POVESTEA CU NĂZDRĂVĂNIILE SĂVÂRȘITE DE DALILA-CEA-VICLEANĂ ȘI DE FATA EI ZEINAB-CEA-ISTEAȚĂ ÎMPOTRIVA LUI AHMAD-CEL-HOȚOMAN, A LUI HASSAN-CEL-PEHLIVAN ȘI A LUI ALI ARGINT-VIU

Se povestește, o, norocitule sultan, că trăiau la Bagdad pe vremea califului Harun Al-Rașid, un om care se numea Ahmad-cel-Hoțoman și un altul care se numea Hassan-cel-Pehlivan, amândoi ajunși de pomină din pricina iscusinței lor la vicleșuguri și la pungășii. Isprăvile lor în aceste privințe erau cu totul și cu totul uluitoare: drept aceea, califul, care se pricepea să tragă foloase de pe urma tuturor celor dăruiți cu vreun har, îi chemă la el și îi năimi căpetenii ale agiei. Așa că-i stepeni în vredniciile lor, dând fiecăruia câte un caftan falnic, leafă de câte o mie de dinari de aur pe lună, și câte o ceată de patruzeci de călăreți vajnici. În felul acesta, Ahmad-cel-Hoțoman era însărcinat cu paza cetății pe latura dinspre uscat, iar Hassan-cel-Pehlivan pe latura dinspre ape. Și amândoi, la sărbătorile cele mari, mergeau pe lângă calif, unul de-a dreapta lui, altul de-a stânga.

Or, în ziua ridicării lor în acele vrednicii, amândoi ieșiră cu valiul Bagdadului, emirul Khaled, însoțiți de cei patruzeci de zdrahoni ai lor și cu un pristav înainte, care striga hotărârea califului și spunea:

— Hei, voi toți, locuitori ai Bagdadului! Din porunca marelui calif, aflați că aga de la Mâna Dreaptă nu e altul de-aci înainte decât Ahmad-cel-Hoțoman, iar aga de la Mâna Stângă nu e altul decât Hassan-cel-Pehlivan! Lor le datorați supunere și cinstire la tot prilejul!

Tot pe-acele vremi, trăia la Bagdad o bătrână vestită, pe care o chema Dalila, și care a rămas de pomină de-atunci și până azi pe numele de Dalila-cea-Vicleană. Iar Dalila avea două fete: una măritată și mamă a unui năpârstoc numit Mahmud-Stârpitura, și alta încă nemăritată și rămasă de pomină cu numele de Zeinab-cea-Isteață. Soțul Dalilei-celei-Viclene fusese pe vremuri om de vază, răspunzător peste porumbeii care slujeau să ducă soliile și scrisorile în toată împărăția: iar viața lor îi era mai scumpă și mai de preț califului decât chiar viața copiilor lui, pentru foloasele pe care i le aduceau aceștia. Încât soțul Dalilei se bucura de huzmeturi și de volnicii alese, și de o leafă de o mie de dinari pe lună. Ci el era mort de mult și uitat, și de pe urma lui rămăseseră bătrâna și cele două fete ale ei! Și, cu adevărat, Dalila aceea era o bătrână măiastră în șiretlicuri, pehlivănii, pungășii, potlogării și blestemății de toate felurile, o vrăjitoare în stare să amăgească până și șarpele momindu-l afară din cuibul lui, ori să și-l facă până și pe diavolul Eblis învățăcel la sforării și la tertipuri.

Deci, în ziua căftănirii lui Ahmad-cel-Hoțoman și a lui Hassan-cel-Pehlivan în slujba de agă, tânăra Zeinab îl auzi pe pristav vestind norodului știrea, și îi spuse mamei sale:

— Ia uite, o, maică, la pramatia aia de Ahmad-cel-Hoțoman! A venit mai cândva la Bagdad ca un fugar izgonit din Egipt și n-a fost blestemăție pe lume și ticăloșie pe care să n-o fi săvârșit aici de când a venit. Și în felul acesta a ajuns atât de vestit, încât califul iată că l-a căftănit în slujba de agă de-a Dreapta sa, în vreme ce cumătru-său întru pehlivănii, Hassan-cel-Pehlivan, chelbosul ăla cu căpățâna cheală ca un dovleac, a fost căftănit agă de-a Stânga sa! Și fiecare dintre ei își are zi și noapte masa așternută la palatul califului, și o strajă, și leafă de o mie de dinari pe lună, și vrednicii și toate hatârurile. Și noi, vai de noi! Stăm în casa noastră, fără de nimica și date uitării, fără de nici o cinstire ori hatâr, și fără nimeni care să se îngrijească de soarta noastră! Iar bătrâna Dalila ridică fruntea și zise:

— Da, pe Allah, fata mea! Atunci Zeinab îi spuse:

— Ridică-te, dar, o, maică, și găsește vreo chițibușerie vrednică să ne acopere de fală, ori vreo pehlivănie care să ne facă atâta de vestite și-atâta de cunoscute în Bagdad, încât faima noastră să ajungă la urechile califului, care are să ne dea îndărăt huzmeturile și vredniciile tatălui nostru!

După ce Zeinab-cea-Isteață îi spuse aceste cuvinte maică-sii, Dalila-cea-Vicleană îi răspunse:

— Pe capul tău, o, fata mea.

În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și, sfioasă, tăcu.

Dar când fu cea de a patru sute treizeci și treia noapte spuse:

Pe capul tău, o, fata mea, îți făgăduiesc să mijmășesc prin Bagdad vreo două pehlivănii dintre cele mai acătării, care au să întreacă, și încă cu prisosință, tot ce-au săvârșit Ahmad-cel-Hoțoman și Hassan-cel-Pehlivan!

Și se ridică pe clipă pe dată, își coperi fața cu feregeaua, se îmbrăcă în haine de sufit[11] sărac, punându-și o mantie mare, cu niște mâneci atât de grozave, încât îi cădeau până la călcâie, și se încinse peste mijloc cu un brâu lat de lână; luă apoi un ulcior pe care îl umplu cu apă până în buză și puse trei dinari în gura ulciorului, pe care îl astupă cu un dop făcut din frunze de palmier; pe urmă își înfășură umerii și pieptul cu o sumedenie de șiruri de mătănii cu niște bumbi mari, grele cât o sarcină de vreascuri, luă în mână o flamură ca acelea pe care le poartă sufiții cerșetori, făcută din niște fâșii de pânză roșii, galbene și verzi; și, gătită așa, ieși din casă strigând cât o ținea gura:

— Allah! Allah!

Și în felul acesta cu limba se ruga, pe când inima ei gonea pe meidanul de alergări al diavolilor, iar gândul se vântura cum să născocească niște isprăvi cât mai dibace și mai amarnice.

Străbătu așa mahalalele cetății, trecând dintr-o uliță în altă uliță, până ce ajunse la o fundătură podită cu marmură, măturată și stropită, și în fundul ei văzu o poartă mare adumbrită de o minunată coamă de alabastru, iar pe pragul ei stând portarul, un moghrabin îmbrăcat tare fălos. Iar poarta era din lemn de santal împodobită cu verigi vârtoase de acioaie și cu un lacăt de argint. Or, casa aceea era casa ceaușului de la palatul califului, un om de mare vază, stăpân pe multe bunuri, și umblătoare și neumblătoare, și miluit cu lefuri mari pentru slujbele lui; ci mai era și om tare aprig și cam necioplit; drept care i se zicea Mustafa-Urgia-Ulițelor, din pricină că la el loviturile o luau totdeauna înaintea vorbelor! Era însurat cu o muierușcă nurlie, pe care o îndrăgea amarnic și față de care se jurase, încă din noaptea lor dintâi, că nu are să-și ia altă soție cât o trăi, și că nu are să doarmă nici măcar o noapte afară din casa lor.

Și-așa fu, până ce într-o zi Mustafa-Urgia-Ulițelor, ducându-se la divan, văzu că fiecare emir avea pe lângă el câte un fecior ori chiar doi. Și tot în ziua aceea se duse pe urmă la hammam și, uitându-se într-o oglindă, văzu că firele de păr albe din barba lui erau mai multe decât firele negre, pe care le copleșeau cu totul, și își zise în sine: „Oare cel care l-a luat de mult pe tatăl tău nu vrea să te miluiască și pe tine cu un urmaș?” Și se duse la nevastă-sa și, cu inima zăhăită, se așeză pe un chilim, fără să se uite la ea și fără să-i spună o vorbă. Ea atunci se apropie de el și-i spuse:

— Bună seara, tu! El răspunse:

— Piei de dinaintea mea! Din ziua când te-am văzut pe tine, nimica bun n-am mai văzut!

Ea întrebă:

— Cum așa?

El spuse:

— În noaptea dintâi a noastră, m-ai pus să jur că n-am să mai iau altă nevastă pe lângă tine! Și te-am ascultat! Or, astăzi, am văzut la divan pe fiecare emir cu câte-un fiu ori chiar cu doi, și-atunci mi-am adus aminte de moarte; și asta m-a tulburat cum nu se mai poate, căci nu sunt și eu dăruit nici cu un fecior, nici cu o fată măcar! Și eu știu că omul care nu lasă nici un urmaș în urma lui nu lasă nici o amintire! Și aceasta-i pricina supărării mele, o, sterpiciune ce ești, o, pământ de piatră și de arsură pentru semănăturile mele!

La vorbele acestea, nevestica, înroșindu-se, răspunse:

— Așa îți vine ție să vorbești, ai? Fie Numele lui Allah cu mine și împrejurul meu! Zăbăvnicia nu-i de la mine! Și pricina nu-i din vina mea! Că eu atâta mă îndop cu tot soiul de leacuri, de-am tocit și-am găurit piulițele tot pisând mirodenii, sfărâmând buruieni și zdrobind rădăcini de leac împotriva sterpiei! Ci tu ești cel zăbavnic! Tu nu ești decât un catâr fără vlavie și cârn, iar ouăle ți-s limpezi, cu sămânța zemoșită și rodul nerodnic! El răspunse:

— Bine! Da când am să mă întorc din călătorie, am să-mi aduc altă soață lângă tine! Ea răspunse:

— Soarta și norocul meu sunt la Allah! El atunci plecă; ci, când ajunse în uliță, se căi de cele întâmplate; iar soția lui, tinerica, se căi și ea la fel de vorbele ce le rostise, cam acre, față de stăpânul ei. Și-atâta cu stăpânul casei din fundătura podită cu marmură!

Estimp, Dalila-cea-Vicleană, iacătă! Cum ajunse sub zidurile casei, o văzu deodată pe soția emirului stând la fereastră sprijinită în coate, frumoasă ca o mireasă și strălucind ca o comoară de toate giuvaierurile cu care era împodobită, și luminoasă ca o boltă de cleștar, în hainele de zăpadă cu care era îmbrăcată!

Când o văzu așa, bătrâna noastră a răutăților își zise în sufletul ei: „O, Dalila, iată că ți-a venit ceasul să dezlegi sacul vicleșugurilor tale! Acuma să te vedem dacă ești în stare s-o momești pe tinerica aceasta afară din casa stăpânului ei și s-o ușurezi de giuvaieruri și s-o despoi de hainele cele frumoase, ca să pui mâna pe toată fala ei!” Se opri, așadar, sub fereastra emirului, să strige cât mai amarnic numele lui Allah, zicând: „Allah! Allah! Și voi toți, prieteni ai lui Allah, valii făcători de bine, luminați-mă!”

Când auziră acele strigăte și când o văzură pe acea sfântă bătrână îmbrăcată întocmai ca sufiții cerșetori, toate muierile din mahala veniră în fugă să-i pupe poalele mantiei și să-i ceară binecuvântarea; iar tânăra soție a emirului Urgia-Ulițelor gândi: „Allah are să ne binecuvânteze cu mila lui prin mijlocirea acestei sfânte bătrâne!” Și, cu ochii înmuiați de tulburare, femeiușca chemă o slujnică și-i spuse:

— Coboară repede la portarul nostru, șeicul Abu-Ali, sărută-i mâna și spune-i: „Stăpâna mea Khatun te roagă s-o lași să intre la noi pe această sfântă bătrână, ca să ne aducă îndurarea lui Allah!”

Și slujnica se duse la portar, îi sărută mâna și-i spuse:

— O, șeicule Abu-Ali, stăpâna mea Khatun îți spune: „Las-o pe această bătrână să intre la noi, ca să ne aducă îndurările lui Allah!” Și poate că binecuvântarea lui Allah se va revărsa peste noi toți!

Atunci portarul se duse la bătrână și vru mai întâi să-i sărute mâna; ci ea se trase repede îndărăt, și nu-l lăsă, spunând:

— Să nu te apropii de mine! Tu, care îți faci rugăciunile ca toți slujitorii fără să te speli mai întâi după sfânta datină, ai să mă prihănești cu mâinile tale necurate și atunci spălarea mea-i degeaba și fără de folos! Mântuiască-te Allah de slugăria aceasta, o, portarule Abu-Ali, căci te afli întru milele sfinților lui Allah și ale valiilor săi!

