POVESTEA CU FRUMOASA FLOARE-DE-TRANDAFIR ȘI CU DESFĂTUL-LUMII

Se povestește că a fost odată, în vechimea vremilor și în trecutul anilor și al lumilor, un sultan de neam foarte mare, plin de putere și de slavă. Și avea un vizir pe nume Ibrahim, care avea o fată, minune de gingășie și de frumusețe, mai presus de orice ca strălucire și ca desăvârșire, și dăruită cu o minte fără de pereche și cu purtări neasemuit de alese. Pe deasupra, îi plăceau peste măsură petrecerile înveselitoare și vinul cel dătător de voioșie, nesfiindu-se să îndrăgească obrazele frumoase, stihurile în ceea ce au ele mai iscusit, și poveștile cele minunate. Și-atâtea dulci gingășii închidea în sineși, încât atrăgea către ea iubirea sunetelor și a inimilor, așa cum de altminteri a și spus unul dintre poeții care au cântat-o:

M-a fermecat fermecătoarea fată A turcilor și-arabilor ispită, Cea care știe slova legii toată Și-a scrierii sintaxă nesmintită.

Și dacă stăm de vorbă împreună Despre acestea toate, uneori, Iată ce-ncepe ea domol să-mi spună, Răutăcioasa cu glas răpitor:

„Eu sunt agent pasiv, iar tu, isteț, Vrei să mă pui la cazul indirect. De ce? Mult mai cuminte-ar fi să-nveți Cum să-ntrebuințezi în mod corect, întotdeauna la acuzativ, Regimul tău, cum cere legea stării, Căci rolul lui este a fi activ, Nu să-l întorci spre semnele mirării.”

Eu îi răspund: „Nu doar regimul meu Îți aparține, o, stăpâna mea, Ci viața mea, și sufletu-mi, mereu! Numai, te rog, nu te mai minuna de răsturnarea ce ți-am arătat A rosturilor noastre, ne-ndoios – Căci vremurile astăzi s-au schimbat Și lucrurile s-au întors pe dos.

Iar dacă-n ciuda celor câte-ți spun, Tu nu vrei totuși să acorzi crezare Vorbelor mele, este oportun, Spre-a-ți dovedi această inversare, Să nu mai șovăiești, ci să privești Regimul meu, să vezi fără tăgadă Că nodu-acestor tâlcuri și nădejdi Se află așezat exact la coadă!”

Or, fata era atâta de fermecătoare, atâta de dulce și de o frumusețe atâta de strălucitoare, încât se numea Floare-de-Trandafir.

În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și, sfioasă, tăcu.

Dar când fu cea de a patru suta noapte spuse:

Iar sultanului îi plăcea tare mult s-o aibă pe lângă el la ospețe, atâta de dăruită era ea cu minte iscusită și aleasă. Și sultanul avea obiceiul să dea, în fiecare an, serbări mari, și, cu acel prilej, să se bucure de venirea la sărai a celor mai de seamă oameni din împărăție, spre a se întrece cu ei în jocurile cu mingea și cu ghioaga, atât de jos, pe cât și de-a călare.

Și venind ziua când oaspeții sultanului se strânseseră la asemenea jocuri, Floare-de-Trandafir se așeză la fereastra ei, ca să se bucure de întrecere. În curând, jocul începu să se însuflețească, și fiica vizirului, urmărind jocul și luând seama la jucători, zări printre ei un tânăr nespus de frumos, cu chip fermecător, cu dinți strălucitori, cu mijloc subțire și cu umeri largi. Și simți o asemenea bucurie văzându-l, că nu se mai putea sătura să-l tot privească, nici nu se mai putea împiedica să-i arunce ocheade galeșe. Și, până la urmă, o chemă pe doică-sa și o întrebă:

— Cunoști cumva numele acelui tânăr fermecător, așa de mândru, ce se află colo, în mijlocul jucătorilor?

Doica îi răspunse:

— O, fata mea, sunt frumoși toți. Așa că nu văd despre care dintre ei vorbești.

Ea spuse:

— Atunci așteaptă. Am să ți-l arăt!

Și luă pe dată un măr și îl aruncă în tânărul acela, care se întoarse și ridică privirile către fereastră. Și o văzu atunci pe Floare-de-Trandafir, zâmbitoare și frumoasă ca luna plină luminând peste neguri; și deodată, mai nainte de-a avea măcar răgazul să-și întoarcă privirea, se simți tulburat peste măsură de iubire; și prociti aceste versuri ale poetului:

Ce-mi străpunse, oare, inima deodată? Ochii tăi sau numai agera săgeată?

Ageră săgeată, cine te trimise? Luptătorii aprigi sau, așa cum mi se pare, numai arcul cu strună măiastră Dintr-un ochi ce-mi râde dulce la fereastră?

Floare-de-Trandafir o întrebă atunci pe doică:

— Și-acum, într-un sfârșit, poți să-mi spui numele tânărului?

Ea răspunse:

— Se numește Desfătul-Lumii.

Auzind aceste cuvinte, fiica vizirului clătină capul de mulțumire și de tulburare, se tolăni pe divan, gemu din străfundul inimii și ticlui aceste stihuri:

N-are de ce să-i pară rău Celui ce-a născocit numele tău, Desfăt-al-Lumii, o, tu, care-anume Cuprinzi tot ce e mai gingaș pe lume Și tot ceea ce e mai strălucit! O, lună plină-n ceas de răsărit! O, chip ce luminează lumea toată Cu strălucirea lui fără de pată. Tu – dintre tot ce dă lumină vieții – Ești singurul sultan al frumuseții! Și am temeiuri pentru câte spun: Nu este oare ca litera nun Sprânceana ta, scrisă frumos? Iar ochiu-ți ca migdala, luminos, Nu seamănă cu litera sad, oare, Așa cum a fost scrisă cu mirare De degetul îndrăgostit Al Celui care totu-a zămislit? Iar mijlocul tău nu-i un ram subțire și mlădios cum altul nu-i în fire? O, dacă neînfricata-ți vitejie I-a întrecut pe toți cei mai viteji Din câți în juru-ți freamătă-a urgie Și se rotesc în luptă val-vârtej, Ce să mai spun de-aleasa-ți semeție Și de-ale frumuseții tale mreji?

Sfârșindu-și stihuirea, Floare-de-Trandafir luă o foaie de hârtie și scrise frumos versurile pe ea. Împături apoi hârtia și o puse într-o punguță de mătase chindisită cu aur, pe care o ascunse sub perna de pe divan.

Or, bătrâna doică, băgând de seamă toate acestea, începu să-i povestească ba una, ba alta, până ce o adormi. Atunci, trase binișor foaia de hârtie de sub pernă și, încredințându-se astfel de dragostea Floarei-de-Trandafir, puse hârtia îndărăt la locul ei. Pe urmă, când fata se deșteptă, spuse:

— O, stăpâna mea, eu sunt cea mai bună și cea mai dulce sfătuitoare a ta! Țin, dar, să-ți spun cât de amarnică este patima dragostei și să-ți atrag luarea-aminte că, atuncea când patima aceasta se strânge într-o inimă fără a se putea revărsa, de-ar fi inima aceea și din oțel făcută, tot o topește și prilejuiește multe boli și beteșuguri trupului. Dimpotrivă, dacă cel ce suferă de răul dragostei mărturisește și altcuiva suferințele lui, nu va avea să simtă decât ușurare!

Auzind cuvintele doicii sale, Floare-de-Trandafir spuse:

— O, doică, au știi tu care-i leacul dragostei? Ea răspunse:

— Știu. Este să te bucuri de cel care ți-e drag! Fata întrebă:

— Și ce poți face ca să te bucuri de o astfel de bucurie? Doica spuse:

— O, stăpâna mea, la început, nu ai decât de schimbat niște scrisori pline de cuvinte ispitite, de temeneli și de binevoiri; căci cel mai bun mijloc pe care îl au doi îndrăgostiți de a se întâlni acesta-i, și tot acesta-i și cel dintâi lucru de făcut pentru a trece piedicile și a ocoli încurcăturile. Dacă, dar.

În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și, sfioasă, tăcu.

Dar când fu cea de a patru sute una noapte spuse:

Dacă, dar, o, stăpână a mea, ai vreun lucru ascuns în inimă, nu te sfii să mi-l încredințezi; căci, dacă ai vreo taină, eu am s-o păstrez neatinsă de nici o ureche străină și nimenea n-are să se priceapă să te slujească mai bine ca mine, cu ochii și cu capul, pentru a-ți îndeplini până și dorințele cele mai mărunte și a-ți duce tainic bilețelele!

Când Floare-de-Trandafir auzi cuvintele acestea ale doicii sale, își simți mințile răpite de bucurie; ci își stăpâni sufletul de la orice vorbă nechibzuită, de teamă să nu-și dea în vileag tulburarea ce-o frământă, zicându-și în sine: „Nimeni nu-mi știe încă taina; și-i mai bine pentru liniștea mea să nu i-o spun nici femeii acesteia, decât după ce îmi va da dovezi de netăgăduită credință”. Ci doica și adăugă:

— O, copila mea, as'noapte am văzut un om care mi s-a arătat în vis și mi-a spus: „Află că tânăra ta stăpână și Desfătul-Lumii sunt îndrăgostiți unul de altul, și că tu ai să înlesnești întâmplarea, însărcinându-te cu scrisorile lor și făcându-le tot felul de înlesniri, în mare taină, de vrei să te bucuri nesmintit de o mulțime de foloase!” Or eu, o, stăpână a mea, nu-ți povestesc decât ce mi s-a arătat! Acum, hotărăște tu! Floare-de-Trandafir răspunse:

— O, doică, te simți tu cu adevărat în stare să-mi păstrezi taina?

Ea spuse:

— Au cum de poți să te mai îndoiești fie și-o clipă, când eu sunt ca o mireasmă a miresmelor inimilor alese?

Fata atunci nu mai șovăi, îi arătă hârtia pe care scrisese versurile și i-o înmână, spunându-i:

— Grăbește-te și du-i-o Desfătului-Lumii, și adu-mi răspunsul lui!

Doica se ridică numaidecât și se duse la Desfătul-Lumii, îi sărută mai întâi mâna, pe urmă îl copleși cu cele mai dulci și mai măgulitoare laude. După care îi înmână biletul.

Desfătul-Lumii desfăcu hârtia și o citi. Pe urmă, când înțelese bine tâlcul cuprinsului, scrise pe spatele foii versurile următoare:

Mi-e inima aprinsă de iubire Și pătimașă bate-n pieptul meu. Mi-ascund zadarnic apriga simțire Ce-mi chinuiește sufletul mereu.

Când lacrimile-mi umplu ochii, grele, Spun celor ce mă-ntreabă: „Sunt bolnav De ochi”, pentru ca taina vieții mele S-o-nchid în mine, ca pe-un vis suav.

Ieri încă, eram liber! Niciodată În sufletul meu tânăr și senin Iubirea n-apucase să răzbată. Și-acum, deodată, mă trezesc în chin.

Vă povestesc, deci, dorul meu, și-mi tângui Iubirea ce-a pornit în piept să-mi ardă, Ca să vă fie milă cât de-adâncu-i Amarul celui pedepsit de soartă.

Și scriu cu lacrimi și cu vis suspinul Din sufletul meu, să vă dovedesc Ce mare este și amarnic chinul Iubirii dulci cu care vă iubesc.

Allah să lumineze totdeauna Obrazul vostru, scris cu frumusețe, În fața căruia se-nchină luna, Iar stelele robite-i dau binețe.

Nu-i frumusețe alta ca a voastră, Iar de la trupul vostru mlădios Ia ramu-nvățătura lui măiastră De a se legăna în vânt frumos.

Cutez, de nu vă e cu supărare, Să vă rog să veniți la mine-ndată. O, dacă ați veni, nu știu mai mare, Mai fericită plată și răsplată.

Al vostru-i sufletu-mi dejerâgai. În față-vă, închinându-vi-l, cad. Venirea voastră mi s-ar părea rai, Refuzul vostru mi s-ar părea iad!

După ce scrise versurile, împături foaia, o sărută și i-o dete doicii, spunându-i:

— Maică, mă bizui pe bunătatea ta, ca să înclini spre partea mea bunăvoința stăpânei tale!

