaptea gâlcevindu-se cu mare zarvă și înjurându-se atâta de amarnic, încât un cavas[17] de-al sultanului, aflându-se ca oaspete în casa de-alături, auzi tot ce-și strigau și înțelese bob cu bob toată pricina gâlcevei. Încât, cum se lumină de ziuă, alergă la palat și ceru să fie primit de sultanul Egiptului care se chema Șams Al-Daula, și îi povesti tot ce auzise. Și sultanul trimise numaidecât după cei doi frați ai lui Juder și îi supuse la cazne până ce mărturisiră tot. Sultanul atunci le luă amândoi sacii, iar pe ei îi azvârli cu mâna Măriei Sale în temniță. După care, porunci să i se dea mamei lui Juder o danie care să-i ajungă pentru nevoile ei zilnice.

Și-atâta cu ei!

Estimp, Juder iată că tocmai împlinise anul de când se afla rob pe corabia căpitanului cel mare de la Suez, când o furtună se ridică într-o zi împotriva navei, o dezgărdină și o izbi de niște stânci, atâta de năprasnic încât o zdrobi și toți oamenii se înecară, afară de Juder, care izbuti să ajungă la țărm înotând. Și izbuti să se cațere pe uscat; și ajunse în felul acesta la o tabără de beduini rătăcitori, care îl descusură ce-i cu el și dacă este corăbier. Și el le povesti că, într-adevăr, fusese corăbier pe o naie care se scufundase; și le povesti pe șart toate pățaniile lui.

Or, se afla acolo, în trecere prin tabăra aceea, un neguțător, de baștină lui din Jedda[18], care se simți tare înduioșat de soarta lui Juder și care îi spuse:

— Vrei să intri în slujba mea, o, egipteanule? Iar eu, în schimb, am să-ți fac rost de haine și am să te duc la Jedda!

Și Juder primi să intre în slujba lui și plecă împreună cu el și ajunse la Jedda, unde neguțătorul se purtă cu multă mărinimie față de el și îl coperi cu binefaceri. Pe urmă, după un timp, neguțătorul plecă în hagialâc la Mecca și îl luă și pe Juder cu el.

În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și, sfioasă, tăcu.

SFÂRȘIT

Note

1 Yahia ben-Khaled, mare dregător din familia Barmakizilor, a fost tutore și vizir al lui Harun Al-Rașid (între 786 și 809), când de fapt el conducea califatul.

2 Rugăciunea-de-luat-o-hotărâre (sau rugăciunea-pentru-sfat) se face în cazuri de incertitudine sau de șovăială pentru a căpăta un sfat de la Allah. Adeseori se recurge și la ajutorul Coranului, care se deschide la întâmplare și, după semnificația unei fraze din el, citită ad-hoc, se ia hotărârea.

3 Orientarea aceasta, numită kâbla, în care musulmanul trebuie să-și întoarcă fața către Mecca, este una din regulile cele stricte impuse de Coran pentru efectuarea rugăciunii.

4 Seihun – numele arab al fluviului Amu-Daria.

5 Geihun – numele arab al fluviului Sâr-Daria.

6 Regeb – cea de a șaptea lună a anului după calendarul musulman – era, încă din epoca preislamică, luna păcii, când se interziceau toate acțiunile războinice și se țineau serbări și iarmaroace.

7 După datinele musulmane, în cea de a șaptea zi de la nuntă, soția primește vizita prietenelor, iar soțul pe cea a prietenilor. Totodată, la ambii soți vin tarafuri de cântăreți care le cântă urări și cântece de petrecere.

8 La băile musulmane, există încăperi cu temperatura foarte ridicată, altele cu temperatura foarte scăzută, iar între ele una cu temperatură medie.

9 Kamar Al-Akman: Luna Lunelor.

10 Sana – străvechi oraș în sudul Peninsulei Arabice.

11 Sufit (de la suf – lână, păr) – mistic musulman, care umbla îmbrăcat cu haine aspre țesute din lână albă.

12 Karun (biblicul Core) – personaj legendar, pomenit și în Coran, de o bogăție nemaipomenită, dobândită prin vrăjitorie, și pedepsit de Moise să fie înghițit de pământ cu toate averile lui. Lacul care îi poartă numele se întindea la sudul orașului Cairo și a fost subiectul multor povești, printre care și aceasta de aici.

13 Moghrabin (de la cuvântul arab magreb – apus) – locuitor din Africa de Nord-Vest.

14 Malekiți – adepți ai învățăturii juristului musulman Malek ibn Anas, care a murit la sfârșitul secolului al VIII-lea. Sistemul juridic-religios al lui Malek trece drept unul dintre cele patru „interpretări ortodoxe” musulmane și s-a bucurat de o largă răspândire în Magreb și în Spania musulmană.

15 Fas (Fes) și Miknas (Mecnes) – orașe în Maroc.

16 Marea de la Suez – golful Suez, despărțit de Egipt prin Peninsula Sinai.

17 Cavas (arcaș) – paznic înarmat care îi străjuia pe solii străini în timpul șederii lor într-un oraș; cavașii erau recrutați de obicei din rândul ienicerilor (infanteriști turci) care în anul 1517 au cucerit Egiptul. Pomenirea unui astfel de străjer în povestea de față dovedește că redactarea ei s-a făcut nu mai devreme de secolul XVI.

18 Jedda (Djeddah) – port la Marea Roșie.