Or, urarea aceasta îl tulbură cu totul pe portarul Abu-Ali, căci tocmai se împlineau trei luni de zile de când nu-și mai primise plata de la cumplitul emir Urgia-Ulițelor și de multă vreme se afla la mare cumpănă în această privință și nu știa ce să facă spre a căpăta cele ce i se cuveneau, încât îi spuse bătrânei:

— O, maică, dă-mi să beau oleacă de apă din ulciorul tău, ca să mă pot bucura în felul acesta de binecuvântarea ta!

Atunci ea coborî ulciorul de pe umăr și îl învârti de mai multe ori în juru-i, până ce astupușul din foi de palmier alunecă din gura ulciorului și cei trei dinari de aur se rostogoliră pe jos, de parcă ar fi căzut din cer! Și portarul se repezi să-i adune și își zise în sine: „Mărire lui Allah! Această bătrână cerșetoare este mai sfântă decât toate sfintele care au ascunse comori date în seama lor! Iată că i s-a vădit că eu sunt un biet portar lipsit de plata lui și în mare nevoie de bani pentru cheltuielile cele mai grabnice; și s-a rugat ca să-mi capete acești trei dinari pe care i-a scos din adâncurile cerului!” Pe urmă îi întinse bătrânei cei trei dinari și îi spuse:

— Ia, mătușă, acești trei dinari, care au căzut poate din ulciorul tău!

Ea răspunse:

— Fugi de-aci cu banii ăștia ai tăi! Eu nu sunt dintre cei ce au treabă de lucruri de-acestea lumești, nu, niciodată! Poți să ții tu banii aceia pentru tine și să-ți mai îmbunezi oleacă traiul, spre a-ți cumpăni în felul acesta simbria pe care ți-o datorează emirul!

Atunci portarul ridică mâinile și strigă:

— Mărire lui Allah pentru mila lui! Asta-i o faptă din rândul minunilor!

Estimp, slujnica se și apropiase de bătrână și, după ce îi sărută mâna, se grăbi s-o ducă la tânăra-i stăpână.

Când ajunse la femeiușcă, bătrâna rămase uluită de frumusețea ei; căci cu adevărat era ca o comoară dezvelită, cu pecețile-i talismanice sfărâmate anume spre-a o arăta în toată vâlva sa.

În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și, sfioasă, tăcu.

Dar când fu cea de a patru sute treizeci și patra noapte spuse:

Când ajunse la femeiușcă, bătrâna rămase uluită de frumusețea ei; căci cu adevărat era ca o comoară dezvelită, cu pecețile-i talismanice sfărâmate anume spre-a o arăta în toată vâlva sa.

Și frumoasa Khatun la rându-i se grăbi să se arunce la picioarele bătrânei și să-i sărute mâinile; iar bătrâna îi zise:

— O, fata mea, nu vin decât din pricină că am înțeles că ai nevoie de sfaturile mele, după îndemnul lui Allah!

Și Khatun începu prin a-i da mai întâi să mănânce, după cumu-i datina față de sfinții cerșetori; ci bătrâna nu vru să se atingă de bucate, și spuse:

— Eu nu vreau să mănânc decât din bucatele raiului; așa încât ajunez totdeauna, afară de cinci zile pe an! Ci, o, copilă a mea, te văd mâhnită și doresc să-mi povestești pricina tristeții tale!

Ea răspunse:

— O, maică, în ceasul nunții noastre l-am pus pe soțul meu să jure că n-are să ia niciodată altă soție pe lângă mine; ci a văzut acuma copiii altora și a râvnit să aibă și el unul; și mi-a zis: „Ești o stearpă!” Eu i-am răspuns: „Ba tu ești un catâr care nu rodnicești!” Atunci el a plecat mânios și mi-a zis: „Când am să mă întorc din călătorie, am să mă însor cu încă una!” Or, eu, mătușă, eu tare mă tem acuma să nu-și împlinească amenințarea și să nu mai ia pe lângă mine încă o soție care să-i dăruiască urmași! Că el are moșii multe, și case, și huzmeturi sate întregi, și de-o avea copii de la cealaltă, eu am să fiu lipsită de toate acele bunuri! Bătrâna răspunse:

— Fata mea, se vede cât de colo ce neștiutoate ești despre virtuțile stăpânului meu, șeicul Tatăl-Desfecioririlor, puternicul Stăpânul-Sarcinilor, Înmulțitorul-Plodirilor. Au tu nu știi că numai un drum la acest sfânt face dintr-un biet datornic un zaraf bogat și dintr-o femeie stearpă un hambar de rodnicii?

Frumoasa Khatun răspunse:

— O, maică, din ziua când m-am măritat, eu n-am mai ieșit din casă niciodată și n-am putut nici măcar să întorc urările de fericire ori de păreri de rău care mi s-au adus!

Bătrâna spuse:

— O, copilă, am să te duc eu la stăpânul meu, șeicul Tatăl-Desfecioririlor și Înmulțitorul-Plodirilor. Iar tu să nu te sfiești a-i mărturisi povara ce te apasă, și să-i faci un peșcheș. Și-atunci poți să nu te îndoiești că la întoarcerea din călătorie soțul tău are să se culce cu tine; și tu ai să prinzi o fată ori un băiat. Dar, fie fată, fie băiat, orice-o fi să fie copilul tău, tu să faci jurământ că ai să-l menești derviș în slujba stăpânului meu Tatăl-Desfecioririlor!

La vorbele acestea, frumoasa Khatun, tulburată de nădejde și de bucurie, îmbrăcă rochiile ei cele mai frumoase și se găti cu cele mai scumpe giuvaieruri, pe urmă îi spuse slujnicei sale:

— Ai grijă de casă! Și slujnica răspunse:

— Ascult și mă supun, o, stăpână a mea!

Atunci Khatun ieși cu Dalila și întâlni la poartă pe bătrânul portar, moghrabinul Abu-Ali, care o întrebă:

— Încotro, stăpână? Ea răspunse:

— Mă duc la șeicul Înmulțitorul-Plodirilor! Portarul spuse:

— Ce binecuvântare a lui Allah această sfântă bătrână, o, stăpână a mea! Are în seama ei comori întregi! Mi-a dat și mie trei dinari de aur roșu; și a ghicit nevoia mea și a știut starea mea, fără să mă fi întrebat nimica; și a știut că mă aflam la nevoie! Deie Allah ca răsplata pentru posturile ei de tot anul să se reverse și asupra capului meu!

Cu asta, Dalila și tânăra Khatun plecară și, pe drum, bătrâna cea vicleană spuse soaței emirului Urgia-Ulițelor:

— Inșallah! O, stăpână a mea, când ai să te afli dinaintea șeicului Tatăl-Desfecioririlor, ajute-l Allah ca el să-ți dea și liniștea sufletului, și îndeplinirea tuturor dorințelor, și întoarcerea dragostei soțului tău, dar să și facă așa fel ca niciodată pe viitor să nu mai fie între voi pricină de nemulțumire, ori de supărare, ori să vă mai spuneți vorbe rele!

Și Khatun răspunse:

— O, maică, tare aș vrea să ajung cât mai curând la acel sfânt șeic!

În vremea aceasta, Dalila-cea-Vicleană își zicea în sine: „Cum aș putea face, în mijlocul mulțimii de trecători care se duc și vin, s-o despoi de giuvaieruri și s-o las goală?”

Pe urmă îi spuse deodată:

— O, fata mea, mergi cât mai departe în urma mea, dar să nu mă pierzi din ochi, întrucât eu, maica ta, sunt o bătrână încărcată greu cu poverile cu care mă încarcă aceia care nu le mai pot îndura greutatea; și pe tot lungul drumului oamenii vin să mă încarce cu daruri de pioșenie, pe care le-au menit stăpânului meu șeicul, și mă roagă să i le duc. Este mai bine, așadar, să merg singură deocamdată!

Și femeiușca merse departe în urma viclenei bătrâne, până ce amândouă ajunseră în sukul cel mare al negustorilor. Și de departe se auzea sub bolta sukului răsunând, la pașii tinerelei, zăngănitul zurgălăilor de aur de la picioarele ei gingașe și clinchetul țechinilor de pe capul său, atât de dulce și de lin de-ai fi zis că e un zvon de țitere și de țimbale!

Așa trecură prin suk, pe dinaintea prăvăliei unui tânăr negustor, pe nume Sidi-Mohsen, care era un flăcău tare drăgălaș, de-abia având o umbră de pufușor pe obraji. Iar acesta băgă de seamă frumusețea nevesticii și începu să-i arunce pe furiș niște ocheade pe care bătrânei nu-i trebui mult ca să le priceapă. Încât se întoarse către tinerică și îi spuse:

— Vino și te așază oleacă mai de-o parte colea, fata mea, să te mai hodinești cât mă duc să vorbesc despre o treabă cu neguțătorul acela tinerel!

Și Khatun se supuse și stătu jos, nu departe de prăvălia flăcăului cel frumos, care putu în felul acesta s-o vadă mai bine și, numai dintr-o privire pe care i-o aruncă ea, îi venea să înnebunească! După ce fierse așa bine, bătrâna codoașă se apropie de el și-i spuse:

— Au nu ești tu neguțătorul Sidi-Mohsen? El răspunse:

— Ba da! Cine ți-a spus cum mă cheamă?

În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și, sfioasă, tăcu.

Dar când fu cea de a patru sute treizeci și cincea noapte spuse:

El răspunse:

— Ba da! Cine ți-a spus cum mă cheamă? Ea zise:

— Niște oameni de treabă, care m-au trimis la tine. Și am venit ca să-ți spun, o, copile al meu, că fetișcana de colo este fata mea; iar tată-său, care a fost un mare neguțător, a murit lăsându-i multe bogății. Ea a ieșit astăzi întâia oară în lume, căci nu-i decât de puțină vreme ajunsă la vârsta măritișului, și-asta după felurite semne neîndoielnice. Or, eu n-am mai zăbovit s-o scot la vezală, căci spun înțelepții: „Votrește-ți fata, nu feciorul!” Drept care, mânată de un îndemn ceresc și de o simțire tainică, m-am hotărât să vin să te întreb pe tine de n-o vrei de soție. Și să nu-ți faci vreo grijă în privința ei: dacă ești sărac, am să-ți dau toți banii ei, și în locul unei prăvălii, am să-ți deschid două prăvălii! Și în felul acesta ai să fii miluit de Allah nu numai cu o fetișcană frumoasă, ci și cu alte trei lucruri vrednice de râvnit, ce încep toate cu litera b: bani, bunătate și bucurie!

— O, maică, toate-s bune și nu pun la îndoială cuvintele tale în ce privește pe cei dintâi b. Însă în privința celui de-al treilea b, îți mărturisesc că n-aș fi liniștit decât după ce l-aș vedea și l-aș cerceta cu ochii mei; căci maică-mea, înainte de a muri, m-a îndemnat stăruitor un lucru și mi-a spus: „Tare aș mai fi vrut, o, fiul meu, să te însor cu o fată de care să mă fi încredințat cu ochii mei!” Iar eu am jurat că nu am să mă abat de la dorința sa și că în locul ei voi cerceta eu însumi! Și a murit liniștită!

Atunci bătrâna răspunse:

— Dacă-i așa, ridică-te pe cele două picioare și hai după mine! Și mă însărcinez să ți-o arăt goală-goluță! Numai să ai bine grijă să vii mult departe în urma ei, dar fără s-o pierzi din ochi. Iar eu am să merg înainte, ca să arăt drumul!

Atunci tânărul negustor se ridică și luă cu el o pungă plină cu o mie de dinari, zicându-și: „Nu se știe ce se poate întâmpla, și aș putea în felul acesta să plătesc pe loc cheltuielile cerute de însurătoare!” Și se ținea de departe pe urmele bătrânei codoașe care deschidea drumul, și care își zicea în sine: „Cum să faci tu acuma, o, Dalilo cea plină de iscusință, să-l despoi și pe vițelul acesta?”

Și cum mergea așa, urmată de tânăra femeie, care la rându-i era urmată de frumosul neguțător, ajunse în fața prăvăliei unui boiangiu, unul numit Hagg-Mohammad, vestit în tot sukul din pricina gusturilor lui anapoda.

Într-adevăr, el era asemenea cuțitului vânzătorilor de colocaze, care spintecă totodată și părțile bărbătești și pe cele femeiești ale cepii, și la fel îi plăceau și gustul dulce al smochinului și gustul acrișor al rodiei. Or, așadar, Hagg-Mohammad, auzind clinchetul țechinilor și al zingăneilor, înălță fruntea și zări pe drăgălașul de flăcău și pe frumoasa muierușcă. Și simți ce simți! Ci Dalila se și apropiase de el și, după salamalecurile de cuviință, îi spuse așezându-se:

— Tu ești oare Hagg-Mohammad, boiangiul? El răspunse:

— Da! Eu sunt Hagg-Mohammad! Ce dorești? Ea spuse:

— Mi-au vorbit niște oameni de treabă despre tine! Ia te uită la fetișcana aceea nurlie, care-i fata mea, și la flăcăul acela dulce și zarif, care-i fiul meu! Eu i-am crescut pe amândoi, și învățătura lor m-a costat multă cheltuială! Or, află acuma că locuința în care locuim noi este o casă mare și veche ce se dărâmă, așa încât am fost nevoită de la o vreme s-o sprijin cu grinzi de lemn și cu proptele vânjoase; ci meșterul zidar mi-a spus: „Bine-ai face să te duci să stai în altă casă; întrucât s-ar cam putea să se prăvălească peste tine! Și după ce o să ți-o zidesc iar, ai să poți veni îndărăt să locuiești în ea; da nu mai devreme!” Eu atunci am plecat în căutarea altei case în care să stau până una alta cu acești doi copii; și niște oameni cumsecade m-au îndreptat către tine. Aș vrea, dar, să mă găzduiești la tine cu acești doi copii pe care-i vezi! Și să nu te îndoiești de mărinimia mea!