Ea răspunse:

— Ascult și mă supun!

Luă apoi răvașul și se grăbi să se ducă la stăpână-sa să i-l dea.

Floare-de-Trandafir, luând răvașul, îl duse la buze, pe urmă la frunte, îl desfăcu și îl citi. După ce îi înțelese bine tâlcul, scrise dedesubt versurile următoare:

O, tu, a cărui inimă iubește A noastră frumusețe – încunună Iubirea care sufletu-ți aprinde Cu a răbdării ferecată strună! Aceasta-i poate singura cărare De-a ne vedea vreodată împreună.

Când am văzut că dulcea ta iubire, Pe cât e de curată și fierbinte, Pe-atât de mare e, ca și a noastră, Și-aceeași suferință ne cuprinde, Când am văzut că inima ta bate Ca și a noastră, și că nu ne minte, Și noi am tresărit, la fel ca tine, De-a dorului neistovită vrajă Și de a ne vedea cumva-mpreună. Dar teama de cei ce ne stau de strajă Ne-a-mpiedicat să ne-mplinim dorința De a ne arunca-n vrăjita mreajă.

Să știi că noaptea, când asupra noastră Coboară haina-i neagră și-nstelată, În pieptul nostru se aprinde, parcă, Atâta tremur, încât dintr-odată Făptura noastră-ncepe-adânc să ardă Și-i un pojar ființa noastră toată, Cumplitul chin al dorului de tine Ne-alungă somnul dimprejur departe, Și peste trupul nostru își așterne Velința care ca un foc ne arde.

Ci să nu uiți că-ntâia datorie Și cea mai sfântă, a acelui care Iubește, e ca pururi să păstreze Iubirea ca pe-o taină foarte mare. Ferește-te să tragi vreodată vălul Ce-ascunde al iubirii noastre soare!

Ah, aș striga că-ntreaga mea făptură Și că întreaga-mi inimă, nebuna, E plină de-a iubirii strălucire, Iubește un flăcău frumos ca luna! O, pentru ce nu vrea el să rămână În preajma noastră pentru totdeauna?

În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și, sfioasă, tăcu.

Dar când fu cea de a patru sute doua noapte spuse:

După ce isprăvi de scris versurile, împături hârtia și i-o dete doicii, care o luă și ieși din palat. Ci vru soarta ca bătrâna să se întâlnească chiar cu cămărașul vizirului, tatăl Floarei-de-Trandafir, care o întrebă:

— Unde-ai plecat așa, la vremea asta?

La cuvintele acestea, doica fu cuprinsă de un tremur nestăpânit și răspunse:

— La hammam!

Și își văzu de drum mai departe, ci atâta de tulburată încât, fără ca să bage de seamă, scăpă pe jos răvașul pe care îl dosise cam fiecum la brâu. Și-atâta cu ea!

Ci răvașul, căzut pe jos lângă poarta palatului, fu găsit de un hadâmb care-l duse numaidecât vizirului.

Or, vizirul tocmai ieșise din haremul său și venise în sala de primire ca să se întindă pe un divan. Și, pe când sta el așa, tolănit în tihnă, hadâmbul se apropie ținând în mână hârtia cu pricina și îi spuse:

— Stăpâne, am găsit pe jos, în casă, răvașul acesta pe care m-am grăbit să-l ridic.

Vizirul i-l luă din mână, îl desfăcu și găsi scrise pe el versurile. Le citi și, când le înțelese tâlcul, cercetă scriitura, care i se păru a fi fără de tăgadă cea a fiicei lui, Floare-de-Trandafir.

Văzând așa, se ridică și se duse la soția lui, mama tinerei fete, plângând cu atâta spor, încât barba i se fleșcăi toată. Și soția îl întrebă:

— De ce plângi așa, o, stăpâne al meu? El răspunse:

— Ține hârtia asta și vezi ce cuprinde!

Ea luă hârtia, o citi și văzu că era o scrisoare între fiica sa Floare-de-Trandafir și Desfătul-Lumii. Când văzu așa, lacrimile îi năpădiră în ochi. Ci își stăpâni sufletul, își curmă lacrimile și spuse vizirului:

— O, stăpâne al meu, lacrimile nu pot fi de nici un folos; singurul lucru bun ar fi să ne gândim cum să ne scăpăm cinstea și cum să ascundem rușinea fetei tale!

Și-l mângâie mai departe, ușurându-i amărăciunea. El îi răspunse:

— Tare mă tem din pricina patimii acesteia a fiicei mele! Au tu nu știi că sultanul nutrește o dragoste mare față de Floare-de-Trandafir? Așa că teama mea în această încurcătură ține de două pricini: cea dintâi mă privește pe mine, căci este vorba de fata mea; cea de a doua este în legătură cu sultanul, și-anume că Floare-de-Trandafir este îndrăgită de sultan, și s-ar putea ca de-aici să se iște niște belele! Tu cum socoti? Ea răspunse:

— Așteaptă oleacă, și dă-mi răgaz să-mi fac Rugăciunea-de-luat-o-hotărâre[2]!

Și îndată se așeză să se roage, după datină și după sunna, îndeplinind cuvioasele temenele cerute în asemenea împrejurare.

Când sfârși rugăciunea, îi spuse soțului ei:

— Află că, în mijlocul mării care se numește Bahr Al-Konuz, se află un munte, numit muntele Mumei-care-și-a-pierdut-copilul. Nimenea nu poate să ajungă la țărmul acela, decât cu anevoințe fără de seamăn. Te sfătuiesc, dar, să așezi acolo locuința fetei tale.

Vizirul, gând la gând cu soția lui, hotărî să pună să se zidească pe Muntele-Mumei-care-și-a-pierdut-copilul un palat la care nimenea să nu poată ajunge și unde s-o închidă pe Floare-de-Trandafir, ci îngrijindu-se s-o îndestuleze cu hrană cât să-i ajungă pentru un an, iar la începutul anului următor să-i trimită alta, dându-i și slugi care să-i ție de tovărășie și s-o slujească.

Odată luată hotărârea, vizirul strânse meșteri tâmplari și zidari și-i trimise la acel munte, unde aceștia nu pregetară să zidească palatul ferecat, cum altul asemenea nu se mai văzuse pe lume vreodată.

Atunci vizirul puse să se rostuiască hrana de drum, orândui caravana și, în toiul nopții, intră la fiica lui și îi porunci să se pregătească de plecare. La porunca aceea, Floare-de-Trandafir simți durerile cele amarnice ale despărțirii și, când fu scoasă din palat și când băgă de seamă pregătirile de plecare, nu se mai putu opri să nu plângă cu lacrimi grele. Atunci, spre a-l vesti pe Desfătul-Lumii despre cele ce se petreceau în sufletul ei din pricina focului dragostei, atâta de năprasnic încât făcea să i se înfioare carnea, să se topească pietrele cele tari și să curgă lacrimile, îi veni în gând să scrie pe poartă versurile următoare:

O, casă! Dacă mâine dimineață Iubitul meu va trece pe la tine, Cu pas sfios, cum trec îndrăgostiții, Să te sărute-așa cum se cuvine, Tu dă-i din partea noastră-o sărutare Ca o mireasmă fragedă și dulce, Căci nu știm unde-amara noastră soartă În noaptea asta are să ne culce, Nu știm ursita noastră călătoare Spre care zări durerea grea ne-o mână, Căci noi plecăm acum în mare grabă Cu hainele tristeților pe mână.

Doar pasărea cea nevăzută-a nopții Se tânguie-n desișul ei, mâhnită, Dând știre despre trista noastră soartă Și despre calea ce ne-a fost menită.

Suspină-n graiul ei: „O, ce durere, Ce crudă jale e când se desparte Cel ce iubește de cel pentru care Și inima și sufletul îi arde!”

Când ale despărțirii negre cupe Ne-au fost aduse-acum întâia oară, Și soarta le-a umplut să ni le deie – Eu am privit licoarea lor amară și am băut-o pân la fund pe toată, Cu cea mai umilită resemnare. Ci resemnarea, vai! O, niciodată Nu-mi va aduce pace și uitare!

După ce înșiră pe poartă aceste versuri.

În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și tăcu sfioasă.

Dar când fu cea de a patru sute treia noapte spuse:

După ce înșiră pe poartă aceste versuri, luă loc în palanchinul său, și caravana porni la drum. Străbătură ogoare și pustietăți, câmpii și munți prăpăstioși, și ajunseră așa la marea Al-Konuz, unde ridicară pe mal corturile; întocmiră apoi o corabie mare, în care o duseră pe tânăra fată cu alaiul ei.

Or, cum vizirul le poruncise căpeteniilor caravanei să nu cumva, după ce fata va fi închisă în palatul de pe vârful muntelui, să nu se întoarcă pe țărm și să nu sfarme corabia, ei se grăbiră să se dovedească ascultători și îndepliniră întru totul porunca ce le fusese dată, ca să se întoarcă apoi la vizir, plângând de toate astea. Și-atâta cu ei!

Ci în ceea ce îl privește pe Desfătul-Lumii, când se deșteptă, a doua zi, nu pregetă să-și facă rugăciunea de dimineață și să încalece pe cal ca să se ducă, așa cum avea obiceiul, în slujba la sultan. Și cum tocmai trecea prin fața porții vizirului, băgă de seamă versurile scrise pe poartă, și era cât pe-aci, văzându-le, să-și piardă mințile; și focul se aprinse în lăuntrurile lui tulburate. Se întoarse atunci acasă, unde, pradă chinului, îngrijorării și zbuciumului, nu izbuti să stea o clipă locului. Pe urmă, întrucât se lăsa noaptea și se temea să nu-și dea în vileag starea față de slugile din casă, se grăbi să iasă, năuc și buimac, hoinărind pe drumuri aiurea.

Merse așa toată noaptea și o parte din dimineața zilei următoare, până ce arșița cumplită și setea chinuitoare îl siliră să se hodinească oleacă. Or, tocmai ajunsese pe malul unui izvor adumbrit de un copac, unde șezu și luă apă în căușul mâinilor ca să bea. Ci, ducând apa aceea la buze, văzu că nu are nici un gust; totodată, simți că obrazul îi era schimbat și tare îngălbenit; își văzu apoi picioarele umflate de umblet și de osteneală. Atunci începu să plângă amarnic și, cu lacrimile curgându-i pe obraji, își prociti aceste versuri:

Îndrăgostitul se îmbată De patima din pieptul lui, Și dorul de iubită-l face Mai beat cum altu-n lume nu-i.

Pornește-apoi să rătăcească. Dus de-a iubirii nebunie, Și nici odihnă nu mai află, Nici gustul hranei nu-l mai știe.

Căci cum ar mai putea vreodată De bucurii să aibă parte, Când dat îi este să trăiască De ceea ce-i e drag departe! Ar fi minune fără seamăn Să-și ducă viața mai departe!

Ca-n flăcări ard, de când iubirea În mine își făcu sălaș. Potop de lacrimi varsă ochii-mi, Și-mi curg aprinse pe obraji.

Oh! Când am să-mi mai văd iubita Sau pe vreun om din neamul ei, Să-mi potolesc măcar oleacă Pojaru-n care rămăsei?

După ce sfârși de rostit versurile, Desfătul-Lumii se puse pe un plâns de udă pământul sub el; pe urmă se ridică și se îndepărtă din acele locuri. Pe când, deznădăjduit, rătăcea așa prin câmpii și pustiuri, văzu deodată dinaintea lui un leu cu coama înfricoșătoare, cu capul mare cât o boltă, cu gura mai largă ca o poartă și cu dinții cât niște colți de elefant. Văzându-l, nu se mai îndoi o clipită de pieirea lui, se întoarse cu fața către Mecca[3], rosti mărturisirea de credință și se pregăti de moarte. Deodată, își aduse aminte, chiar în clipita aceea, că citise cândva în cărțile vechi că leul este simțitor la dulceața cuvintelor, că găsește mulțumire în laude și că în felul acesta se lasă lesne domolit. Începu, așadar, să-i spună:

— O, leu al pădurilor, o, leu al câmpiilor, o, leu curajos, o, căpetenie temută de viteji, o, sultan al jivinelor, vezi înaintea strălucirii tale un biet îndrăgostit zdrobit de despărțire, cu capul tulburat, pe care dragostea l-a împresurat de pretutindeni. Ascultă cuvintele mele și fie-ți milă de tulburarea și de durerea mea!