Și când auzi vorbele acestea ale bătrânei, boiangiul își simți inima horind în lăuntrurile lui, și își zise în sine: „Ya Hagg-Mohammad, uite cum ți se îmbie dinților tăi un coșcoman de unt pe-o felie!” Pe urmă spuse către Dalila:

— E-adevărat că am o casă cu o odaie mare la catul de sus; dar nu am la îndemână nici o încăpere, întrucât jos, locuiesc eu, iar odaia de sus slujește să-mi primesc oaspeții, țăranii care îmi aduc indigoul!

Ea răspunse:

— Fiule, treaba la casa mea nu cere decât o lună sau două, cel mult; și noi nu cunoaștem multă lume pe-aici! Mă rog ție, dar, să împărți în două odaia cea mare de sus și să ne dai nouă jumătate. Și, pe viața ta, o, fiule, dacă vei vrea ca oaspeții tăi, țăranii ce-ți aduc indigoul, să ne fie oaspeți, vor fi bineveniți! Suntem gata să mâncăm și să dormim împreună cu ei!

Atunci boiangiul se grăbi să-i dea cheile de la casa lui; avea trei: una mare, una mică și una răsucită. Și îi spuse:

— Cheia cea mare este de la poarta casei; cheia cea mică este de la odaia de intrare; iar cheia cea răsucită este de la odaia de sus. Poți, mătușă dragă, să te slujești de tustrele!

Atunci Dalila luă cheile și plecă, urmată de nevestică, iar nevestica urmată la rându-i de tânărul negustor, și așa ajunseră pe ulița pe care se afla casa boiangiului și unde baba se grăbi să deschidă poarta cu cheia cea mare.

În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și, sfioasă, tăcu.

Dar când fu cea de a patru sute treizeci și șasea noapte spuse:

Baba se grăbi să deschidă poarta cu cheia cea mare. Deocamdată începu prin a intra ea mai întâi în casă, împreună cu tânăra nevastă, iar negustorașului îi spuse să aștepte. Și o duse pe frumoasa Khatun în odaia de sus, spunându-i:

— Fata mea, jos locuiește preacinstitul șeic Tatăl-Desfecioririlor. Tu așteaptă-mă aici și începe să-ți dai jos feregeaua! Eu nu zăbovesc mult și mă întorc la tine!

Și coborî numaidecât să-i deschidă tânărului neguțător, și îl pofti în odaia de la intrare, spunându-i:

— Ia loc colea și așteaptă-mă, că mă întorc la tine cu fata mea, ca să te încredințezi de ceea ce vrei să te încredințezi cu ochii tăi!

Pe urmă se întoarse iarăși sus la frumoasa Khatun și îi spuse:

— Acuma mergem la Tatăl-Desfecioririlor! Și tânăra strigă:

— Ce bucurie, o, maică a mea! Ea răspunse:

— Dar mie, fata mea, mi-e frică de un lucru! Ea întrebă:

— Și de ce lucru ți-e teamă, maică? Ea răspunse:

— Jos se află un copil al meu cam smintit, care-i ucenicul și ajutorul șeicului Tatăl-Desfecioririlor. Iar el nu știe să osebească vremea rece de vremea caldă, și stă mereu gol! Ci atunci când o femeie de vază ca tine intră la șeic, vederea podoabelor și a mătăsurilor cu care-i îmbrăcată îl fac să se smintească de tot, și se repede la ea și-i face bucăți hainele și îi smulge cerceii rupându-i urechile, și o despoaie de toate giuvaierurile. Așa că ai face mai bine dacă ai începe să-ți scoți aici giuvaierurile și să te dezbraci de toate hainele și cămășile; și ți le păzesc eu pe toate, așteptându-te până ce te întorci de la șeicul Tatăl-Desfecioririlor!

Atunci nevestica își scoase toate giuvaierurile, se dezbrăcă de toate hainele, nemaipăstrând pe ea decât o cămășuță de mătasă, și înmână totul Dalilei, care îi spuse:

— Mă duc să le pun sub mantia Tatălui-Desfecioririlor, pentru ca în felul acesta, prin atingerea cu el, să se reverse asupră-ți binecuvântarea lui Allah!

Și coborî, ducând cu ea bocceaua pe care, deocamdată, o ascunse sub bolta scării; pe urmă se duse la tânărul negustor și îl găsi așteptând-o pe tinerică.

El o întrebă:

— Unde este, dar, fiică-ta, ca să pot s-o cercetez?

Ci deodată bătrâna începu să se bată peste obraji și peste piept, în tăcere. Și tânărul negustor o întrebă:

— Ce-ai pățit? Ea răspunse:

— Uf! Dare-ar Allah să li se curme zilele vecinelor mele răuvoitoare și pizmașe și bârfitoare! Te-au văzut când ai intrat în casă cu mine și m-au întrebat cine ești; eu le-am spus că te-am ales ca viitor soț al fetei mele. Ci ele, pesemne zavistioase pe mine și pizmuindu-mi norocul cu tine, s-au dus la fata mea și i-au spus: „Oare maică-ta s-o fi săturat să-ți dea de mâncare de vrea să te mărite așa cu unul molipsit de râie și de lepră?” Eu atunci i-am jurat, așa cum te-ai juruit și tu mamei tale, că n-am să te împreun cu ea mai înainte de-a te vedea gol-goluț!

La vorbele acestea, tânărul negustor strigă:

— Chem ajutorul lui Allah împotriva acelor pizmașe și voitoare-de-rău!

Și spunând acestea, se dezbrăcă de toate hainele de pe el, și rămase gol și nevătămat și alb ca argintul cel strecurat. Și bătrâna îi spuse:

— De bună seamă! Frumos și curat cum ești, nu ai nimica de temut!

Și el strigă:

— Să vină să mă vadă acum!

Și puse alături frumoasa lui șubă de jder, centura, jungherul de argint și aur, și toate celelalte haine, ascunzând sub ele punga cu cei o mie de dinari! Și bătrâna îi spuse:

— Nu trebuie să lași în odaia de intrare toate aceste lucruri ispititoare. Le pun eu la loc ferit!

Și strânse toate lucrurile, așa cum făcuse și cu hainele femeiuștii, și, lăsându-l pe tânărul neguțător singur, încuie cu cheia ușa în urma ei, se duse și luă de sub scară legătura dintâi și ieși fără pic de zăbavă din casă, ducând totul cu ea.

De cum ajunse în uliță, purcese mai întâi să pună la loc în adevăr ferit cele două legături de haine, ducându-le la un neguțător de mirodenii pe care-l cunoștea, și se întoarse la boiangiul cel nesățios, care o aștepta nerăbdător și care o și întrebă, de cum o zări:

— Ei bine, tușică? Inșallah! Nădăjduiesc că ți-a plăcut casa mea!

Ea răspunse:

— Casa ta-i o casă binecuvântată! Sunt mulțumită până peste poate. Acuma vreau ca primul drum să-l fac în căutarea hamalilor, ca să-i pun să ne aducă lucrurile și hainele! Numai că, tare prinsă cum sunt cu toate astea, și cum copiii mei n-au mâncat nimic de azi dimineață, ține colea un dinar, rogu-te, și cumpără-le niște ciulama deasă și plină de bucăți de carne, și du-te de mănâncă împreună cu ei prânzul de astăzi, acasă, și ține-le tovărășie!

Boiangiul răspunse:

— Bine, da cine-o să-mi păzească în vremea aceasta prăvălia și lucrurile mușteriilor!

Ea spuse:

— Pe Allah! Păi ajutorul tău cel micuț! El răspunse:

— Fie și-așa!

Și luă o farfurie și un castron, și plecă să cumpere și să ducă ciulamaua aceea cu carne. Și-așa cu boiangiul! Altmintrelea, ne mai întoarcem noi la el!

Ci estimp, Dalila-cea-Vicleană dete fuga numaidecât să-și ia cele două legături pe care le lăsase la băcan și se întoarse repede la boiangerie, ca să-i spună ucenicului boiangiului:

— M-a trimis stăpânu-tău să te duci degrabă după el la neguțătorul de ciulama! Până ce te întorci, o să stau eu să păzesc prăvălia. Nu zăbovi mult!

Băiatul răspunse:

— Ascult și mă supun!

Și ieși din prăvălie, în vreme ce bătrâna și începuse să înșface hainele mușteriilor și ce mai putu strânge de prin prăvălie. Pe când era ocupată astfel, iată că tocmai trecu prin fața prăvăliei, cu măgarul său, un măgărar care de-o săptămână nu mai găsise nimica de lucru și care era un mâncător de hașiș cu asupra de măsură, și bătrâna codoașă îl chemă strigându-i:

— Hei, măgărarule, ia vino încoace!

Și măgărarul se opri cu măgarul lui la ușă, iar bătrâna îl întrebă:

— Îl cunoști cumva pe feciorul meu, boiangiul? El răspunse:

— Ya Allah! Da cine-l cunoaște mai bine decât mine, o, stăpână a mea?

— Atunci află, o, măgărarule binecuvântat, că bietul meu copil.

În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și, sfioasă, tăcu.

Dar când fu cea de a patru sute treizeci și șaptea noapte spuse:

Află că bietul meu copil nu mai are cu ce să-și plătească datoriile, și de fiecare dată când a fost întemnițat am izbutit să-l scap. Ci azi, ca să se isprăvească odată, vrea să se dea falit. Și de-acuma, iacătă, mă trudesc să strâng hainele mușteriilor și să le duc stăpânilor lor. Aș vrea, dar, să-mi împrumuți măgarul tău ca să încarc pe el toate bulendrele astea, și uite, ține colea un dinar ca plată pentru măgar. Tu, până ce mă întorc, apucă-te și fă bucăți-bucățele tot ce mai e pe-aici, sparge oalele de boiele și sfarmă putinile toate; așa încât atunci când au să vină oamenii trimiși de cadiu ca să cerceteze mufluzlâcul să nu mai poată găsi nimic de luat din prăvălie!

Măgărarul răspunse:

— Pe capul și pe ochii mei, o, stăpână a mea! Căci fiul tău, meșterul boiangiu, m-a coperit cu binefacerile lui și, cum îi sunt îndatorat, vreau să-i fac binele acesta degeaba, și-am să sparg și-am să zdrobesc tot din prăvălie, pe Allah!

Atunci bătrâna îl lăsă și, după ce încărcă totul pe măgar, se îndreptă către casă, ducând măgarul de căpăstru.

Cu ajutorul și ocrotirea Atoateocrotitorului, ajunse acasă fără de nici un necaz și intră la fiică-sa Zeinab, care o aștepta stând ca o tigaie pe jar și care îi spuse:

— O, maică, inima mea a fost lângă tine! Ce isprăvi ai săvârșit?

Dalila răspunse:

— În această întâie dimineață, am înșelat patru inși: un neguțător tânăr, o nevastă de ceauș năprasnic, un boiangiu dezmățat și un măgărar. Și ți-am adus toate boarfele și toate lucrurile lor pe măgarul măgărarului!

Și Zeinab strigă:

— O, maică, de-acuma-nainte n-ai să mai poți umbla prin Bagdad, din pricina ceaușului pe a cărui nevastă ai despuiat-o, a tânărului negustor pe care l-ai lăsat gol, a boiangiului de la care ai luat hainele mușteriilor lui, și a măgărarului!

Dalila răspunse:

— Aa, fata mea, nici că-mi pasă mie de ei, afară numai de măgărar care mă cunoaște!

Și-atâta, până una alta, despre Dalila!

Ci, estimp, meșterul boiangiu, după ce cumpără ciulamaua aceea grasă, i-o dete în brațe ucenicului său și luă împreună cu el drumul către casă, trecând iarăși prin dreptul boiangeriei. Și ia te uită! Îl văzu în prăvălie pe măgărar sfărâmând și spărgând de zor olurile cele mari și putinile, și toată prăvălia nu mai era decât o grămadă de sfărâmături și de fleașcă albastră. La priveliștea aceea, boiangiul strigă:

— Ho, măgărarule!

Și măgărarul se opri din zdroaba lui și-i spuse boiangiului:

— Slavă lui Allah că ai scăpat de temniță, meștere boiangiu! Drept îți spun că inima mea era lângă tine!

El întrebă:

— Ce tot spui, o, măgărarule, și ce va să zică toate astea?