Când auzi cuvintele acestea, leul se trase îndărăt câțiva pași, se așeză sprijinit în coadă, ridică ochii către Desfătul-Lumii și începu să bată din coadă și din labele de dinainte. Văzând aceste mișcări ale leului, Desfătul-Lumii, prociti următoarele versuri:

O, leule-al pustiei, ai să mă iei în gheare Nainte de-a găsi-o pe-aceea pentru care Cu inima pierdută pornii în lumea mare?

Nu-s un vânat de preț, o, nu-l vezi bine Cât sunt de slab! Iar carnea de pe mine S-a mistuit de dor, sau numai chin e!

Ce vrei să faci cu-un mort ce giulgiul doar Nu și l-a tras deasupra-i, și amar Suspină ars de-al patimei pojar?

O, leu neînfricat în bătălie, De-ai să mă rupi fâșie cu fâșie, Pizmașii-mi doar avea-vor bucurie.

Eu nu-s decât un biet îndrăgostit, De lacrimi și mâhnire copleșit, Zdrobit de lipsa celei ce-a iubit!

Ci unde-i ea? O, triste gânduri grele Din nopțile de jale ale mele! Iată că azi nici măcar nu mai știu De-s mort de mult, sau încă mai sunt viu.

În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și tăcu sfioasă.

Dar când fu cea de a patru sute patra noapte spuse:

După ce ascultă versurile, leul se ridică și, cu ochii plini de lacrimi, se apropie cu multă duioșie de Desfătul-Lumii și începu să-i lingă picioarele și mâinile. Apoi îi făcu semn să-l urmeze și porni înaintea lui. Desfătul-Lumii se luă după leu și amândoi merseră așa o bucată de vreme. După ce trecură culmea unui munte și coborâră pe coasta cealaltă, văzură de-a lungul câmpiei urmele lăsate de caravană. Atunci Desfătul-Lumii începu să meargă pe acele urme cu luare-aminte, iar leul, văzându-l astfel pe calea cea bună, îl lăsă să-și urmeze singur căutările mai departe, iar el făcu cale întoarsă, ducându-se în treaba lui.

Iar Desfătul-Lumii merse mai departe, zi și noapte, pe urmele caravanei, și așa ajunse pe țărmul mării vuind din valurile-i zbuciumate, unde pașii se pierdeau la marginea apelor. Înțelese atunci că mult căutata caravană se suise pe corabie și își urmase drumul pe mare, și pierdu orice nădejde de a o mai găsi vreodată pe iubita lui. Atunci lăsă lacrimile-i să curgă și prociti aceste versuri:

Atâta-i de departe Iubita mea, acum, Că-ntreaga mea nădejde Se face fum și scrum.

Cum să mai merg de-acuma Spre ea, în largul zării? Cum să înfrunt, sărmanul, Genunea oarbă-a mării?

Dar cum să stau, când totul În mine-i foc ce arde, Când somnul de pe gene-mi De mult fugi departe?

De când a fost ea dusă, Cu noaptea între noi, Mi-e inima în flăcări. Ah, flăcări mari, vâlvoi!

O, fluvii mari! Seihune[4], Geihune[5], Eufrate – Curg lacrimile mele Ca voi, nemăsurate!

Se varsă neoprite, Ca un puhoi de ape, Ca niște ploi cumplite, Ca niște mari potoape.

Iar pleoapele-mi bătute De câtă jale-mi plânge, Sunt roșii, parcă ochii-mi Nu lacrimi plâng, ci sânge.

Și sufletu-mi, de-atâta Amarnică urgie, De flăcări se aprinde, Arzând ca o făclie.

Vin hoardele de patimi Și de dorințe grele, Lovesc ca-ntr-o cetate Zidul inimii mele.

Iar oastea mea, sărmană Și fără de putere înfrântă e, și geme, Și fuge-acum și piere.

Eu, fără preget, viața I-am dăruit-o ei. Ci darul mi-e zadarnic Și fără de temei.

Allah, nu-mi da osândă Că-am cutezat cândva Să-nalț și eu privirea, îndrăgostit, spre ea, Și mi-am lăsat să ardă, Vai, inima, nebuna, De-ntreaga-i frumusețe Mai mândră decât luna.

Vai, m-a zdrobit! În pieptu-mi O ploaie de săgeți Mi s-au înfipt din arcul Ochilor ei semeți.

M-a-nfrânt mlădia vrajă A-ntregii sale firi, Cum nu-i nici ramul verde Al sălciei subțiri.

Cu inima răpusă o rog, topit de dor, Să-mi dea-n mâhnirea-mi crudă un pic de ajutor.

Ci ea, ispita dulce, Ea e aceea care Mă-mpinse-n clipa sfântă La neagra mea pierzare.

Vai, numai ea, frumoasa, Cu dulcea ei privire, M-aduse dintr-odată La clipa de pieire.

Când sfârși de rostit stihurile, începu să plângă atâta, încât se prăbuși fără de simțire și rămase multă vreme în această stare. Ci, de cum se trezi din leșin, întoarse capul și la dreapta și la stânga și, văzându-se într-o pustie goală, i se făcu frică mare să n-ajungă pradă fiarelor, și porni să urce un munte înalt și, când ajunse în vârf, auzi venind dintr-o peșteră niște sunete de glas omenesc. Ascultă cu luare-aminte acel glas și înțelese că era glasul unui schimnic ce părăsise lumea și se dăruise evlaviei. Se apropie de peșteră și bătu de trei ori la ușă, fără a căpăta nici un răspuns din partea schimnicului și fără a-l vedea ieșind. Atunci, suspină adânc și prociti aceste versuri:

O, doruri ale mele, Veți mai ajunge-odată La țelul către care Vă zbuciumați mereu? O, suflete, uita-vei Mâhnirile, necazul, Vei mai uita amarul Ce te apasă greu?

Năpastele-au dat buzna Asupră-mi, cu duiumul, Ca să-mi îmbătrânească Al inimii avânt, Și capul să-mi albească Din prima tinerețe, Și să mă lase singur Și-n lacrimi pe pământ.

Nu am de nicăierea Un ajutor, o milă, Să-mi domolească dorul De care mă topesc; Nici un prieten, care Să-mi spulbere povara Ce sufletul mi-apasă, În lume nu găsesc.

Vai, cine poate spune Tot zbuciumul din mine, Acuma, când ursita S-a-ntors asupra mea? O, milă pentru bietul îndrăgostit ce geme Bând din potir tristețea însingurării, grea!

Cât foc e-n bietu-mi suflet! Mi-e inima, sărmana, Topită de mâhnirea Ce m-a împresurat. Iar mintea, chinuită De neagra despărțire, Fără să mă mai știe, S-a dus și m-a lăsat.

N-am cunoscut în viață O zi mai blestemată Ca ziua-aceea-n care, Venind la casa ei, Pe poarta îndrăgită Citii întâia oară Răvașul scris în versuri De tristul ei condei.

Oh, mult am plâns, sărmanul! Din lacrima-mi fierbinte Făcui atunci pământul, Însetoșat, să bea. Dar taina am păstrat-o Și nimeni n-a știut-o – Streini ori dragi prieteni Ce stau în preajma mea.

O, schimnice, tu, care Ți-ai căutat refugiu În peștera aceasta În care te-ai închis, Pentru ca niciodată Să nu mai vezi amarul Cu care soarta lumii Din veac de veac s-a scris, Poate și tu vreodată, Cândva, de mult, gustat-ai Iubirea, ca și mine, Și mintea ta, La fel, Va fi zburat departe de tine, rătăcită, Vei fi umblat pământul mânat de-același țel!

Ci eu, cu toate câte Am îndurat și-ndur Cu toate câte soarta Mă biciuie la drum. De-mi voi ajunge țelul îmi voi uita amarul, îmi voi uita obida Și patima de-acum.

După ce sfârși de rostit stihurile, văzu deodată că ușa peșterii se deschide și auzi pe cineva grăind:

— Mila fie cu tine!

În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și tăcu sfioasă.

Dar când fu cea de a patru sute cincea noapte spuse:

Atunci trecu pragul și îi ură bună pace schimnicului, care îi ură și el la fel și îl întrebă:

— Care-i numele tău? El răspunse:

— Numele meu este Desfătul-Lumii! Schimnicul îl întrebă:

— Care-i pricina venirii tale aici?

El îi istorisi atunci toată povestea lui, de la început până la sfârșit, precum și tot ce i se mai întâmplase. Iar schimnicul începu să plângă și-i spuse:

— O, Desfătul-Lumii, iată-s douăzeci de ani de când sălășluiesc pe aceste locuri, și n-am văzut pe nimenea, niciodată, afară doar de ieri. Am auzit, într-adevăr, niște plânsete și o zarvă, și, uitându-mă dincotro veneau acele glasuri, am văzut o mulțime de oameni și niște corturi ridicate pe țărm. Pe urmă i-am văzut pe oamenii aceia că întocmesc o corabie pe care s-au suit și au pierit spre largul mării. Nu peste multă vreme s-au întors, dar erau mai puțini decât la plecare, au făcut țăndări corabia și s-au dus în calea lor pe unde veniseră. Și chibzuiesc că cei ce s-au dus și nu s-au mai întors aceia-s de bună seamă cei pe care-i cauți tu, o, Desfătul-Lumii! Pricep, dară, amarul chinului tău și te iert! Ci să știi că nici un îndrăgostit nu poate fi neîncercat de chinurile iubirii! Și schimnicul prociti aceste versuri:

Desfăt-al-Lumii, tu mă crezi, pesemne, Un suflet fără patimi și dureri, Și nu știi ce frământ și ce obidă îmi chinuie sihastrele tăceri.

Am cunoscut și eu adânc iubirea, Am cunoscut cumplita ei urgie, I-am cunoscut durerea vrăjitoare Din cea mai fragedă copilărie.

Gustatu-i-am îndeajuns mireasma Și mi-am făcut din asta faimă mare. De-ai s-o întrebi, are să-ți povestească întreaga noastră lungă-mbrățișare.

Și eu golit-am cupele iubirii, M-am îmbătat cu-amara băutură; Și trupul meu a ars în suferința-i, De-i umbră-acum întreaga mea făptură.

Puternic eram eu odinioară; Acum virtutea-mi toată-i fum și vânt. Și armia puterii mele-ntreagă… Ci nu se poate-ajunge la iubire Fără să-nduri al soartei chin pribeag. Contrariile doar, pe-această lume, Din vremi bătrâne știm că se atrag.

Iar dragostea a hotărât de-a pururi Că, pentru cei ce sunt cu-adevărat îndrăgostiți, uitarea-i blasfemie Și e ca un eres de neiertat.

Și când schimnicul sfârși de rostit versurile, se apropie de Desfătul-Lumii și îl strânse în brațe; și amândoi atâta plânseră laolaltă, că răsunau munții de vaietele lor, și până ce amândoi căzură leșinați.

Când își veniră iar în simțiri, își jurară unul altuia să se socotească de-aci înainte ca frați întru Allah (preamărit fie El!); iar schimnicul îi spuse lui Desfătul-Lumii:

— Eu am să mă rog în noaptea aceasta și am să cer sfatul lui Allah despre ce ai tu de făcut.

Desfătul-Lumii răspunse:

— Ascult și mă supun! Și-atâta despre ei!

Cât despre Floare-de-Trandafir, iată:

Când slugile care o însoțeau o duseră pe Muntele Mumei-care-și-a-pierdut-copilul, și când intră în palatul acela pregătit pentru ea, îl cercetă cu luare-aminte și văzu ce frumos era orânduit; pe urmă începu să plângă și strigă:

— O, palatule! Pe Allah! Ești minunat, ci dintre zidurile tale lipsește cel ce mi-e drag!