Măgărarul spuse:

— Păi, cât ai lipsit, s-a strigat mufluzlâcul tău!

El întrebă cu sufletul în gât, cu buzele tremurând și cu ochii bulbucați:

— Cine ți-a spus? El răspunse:

— Maică-ta mi-a spus, și mi-a poruncit, spre folosul tău, să sfărâm și să sparg aici tot, așa ca trimișii cadiului să nu mai găsească nimica de luat!

Boiangiul, peste măsură de buimăcit, răspunse:

— Trăsni-l-ar Allah pe Cel Alungat! E multă vreme de când maică-mea a murit!

Și se bătea amarnic în piept, țipând cât îl ținea gura:

— Vai, cum am pierdut eu și bunurile mele și bunurile mușteriilor mei!

Și, la rându-i, asinarul începu și el să se bocească și să țipe:

— Vai, cum mi-am pierdut eu măgarul! Pe urmă răcni către boiangiu:

— O, boiangiu dezmățat, dă-mi îndărăt măgarul pe care mi l-a luat maică-ta!

Iar boiangiul se repezi la stăpânul măgarului, îl apucă de beregată și începu să-i care la pumni, țipându-i:

— Unde ți-e codoașa aia bătrână?

Ci măgărarul se porni să urle din toate străfundurile lui:

— Măgarul meu! Unde-i măgarul meu? Dă-mi îndărăt măgarul!

Și se înhățară unul pe altul, mușcându-se, înjurându-se, dăruindu-și ghionti pe-ntrecutele și izbindu-se cu capetele în pântece! În vremea asta, o mulțime de oameni se strânsese în juru-le și sporea mereu; și oamenii izbutiră până la urmă să-i despartă, nu fără pagubă, iar unul dintre cei de față îl întrebă pe boiangiu:

— Ya Hagg-Mohammad, ce s-a întâmplat între voi? Ci stăpânul măgarului se și repezi să răspundă, urlându-și povestea cât îl ținea gura, și încheie spunând:

— Eu am făcut toate astea spre a-i fi de folos boiangiului!

Atunci îl întrebară pe boiangiu:

— Ya Hagg-Mohammad, de bună seamă că tu trebuie s-o cunoști pe bătrâna aceea, de vreme ce i-ai lăsat în grijă să-ți păzească prăvălia?

El răspunse:

— Habar n-am avut de ea până în ziua de astăzi! Ci ea s-a dus să locuiască în casa mea cu fiul și cu fata ei!

Atunci unul dintre cei de față își dete cu vorba:

— Eu, pe cât mă duce gândul, socot că boiangiul este răspunzător de măgar; căci dacă stăpânul măgarului n-ar fi văzut că boiangiul și-a lăsat prăvălia în grija bătrânei, nici el la rându-i nu i-ar fi dat bătrânei aceleia măgarul.

Iar un altul adăugă:

— Ya Hagg-Mohammad, de vreme ce ai găzduit-o pe bătrâna aceea la tine în casă, ești dator să-i dai asinarului îndărăt asinul, ori să-i plătești o despăgubire!

Pe urmă toți, laolaltă cu cei doi potrivnici, luară drumul către casa boiangiului. Și-așa!

În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și, sfioasă, tăcu.

Dar când fu cea de a patru sute treizeci și opta noapte spuse:

Și-așa! Estimp, nevestica și tânărul neguțător, iacătă!

Pe când negustorul aștepta în odaia de la intrare sosirea ei, spre a o cerceta, aceasta la rându-i aștepta în odaia de sus să se întoarcă sfânta bătrână și să-i aducă învoirea smintitului, ciracul Tatălui-Desfecioririlor, de a intra la schimnic. Ci, cum bătrâna nu mai venea, frumoasa Khatun, îmbrăcată numai cu acea cămășuță subțire, ieși din odaie și coborî scara. Atunci îl simți din odaia de la intrare pe tânărul negustor care, auzind și el clinchetul zurgălăilor pe care ea nu izbutise să și-i scoată de la glezne, începu să strige:

— Grăbește-te odată! Și vino încoace cu maică-ta, care te-a adus ca să te mărite cu mine!

Ci femeia răspunse:

— Maică-mea este moartă. Da tu nu care cumva ești smintitul? Și nu ești ciracul Tatălui-Desfecioririlor?

El răspunse cum îi veni:

— Nu, pe Allah, o, lumină a ochilor mei, încă nu sunt chiar smintit! Ci că aș fi Tatăl-Desfecioririlor, apoi sunt vestit că-s așa!

La vorbele acestea, rușinoasa nevestică nu mai știu ce să facă și se hotărî, în ciuda dodăielilor tânărului negustor, pe care ea îl socotea tot smintitul, ciracul Tatălui-Desfecioririlor, să aștepte acolo lângă scară venirea cuvioasei bătrâne.

Și iată că tocmai atunci sosiră și oamenii ce-i însoțeau pe boiangiu și pe stăpânul măgarului; bătură la ușă și așteptară un timp să li se deschidă dinlăuntru. Ci cum nimeni nu răspundea, împinseră ușa și năvăliră mai întâi în odaia de la intrare, unde îl găsiră pe tânărul neguțător gol-goluț și străduindu-se să-și ascundă cu mâinile rușinea.

Și boiangiul țipă:

— A! Fecior de cățea, unde-i blestemata de maică-ta? El răspunse:

— Maică-mea a murit de mult. Dar dacă-i vorba de bătrâna din casa aceasta, apoi ea nu este decât mama viitoarei mele soții.

Și povesti de șart boiangiului, asinarului și întregii mulțimi de față întreaga poveste. Apoi adăugă:

— Iar cea pe care trebuie s-o cercetez se află colea, după ușă!

La cuvintele acestea, împinseră ușa și o găsiră pe năuca de nevestică goală-goluță, doar cu cămășuța aceea pe ea, și încercând să-și acopere pe cât se putea goliciunea coapselor sale falnice. Și boiangiul o întrebă:

— A, fată păcătoasă, unde-i codoașa de maică-ta? Ea răspunse, plină de rușine:

— Maică-mea a murit de mult. Dar dacă-i vorba de bătrâna care m-a adus aici, apoi aceea-i o cuvioasă în slujba sfântului părinte, șeicul Tatăl-Desfecioririlor!

La cuvintele acestea, toți cei de față, până și boiangiul, în ciuda pustiirii prăvăliei lui, până și asinarul, în ciuda pierderii asinului său, până și tânărul negustoraș, în ciuda pieirii pungii și a hainelor lui, se puseră pe un râs de se tăvăleau pe jos!

După care, pricepând că bătrâna își făcuse batjocură de ei, tustrei amăgiții hotărâră cum că să-i plătească; și, până una alta, îi aduseră niște haine zăpăcitei de neveste, care se îmbrăcă și se întoarse fără de zăbavă la casa ei, unde o s-o găsim iarăși numaidecât, când s-o întoarce bărbatu-său de pe drumuri.

Iar Hagg-Mohammad și stăpânul asinului se împăcară și își cerură iertare unul altuia și plecară laolaltă cu tânărul neguțător la valiul cetății, emirul Khaled, să-i povestească întâmplarea și să-i ceară pedeapsa împotriva ticăloasei de bătrâne. Și valiul le răspunse:

— O, dragii mei, năstrușnică poveste mi-ați mai povestit!

Ei răspunseră:

— O, stăpâne al nostru, pe Allah și pe viața capului emirilor drept-credincioșilor! Nu ți-am spus decât adevărul-adevărat!

Și valiul le zise:

— O, dragii mei, și ce să fac eu ca să găsesc o bătrână printre toate bătrânele din Bagdad? Știți și voi că nu pot trimite oamenii noștri să răscolească haremurile și să smulgă de pe obraze iașmacele femeilor!

Ei strigară:

— Uf, ce belea! Vai, prăvălia mea! Vai, măgarul meu! Vai, punga mea cu galbeni!

Atunci valiul, înduioșat de necazul lor, le spuse:

— O, dragii mei, duceți-vă și vânturați tot orașul și încercați s-o găsiți pe bătrâna aceea, și puneți mâna pe ea! Și vă făgăduiesc că, dacă izbutiți, am s-o supun la cazne grele și am s-o silesc să mărturisească tot!

Și cei trei înșelați de Dalila-cea-Vicleană plecară de la valiu și se împrăștiară, luând-o fiecare în altă parte, s-o caute pe blestemata de babă. Și, așteptându-i, atâta cu ei! Ci avem să-i mai întâlnim!

Estimp, Dalila-cea-Vicleană spuse fiică-sii Zeinab:

— O, fata mamii, toate astea nu-s nimic! Am să dibuiesc ceva și mai alimănit!

Și Zeinab îi spuse:

— O, maică, acum tare mi-e frică să nu pățești ceva! Ea răspunse:

— Să nu-ți fie frică, fata mamii! Sunt ca bobu-n păstaie, și nu mă vatămă nici focul, nici apa.

În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și, sfioasă, tăcu.

Dar când fu cea de a patru sute treizeci și noua noapte spuse:

— Sunt ca bobu-n păstaie, și nu mă vatămă nici focul, nici apa.

Și se ridică, aruncă hainele de sufit, și se îmbrăcă în haine de slujnică de pe la casele celor bogați, și plecă gândind la vreo nouă pehlivănie pe care s-o mai tragă prin Bagdad.

Ajunse așa pe o uliță singuratică, toată dichisită și împodobită de-a lungul și de-a latul cu chilimuri frumoase și cu fanare de toate culorile; iar pe jos erau așternute preșuri de preț. Și auzi dintr-acolo glasurile cântăreților, și bubuitul vuvelor, și zarva dairalelor cele răsunătoare și zvoana țimbalelor. Și văzu la ușa casei împodobite o roabă care purta călare pe umerii ei un băiețel îmbrăcat în haine minunate de urșinic cu fir de aur și de argint, și având pe cap un fesuleț roșu învrâstat cu trei rânduri de mărgăritare, la gât atârnându-i un lănțișor de aur bătut cu nestemate, iar umerii-i fiind acoperiți cu o manteluță de atlaz. Și află de pe la mulțimea de gură-cască dimprejur și de pe la oaspeții care intrau și ieșeau că acea casă era casa starostelui negustorilor din Bagdad și că băiețelul acela era copilul lui. Și tot așa află că starostele mai avea și o fată, fecioară și ajunsă la vârsta măritișului, și chiar în ziua aceea se sărbătorea logodna ei; și din această pricină se făcuseră acele găteli și împodobeli. Și cum mama copilului era prinsă cu primirea oaspetelor sale și cu datorințele cerute de cinstea casei, luase copilul, care se tot ținea după ea și i se tot agăța de poalele rochiei, și-l dăduse unei roabe, cu sarcina de a-l înveseli și de a-l ține la joacă până la plecarea oaspeților.

Or, când bătrâna Dalila îl văzu pe acel copil călărind în cârca roabei, și după ce se dumiri despre toate rosturile părinților lui și despre sărbătorirea ce avea loc, își zise în sine: „O, Dalila, treaba de făcut deocamdată este de-a șterpeli copilul, luându-l de la roabă!” Și se apropie de ea văicărindu-se:

— Ce rușine pe capul meu să vin așa de târziu la vrednica soție a starostelui!

Pe urmă, spuse tinerei roabe, care era cam toantă, punându-i în mână un ban calp:

— Ia de colea un dinar pentru osteneala ta, și du-te, fata mea, până la stăpână-ta și spune-i: „Bătrâna ta doică Omm Al-Khair se bucură tare mult pentru tine, în virtutea mulțumirii ce-ți datorează pentru bunătatea ta! Încât, în ziua cea mare a nunții, are să vină să te vadă cu toți copiii ei, și n-are să pregete a înmâna druștelor daruri de nuntă alese, cumu-i datina!”

Roaba răspunse:

— Măicuță, aș face cu dragă inimă cele ce-mi ceri; da micuțul meu stăpân, copilul acesta, de cum o vede pe maică-sa, se ia după ea și i se agață de haine! Ea răspunse:

— Atunci dă-mi-l să-l țin eu până te duci tu și te întorci!

Și roaba luă dinarul cel calp, dete copilul în brațele babei și plecă repede.

Iar Dalila nu pregetă s-o șteargă cu copilul, cotind pe o ulicioară lăturalnică, unde îl despuie de toate lucrurile de preț pe care le avea pe el, și își zise în sine: „Acum, o, Dalila, atâta nu-i destul! Dacă ești cu adevărat mai isteață decât toate istețele, se cade să tragi de pe urma plodului ăsta tot folosul ce se poate trage, zălogindu-l, de pildă, pe un preț cât mai mare!” La gândul acesta, sări pe cele două picioare ale ei și se duse în sukul argintarilor, unde îl văzu într-o prăvălie pe un ovrei, giuvaiergiu de seamă, stând pe scaun în dosul tejghelei din prăvălia lui; și intră în prăvălia ovreiului, zicându-și: „Iacătă că mi-am și găsit zaraful!” Când o văzu, ovreiul se uită la copilul pe care baba îl ținea în brațe și cunoscu numaidecât că este copilul starostelui neguțătorilor. Or, ovreiul acela, măcar că era putred de bogat, totdeauna era pizmaș pe vecinii lui dacă aceștia vindeau ceva atunci când el se întâmpla să nu vândă nimic în tot acea clipă. Încât, bucuros foarte de venirea bătrânei, o întrebă:

— Ce dorești, o, stăpâna mea? Ea răspunse:

— Au tu ești Izra ovreiul?

El răspunse:

— Naam! Ea îi spuse:

— Sora copilului acesta, fata starostelui neguțătorilor, s-a logodit astăzi, și-acuma se sărbătorește unirea tinerilor. Or, e nevoie numaidecât pentru ea de niște giuvaieruri, și-anume: două perechi de brățări de aur, pentru pus la gleznă; o pereche de brățări obișnuite de aur; o pereche de cercei de mărgăritar; un brâu de aur lucrat în filigran; un jungher cu minerul de jad încrustat cu pietre de rubin; și un inel cu pecete.

Numaidecât ovreiul sări să-i dea cele cerute și care făceau pe puțin o mie de dinari de aur! Și Dalila îi spuse:

— Le iau pe toate și le duc până acasă, ca să-și aleagă stăpâna mea ce i-o plăcea mai mult. Pe urmă mă întorc și-ți aduc banii pentru ceea ce și-o opri! Până mă întorc eu, ai grijă, rogu-te de copilul acesta!

Ovreiul răspunse:

— Cum vrei tu!

Și Dalila luă giuvaierurile și se zori să se întoarcă drept acasă la ea.

Când tânăra Zeinab-cea-Isteață o văzu pe maică-sa, îi zise:

— Ce ispravă ai mai săvârșit, o, maică? Ea răspunse:

— Numai una măruntă, de data aceasta. M-am mulțumit să-l răpesc și să-l despoi pe copilul starostelui negustorilor și să-l las zălog la ovreiul Izra pentru niște giuvaieruri ce prețuiesc o mie de dinari!

Atunci fiică-sa strigă:

— Hotărât, de data asta s-a isprăvit! N-ai să mai poți ieși și n-ai să mai poți umbla prin Bagdad!

Ea răspunse:

— Tot ce-am făcut până acuma nu-i nimic, nici măcar o măsură dintr-o mie! Da, tu, fata mamei, să n-ai nici o grijă în privința mea!

Estimp, roaba cea toantă se duse în sala de primire și spuse:

— O, stăpână a mea, doica ta, Omm Al-Khair, îți trimite salamalecurile și urările ei de bine, și îți spune că-i bucuroasă tare pentru tine și că are să vină aici cu toți copiii ei în ziua nunții, și că are să fie darnică mult cu druștele!

Stăpână-sa o întrebă:

— Unde l-ai lăsat pe stăpânul tău cel mic? Ea răspunse:

— L-am lăsat cu ea, de teamă să nu se agațe de fustele tale! Și uite un ban de aur pe care mi l-a dat bătrâna pentru cântărețe!

Și întinse cântăreței celei mai de seamă banul, spunând:

— Uite, ia-l să-ți fie de saftea!

Și cântăreața luă banul și văzu că era de aramă. Atunci stăpâna se zborși la slujnică:

— A, toanto, dă fuga la stăpânul tău cel mic!

Și roaba coborî degrabă, dar nu mai găsi nici copilul, nici baba. Atunci dete un țipăt și căzu cu nasu-n pământ, pe când toate femeile veniră în goană din casă, și bucuria se preschimbă în jale în inimile lor. Și iacătă că, tocmai atunci, sosi și starostele! Iar nevastă-sa, cu chipul răvășit de tulburare, se grăbi să-i povestească cele ce se petrecuseră. Numaidecât, starostele plecă să caute copilul, urmat de toți neguțătorii, oaspeții săi, care începură la rându-le să caute și ei pretutindenea. Și, până la urmă, după spaime amarnice, îl găsiră pe copil aproape gol pe pragul prăvăliei evreului, iar starostele, nebun de bucurie și de mânie, se repezi la ovrei, răcnind:

— A, afurisitule! Ce vroiai să faci cu copilul meu? Și de ce l-ai dezbrăcat așa?

Evreul răspunse, tremurând de spaimă și uluit până peste poate:

— Pe Allah, o, stăpâne al meu! Eu n-aveam nici o trebuință de un așa zălog! Da bătrâna a ținut să mi-l lase, după ce a luat de la mine giuvaieruri de o mie de dinari pentru fiică-ta!

Starostele, tot mai mâniat, strigă:

— Mă afurisitule, au tu socoti că fata mea nu are destule giuvaiere și-ar avea nevoie să ia de la tine? Dă-mi degrabă îndărăt hainele și podoabele pe care le-ai luat de la copil!

La vorbele acestea, ovreiul strigă înmărmurit:

— Ajutați-mă, o, musulmanilor!

Și se iviră, venind pe căi osebite, chiar în clipita aceea, cei trei înșelați dintâi: stăpânul măgarului, tânărul negustor și boiangiul. Și întrebară ce s-a întâmplat și, după ce aflară despre ce este vorba, nu se mai îndoiră că aceasta n-ar fi fost o nouă ispravă a blestematei de babe, și strigară:

— O știm pe bătrână! E o ticăloasă care și pe noi ne-a înșelat înaintea voastră!

Și își povestiră întâmplarea, iar toți cei de față rămaseră năuci, și tot așa și starostele care, neavând altceva mai bun de făcut, strigă:

— Bine că am avut noroc să-mi găsesc copilul! N-am să mai cer acuma hainele pierdute! Să-i fie ca preț de răscumpărare! Poate numai să le pretind într-o bună zi de la bătrână!

Și nu vru să mai zăbovească o clipă, ci dete fuga să-i ducă și soției bucuria că a găsit copilul. Iar ovreiul îi întrebă pe cei trei:

— Unde gândiți să vă duceți acum? Ei răspunseră:

— Ne ducem să căutăm mai departe! El spuse:

— Luați-mă și pe mine! Pe urmă întrebă:

— Este printre voi vreunul care s-o fi cunoscut pe babă înainte de isprava ei?

Cel cu măgarul răspunse:

— Eu!

Ovreiul zise:

— Atunci e mai bine să nu mergem laolaltă, ci să căutăm despărțiți, ca să nu prindă de veste!

Atunci cel cu măgarul răspunse:

— Dreptu-i! Și, ca să ne mai putem găsi, hai să luăm ca loc de întâlnire, la prânz, prăvălia bărbierului moghrabin Hagg-Mass'ud!

Se învoiră, dar, să se întâlnească așa, și plecară la drum, fiecare în altă parte.

Or, era scris ca stăpânul măgarului să fie cel dintâi care s-o întâlnească pe bătrâna cea vicleană.

În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și, sfioasă, tăcu.

Dar când fu cea de a patru sute patruzeci și una noapte spuse:

Or, era scris ca stăpânul măgarului să fie cel dintâi care s-o întâlnească pe bătrâna cea vicleană tocmai când ea ieșise în cetate să dibuiască vreo altă pehlivănie. Într-adevăr, de cum o văzu, măgărarul o și cunoscu, oricât își schimbase ea hainele și înfățișarea, și se năpusti asupra ei țipând:

— Vai de tine, babă veșcăită, scorbură uscată! Am pus mâna pe tine până la urmă!

Ea întrebă:

— Ce-ai pățit, fiule? El urlă:

— Măgarul! Dă-mi îndărăt măgarul! Ea răspunse cu glas înduioșat:

— Fiule, vorbește domol și acoperă ceea ce Allah a acoperit cu vălul lui! Ia să vedem? Ce-mi ceri? Măgarul tău ori poate lucrurile celorlalți?

El răspunse:

— Numai măgarul meu! Ea spuse:

— Fiule, te știu sărac și n-am vrut nicidecum să te lipsesc de măgarul tău. Ți l-am lăsat la bărbierul moghrabin Hagg-Mass'ud, care are prăvălia uite colea peste drum! Mă duc numaidecât la el și-l rog să-mi dea măgarul. Așteaptă oleacă!

Și plecă înaintea lui la bărbierul Hagg-Mass'ud. Intră în prăvălie plângând, îi sărută mâna, și spuse:

— Vai de mine și de mine! El o întrebă:

— Ce ai, tușă dragă? Ea răspunse:

— Nu te uiți la fiu-meu, acela care stă în picioare colo, peste drum de prăvălia ta? Era de meseria lui asinar, mâna măgari. Ci într-o zi a căzut bolnav și-a fost vânturat de-o pală de vânt care i-a stricat și i-a streghețat sângele și, ca urmare, l-a făcut să-și piardă mințile și să se smintească! Din ziua aceea, nu mai contenește să-și ceară măgarul. Dacă se scoală, strigă: „Măgarul meu!” dacă pleacă, strigă: „Măgarul meu!” Atunci un doftor dintre cei mai doftori mi-a spus: „Fiul tău are mințile clătinate și în mare tulburare. Și nimic nu l-ar mai putea vindeca, și nu l-ar mai putea pune iar în balamalele sale, decât dacă i s-ar scoate cele două măsele de minte din fundul gurii și dacă ar fi apoi ars bine la tâmple cu niște gonghițe de cantarida ori cu un fier încins!” Ia, dar, colea un dinar pentru truda ta, și cheamă-l și spune-i: „Măgarul tău este la mine. Vino încoace!” La vorbele acestea, bărbierul răspunse:

— Să rămân nemâncat un an, dacă n-am să-i dau eu măgarul în brațe, tușică!

Și îndată, cum avea în slujba lui ca ajutoare doi flăcăi deprinși cu toate treburile meseriei, spuse unuia dintre ei:

— Ia și înroșește două piroane! Pe urmă strigă la măgărar:

— Hei, băiete, ia vino-ncoa! Măgarul tău este la mine! Și, în vreme ce măgărarul intra în prăvălie, bătrâna se trase către prag, gata de ducă.

Așadar, odată asinarul intrat în prăvălie, bărbierul îl luă de mână și îl duse în odaia din dos a bărbieriei, unde îl aldui deodată cu un pumn în pântece, aruncându-i totodată și-o piedică, de-l întinse lat pe spate la podea, unde cei doi flăcăiași îl legară cobză de mâini și de picioare, nemaiîngăduindu-i să facă nici cea mai mică mișcare. Atunci meșterul bărbier se ridică și îi înfipse dintru început în gură două clește mari cât niște clește de fierar, și de care se folosea spre a potoli dinții abrași; pe urmă, dintr-o răsucitură de mână, îi smulse amândouă măselele deodată. După care, cu toate urletele și zvârcolelile lui, luă cu un cleștișor cele două piroane înroșite și îi arse tâmplele din belșug, rostind numele lui Allah, ca să fie tămăduitura cu leac.

Când isprăvi aceste două isprăvi, bărbierul îi spuse asinarului:

— Uallahi! Maică-ta are să fie mulțumită de mine! Mă duc s-o chem ca să vadă sporul lucrului meu și vindecarea ta!

Și, pe când catârgiul se zbătea în mâinile flăcăilor, bărbierul intră în prăvălie, și-acolo! Prăvălia era goală, curățată ca bătută de vânt! Nu mai era nimic! Bricele, oglinzile cu mâner de sidef, foarfecele, curelele de ascuțit, tasurile, ibricele, ștergarele, scăunașele, totul pierise! Nu mai era nimic! Nici măcar umbra lor! Iar bătrâna pierise și ea! Nimic! Nici măcar mireasma bătrânei! Și, pe deasupra, prăvălia era proaspăt măturată și stropită, de parcă tocmai ar fi fost gata de închiriat numaidecât.

La priveliștea aceea, bărbierul, peste poate de mânios, se repezi în odăița din fund și, înhățându-l pe măgărar de beregată, îl zgudui ca pe-o tăgârță și țipă:

— Unde-i codoașa de maică-ta?

Bietul asinar, nebun de durere și de turbare, îi spuse:

— Ah, fecior de zdrențe! Maică-mea? Păi maică-mea e în tihna lui Allah!

Bărbierul îl zgâlțâi iar și-i țipă:

— Unde-i maică-ta, cotoroanța care te-a adus aici și care a plecat după ce mi-a furat toată prăvălia?

Asinarul, cu trupul zguduit de zgâlțâielile bărbierului, da să-i răspundă, când deodată intrară în prăvălie, venind din căutările lor zadarnice, ceilalți trei păcăliți: boiangiul, tânărul negustor și ovreiul. Și-i văzură încăierați pe bărbierul cu ochii ieșiți din cap și pe măgărarul cu tâmplele arse, brăzdate de două vârste mari umflate și cu o spumă de sânge pe buze, cu cele două măsele spânzurate încă de-o parte și de alta a gurii. Și se minunară:

— Da ce-i aici?

Iar măgărarul răcni din toți bojogii lui:

— O, musulmanilor, cer dreptate împotriva acestui apucat!

Și le povesti ce se petrecuse. Atunci ei îl întrebară pe bărbier:

— De ce ai făcut așa cu măgărarul, o, meștere Mass'ud?