Pe urmă, băgând de seamă că insula era plină de păsări, porunci însoțitorilor ei să întindă lațuri ca să le prindă și, pe măsură ce le prind, să le pună în colivii și să le așeze apoi în palat. Și porunca ei fu îndeplinită pe dată. Atunci Floare-de-Trandafir își sprijini coatele pe fereastră și își lăsă gândurile să zboare pe calea amintirilor. Și se treziră iarăși în sufletul ei arșițele trecute, dorințele fierbinți și visele, și o făcură să verse lacrimile părerilor de rău, în vreme ce i se întorceau în minte versurile acestea pe care le prociti:

Către cine îndrepta-voi Tânguirea mea și dorul Care inima-mi cuprins-au După cel ce mi-este drag? Către cine îndrepta-voi Chinul care-n pieptu-mi arde De când fără el pe lume Plânge sufletu-mi pribeag?

Să mi-ascund adânc mâhnirea, Căci străjerii-s fără milă! Trupu-mi s-a sfârșit de jale Ca o așchie uscată, Iar de greul pătimirii Carnea-mi arsă se topește, În suspine lungi și-n lacrimi Necurmate preschimbată.

Unde-s ochii lui, iubiții, Ca să vadă în ce stare Rătăcită mă aduse Dorul după cel ce nu-i? Ah, au întrecut măsura Când m-au surghiunit departe, Unde nu mai pot ajunge Niciodată pașii lui.

Du-i săruturile mele, O, tu, soare-n zori, și seara! Du-le celui drag, a cărui Frumusețe de nespus Face să se rușineze luna plină! Și mlădiu-i, Ah, mlădiu îi este trupul, Decât ramul mai presus!

Dacă trandafirii roșii-ar Vrea să fie ca obrazu-i, Trandafirilor le-aș spune: „În zadar vă e necaz! N-o să fiți ca el vreodată, Doar de fi-veți și voi cumva Numai trandafirii-i, poate, De pe celălalt obraz!”

Cu licoarea gurii-i dulce Ar putea să răcorească Până și pojarul celui Mai amarnic foc aprins. Cum să-l uit, când el mi-e viața, Sufletul, durerea, chinul, Doctoria? Cum putea-voi Să-l mai uit cu dinadins?

Dar când se apropie noaptea cu negurile ei, Floare-de-Trandafir simți că tăria dorurilor sporește.

În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și tăcu sfioasă.

Dar când fu cea de a patru sute șasea noapte spuse:

Simți că tăria dorurilor sporește și că iarăși amintirea dogoritoare a patimilor ei se stârnește. Atunci prociti versurile acestea:

Iată noaptea ce-mi aduce Pe-ale negurilor unde Patima de-amaruri grele Care sufletu-mi pătrunde. Dorul ca pojaru-n mine Fiecărui gând răspunde.

Jalea despărțirii-mi umple Inima! Și numai chin e Gândul! Visul mă ucide! Doru-i viscol și suspine! Lacrimile-mi dau pe față Taina care-o port în mine.

Doborâtă de iubire, Nu mai sunt de mult în stare suferinței ce mă frânge să-i mai aflu dezlegare.

Nu mai știu să scap din lanțul suferințelor amare.

Iadul care-l port în mine Tot mai ne-ndurat se face; Tot mai crâncen mă lovește Soarta cu-ale ei gârbace, Și-n văpaia fără cumpăt Rana inimii se coace!

Eu, în ziua despărțirii, La întunecatul ceas, N-am putut în graba tristă Să-mi iau măcar bun-rămas De la cel iubit. O, câtă Jale-a trebuit să-i las! Trecătorule pe cale, Spune-i celui drag, să știe, Câte chinuri, câtă jale Mi-au fost hărăzite mie.

Nu-i calam să fie-n stare Toate câte-ndur să scrie.

Pe Allah! Jur: voi rămâne Credincioasă și cuminte Celui ce mi-e drag, pe care-l Port în inimă și-n minte! Iar în pravila iubirii Jurămintele sunt sfinte!

O, tu, noapte-ntunecată!

Du-i sărutul meu de jele, Și să-i spui că-mi știi, o, noapte, Toate chinurile grele, Că ești martora de taină a nesomnurilor mele!

Iacă-așa se tânguia Floare-de-Trandafir. Cât despre Desfătul-Lumii, iacătă, schimnicul îi spuse:

— Coboară în vale și adu-mi o grămadă cât poți de mare de vițe de palmier.

Desfătul-Lumii coborî în vale și se întoarse pe urmă cu vițele cerute; și schimnicul le luă și întocmi din ele un fel de coș, asemenea cu coșurile în care se cară paiele; pe urmă îi spuse lui Desfătul-Lumii:

— Află că în adâncul văii crește un soi de dovleac care, odată copt, se usucă și se desprinde de pe vrejul lui. Coboară de strânge o grămadă de dovleci de-aceștia uscați, legă-i de coș, și coboară totul pe mare. Nu pregeta apoi să te sui în coș și să lași valurile să te ducă spre largul mării și să te ajute să răzbați la ținta dorurilor tale. Și nu care cumva să uiți că fără a înfrunta primejdiile nu răzbați niciodată la ținta pe care ți-ai pus-o!

Desfătul-Lumii răspunse:

— Ascult și mă supun!

Și, după ce schimnicul îi ură noroc, își luă rămas-bun de la el și coborî în vale, unde nu pregetă să facă așa cum fusese sfătuit.

Când ajunse, dus pe coșul cu dovleci uscați, în mijlocul mării, un vânt se stârni spornic și îl împinse degrabă, făcându-l să piară din ochii schimnicului. Și merse legănat așa de ape, când ridicat pe culmea valurilor, când cufundat în hăul lor holbat, jucărie a frământului mării, vreme de trei zile și trei nopți, până ce fu aruncat de soartă la poalele Muntelui Mumei-care-și-a-pierdut-copilul. Ajunse pe țărm, în starea unui pai luat de vârtej, lihnit de foame și de sete; ci găsi repede, nu departe de acolo, niște izvoare cu apă limpede, sub ciripit de păsări și printre pomi plini de ciorchini de roadă; și așa putu să-și potolească foamea, mâncând acele poame, și să-și stingă setea, bând acea apă curată. După care se îndreptă către lăuntrul insulei și zări de departe ceva alb, de care se apropie; și văzu că era un palat măreț, cu ziduri înalte, și se îndreptă către poarta pe care o găsi închisă. Atunci șezu jos acolo și nu se mai clinti vreme de trei zile, când, într-un sfârșit, văzu că poarta se deschide și iese pe ea un hadâmb care îl întrebă:

— De unde vii? Și cum ai izbutit să ajungi aici? El răspunse:

— Vin de la Ispahan. Călătoream pe mare cu mărfurile mele, când corabia pe care mă aflam s-a rupt și valurile m-au aruncat aici pe ostrov.

La cuvintele acestea, robul începu să plângă, pe urmă se aruncă de gâtul lui Desfătul-Lumii și îi spuse:

— Allah ocrotească-ți zilele, o, chip drag! Ispahanul este țara mea de baștină și acolo trăia și fiica moșului meu, cea pe care am îndrăgit-o din copilăria mea dintâi și de care eram peste măsură de legat. Ci, într-o zi, a năvălit peste noi un trib mai tare decât al nostru, care a luat robi o bună parte dintre noi; și am fost și eu luat ca pradă de război. Cum pe-atuncea eram încă un copil, mi-au tăiat oușoarele, ca să-mi sporească prețul, și m-au vândut ca rob hadâmb. Și iată, asta-i starea în care mă vezi tu acuma!

Pe urmă, după ce îi mai ură o dată bun venit lui Desfătul-Lumii, hadâmbul îl pofti în curtea cea mare a palatului.

Și Desfătul-Lumii văzu acolo un havuz minunat, împrejmuit de pomi cu crengi dese, printre care niște păsări închise în colivii de argint, cu ușițe de aur, ciripeau dulce, binecuvântându-l pe Atoatefăcătorul. Se apropie de cea dintâi colivie, o cercetă cu luare-aminte și văzu că în ea se afla o turturea, care îndată scoase un gurluit ce vroia să spună: „O, preabunule!” Și Desfătul-Lumii, auzind acel gurluit, se prăbuși la pământ; pe urmă, venindu-și în fire.

În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și, sfioasă, tăcu.

Dar când fu cea de a patru sute șaptea noapte spuse:

Venindu-și în fire, scoase niște suspine din adânc și prociti aceste versuri:

Turturică tristă, și tu plângi ca mine? Și tu gunguri, oare, grelele suspine și-nălțându-ți ruga blândă spre Allah, Ca și mine-ți tângui dorul: „Vai și ah?”

Cine-ar ști să spună dacă-n blându-ți cânt Râde voioșia sau suspină-un gând?

Poate plângi de dorul celui ce s-a dus Și de multa jale care te-a răpus?

De-i așa, suspină-ți plânsul mai departe Și iubirea care inima ți-o arde.

Eu mă rog de bunul lumilor părinte S-o păstreze-n viață pe cea mai cuminte, Pe cea mai frumoasă, cea pe care eu Pururi voi iubi-o, suferind mereu.

Și mă leg că-n suflet ea o să-mi rămână chiar și-atunci când trupu-mi s-o schimba-n țărână.

După ce rosti versurile, începu să plângă până ce căzu leșinat. Iar când își veni în simțiri, se duse la cea de a doua colivie, în care era un porumbel care, văzându-l, începu să cânte, spunând: „O, veșnicule! Te preamăresc!” Atunci Desfătul-Lumii suspină lung și prociti aceste versuri:

O, porumbel care suspini mereu: „Allah, te preamăresc și-n chinul greu!” – Și eu la mila Celui-fără-moarte Nădăjduiesc să-mi facă-odată parte Cu cea care mi-e scumpă să m-adun Pe-acest meleag al tristului surghiun.

De câte ori, din neguri de abis, Nu mi s-arătat ea ca-ntr-un vis, Cu buzele-i de miere-nmiresmată. Și m-a lăsat cu mintea tulburată!

Și-n timp ce-n flăcări sufletul meu arde, Și-n scrum se schimbă visele-mi deșarte, Cu lacrimi ca de sânge plâng amar Și-mi spăl obrajii-n lacrimi, și strig iar:

„Nici o făptură, știu, nu se călește Decât prin câte-ndură vitejește!” Așa și eu mi-ntâmpin soarta dată: Cu suflet dârz și inimă bărbată!

Iar dacă va vroi Allah cândva Să mă-mpreune cu stăpâna mea, Făgăduiesc să dărui tot ce am, Să dau averea-mi toată de haram, Spre a-i ospeți pe cei din tribul sfânt, îndrăgostiți ca mine pe pământ.

Și slobozi-voi păsările toate Câte-s prin colivii întemnițate, Și-apoi, în clipa-aceea fericită, Să-mi zvârl a jalei haină ponosită!

Când sfârși de spus versurile, se apropie de cea de a treia colivie și văzu că în ea se afla o privighetoare care, îndată ce-l zări, începu să cânte. Auzind-o, Desfătul-Lumii prociti aceste versuri:

Privighetoare dulce, O, glasul tău ceresc Cum seamănă cu glasul Celor ce se iubesc!

Aveți milă de bieții îndrăgostiți! Ce vise, În nopțile lor triste, Cu chin și-alean sunt scrise!

Atâta-s de cumplite Mâhnirile lor toate, încât pare că, uite, De jalea peste poate, Nu mai cunosc, sărmanii, Și nu mai au, în viață, Decât nopți fără tihnă Și fără dimineață!

Eu, de când am văzut-o Pe cea care mi-e dragă, Ca-n lanțuri mi se pare Vieața mea întreagă;

Și-astfel, în lanțuri grele, îmi pare cum că zale De lanțuri nesfârșite Din ochii-mi curg cu jale.

Și strig: „Din ochii-mi, iată Cum zale grele curg, Și cum de-atâtea lanțuri Legat cumplit mă-ncurc!”

Și-aceste lanțuri, toate, Sunt dragostea din mine. Și-a despărțirii jale În lanțul ei mă ține.

Comorile-ndurării Din pieptu-mi s-au sfârșit; Puterea mea întreagă De mult s-a istovit.

Ah, dacă ar fi dreaptă Amara-mi soartă rea, M-ar aduna odată Lângă iubita mea!

Allah, învăluiește În vălurile-ți sfinte Schiloada mea făptură, Să pot, când dinainte i-oi sta iubitei mele. Să-mi dezvelesc făptura, Să vadă și iubita Cum chinul și arsura Mi-au supt puterea toată, Și cumu-s, de mâhnire, De dor, de așteptare, De lunga despărțire.

Sfârșind de spus versurile, se duse la cea de a patra colivie, și văzu în ea un biulbiuli, care numaidecât începu să îngâne câteva triluri plângătoare. Iar Desfătul-Lumii, la cântecul acesta, suspină adânc și prociti:

Biulbiuliu-n zori de ziuă Inimii îndrăgostite Farmecul iubirii-i cântă-n Trilurile lui vrăjite.

O, Desfăt-al-Lumii, jalnic Sună trista-ți tânguire, Și ființa ta întreagă E topită de iubire.

Păsările-nduioșate Îți repetă neagra tângă, Că de jalea ta amară S-ar topi și fier și stâncă.

Uite cum plutește lină Alba dimineții boare, Peste raiuri de câmpie, Prin chilimuri largi de floare.

O, voi, cântece de păsări În senina dimineață! O, tu, boare-nmiresmată, Scrisă cu lumini pe față!

O, aleanuri dulci, și vise, Ce vă deșteptați în mine, Amintindu-mi de iubita Ce s-a dus și nu mai vine!

Ploi de lacrime, șuvoaie, Curg atunci din ochii mei, Și-un pojar s-aprinde-n suflet, întețit de dorul ei.

Ci va face, pân' la urmă, Bunul cerului părinte, Să-și găsească-ndrăgostitul Fericirea dinainte!

Căci nu celui ce iubește I se și cuvine, oare, Mai presus de-orice pe lume, Mângâiere și-ndurare?

Fiți încredințați că astfel Mi se va-ntâmpla și mie! Și-i menit: îndrăgostiții Să ghicească ce-o să fie!

Pe urmă, sfârșind de procitit versurile, Desfătul-Lumii mai merse.

În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și, sfioasă, tăcu.

Dar când fu cea de a patru sute opta noapte spuse:

Desfătul-Lumii mai merse oleacă și văzu o colivie minunată, mult mai frumoasă decât toate celelalte la un loc. În colivia aceea era închis un porumbel sălbatic, care avea la gât o salbă de mărgăritare minunate. Și Desfătul-Lumii, văzându-l pe acel porumbel, vestit pentru cântecul lui tânguios și dulce, întemnițat acum în colivia aceea în care sta cu o înfățișare nespus de tristă și de îngândurată, începu să suspine și prociti aceste versuri:

Porumbel de codru, Frate cu cei care Se iubesc – primește Trista mea-nchinare!

O gazelă blândă Mi-e și mie dragă, Care cu-o privire Dulce, ca-ntr-o șagă, Inima-mi străpunse, Ca un junghi de fier, De-am rămas să sânger Pe pământ, stingher.

Dragostea îmi arde Inimă și gând; Trupu-mi ca de boală Zace suspinând.

Și de-amar de vreme, De când plâng pustiu, Nu mai știu ce-i somnul, Masa n-o mai știu.

Liniștea din suflet Mi-a fugit departe Numai de durere Am pe lume parte.

Cum putea-voi, oare, Fără ea, de-acum, Bucuria vieții S-o mai aflu, cum?

Numai ea-i nădejdea Sufletului meu, Inima mea, dorul, Visele-mi, mereu!

Când auzi acele versuri spuse de Desfătul-Lumii, porumbelul se trezi din tristețea lui și începu să îngurluie și să suspine atât de jalnic și de duios, încât părea că se folosește de grai omenesc și, pe limba lui, parcă spunea asemenea versuri:

O, tinere îndrăgostit, tu vii Să-mi amintești pierduta tinerețe, Când cea dintâi pe care o iubii, Cea numai gingășie și blândețe, Cea care din atâtea bucurii Nu-mi mai lăsă decât o grea tristețe, Mă înrobea cu ochii ei nurlii Și cu desăvârșita-i frumusețe.

Iar glasul ei, prin ramuri verzi de crâng, Suna unduitor peste coline, Și-n cântecu-i părea că se răsfrâng gurluituri de flaute blajine.

Ci într-o zi, pe-al dealului oblânc, O prinse-un vânător. Printre suspine, Striga iubita: „După tine plâng, O, fericire! Mă despart de tine!”

Nădăjduiam că asprul vânător, De-atât amar de lacrimi obidite, Se va-ndura să-i dea iar drumu-n zbor. Ci nu așa făcu el, pasămite!

Iar jalea mea și crâncenul meu dor În mine ard și azi neostoite, Și fără ea pe lume simt că mor, Răpus de-atâtea chinuri pătimite.

Ah, apere-i Allah pe toți acei Ce suferă ca mine din iubire! Și poate că vreunul dintre ei, Văzând nealinata mea mâhnire Și-amarul, scris cu foc în ochii mei, Se va-ndura să-mi deie slobozire Din colivia-n care zac sub chei, Să-mi caut iar pierduta fericire!

Atunci Desfătul-Lumii se întoarse către prietenul său, hadâmbul din Ispahan, și îl întrebă:

— Ce palat este acesta? Cine locuiește în el? Și cine l-a zidit?

Hadâmbul răspunse:

— Vizirul sultanului cutare l-a zidit, pentru fiica lui, s-o scape de răsturnișurile vremurilor și de năprasnele soartei! Și a surghiunit-o aici, cu slugile și cu alaiul ei. Așa că aici nu se deschid porțile decât o dată la un an, în ziua când ni se trimite hrana.

La cuvintele acestea, Desfătul-Lumii gândi în sufletul lui: „Mi-am ajuns ținta! Da mi-e tare greu să aștept atâta amar de vreme până s-o văd!” Și-atâta despre el!

Cât despre Floare-de-Trandafir, iacătă:

De când intrase în acel palat, nu mai putuse să guste bucuria de-a mânca ori de-a bea, nici pe aceea de a se odihni ori de a dormi. Dimpotrivă! Simțea că sporesc în sufletul ei chinurile dorurilor pătimașe; și își trecea vremea străbătând întregul palat, doar doar o găsi vreo ieșire. Ci degeaba! Și într-o zi, nemaiputând, izbucni în suspin și prociti aceste versuri:

Ca să mă pedepsească-anume M-au dus departe de cel drag, Și-n temniță fără de nume M-au surghiunit, aici, să zac. De focul patimii amare Sărmană inima mea arde, Căci m-au gonit fără cruțare De ochii îndrăgiți departe. M-au ferecat în turnuri nalte, Zidite-ntre prăpăstii crunte, De peste tot împresurate Cu hăul apelor cărunte. Oare-au vroit astfel călăii Să mă îmbete cu uitarea? Ci dragostea-mi nu știu ei, răii, Că a sporit cu depărtarea! Și cum să uit – când tot ce-n mine S-a zămislit dintr-o privire Spre chipul de lumini senine, M-a înrobit cu-a lui iubire? În chinuri trec zilele mele, Și-mi trec și nopțile pe rând, În focul gândurilor grele Tot suspinând, tot așteptând. Ci și așa, fără iubirea Celui ce nu e lângă mine, Tot îmi rămâne amintirea Singurătatea să-mi aline.

Sfârșind de spus aceste versuri, Floare-de-Trandafir se sui pe terasa palatului.

În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și, sfioasă, tăcu.

Dar când fu cea de a patru sute noua noapte spuse:

Se sui pe terasa palatului și, cu ajutorul unor pânzeturi tari de Baalbek, pe care le legă strașnic între ele, își dete drumul binișor în jos, de pe vârful zidurilor, până la pământ. Și, îmbrăcată așa cum se afla, în cele mai frumoase haine ale ei, și cu gâtul împodobit de un gherdan de nestemate, străbătu câmpiile pustii dimprejurul palatului și ajunse la țărmul mării.

Acolo zări un pescar, plecat la pescuit cu luntrea lui, și pe care vântul din larg îl aruncase pe coasta aceea. Pescarul o zări și el pe Floare-de-Trandafir și, socotind c-o fi întruparea vreunui efrit, i se făcu o frică mare și începu să vâslească spre a se îndepărta cât mai grabnic. Atunci Floare-de-Trandafir îl strigă de mai multe ori și, tot făcându-i o sumedenie de semne, îi prociti versurile acestea:

Pescarule, alungă-ți spaima, Privește-mă și vezi că sunt O biată ființă omenească Rătăcitoare pe pământ.

Răspunde rugăminții mele! Nu-ți cer decât s-asculți și tu Povestea-mi tristă cum nu-i alta, A soartei care mă bătu.

De mine fie-ți milă, biata, Și-Allah cel pururi fără moarte Te va feri de focul crâncen În care inima mea arde, Atunci când o să ți se-ntâmple Și ție, poate, într-o zi, S-arunci privirea spre-un prieten Ce jură milă îți va fi.

Îndrăgostită sunt de-un tânăr Cu chip atât de luminos, încât și soarele și luna Pălesc naintea lui, sfios.

Până și gingașa gazelă, Privind la cel care-l pierdui, Striga cuprinsă ca de-o vrajă: „Sunt roaba frumuseții lui!”

Pe fruntea-i dragă, frumusețea Cu slove de neșters a scris Aceste stihuri minunate Și tâlcuite ca de-un vis: „Oricine îl privește-n viață Ca pe-o făclie a iubirii, Acela ne-ndoios pășește Pe calea dreaptă-a mântuirii;

Dar cel ce se îndepărtează De chipul lui străluminat, Acela, bietul, săvârșește O grea greșeală, și-un păcat!”

Pescarule, de-mi dai un sprijin Și mă ajuți să-l mai găsesc, Ah, cât voi fi de fericită Și cum am să te răsplătesc!

Ți-aș da grămezi de nestemate, Și scumpe giuvaieruri rare, Sodom de lucruri prețioase, Și proaspete mărgăritare.

De-ar vrea Allah să-mi văd iubitul, Să-mi împlinesc amarul dor! Ah, inima mi se topește, Și-n lunga așteptare mor.

Când auzi versurile, pescarul plânse, gemu și se tângui, amintindu-și și el de zilele tinereții sale, când era topit de dragoste, chinuit de așteptări, bătut de vise și de doruri, ars de flăcările patimilor iubirii. Și începu să procitească aceste versuri:

E vădită, ne-ndoielnic, Crunta patimii ardoare: Trup uscat, potop de lacrimi, Ochi topiți de veghi amare, Inimă scăpărătoare Precum piatra de amnare.

A iubirii grea năpastă Dată-i fiecărei vieți! Și eu o cunosc din anii Sprintenelor tinereți, Și-am gustat și eu odată Mincinoasele-i dulceți.

De aceea-s gata, uite, Să purced neabătut și s-ajut la regăsirea celui drag ce s-a pierdut, Chiar de-ar fi să-mi pierd și viața căutând ce n-am avut.

Ci nădejde trag să capăt La sfârșit o bună plată, Căci, se știe, -ndrăgostiții N-au nărav, în lumea toată, Să precupețească prețul Dragostei lor, niciodată.

De cum isprăvi de rostit versurile, se apropie cu luntrea de țărm și îi spuse fetei:

— Suie în luntre, căci sunt gata, uite, să te duc oriunde vei vrea!

Atunci Floare-de-Trandafir se sui în luntre și pescarul se îndepărtă de țărm cu bătăi spornice de vâslă.

Când ajunseră la oarecare depărtare, se stârni un vânt ce împinse luntrea din spate atât de repede, încât în curând pierdură din vedere pământul, iar pescarul nu mai știu unde se află. Ci peste trei zile furtuna se potoli, vântul conteni și, cu îngăduința lui Allah (preamărit fie El!), luntrea ajunse la o cetate așezată pe țărmul mării.

Or, chiar în clipita când luntrea pescarului trăgea la țărm, sultanul cetății, care sultan se chema Derbas, sta cu fiul său în palat, la o fereastră ce da către mare; și văzu luntrea pescarului cum trăgea la țărm, și o zări și pe fata aceea frumoasă ca luna plină în înaltul cerului senin, purtând la urechi cercei de rubin strălucitori și la gât o salbă de nestemate minunată. Atunci pricepu că trebuie să fie vreo fată de sultan ori de împărat și, urmat de fiul lui, coborî din palat și se îndreptă către țărm, ieșind pe poarta ce da spre mare.

În clipita aceea, luntrea fusese trasă la mal și priponită, iar tânăra dormea liniștit.