Și bărbierul le povesti la rându-i cum fusese curățată prăvălia lui de către bătrână. Atunci ei nu mai avură nici o îndoială că era chiar bătrâna lor, care în felul acesta mai săvârșise o pehlivănie, și strigară:

— Pe Allah! Numai afurisita de babă este făptașa tuturor necazurilor acestea!

Și, până la urmă, se dumiriră cu toții și se învoiră în această privință. Atunci bărbierul se grăbi să-și închidă prăvălia și să se împreune cu ceilalți patru înșelați, ca să-i ajute în căutările lor. Și bietul asinar nu mai contenea să se văicărească:

— Văleu, măgarul meu! Văleu, măselele mele duse!

În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și, sfioasă, tăcu.

Dar când fu cea de a patru sute patruzeci și doua noapte spuse:

— Văleu, măgarul meu! Văleu, măselele mele duse! Colindară așa mult timp prin mahalalele cetății; și deodată, după un colț de uliță, tot măgărarul, și de data aceasta, fu cel dintâi care o zări și o cunoscu pe Dalila-cea-Vicleană, despre care, altminteri, niciunul dintre ei nu știa nici cum o cheamă, nici unde sade! Și, de cum o văzu, asinarul se repezi la ea strigând:

— Iacăt-o! Are să ne plătească acuma pentru toate! Și o târâră la valiul cetății, emirul Khaled.

Când ajunseră la palatul valiului, o dădură pe bătrână pe mâna paznicilor și le spuseră:

— Vrem să-l vedem pe valiu! Ei răspunseră:

— Doarme. Așteptați oleacă până ce se trezește!

Și cei cinci pârâși așteptară în curte, în vreme ce paznicii o lăsară pe bătrână în seama hadâmbilor, ca s-o închidă în vreo odaie din harem până ce s-o scula valiul.

Când se văzu în harem, bătrâna cea vicleană izbuti să se furișeze până la iatacul soției valiului și, după salamalecurile și sărutările de mână cuvenite, îi spuse acesteia, care nici cu gândul nu gândea cum stă treaba:

— O, stăpână a mea, tare aș vrea să-l văd pe stăpânul nostru, valiul.

Ea răspunse:

— Valiul își face tabietul de după masă! Da ce treabă ai cu el?

Ea spuse:

— Soțul meu, care-i neguțător de robi, mi-a dat în seamă, înainte de a pleca într-o călătorie, cinci mameluci, cu porunca de a-i vinde cui i-o plăti mai bine. Și tocmai i-a văzut cu mine valiul, stăpânul nostru, și mi-a spus că îmi dă pe ei o mie două sute de dinari, iar eu m-am învoit să-i las la prețul acesta! Și acuma am venit să-i aduc!

Or, valiul avea într-adevăr nevoie de niște robi, și chiar în ajun îi dăduse soției sale o mie de dinari pentru această cumpărătură. Așa că ea nu șovăi să creadă vorbele bătrânei și o întrebă:

— Unde sunt cei cinci robi? Ea răspunse:

— Colea, sub ferestrele tale, în curtea palatului!

Și soția valiului se uită în curte și îi zări pe cei cinci păcăliți, care așteptau să se scoale valiul. Atunci spuse:

— Pe Allah! Sunt tare frumoși, iar unul dintre ei prețuiește numai el cei o mie de dinari!

Pe urmă își deschise sipetul și înmână bătrânei mia de dinari, spunându-i:

— Măicuță, mai lipsesc două sute de dinari ca să împlinesc prețul. Ci, întrucât nu-i am, te rog să aștepți până se trezește valiul.

Bătrâna răspunse:

— O, stăpână a mea, din acei două sute de dinari, o sută ți-o las pentru ulcica de sirop pe care mi-ai dat-o s-o beau, și cu o sută rămâi îndatorată să mi-o dai când oi mai veni altă dată pe la tine! Acuma te rog să mă scoți din sărai pe ușa cea dosnică a haremului, ca să nu mă mai vadă robii mei!

Și soția valiului porunci să fie îndrumată pe ușa de taină, iar Atoateocrotitorul o ocroti și o ajută să ajungă fără de nici un necaz acasă la ea.

Când fiică-sa Zeinab o văzu că intră pe ușă, o întrebă:

— O, maică, azi ce-ai mai făcut? Ea răspunse:

— Fata mea, am păcălit-o pe soția valiului, vânzându-i ca robi, pentru o mie de dinari, pe măgărar, pe boiangiu, pe ovrei, pe bărbier și pe tânărul negustor! Dar, o, fata mea, dintre toți numai de unul mi-e grijă și numai de ochiul lui mă tem, și-anume de măgărar! Feciorul ăsta de târfă mă cunoaște de fiecare dată.

Și fiică-sa îi zise:

— Atunci, o, maică, gata cu drumurile tale! Stai acasă acuma și nu uita de zicala care spune:

Urciorul care merge prea des la apă, Până la urmă tot crapă!

Și încercă s-o înduplece pe maică-sa să nu mai iasă de-aci înainte prin cetate, dar degeaba.

Estimp, cei cinci, iacătă! Când valiul se trezi din somnul lui de după prânz, soția sa îi spuse:

— Deie Allah ca somnul să-ți fi fost cu priință! M-am bucurat de bucuria ta, pentru cei cinci robi pe care i-ai târguit.

El întrebă:

— Care robi? Ea spuse:

— De ce vrei să-mi tăinuiești lucrul acesta? Deie Allah atunci să pățești și tu o păcăleală la fel de urâtă ca aceea pe care mi-o faci tu!

El spuse:

— Pe Allah! N-am cumpărat nici un rob! Cine ți-a spus una ca asta?

Ea răspunse:

— Chiar femeia de la care i-ai cumpărat pe o mie două sute de dinari, bătrâna care mi i-a adus și mi i-a arătat, colo, în curte, îmbrăcat fiecare în câte-o mantie care numai ea prețuiește o mie de dinari.

El întrebă:

— Și i-ai dat banii?

— Da, pe Allah!

Atunci valiul coborî zorit în curte, unde nu-i văzu decât pe măgărar, pe bărbier, pe ovrei, pe tânărul negustor și pe boiangiu; și îi întrebă pe paznicii săi:

— Unde sunt cei cinci robi pe care bătrâna negustoreasă i-a vândut stăpânei voastre?

El răspunse:

— De când te-ai culcat domnia ta nu i-am văzut decât pe aceștia cinci de aici!

Atunci valiul se întoarse către cei cinci și le spuse:

— Apucați-vă de treabă și, mai întâi, curățați șanțurile de la privăți.

La vorbele acestea, cei cinci pârâși, peste poate de uluiți, strigară:

— Dacă asta ți-e dreptatea, nu mai avem decât să ne plângem împotriva ta stăpânitorului nostru califul! Suntem oameni slobozi, pe care nimenea nu poate să ne vândă, nici să ne cumpere, Yallah! Hai cu noi la calif!

În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și, sfioasă, tăcu.

Dar când fu cea de a patru sute patruzeci și treia noapte spuse:

Yallah! Hai cu noi la calif!

Atunci valiul le spuse:

— Dacă nu sunteți robi, apoi atunci sunteți niște derbedei și niște pungași! Voi ați adus-o pe baba aceea în saraiul meu și ați ticluit împreună cu ea o pungășie ca asta! Or, pe Allah! La rându-mi, și eu am să vă vând la niște străini, pe o sută de dinari fiecare!

Tocmai atunci intră în curtea saraiului ceaușul Urgia-Ulițelor, care venea să se plângă califului de ocara pe care-o pățise frumușica de nevastă-sa. Într-adevăr, la întoarcerea lui din călătorie, își găsise soția la pat, doborâtă de rușine și de zbucium, și aflase de la ea tot ce pățise; și ea adăugase:

— Toate acestea nu mi s-au întâmplat decât din pricina vorbelor tale crude, care m-au hotărât să cer ajutorul mijlocitoarei șeicului Ploditor!

Încât, de îndată ce îl zări pe valiu, ceaușul Urgie răcni:

— Oare tu ai dat slobozie babelor codoașe să intre așa în haremuri și să pungășească soțiile emirilor? Asta ți-e meseria? Or, pe Allah! Te fac răspunzător de hoția săvârșită față de mine și de pagubele pricinuite soției mele.

La vorbele acestea ale ceaușului Urgia-Ulițelor, cei cinci strigară:

— O, emire, o, viteazule ceauș Urgie, și noi ne punem în mâinile tale necazul nostru.

Și el îi întrebă:

— Da voi de ce aveți a vă plânge?

Atunci ei îi povestiră de șart toată pățania lor, pe care nu are rost s-o mai spunem încă o dată. Și ceaușul Urgie zise:

— Hotărât! Și pe voi v-a hoțit! Da valiul se înșală amarnic dacă socoate acum că ar putea să vă întemnițeze!

Când auzi toate astea, valiul spuse ceaușului Urgie:

— O, emire, iau în seama mea daunele pentru ceea ce ți se datorează și înapoierea lucrurilor soției tale; și mă pun zălog pentru hoața de cotoroanță!

Pe urmă se întoarse către cei cinci și îi întrebă:

— Care dintre voi poate s-o cunoască pe bătrână? Măgărarul răspunse, însoțit de ceilalți:

— Toți putem s-o cunoaștem! Și asinarul adăugă:

— Eu aș cunoaște-o și dintre o mie de cotoroanțe, după ochii ei albaștri și sclipitori! Dă-ne numai zece paznici de-ai tăi ca să ne ajute să punem mâna pe ea!

Și valiul le dete paznicii ceruți și ieșiră de la sărai.

Or, de-abia făcură câțiva pași pe uliță, cu măgărarul în frunte, că și căzură taman pe bătrână, care încercă să fugă. Ci ei izbutiră s-o înhațe, îi legară mâinile la spate și o târâră dinaintea valiului, care o întrebă:

— Ce-ai făcut cu lucrurile furate? Ea răspunse:

— Eu n-am furat nimic de la nimeni! Și n-am văzut nimic! Și nu pricep nimic!

Atunci valiul se întoarse către căpetenia temnicerilor și îi spuse:

— Arunc-o până mâine dimineață în cea mai mucegăită chilie a ta.

Ci temnicerul răspunse:

— Pe Allah! Nu pot să iau asupra mea o atare răspundere! N-am nici o îndoială că baba are să găsească vreun șiretlic ca să fugă!

Atunci valiul își zise: „Cel mai bine-i s-o țin sub privirile tuturor, ca să nu poată fugi, și s-o vegheze toți toată noaptea aceasta, ca s-o putem judeca mâine!” Și încălecă pe cal și, cu toată ceata, o târâră în afara zidurilor Bagdadului și o priponiră cu coadele de un stâlp, într-o câmpie goală. Pe urmă, ca să nu pată vreo amăgeală, îi însărcină pe cei cinci pârâși s-o străjuiască în acea noapte până dimineața.

Așadar, cei cinci, și mai ales măgărarul, începură să-și verse asupra ei năduful, spurcând-o cu toate ocările câte le veneau pe limbă, stârnite de avaniile și de pungășiile ce le înduraseră! Dar, cum toate lucrurile au un sfârșit, până și sacul fără fund al înjurăturilor unui asinar, până și ligheanul de răutăți al unui bărbier, până și hârdăul cu acreli al unui boiangiu, și cum de altminteri nesomnul de trei zile și zbuciumările îi zdrobiseră, cei cinci pârâși, odată ce-și isprăviră cina, ațipiră până la urmă în preajma stâlpului de care era legată de păr Dalila-cea-Vicleană.

Or, se făcuse noapte adâncă și cei cinci tovarăși sforăiau împrejurul stâlpului, când doi beduini călare, care vorbeau între ei mergând la pas, se apropiară de locul unde sta legată Dalila. Și Dalila îi auzi cum își împărtășeau dorurile. Unul dintre beduini, într-adevăr, îl întreba pe soțul său:

— Tu, măi frate, ce lucru mai bun ai făcut cât ai hălăduit prin Bagdadul cel minunat?

În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și, sfioasă, tăcu.

Dar când fu cea de a patru sute patruzeci și patra noapte spuse:

— Tu, măi frate, ce lucru mai bun ai făcut cât ai hălăduit prin Bagdadul cel minunat?

Celălalt răspunse, după un răstimp:

— Eu, pe Allah! Am mâncat niște clătite tare bune, cu miere și cu smântână, așa cum îmi plac mie! Și, hotărât, ăsta-i lucrul cel mai bun pe care l-am făcut la Bagdad!

Atunci, celălalt, adulmecând cu zgomot mireasma închipuită a clătitelor coapte în ulei și umplute cu smântână și îndulcite cu miere, strigă:

— Pe cinstea mea de arab! Am să mă duc drept la Bagdad să mănânc și eu bunătățile acelea, de care n-am gustat niciodată în zilele mele vânturate pe drumurile pustiei!

Atunci beduinul care mâncase clătite umplute cu smântână și cu miere își luă rămas-bun de la soțul său cel dornic de ele, apucând calea îndărăt, pe când cestălaltul, urmându-și drumul către Bagdad, ajunse la stâlp și dete de Dalila cea legată de păr și cu cei cinci adormiți împrejuru-i.

La priveliștea aceea, beduinul se apropie de bătrână și o întrebă:

— Cine ești? Și de ce ești aici?