Atunci sultanul se apropie de ea și o privi îndelung. Iar ea, de îndată ce deschise ochii, începu să plângă. Și sultanul o întrebă:

— De unde vii? A cui fiică ești? Și care-i pricina venirii tale aici?

Ea răspunse:

— Sunt fiica lui Ibrahim, vizirul sultanului Șamikh. Iar pricina venirii mele aici este un lucru fără seamăn și o întâmplare tare ciudată!

Pe urmă, îi istorisi sultanului toată povestea ei, de la început până la sfârșit, fără a-i ascunde nimic. După care, scoțând suspine adânci, vărsă lacrimi amare și prociti aceste versuri:

De cât puhoi de lacrimi plâns-am, îmi curge sânge de sub pleoape. Amare chinuri sunt izvorul Acestor crâncene potoape!

Pricina suferinții crunte Și-a lacrimilor ca de fiere E o ființă fără seamăn Pe care inima-mi o cere, Cu care încă niciodată Eu n-am putut să-mi stâmpăr dorul, Nici setea care arde-n mine, Nici visurile, nici fiorul!

Și-atât de luminos i-e chipul, Și-atât e-n totul de frumos, Că-n fața frumuseții sale Și turci și-arabi sunt mai prejos.

Văzându-l, soarele și luna Cu dragoste i se închină, De harurile lui robite, De orbitoarea lui lumină.

Din vrăjitoarea lui privire, Sub arcul ochilor semeți, Nu-i inimă să n-o străpungă Ucigătoarele-i săgeți.

O, tu, acela către care Mă plâng acum ca la o stea Și-ți povestesc de câte sufăr, Ai milă de durerea mea!

Ai milă de-o îndrăgostită Ajunsă, biata, ca un joc În mâna soartei fără milă Și-al dragostelor nenoroc!

Vai, numai dragostea amară M-aduse-n țara ta, plângând, Și nu mai am nici o nădejde Decât în tine pe pământ!

Tu, bunule, tu, care-i aperi Pe cei ce gem răpuși de dor Și cărora întotdeauna Le stai cu drag ocrotitor, O, tu, nădejdea mea, întinde Al ocrotirii tale cort Și peste dragostea mea mare, Și peste chinul care-l port, Și peste tribul celor care, îndrăgostiți, suspină greu Și-ajută-mi să-mi găsesc iubitul, O, tu, stăpâne bun al meu!

În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și tăcu sfioasă.

Dar când fu cea de a patru sute zecea noapte spuse:

Și, îndată ce prociti versurile, îi povesti sultanului alte câteva amănunte, apoi izbucni în lacrimi și ticlui versurile următoare:

De viață să mă bucur am putut Doar până-n ziua când, întâia dată, A dragostei minune-am cunoscut!

Ca luna de Regeb[6], netulburată, Iubitului meu cel de mult pierdut, Așa să-i fie pururi viața toată!

Ci mie-n ziua negrului surghiun, Când au venit, haini, de m-au luat, Un fapt ca o minune-ntre minuni atunci, în ceasul rău, mi s-a-ntâmplat: Mi s-a părut că-n sufletu-mi nebun Potopu-amar de lacrimi, zbuciumat, Cu chinu-mi tot, trecut prin aspre munci, S-a preschimbat într-un noian de foc Ce mă ardea cu flăcările-i lungi.

Și dintr-odată, ca la un soroc, Din toate lacrimile mele-atunci Mari ploi de sânge-au izbucnit pe loc.

Și sângele curgea pe fața mea, Iar când vroiam să-mi șterg obrazul ud, Năframa dintr-odată se-nroșea, încât, privind-o, ți s-ar fi părut Ca și cămașa lui Iosif, cândva, Scăldată-n sânge de la început.

Când auzi cuvintele Floarei-de-Trandafir, sultanul nu se mai îndoi o clipă de cât de adâncă era boala ei din iubire și i se făcu milă de ea și-i spuse:

— Să nu-ți fie nici teamă, nici spaimă: ai ajuns la capăt! Căci gata-s, iată-mă, să te ajut să ajungi la dorul tău și să ți-l aduc pe cel pe care îl cauți! Încrede-te în mine, așadar, și ascultă aceste câteva cuvinte!

Și numaidecât sultanul îi prociti aceste versuri:

O, tu, fiică-a unui neam de soi, Ajuns-ai la limanul cel dorit. Cu bucurie ți-l vestesc. La noi Găsi-vei sprijin. Deci: bine-ai venit!

Și chiar de astăzi, uite, am să ridic Grămezi de bogății fără de preț, Să le trimit sultanului Șamikh, Sub pază de viteji și călăreți.

Îi vom trimite sipete cu mosc, Și suluri de atlazuri strălucind, Și, ca să vadă că vreau să-l cunosc, Adăuga-vom aur și argint. Așa vom face! Și, ca să se știe, Într-o scrisoare-apoi avem să-i scrim Că vrem pe veci prieten să ne fie Și vrem numaidecât să ne-ncuscrim.

Deci, chiar de astăzi, tot ce pot voi face Să-ți vin cât mai degrabă-n ajutor Și să-l aduc fără zăbavă-ncoace Pe-acela după care arzi de dor.

Iubirii i-am gustat și eu amarul, Și de atunci știu chinul ei întreg, Și-i plâng pe cei ce beau plângând paharul amărăciunii ei, și-i înțeleg.

Sfârșind de rostit versurile, sultanul ieși dinaintea ostașilor lui și, chemându-și vizirul, îl puse să pregătească poveri fără de număr, pline cu darurile trebuincioase, îi dete poruncă să pornească el însuși la drum, spre-a merge să i le ducă sultanului Șamikh, unchiul Floarei-de-Trandafir, și îi spuse:

— Pe deasupra, trebuie să-mi aduci cu tine, neabătut, de acolo, pe unul care se numește Desfătul-Lumii. Și să-i spui sultanului: „Stăpânul meu dorește să lege prietenie cu tine și legământul dintre tine și el va fi căsătoria ce se va încheia între supusa ta și Desfătul-Lumii, unul dintre cei din alaiul tău. Trebuie, dar, să mi-l încredințezi pe acel tânăr, ca să-l duc sultanului Derbas, pentru ca în fața lui să se încheie senetul de căsătorie!”

După care sultanul Derbas scrise o scrisoare în această privință sultanului Șamikh, o înmână vizirului său, mai spunându-i o dată poruncile despre Desfătul-Lumii, și adăugând:

— Ia bine aminte că, dacă nu mi-l aduci, te mazilesc din slujbă!

Vizirul răspunse:

— Ascult și mă supun!

Și plecă numaidecât la drum cu darurile, către meleagurile sultanului Șamikh.

Când ajunse la sultanul Șamikh, îi rosti salamalecul din partea sultanului Derbas și îi înmână scrisoarea și darurile ce le adusese.

Văzând darurile acelea și citind scrisoarea, în care i se spunea despre Desfătul-Lumii, sultanul Șamikh vărsă un potop de lacrimi și grăi către vizirul sultanului Derbas:

— Vai, vai! Unde este acum Desfătul-Lumii? A pierit! Și deloc nu știm unde se află! De mi l-ai putea aduce tu îndărăt, o, vizirule-crainic, ți-aș da de două ori mai multe daruri decât mi-ai adus tu!

Și sultanul, spunând aceste cuvinte, începu să plângă în hohote, să geamă, să se jeluiască și să suspine. Pe urmă prociti aceste versuri:

Dați-mi îndărăt flăcăul, Scump ca sufletul din mine! Nu râvnesc mărgăritare, Nici comoară de rubine.

El mi-era ca luna plină Pe un cer fără de nor.

El îmi bucura privirea, Chipul lui strălucitor.

Nici gazela cea ușoară Nu era la mers ca el.

Mijlocu-i era ca ramul tânăr – tras ca prin inel.

Faptele-i erau ca rodul dulce-al arborelui ban.

Ci a pomului podoabă n-ar putea, și-ar fi în van, Cu întreaga-i frumusețe Tinerească-a roadei lui, Niciodată să răpească Judecata nimănui.

L-am crescut din anii-i fragezi, De pe când era un prunc, În răsfățuri și-n alinturi, Sărutându-i părul lung.

Iată-acum, răpus de jale plâng de dorul lui mereu și în sufletu-mi se zbate chinul despărțirii greu.

După care se întoarse către vizirul trimis, ce-i aduse darurile și scrisoarea, și-i spuse:

— Du-te la stăpânul tău și spune-i: „Desfătul-Lumii a plecat de mai bine de-un an, și sultanul, stăpânul lui, nu știe ce s-a făcut cu el!”

Vizirul răspunse:

— O, doamne al meu, stăpânul meu mi-a spus: „De nu mi-l aduci pe Desfătul-Lumii, te mazilesc din vizirie și n-ai să mai pui piciorul niciodată în cetatea mea!” Cum, dar, aș cuteza să mă întorc fără acel tânăr?

Atunci sultanul Șamikh se întoarse către vizirul său Ibrahim, tatăl Floarei-de-Trandafir, și îi spuse:

— Ai să-l însoțești pe vizirul trimis, luând cu tine pază puternică; și așa să-l ajuți să facă toate cercetările cele de trebuință, prin toate locurile, ca să-l găsească pe Desfătul-Lumii!

El răspunse:

— Ascult și mă supun!

Și numaidecât porunci să fie însoțit de o oaste de străjeri și, laolaltă cu vizirul trimis, plecă să-l caute pe Desfătul-Lumii.

Călătoriră așa vreme lungă, și, de fiecare dată când treceau pe lângă niscaiva beduini ori pe lângă vreo caravană, întrebau de nu cumva știe careva ceva despre Desfătul-Lumii, spunând:

— N-ați văzut cumva trecând careva, pe nume cutare, și având înfățișarea cutare și cutare?

Și oamenii răspundeau:

În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și tăcu sfioasă.

Dar când fu cea de a patru sute unsprezecea noapte spuse:

Și oamenii răspundeau:

— N-am văzut!

Și tot așa întrebară mai departe, și prin sate și prin cetăți, și cercetară câmpiile și pământurile prăpăstioase, ogoarele și pustiurile, până ce ajunseră la țărmul mării. Acolo, se suiră pe puntea unei corăbii și plecară pe mare, spre a trage într-o zi la țărm lângă Muntele Mumei-care-și-a-pierdut-copilul.

Vizirul sultanului Derbas îl întrebă atunci pe vizirul sultanului Șamikh:

— Pentru care pricină i s-a dat muntelui acest nume? Vizirul sultanului Șamikh răspunse:

— Am să-ți povestesc îndată. Află, dar, că în vremurile de demult, o ginnă din neamul ginnilor chinezi a coborât pe pământ. Or, într-o zi, pe când se plimba ea așa pe pământ, s-a întâmplat să întâlnească un om și să se îndrăgostească de el cu o dragoste nemăsurată. Ci, temându-se de mânia ginnilor din neamul ei, dacă s-ar fi aflat cumva de taina aceea, da fără a putea să-și sugrume arșița dragostei, porni să caute vreun colțișor singuratic unde să-și ascundă iubitul de ochii ginnilor, neamurile ei, și găsi până la urmă muntele acesta neștiut nici de oameni, nici de ginni, căci nu se afla pe niciunul dintre drumurile străbătute nici de unii, nici de ceilalți. Așa că îl luă pe iubitul ei și îl aduse prin văzduhuri până pe ostrovul acesta, unde sălășlui împreună cu el. Și nu lipsea niciodată de lângă el mai mult decât atât cât îi trebuia ca să se ducă din când în când s-o mai vadă rudele, și grabnic se întorcea numaidecât lângă drăguțul ei, în ascunzătoare. Și-așa, după o bucată de vreme de asemenea viață, rămase însărcinată în mai multe rânduri și aduse pe lume, în acest munte, o mulțime de copii. Or, neguțătorii ce călătoreau pe lângă coasta de aici cu corăbiile lor, de fiecare dată când treceau mai pe aproape de munte auzeau țipetele copiilor, ce semănau întocmai cu țipetele de jale ale unei mume bocindu-se, și își ziceau: „Aici pe munte trebuie să fie vreo biată mumă care și-a pierdut copiii!” Și aceasta-i pricina numelui dat muntelui.

După ce auzi lămurirea aceea, vizirul sultanului Derbas rămase peste măsură de uimit.

Ci și coborâseră și ajunseseră la palat, unde bătură în poartă. Poarta se deschise îndată și se ivi un hadâmb care, cunoscându-l numaidecât pe stăpânul său, vizirul Ibrahim, tatăl Floarei-de-Trandafir, îndată îi sărută mâna și îi pofti în palat, și pe el, și pe tovarășul lui, cu întregul alai.

Vizirul Ibrahim, ajungând în curtea palatului, zări printre slujitori un om jalnic la înfățișare pe care nu-l cunoscu, și care nu era altul decât Desfătul-Lumii. Așa încât întrebă slugile:

— De unde a venit acesta? Ei răspunseră:

— Este un biet neguțător care și-a pierdut într-un înec toate mărfurile și n-a izbutit să scape decât el. De altminterea-i om pașnic și cucernic, pururea răpit de farmecele rugăciunii!

Vizirul nu mai stărui și intră în palat.

Se îndreptă către iatacul fiicei sale și, când ajunse, n-o găsi acolo pe fată. Le întrebă atunci pe tinerele roabe ale acesteia, care se aflau prin preajmă, și ele îi răspunseră:

— Nu știm când a plecat de-aici! Tot ce putem să spunem este că n-a stat aici cu noi decât puțină vreme, pe urmă a pierit!

La cuvintele lor, vizirul vărsă potop de lacrimi și ticlui aceste versuri:

O, casă tu, pe care-n mii de graiuri Atâtea păsări te-au cântat cândva, Și-a cărei frumusețe ca de raiuri a strălucit ca-n noaptea neagră-o stea, în ziua când venea ca dintre vise îndrăgostita suspinând de dor, O așteptai cu porțile deschise Să-ți calce blândă pragul primitor!

Oh, cine oare va putea să-mi spună Pe unde s-a pierdut comoara mea, Stăpâna luminoasă, dulce, bună, De pari acum pustie fără ea?

Aici, cândva, curteni cu multă fală Trăiau în fericire și-n huzur, Și peste tot, în fiecare sală, Atlazuri străluceau jur împrejur, Spuneți-mi, dar, cum au putut să piară Atâtea câte-acuma s-au pierdut? Vai, unde sunt cei de odinioară? Vai, unde sunt stăpânii din trecut?

Pe urmă, sfârșind de spus versurile, vizirul Ibrahim începu iar să plângă și să se tânguie și zise:

— Nu poți scăpa de ceea ce a hotărât Allah, nici să abați ceea ce ți-e scris de mai înainte!

Pe urmă, se sui pe terasa palatului și găsi pânzele de Baalbekh, legate cu un capăt de creasta zidului și spânzurând până la poalele palatului. Atunci pricepu că fiica sa fugise în felul acela și, tulburată de patimă și înnebunită de durere, se pierduse în lume. Totodată zări două păsări mari, una un corb, iar cealaltă o bufniță; și, nemaiavând nici o îndoială că ele n-ar fi semn de neagră prevestire, izbucni în hohote de plâns și recită aceste versuri:

Am venit ca-n zbor la casa Celei care mi-este dragă, Cu nădejdea că, văzând-o, Toată jalea o să-mi treacă, Tot pojarul despărțirii Cu durerea mea întreagă.

Ci-n zadar cutreier casa Din odaie în odaie. Nimeni nu-i care să-mi stingă Crunta inimii văpaie. Nu mi se ațin în cale, Doar un corb și-o cucuvaie.

Triste păsări mohorâte! Le privesc și-mi spun în mine: „Tu ai prigonit sălbatic, Tu ai despărțit, haine, Două suflete curate, De-al iubirii soare pline!

Iată-acuma, vine rândul Să-ți lipești și tu de buze Cupă-n care chinul negru Al nădejdilor răpuse Și-a lăsat pe veci arsura Necurmatelor lui spuze.

Ți-a venit și ție rândul Să te chinui, bând paharul Vieții fără bucurie, Cu suspinul și amarul Lacrimilor necurmate Care curg și ard ca jarul!”

După care, coborî de pe terasă plângând.

În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și tăcu sfioasă.

Dar când fu cea de a patru sute douăsprezecea noapte spuse:

Coborî de pe terasă plângând și dete poruncă robilor să plece pe munte, s-o caute peste tot pe unde va fi de trebuință, ca s-o găsească pe stăpâna lor. Iar robii îndepliniră porunca. Ci n-o găsiră pe stăpâna lor. Și-atâta despre ei!

Cât despre Desfătul-Lumii, iacătă!

Când căpătă încredințarea că Floare-de-Trandafir fugise, scoase un țipăt amarnic și căzu leșinat la pământ. Cum sta întins așa, fără a-și mai veni în fire, oamenii din palat gândiră că este răpit de vraja rugăciunii și că sufletul lui este cufundat în farmecul sfintelor vedenii ale Celui Preaînalt. Și-atâta despre el!

Cât despre vizirul sultanului Derbas, când văzu că vizirul Ibrahim pierduse orice nădejde de a mai găsi-o pe fiica sa și pe Desfătul-Lumii, și că inima lui era tare greu amărâtă de toate astea, hotărî să se întoarcă la cetatea sultanului Derbas, fără a fi izbândit în solia cu care fusese însărcinat. Își luă, așadar, bun-rămas de la vizirul Ibrahim, tatăl Floarei-de-Trandafir, și îi spuse, arătându-i-l pe sărmanul flăcău:

— Tare aș vrea să-l iau cu mine pe omul acesta cucernic. Poate că, pentru sfințenia lui, binecuvântarea celui Atotputernic va coborî și asupră-ne, și poate că Allah (preamărit fie El!) va înduioșa inima sultanului, stăpânul meu, și nu-l va lăsa să mă mazilească din slujbă! Iar eu, pe urmă, n-am să preget a-l trimite pe cucernic la Ispahan, cetatea lui, care nu-i departe de țara noastră.

Vizirul Ibrahim îi răspunse:

— Fă cum vrei!

Pe urmă cei doi viziri se despărțiră și fiecare luă calea întoarsă către țara sa, vizirul sultanului Derbas având grijă mai întâi să-l ia cu sine pe Desfătul-Lumii, pe care era departe de a bănui cine este, dată fiind starea de leșin statornic în care se afla. Starea aceea de leșin mai ținu încă trei zile, de-a lungul călătoriei, și Desfătul-Lumii habar n-avea de nimic din câte se petreceau împrejurul lui. Până la urmă se trezi din leșin și întrebă:

— Unde sunt? I se răspunse:

— Ești în tovărășia vizirului sultanului Derbas!

Pe urmă careva alergă îndată să-l vestească pe vizir că omul cel sfânt s-a trezit din somnul lui. Atunci vizirul îi trimise apă de trandafiri îndulcită cu zahăr, pe care i-o dădură s-o bea și izbutiră să-l aducă la viață de-a binelea. După care călătoria urmă mai departe și ajunseră la cetatea sultanului Derbas.

Numaidecât sultanul Derbas trimise să i se spună vizirului:

— Dacă Desfătul-Lumii nu este cu tine, ia seama bine să nu care cumva să te arăți dinaintea mea!

Primind porunca, amărâtul de vizir nu mai știa încotro s-o ia. Într-adevăr, el habar n-avea că Floare-de-Trandafir se află lângă sultan, nici pentru ce dorește sultanul să-l găsească pe Desfătul-Lumii și să se împrietenească cu el; și, tot așa, habar n-avea că Desfătul-Lumii era acolo cu el, fiind chiar tânărul căzut în leșin de atâta vreme. La rându-i, Desfătul-Lumii nici el nu avea habar unde îl duceau, și nici că vizirul fusese trimis anume în căutarea lui.

Or, când văzu că Desfătul-Lumii își vine în simțiri, vizirul îi spuse:

— O, sfântule întru Allah, aș vrea să mă ajuți cu sfaturile tale în amarnica încurcătură în care mă zbat. Află că sultanul, stăpânul meu, m-a trimis într-o solie pe care nu am izbutit s-o îndeplinesc. Și-acuma, când a aflat că m-am întors, mi-a trimis o scrisoare în care îmi spune: „Dacă nu ai izbutit în solia ta, nu care cumva să calci în cetate!”

Desfătul-Lumii îl întrebă:

— Și care era solia?

Vizirul îi istorisi atunci toată povestea, și Desfătul-Lumii îi spuse:

— Să nu te temi de nimic! Du-te la sultan și ia-mă cu tine. Și iau asupră-mi răspunderea întoarcerii lui Desfătul-Lumii.

Vizirul se bucură cu bucurie mare și întrebă:

— Adevăr grăiești? El răspunse:

— De bună seamă!

Atunci vizirul încălecă pe cal, îl luă pe flăcău și se duse cu el la sultan.

Când se înfățișară, sultanul îl întrebă pe vizir:

— Unde este Desfătul-Lumii?

Atunci omul cel sfânt înaintă și răspunse:

— O, preamărite sultane, știu eu unde se află Desfătul-Lumii!

Sultanul îi făcu semn să se apropie și îl întrebă, tulburat peste măsură:

— Unde se află? El răspunse:

— Într-un loc foarte aproape de aici! Ci, mai întâi, spune-mi ce vrei cu el, iar eu am să-l fac să vină numaidecât dinaintea ta.

Sultanul spuse:

— Hotărât! Am să-ți spun cu plăcere și ca o datorie; ci împrejurarea cere să fim singuri!

Și îndată le porunci oamenilor lui să se îndepărteze, îl duse pe tânăr într-o încăpere tainică și îi istorisi povestea, de la început până la sfârșit. Atunci Desfătul-Lumii îi spuse sultanului:

— Poruncește să mi se aducă haine frumoase și dă-mi-le să le îmbrac. Și am să-l fac pe Desfătul-Lumii să se ivească într-o clipită!

Sultanul porunci numaidecât să se aducă o mantie strălucitoare, iar Desfătul-Lumii se îmbrăcă în ea și strigă:

— Eu sunt Desfătul-Lumii, deznădejdea pizmașilor! Și, la cuvintele acestea, săgetând inimile cu frumoasele lui priviri, ticlui versurile următoare.

În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și tăcu sfioasă.

Dar când fu cea de a patru sute treisprezecea noapte spuse:

Ticlui versurile următoare:

Amintirea celei care Mi-e ca sufletul de dragă Pretutindeni mă-nsoțește În singurătatea mea, Stă cu mine-ntotdeauna Și duioasă mă dezleagă De amarul depărtării Nu am alt izvor pe lume să-mi adăp cumplita sete, Decât lacrimile mele, Lacrimile mele doar. Ci izvorul lor cel veșnic, Care curge pe-ndelete, Setea nu mi-o potolește, faru-n piept mi-l lasă jar.

Ah, năprasnica-i arsura! Jarul dorurilor mele Nu are asemuire Cu nimic de pe pământ, Nu s-a pomenit vreodată, Nici sub soare, nici sub stele, O iubire-atât de mare Și un dor atât de sfânt.

Crunte trec nopțile mele, Fără somn, nealinate, Tot cu pleoapele deschise, Tot în plânsei fără grai! Sufletu-mi de neodihna Dragostei mi se tot zbate Și sărmana viață-ntreagă-mi Curge între iad și rai.

Dacă am avut putere Să-i îndur cândva povara, N-o mai am acum; pierdute-s Toate câte-avut-am ieri. Doar un bun îmi mai rămase Din iubirea mea, amara: Jalea care mă usucă Și de care am să pier.

Trupul mi se istovește, Mi se tulbură privirea De durerea despărțirii Și de plânsetu-i în van. Ochii-mi sângeră de lacrimi, Dar nu-mi pot opri pieirea! Lacrimilor ce mă-neacă Nu le pot găsi alean.

Vai, nimic nu sunt în stare, Nu mai am nici o putere.

Inima-mi, de chinuri multe, S-a topit și s-a pierdut. Vai, în pieptul meu se-adună Valuri-valuri de durere – Chinuri multe peste chinuri Vin potop neabătut.

Azi și inima-mi și capu-mi, Chinuite laolaltă, Au încărunțit asemeni Și-au îmbătrânit așa, De când și-au pierdut iubita Cea mai bună, cea mai caldă. Cum nu-i alta mai frumoasă Să se-asemuie cu ea.