Ea spuse, plângând:

— O, șeicule de arabi, mă pun sub ocrotirea ta! El spuse:

— Allah este Atoateocrotitor! Dar pentru ce ești legată la stâlp?

Ea răspunse:

— Află, o, șeicule de arabi, o, preacinstitule, că am de dușman un cofetar care face clătite umplute cu smântână și cu miere, și-i cel mai vestit din Bagdad pentru cât de iute știe să coacă aceste clătite. Or eu, mai deunăzi, ca să-i plătesc o blestemăție ce-mi făcuse, m-am apropiat de taraba lui și am scuipat pe clătite. Atunci cofetarul s-a dus cu plângere împotriva mea la valiu, care m-a pedepsit să fiu legată la stâlp și să fiu lăsată așa, dacă n-am să pot mânca dintr-odată zece tăvi întregi pline cu clătite. Și mâine dimineața au să mi se aducă cele zece tăvi cu clătite. Or, pe Allah, o, șeicule, sufletul meu totdeauna s-a sâlit de orice zaharicale, și mai cu seamă nu poate înghiți clătite umplute cu smântână și cu miere! Vai de mine și de mine! Au să mă lase să mor de foame aici!

La cuvintele acestea, beduinul strigă:

— Pe cinstea mea de arab! Eu n-am plecat de la cortul meu și nu mă duc la Bagdad decât anume ca să-mi împlinesc dorința de clătite! Dacă vrei, dragă mătușă, mănânc eu clătitele în locul tău!

Ea răspunse:

— N-au să te lase, decât dacă ai fi legat aici de stâlp în locul meu! Și chiar că, întrucât niciodată n-am umblat decât cu iașmacul tras peste față, nimeni nu m-a văzut și n-ar putea să bage de seamă schimbarea! Drept aceea, n-ar trebui decât să-ți schimbi hainele cu mine, după ce m-ai dezlega!

Beduinul, care atâta aștepta, se grăbi s-o dezlege și, după ce își schimbă hainele cu ea, se lăsă legat de stâlp în locul ei, pe când ea, îmbrăcată cu burnusul beduinului și încinsă la cap cu panglicele lui negre din păr de cămilă, sări pe cal și pieri în depărtare, către Bagdad.

A doua zi dimineața, când cei cinci deschiseră ochii ca să-i ureze zi bună bătrânei, începură iarăși cu ocările lor de cu seară. Ci beduinul le spuse:

— Unde-s clătitele? Burta mea arde de dorul lor! Auzind glasul acela, cei cinci strigară:

— Pe Allah! Ăsta-i un bărbat! Și vorbește ca un beduin!

Și catârgiul sări în picioare și se apropie de el și îl întrebă:

— Ya badavi, ce cauți aici? Și cum de-ai îndrăznit s-o dezlegi pe bătrână?

El răspunse:

— Unde-s clătitele? N-am mâncat nimica toată noaptea! Mai cu samă nu precupețiți mierea! Biata bătrână avea un suflet pe care-l sâleau zaharicalele; da al meu moare după ele!

La vorbele acestea, cei cinci înțeleseră că fusese păcălit ca și ei de babă și după ce, în deznădejdea lor, se bătură peste obraji și strigară:

— Nu poți să scapi de ce ți-e ursit și nu poți abate să se împlinească ceea ce-i scris de Allah!

Și pe când ședeau ei așa șovăind cu gândul la ce le mai rămânea de făcut, sosi și valiul, însoțit de străjerii lui, la locul unde se aflau cei cinci, și se apropie de stâlp. Atunci beduinul îl întrebă:

— Unde-s tăvile cu clătite cu miere?

La aceste cuvinte, valiul ridică ochii către stâlp și-l zări acolo pe beduin în locul bătrânei; și îi întrebă pe cei cinci:

— Ce-i asta? Ei răspunseră:

— Soarta!

Și adăugară:

— Bătrâna a fugit, înșelându-l pe beduinul acesta. Iar pe tine, o, valiule, te facem răspunzător dinaintea califului pentru fuga ei; căci, dacă ne-ai fi dat paznicii tăi ca s-o străjuiască, n-ar fi izbutit să scape. Noi nu suntem străjeri, tot așa cum nu suntem nici robi de cumpărat ori de vândut!

Atunci valiul se întoarse către beduin și îl întrebă ce s-a petrecut; și acela, cu amarnice strigăte după clătitele lui, îi povesti întâmplarea și încheie spunând:

— Acuma să-mi dați clătitele!

La cuvintele acestea, valiul și paznicii izbucniră într-un hohot de râs nestăvilit, pe când cei cinci rostogoleau niște ochi roșii de sânge și de mânie, și-i spuneau valiului:

— N-avem să te slăbim până ce n-ai să vii la stăpânul nostru, emirul drept-credincioșilor!

Și beduinul, pricepând și el până la urmă că fusese înșelat, spuse valiului:

— Eu numai pe tine te fac răspunzător de pierderea calului și a hainelor mele!

Atunci valiul fu nevoit să-i ia și să-i ducă la Bagdad, la palatul emirului drept-credincioșilor, califul Harun Al-Rașid.

În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și, sfioasă, tăcu.

Dar când fu cea de a patru sute patruzeci și cincea noapte spuse:

Atunci valiul fu nevoit să-i ia și să-i ducă la Bagdad, la palatul emirului drept-credincioșilor, califul Harun Al-Rașid.

Califul îi primi numaidecât, iar ei intrară la divan, unde mai înaintea lor venise și ceaușul Urgia-Ulițelor care își înfățișase plângerea.

Și Harun Al-Rașid, care cerceta el însuși toate pricinile, începu să-i descoase pe toți la rând, cel dintâi pe asinar și cel de pe urmă pe valiu. Și fiecare îi povesti pe de șart califului povestea sa.

Atunci califul, minunat peste poate de câte auzea, le spuse tuturora:

— Pe cinstea strămoșilor mei Bani-Abbas, vă dau încredințare că vi se va întoarce tot ce vi s-a furat! Tu, măgărarule, îți vei căpăta măgarul și o despăgubire! Tu, bărbierule, îți vei căpăta bărbieria și sculele! Tu, negustorule, punga și hainele! Tu, evreule, giuvaierurile! Tu, boiangiule, o prăvălie nouă! Iar tu, șeicule de arabi, și calul, și hainele, și atâtea tăvi de clătite cu miere cât își poate dori burdihanul sufletului tău! Însă mai întâi trebuie să fie găsită bătrâna!

Și se întoarse către valiu și către ceaușul Urgie și le spuse:

— Și ție, emire Khaled, la fel îți va fi dată înapoi mia ta de dinari! Și ție, emire Mustafa, giuvaierurile și hainele soției tale, precum și o despăgubire. Dar voi doi trebuie s-o găsiți pe bătrână! Vă dau în seamă această grijă.

La cuvintele acestea, emirul Khaled își scutură hainele și ridică brațele către cer, strigând:

— Pe Allah! O, emire al drept-credincioșilor, iartă-mă! Nu cutez să mă mai încarc și cu îndeplinirea unei sarcini ca asta! După toate înșelăciunile pe care mi le-a tras bătrâna, nu pot chezășui că n-o să mai găsească iar vreun șiretlic ca să scape cu fața curată, spre paguba mea!

Și califul începu să râdă și îi spuse:

— Atunci însărcinează pe altcineva cu treaba asta! El răspunse:

— Dacă-i așa, o, emire al drept-credincioșilor, dă tu porunca s-o caute pe bătrână insul cel mai dibaci din Bagdad, însuși căpetenia străjilor de la Dreapta Ta, Ahmad-cel-Hoțoman! Până acuma, cu toată dibăcia lui, cu toate slujbele pe care poate să le facă și lefurile cele mari pe care le capătă în fiecare lună, n-a săvârșit încă nimic!

— Ya mokaddem Ahmad!

Și Ahmad-cel-Hoțoman înaintă numaidecât dinaintea califului și spuse:

— La poruncile tale, o, emire al drept-credincioșilor! Califul îi spuse:

— Ascultă, căpitane Ahmad! Este o bătrână care a făcut cutare și cutare lucru! Te însărcinez s-o găsești și s-o aduci la mine!

Și Ahmad-cel-Hoțoman spuse:

— Răspund de ea, o, emire al drept-credincioșilor! Și ieși, urmat de cei patruzeci de arcași ai lui, pe când califul îi opri lângă el pe cei cinci și pe beduin.

Or, mai-marele peste arcașii lui Ahmad-cel-Hoțoman era un bărbat hărtănit în căutări de soiul acesta, și care se numea Ayub Spinare-de-Cămilă. Și cum avea de obicei să-i vorbească slobod mai-marelui său Ahmad-cel-Hoțoman, se apropie de el și îi zise:

— Căpitane Ahmad, nu este decât o bătrână în Bagdad; și a o prinde are să fie anevoie, crede bărbii mele! Și Ahmad-cel-Hoțoman îl întrebă:

— Atunci ce ai să-mi spui în această privință, o, Ayub Spinare-de-Cămilă?

El răspunse:

— Nicicând n-o să fim destul de mulți ca să izbutim s-o învăluim pe bătrână; și sunt de părere să-l hotărâm pe căpitanul Hassan-cel-Pehlivan să ne însoțească, dimpreună cu cei patruzeci de arcași ai lui; întrucât el e mai frecat cu daraveli de soiul acesta!

Ci Ahmad-cel-Hoțoman, care nu vroia nicicum să împartă cu celălalt căpitan cinstea prinderii bătrânii, răspunse cu glas tare, așa fel ca să fie auzit de Hassan-cel-Pehlivan, care se aținea pe lângă poarta cea mare a palatului:

— Pe Allah! O, Spinare-de-Cămilă, au de când avem noi trebuință de alții ca să ne facem treburile?

Și trecu mândru călare, cu cei patruzeci de arcași ai lui, pe dinaintea lui Hassan-cel-Pehlivan, care rămase otrăvit amarnic de răspunsul acela și de hotărârea pe care o luase califul, alegându-l numai pe Ahmad-cel-Hoțoman și negândindu-se și la el, Hassan! Și își zise: „Pe viața capului meu ras! Au să aibă trebuință de mine!”

Ci Ahmad-cel-Hoțoman, odată ajuns pe locul ce se așternea dinaintea palatului califului, își dodeli oamenii, ca să le dea curaj, și le spuse:

— O, vitejii mei, acuma ne despărțim în patru cete, ca să scotocim cele patru mahalale ale Bagdadului. Și mâine, pe la prânz, să veniți toți la mine la cârciuma de pe ulița Mustafa, ca să-mi dați sama ce-ați făcut ori ce-ați găsit!

Și după ce hotărâră în felul acesta locul întâlnirii, se împărțiră în patru cete, care porniră să străbată fiecare câte o mahala, în vreme ce Ahmad-cel-Hoțoman la rându-i începu să adulmece vântul.

Estimp, Dalila și fiică-sa Zeinab aflară degrabă și ele, din zvoana lumii, despre zeberelele cu care îl însărcinase califul pe Ahmad-cel-Hoțoman ca s-o găbjească pe-o bătrână pezevenghe ale cărei pișicherlâcuri umpluseră de zarvă Bagdadul. La auzul zvonului acesta, Dalila îi spuse fiică-sii:

— O, fata mea, n-am a mă teme întru nimic de nimenea, de vreme ce Hassan-cel-Pehlivan nu e cu ei; căci Hassan e singurul ins din Bagdad de care mi-e frică, pentru că numai el e în stare să mă cunoască și să te cunoască; și, dacă vrea el, chiar și astăzi poate să vină și să ne ridice pe amândouă, fără ca noi să putem găsi nici cel mai mic șiretlic de scăpare. Să mulțumim, dar, Atoateocrotitorului care ne ocrotește!

Fiică-sa Zeinab răspunse:

— O, mamă, ce prilej frumos ar fi, așadar, pentru noi să-i tragem o păcăleală strașnică acestui hoțoman de Ahmad și celor patruzeci de hăndrălăi ai lui. Ce haz ar fi, o, mamă!

Dalila răspunse:

— O, fată a pântecului meu, astăzi mă simt cam zaifă, și mă bizui pe tine să le joci un renghi acestor patruzeci și unu de golani! Treaba-i lesne de făcut, și mă încumet pe iscusința ta!

Atunci Zeinab, care era o fetișcană tare zarifă, cu niște ochi întunecoși și cu o față dulce și luminată.

În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și, sfioasă, tăcu.

Dar când fu cea de a patru sute patruzeci și șasea noapte spuse:

Atunci Zeinab, care era o fetișcană tare zarifă, cu niște ochi întunecoși și cu o față dulce și luminată, se ridică numaidecât și se îmbrăcă dichisit, punându-și peste față un văl ușor de borangic, încât strălucirea ochilor să-i fie și mai moale și ispititoare. Atunci, gătită așa, o sărută pe maică-sa și-i spuse:

— O, mamă, mă juruiesc pe viața lacătului meu cel neatins și ferecat, că am să pun gabja pe cei patruzeci și unu și am să-mi fac râs de ei!