Fără voia ei, sărmana, Am fost despărțiți pe lume; Iar acum, de bună seamă, Are doar un singur gând: Mări și țări să tot străbată, Fără nume sau cu nume, Să mă caute pe mine Pretutindeni pe pământ.

Cine însă-ar ști să spună, După-atât amar de vreme Și atâta despărțire, Dacă-al soartei noastre drum Va voi să-mi dea iubita Pentru care pieptu-mi geme, Cine știe dacă soarta-mi Va voi să-nchidă-acum Cartea despărțirii noastre, De atâta timp rămasă La același loc deschisă, Cine știe de mi-e dat Să se curme despărțirea Care sufletul ne-apasă Și să-nceapă-al regăsirii Timp frumos înmiresmat?

Cine știe dacă mâine Am s-o văd acasă iară Pe iubita mea frumoasă, Luminându-mi vis și dor? Cine știe dacă jalea Care astăzi mă omoară N-are să se schimbe mâine În desfături fără nor?

Când Desfătul-Lumii sfârși de rostit versurile, sultanul Derbas îi spuse:

— Pe Allah! Văd bine acuma că voi amândoi vă iubiți la fel de curat și la fel de pătimaș. Într-adevăr, voi sunteți pe cerul frumuseții ca două stele strălucitoare! Povestea voastră este rară de asemuire și întâmplările prin care ați trecut sunt fără de pereche!

Pe urmă sultanul îi istorisi cu de-amănuntul povestea Floarei-de-Trandafir. Și Desfătul-Lumii îl întrebă:

— Poți să-mi spui, o, sultane al vremurilor, unde se află ea acum?

El răspunse:

— Se află în palatul meu!

Și îndată porunci să vină cadiul și martorii și îi puse să întocmească senetul de căsătorie dintre Floare-de-Trandafir și Desfătul-Lumii. După care îi potopi cu cinstiri și cu binefaceri, și trimise numaidecât un sol să-l vestească pe sultanul Șamikh de toate câte li se întâmplaseră Desfătului-Lumii și Floarei-de-Trandafir.

Când află vestea, sultanul Șamikh se bucură cum nu se mai poate și trimise sultanului Derbas o scrisoare în care îi spunea: „De vreme ce senetul de căsătorie s-a și întocmit, doresc ca sărbătorirea nunții și petrecerea să se facă în palatul meu!”

Și îndată porunci să se pregătească și cămile, și cai, și oameni, și trimise să-i aducă pe proaspeții căsătoriți.

La sosirea scrisorii și a alaiului, sultanul Derbas le dărui proaspeților căsătoriți o grămadă de bani, porunci să fie urmați de un alai măreț și își luă rămas-bun de la ei. Și ei plecară.

Or, ziua în care au sosit în țara lor, în mijlocul cetății Ispahanului, unde domnea sultanul Șamikh, a fost o zi de neuitat. Niciodată nu s-a mai văzut o zi mai frumoasă ori măcar asemenea cu ziua aceea!

Sultanul Șamikh, într-adevăr, ca să sărbătorească acea sărbătoare, i-a adunat pe toți cântăreții și a dat mari ospețe. Și petrecerile au ținut trei zile în șir, de-a lungul cărora sultanul a împărțit bunuri multe norodului și a dăruit o sumedenie de caftane strălucitoare.

Cât despre tinerii căsătoriți, iacătă! Desfătul-Lumii, odată ospățul sfârșit, din cea dintâi noapte, a intrat în odaia de nuntă a Floarei-de-Trandafir; și amândoi s-au aruncat unul în brațele celuilalt, căci în clipa aceea puteau și ei, într-un sfârșit, să se privească, de când se întâlniseră; și-atâta de voioși și-atâta de fericiți se simțiră, că-i potopi plânsul. Iar Floare-de-Trandafir ticlui aceste versuri:

Veni și bucuria, Veni, într-un sfârșit, Să risipească jalea, Să-mprăștie mâhnirea, Și iată-ne-mpreună Așa cum am dorit. Pizmașilor, de ciudă, Li s-a-mpâclit privirea.

Zefirul fericirii întoarse și-nspre noi Înmiresmatu-i zâmbet De viață dătător. Și inima-nviază, Și trupu-ntreg apoi, Și-n suflet e lumină Și soare orbitor.

Al revederii soare Pe chip ni s-a aprins. Jur împrejur răsună Cântări de bucurie. Tamburele dau veste întregului cuprins Că suntem iar alături, Purtați ca de-o beție.

Nu lacrimi de mâhnire Din ochii noștri curg! Nu lacrimi de tristețe Ne scaldă fața iară! De fericire plângem, Că iată-s la amurg Mâhnirea noastră lungă, Tristețea noastră-amară.

Ce chinuri, ce năpaste Am înfruntat din greu! Și iată-le pe toate Deodată risipite. Cu câtă îndârjire Am îndurat mereu Potop de suferințe, Cu inimi neclintite!

În neagra pribegie Nimic nu ne-a supus, Măcar că alb ni-e părul De-a chinului furtună.

Ci iată, într-o clipă, Ca fumu-n vânt s-au dus Durerile și jalea, Văzându-ne-mpreună.

Sfârșindu-și ticluirea, se îmbrățișară și stătură unul în brațele celuilalt, strâns înlănțuiți până ce căzură doborâți de mulțumire și de fericire.

În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și, sfioasă, tăcu.

Dar când fu cea de a patru sute patrusprezecea noapte spuse:

Odată deșteptați din visarea lor, Desfătul-Lumii ticlui versurile următoare:

O, nopți îndelung visate, O, dulci nopți de fericire, Cu iubita mea alături Petrecute în neștire, Nopți frumoase, poleite În visare și-n iubire!

Iată-ne pe totdeauna laolaltă, pân' la moarte, După lunga pribegie!

Sunt sfărmate-acum și sparte Lanțurile ferecate care ne țineau departe.

Soarta, după negre valuri Câte ne-a stârnit în cale, Ne zâmbește-acum și nouă Risipind cernita jale, Și ne dăruie comoara scumpă-a harurilor sale.

Fericirea-n cinstea noastră steagurile își desprinde, Și, zâmbindu-ne voioasă, Dulcea-i cupă ne întinde, A plăcerilor licoare s-o gustăm de-aci-nainte.

În sfârșit, după noianul suferințelor trecute, Stăm să povestim alături drumurile străbătute, Nopțile fără de tihnă în suspine petrecute.

O, Stăpâne, dă-ne harul fără de asemănare, Dă-ne-n mila ta deplină harul de-a lăsa să zboare Sufletele noastre-n slava luminată de uitare.

Ah, ce dulce este viața, Ce frumoasă și ce bună! Și cum stăm răpiți de vrajă, Mână-n mână, împreună, Raza veșnică-a iubirii inimile ne-ncunună.

După ce Desfătul-Lumii rosti versurile, cei doi îndrăgostiți se strânseră iarăși în brațe și, prăbușindu-se pe patul lor de nuntă, se înlănțuiră în cele mai desăvârșite desfătări; și se alintară, și se bucurară, hârjonindu-se, până ce se cufundară cu totul în marea zbuciumată a iubirii. Și alinturile, mângâierile, fericirile, hârjoanele și bucuriile lor erau atâta de arzătoare, încât se scurseră șapte zile și șapte nopți fără ca ei să-și fi dat seama de fuga timpului și de schimbările de-afară, de parcă cele șapte zile n-ar fi fost decât o singură zi. Numai când văzură că sosesc cântăreții, înțeleseră că se aflau la sfârșitul celei de a șaptea zile a lor de căsătorie[7]. Așa că Floare-de-Trandafir, peste măsură de uimită, ticlui pe dată versurile acestea:

Prin dureri nemărginite, Și păzită, și-alungată, Tot am izbutit, iubite, Să te strâng la pieptu-mi, iată.

Pe atlaz cu zamfire, Și pe scumpe catifele, Amețită-s de iubire Și de visurile mele.

Pe saltea de piele moale Și de puf de păsări rare, Sorb pe buza gurii tale Dragostea, ca pe-o licoare.

Care altă băutură Poate să mă mai îmbie, Când de pe frumoasa-ți gură Sorb licoarea ca-n beție?

Pentru noi, acum, trecutul Și prezentul sunt tot una. Oare-așa e începutul Fericirii-ntotdeauna?

Nu e oare de mirare Că-au trecut în zbor, de-a rândul, Șapte nopți ca-ntr-o uitare. Zborul lor nepricepându-l?

Au venit, în cinstea noastră. După datini, împreună, Urătorii la fereastră, În a șaptea zi, să-mi spună: „Pururea să dăinuiască Dragostea ta, și să-ți fie scut Allah, să veșnicească Dulcea ta căsătorie!”

După ce ea recită aceste versuri, Desfătul-Lumii o îmbrățișă de nenumărate ori, pe urmă ticlui și el următoarele stihuri:

Iată ziua fericirii Și-a urărilor de bine! M-a desferecat iubita Din dureri și din suspine.

E ca o beție rară Dulcea ei apropiere, Și-i e ca o vrajă graiul Parcă înmuiat în miere.

Mi-a adus să beau sorbetul Frumuseții ei fecioare, Și simțirea mi-a purtat-o Peste-a lumilor hotare.

Fericiți am stat alături, Beți de vis și de iubire, Pe atlazurile scumpe, Tot cântând ca în neștire.

Și-n beția fericirii Am uitat că vremea zboară, Prima zi ori cea din urmă-i, Neștiind de-s zori sau seară.

Totdeauna să ne fie Dragostea la fel de dulce, Iar iubirea lângă mine Doru-n brațe-mi să și-l culce!

A uitat și ea de-acuma Zilele de chinuri pline. Blând, Allah a ocrotit-o Și pe ea, ca și pe mine.

După ce recită aceste versuri, amândoi se ridicară, ieșiră din iatacul de nuntă și împărțiră tuturor oamenilor din palat sumedenie de bani, haine de mare preț, plocoane și daruri. După care Floare-de-Trandafir le porunci roabelor să pregătească numai pentru ea hammamul din palat și îi spuse apoi Desfătului-Lumii:

— O, răcoare a ochilor mei, acuma vreau să te văd, într-un sfârșit, la hammam, ca să fim numai noi doi, singuri în toată voia!

Și ajunsă, în clipa aceea, dincolo de marginile fericirii, ticlui aceste versuri:

Iubitule, de-atâta timp, mereu, Stăpâne dulce-al sufletului meu,

(Nu vreau acum să-ți mai aduc aminte De câte-am pătimit mai înainte), O, tu, iubitul meu, cel fără care Eu nici să mai trăiesc n-aș fi în stare, Tu, cel pe care eu nici n-aș putea Să-l schimb cu altul în inima mea, Hai la hammam cu mine împreună, O, tu, lumină-a ochiului meu, bună!

Și-acolo, după iadul aburind[8], În desfătări de rai să te cuprind.

Arome tari de nard și de aloe Să ardem, veselindu-ne în voie, Mireasma lor hammamul să-l străbată, Să ne simțim ca într-un vis deodată.

Pe urmă, nestatornicei ursite Îi vom ierta greșelile cumplite, Și fericiți îl vom slăvi apoi pe Cel ce priveghează peste noi!

Iar eu, privindu-te, de fericire Îți voi șopti cu șoapte din nefire: „Această scaldă, dragul meu, să-ți fie Desfătătoare ca o bucurie!”

Odată aceste versuri recitate, cei doi îndrăgostiți se ridicară și se duseră la hammam, unde putură să se bucure de clipe tare dezmierdate. După care, se întoarseră la palat, unde își petrecură viața în cele mai desăvârșite huzururi, până în ceasul când veni să-i caute Sfărâmătoarea tuturor desfătărilor și Despărțitoarea celor ce se au dragi!

Mărire Celui Veșnic, pururea Neschimbătorul, către carele și ființele și lucrurile toate curg!

— Ci nu care cumva să socoti, o, norocitule sultan, spuse mai departe Șeherezada, că povestea aceasta s-ar asemui cu Povestea magicească a calului de abanos!

Și sultanul Șahriar spuse:

— M-au desfătat, o, Șeherezada, stihurile pe care și le spuneau cei doi îndrăgostiți! Așa că iată-mă gata să te ascult cum îmi povestești și povestea aceea magicească de care eu habar n-am!