Și plecă și se duse în ulița Mustafa și intră în cârciuma ținută de Hagg-Karim din Mosul.

Începu mai întâi prin a face un salamalec tare drăgălaș crâșmarului Hagg-Karim care, vrăjit, îi întoarse salamalecul îndoit. Atunci ea îi spuse:

— Ya Hagg-Karim, iacătă cinci dinari pentru tine dacă vrei să-mi închiriezi până mâine sala ta cea mare din fund, unde vreau să poftesc niște prieteni, fără ca mușterii tăi cei de toată ziua să poată intra peste noi!

El răspunse:

— Pe viața ta, o, stăpână a mea, și pe viața ochilor tăi, mă învoiesc să-ți dau sala mea cea mare pe degeaba, numai cu datoria din parte-ți de a nu precupeți băuturile pentru oaspeții tăi.

Ea zâmbi și îi spuse:

— Cei pe care îi poftesc eu aici, ya Hagg, sunt niște ulcioare la care olarul a uitat să pună fund! Toate băuturile din pivnița ta au să treacă prin ele! Să nu ai nici o teamă în această privință.

Și numaidecât se întoarse acasă, luă măgarul măgărarului și calul beduinului, îi încărcă cu saltele, cu pături, cu taburete, cu fețe de masă, cu tăvi, cu farfurii și cu alte tacâmuri și se întoarse repede la han, unde descărcă măgarul și calul de toate aceste lucruri, pe care le orândui în sala cea mare luată cu chirie. Pe urmă așternu fețele de masă, orândui oalele de băutură, stacanele și mâncarea pe care o cumpărase și, când isprăvi totul, se duse și se așeză la ușa cârciumii.

Nu trecu multă vreme de când sta acolo, că și văzu răsărind zece arcași de-ai lui Ahmad-cel-Hoțoman, în frunte cu Spinare-de-Cămilă, care era tare încruntat la chip. Spinare-de-Cămilă porni drept către cârciumă, împreună cu ceilalți nouă, și o văzu acolo pe frumoasa fetișcană, care avu grijă să dea ușor de-o parte, ca din întâmplare, vălul cel ușor de borangic ce-i acoperea fața. Și Spinare-de-Cămilă fu și uluit și vrăjit de frumusețea ei tinerească, atâta de plăcută, și o întrebă:

— Ce faci aici, o, copilă?

Ea răspunse, aruncându-i din coada ochiului o privire șăgalnică:

— Nimic! Îmi aștept norocul! Nu cumva ești viteazul Ahmad?

El spuse:

— Nu, pe Allah! Da pot să-i țin locul, dacă-i vorba să-i ceri vreun ajutor, căci sunt șeful arcașilor lui, sunt Ayub Spinare-de-Cămilă, robul tău, o, ochi de gazelă!

Ea îi zâmbi iar și îi spuse:

— Pe Allah! O, căpetenie de arcași, dacă buna-cuviință și aleasa-purtare ar vroi să-și caute un adăpost de temei, pe voi patruzeci v-ar alege ca să le călăuziți! Intrați, dar, aici, și fiți bineveniți! Primirea prietenească de care o să vă bucurați la mine nu este decât cinstirea datorată unor oaspeți atâta de aleși!

Și îi pofti în sala pregătită și, îmbiindu-i să se așeze în jurul tăvilor cele mari cu bunătățuri, îi îndemnă să bea niște vin amestecat cu banj adormitor, încât, de la cele dintâi stacane golite, cei zece căzură lați, ca niște elefanți beți ori ca niște bivoli cuprinși de amețeală, și se cufundară într-un somn adânc.

Atunci Zeinab îi târî pe rând de picioare și îi aruncă de-a valma în fundul prăvăliei, înghesuindu-i claie peste grămadă, îi ascunse sub o pătură mare, trase peste ei o perdea, puse totul în bună rânduială în încăpere și ieși să se așeze iarăși la ușa cârciumii.

În curând se ivi și cea de-a doua ceată, cu alți zece arcași, care și ei la fel mușcară din vraja ochilor întunecoși și a obrajilor luminoși ai frumoasei Zeinab, și la fel pățiră ca și cei de dinaintea lor; și tot așa și cea de-a treia ceată, și cea de-a patra. Iar fetișcana, după ce îi înghesui pe toți arcașii claie peste grămadă în dosul perdelei celei mari, puse totul în bună rânduială în sală și ieși să aștepte și sosirea lui Ahmad-cel-Hoțoman.

Nu șezu multă vreme acolo, că se și ivi Ahmad-cel-Hoțoman, călare pe calul lui, și mânios, cu ochii numai fulgere și cu barba și mustățile zbârlite ca blana unei hiene flămânde. Cum ajunse în fața ușii, descălecă de pe cal și legă animalul cu frâul de una dintre verigile de fier prinse în peretele cârciumii, și strigă:

— Unde-or fi feciorii ăia de cățea? Au nu le-am poruncit să mă aștepte aici? Hei, nu cumva i-ai văzut tu?

Atunci Zeinab își legănă șoldurile, aruncă o ocheadă dulce la stânga, pe urmă la dreapta, zâmbi din buze și spuse:

— De cine întrebi, o, stăpâne?

Or, Ahmad, din două priviri pe care i le aruncă fata, își și simți lăuntrurile cum îi vânjolesc pântecul, și își auzi cum geme ceea ce avea ca moștenire. Atunci spuse zâmbăreței Zeinab, care sta moale și parcă neștiutoare de nimic:

— O, măi fetițo, cei patruzeci de arcași ai mei!

La cuvintele acestea, Zeinab deodată, cuprinsă parcă de un val mare de supușenie, înaintă către Ahmad-cel-Hoțoman și îi sărută mâna spunând:

— O, căpitane Ahmad, căpetenie a Dreptei califului, cei patruzeci de arcași mi-au lăsat vorbă să-ți spun că au zărit-o în fundul ulicioarei pe bătrâna Dalila pe care o cauți și că se duc s-o urmărească mai departe, fără a se mai opri aici; dar te încredințează că se întorc degrabă cu ea; și n-ai decât să-i aștepți în sala cea mare a cârciumii, unde chiar eu cu mâinile mele am să te slujesc!

Atunci Ahmad-cel-Hoțoman se luă după fetișcană și intră în prăvălie, unde nu zăbovi mult până ce, beat de farmecele pungășoaicei și robit de marghiolelile ei, bând stacan după stacan, căzu ca mort, de pe urma sporului adăugat minții lui de banjul cel adormitor turnat în băutură.

Atunci Zeinab, fără a mai zăbovi, se apucă să-l dezbrace pe Ahmad-cel-Hoțoman de toate hainele și de tot ce avea pe el, nelăsându-i decât cămașa și izmenele cele largi; pe urmă trecu la ceilalți și îi dezbrăcă și pe ei la fel. După care, strânse toate lucrurile și toate hainele furate, le încărcă pe calul lui Ahmad-cel-Hoțoman, pe calul beduinului și pe măgarul măgărarului și, căpătuită așa cu toate acele planuri ale biruinței sale, se întoarse acasă fără de nici un necaz și înmână totul maică-sii Dalila care o sărută plângând de bucurie.

Iar Ahmad-cel-Hoțoman și cei patruzeci de soți ai lui.

În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și, sfioasă, tăcu.

Dar când fu cea de a patru sute patruzeci și șaptea noapte spuse:

Iar Ahmad-cel-Hoțoman și cei patruzeci de soți ai lui rămaseră adormiți vreme de două zile și două nopți, iar când, a treia dimineață, se deșteptară din somnul lor cel neobișnuit, habar n-avură dintru-ntâi cum să-și lămurească pricina pentru care se aflau grămădiți în colțul acela, și, până la urmă, din presupunere în presupunere, nu mai avură nici o îndoială că fuseseră trași pe sfoară. Atunci, se simțiră tare umiliți, mai ales Ahmad-cel-Hoțoman, care se arătase așa de avan față de Hassan-cel-Pehlivan și care acuma trăia rușinea cea mare de a se arăta în uliță gătit așa cum se afla. Se hotărî cu chiu cu vai să iasă din cârciumă și, cel dintâi ins cu care dete ochii în drum se nimeri să fie tocmai tovarășul său Hassan-cel-Pehlivan care, văzându-l numai în cămașă și-n izmene, cu cei patruzeci de arcași după el gătiți asemenea, pricepu dintr-o ocheadă pățania pe care o pățiseră cu toții. La priveliștea aceea, Hassan-cel-Pehlivan, înveselit cum nu se mai poate, începu să cânte:

Copilele cele neștiutoare Cred că bărbații-s toți la fel. Habar n-au că ei sunt asemeni Doar la turban, și nici la el!

Căci printre ei sunt unii înțelepți, Iar alții-s niște gugumani zurlii. Au nu și-n cer sunt stele-aproape stinse, Iar altele-s mărgăritare vii?

Vulturii nu se-ating de carnea moartă, Nici șoimii care fulgeră în zbor; Dar ciorile spurcate se înfruptă Din orice stârv găsit în calea lor.

După ce sfârși de cântat, Hassan-cel-Pehlivan veni la Ahmad-cel-Hoțoman și, prefăcându-se că numai atunci îl zărea, îi spuse:

— Pe Allah! Mokaddem Ahmad, diminețile sunt cam răcoroase pe Tigru și-i cam cu primejdie să ieșiți așa, numai în cămăși și-n izmene! Iar Ahmad-cel-Hoțoman răspunse:

— Dar tu, ya Hassan, tu ești chiar mai urâcios și mai rece la inima ta decât dimineața aceasta! Nimenea nu scapă de ce-i ursit, și nouă ne-a fost ursit să fim vicleniți de o copilandră. Nu cumva o cunoști?

El răspunse:

— O cunosc, și-o cunosc și pe maică-sa! Și, dacă vrei, mă pot duce să ți le înhaț într-o clipită!

El întrebă:

— Cum așa? El răspunse:

— Nu ai decât să te înfățișezi dinaintea califului și, ca mărturie de nevolnicie, să-ți scuturi salba de la gât și să-i spui să mă însărcineze pe mine în locul tău cu prinderea lor!

Atunci Ahmad-cel-Hoțoman, după ce se îmbrăcă, plecă la divan cu Hassan-cel-Pehlivan, și califul îl întrebă:

— Unde-i bătrâna, mokaddem Ahmad? El își scutură salba și răspunse:

— Pe Allah! O, emire al drept-credincioșilor, eu n-am cunoscut-o! Mokaddemul Hassan poate îndeplini mai bine ca mine această treabă! El o cunoaște, ba chiar mărturisește că bătrâna n-a săvârșit toate pehlivăniile astea decât ca să ajungă de pomină și ca să-l facă pe stăpânul nostru califul să o ia în seamă!

Atunci Al-Rașid se întoarse către Hassan și îl întrebă:

— Așa este, mokaddem Hassan? O cunoști pe bătrână? Și crezi că n-a săvârșit toate astea decât ca să dobândească hatârurile mele?

El răspunse:

— Așa este, o, emire al drept-credincioșilor! Atunci califul strigă:

— Pe mormântul și pe cinstea strămoșilor mei! Dacă bătrâna dă îndărăt tuturor acestora ceea ce le-a luat, o iert!

Iar Hassan-cel-Pehlivan spuse:

— Atunci, o, emire al drept-credincioșilor, dă-mi pentru ea zălogul de slobozenie!

Și califul își aruncă năframa către Hassan-cel-Pehlivan, ca zălog de slobozenie pentru bătrână.

Pe dată Hassan, după ce ridică zălogul de slobozenie, ieși de la divan și dete fuga drept acasă la Dalila, pe care o cunoștea de mult. Bătu la poartă și Zeinab veni să-i deschidă. El întrebă:

— Unde-i maică-ta? Ea spuse:

— E sus! El spuse:

— Du-te și spune-i că Hassan, mokaddemul de-a Stânga, este jos și îi aduce din partea califului năframa de slobozenie, însă cu învoiala să dea îndărăt tot ce-a luat. Și spune-i să coboare așa cum se cuvine, altminteri am să mă anevoiesc s-o ridic cu sila!

Or, Dalila, care auzise tot, strigă de sus:

— Aruncă-mi zălogul de slobozenie! Și merg la calif cu toate lucrurile luate!

Atunci Pehlivanul îi aruncă zălogul, pe care Dalila și-l legă numaidecât la gât; pe urmă, ajutată de fiică-sa, se apucă să încarce pe măgar și pe cei doi cai toate lucrurile șterpelite. Când isprăviră, Hassan îi spuse Dalilei:

— Mai lipsesc hainele lui Ahmad-cel-Hoțoman și ale celor patruzeci ai lui.

Ea răspunse:

— Pe Numele cel sfânt! Nu le-am luat eu! El începu să râdă și spuse:

— Dreptu-i! Le-a luat fiică-ta Zeinab! Bine, fie! Alea să-ți rămână ție.

Și, urmat de cele trei animale legate unul după altul cu o funie, o duse pe Dalila la divan, în mâinile califului.

În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și, sfioasă, tăcu.

Dar când fu cea de a patru sute patruzeci și opta noapte spuse:

O duse pe Dalila la divan, în mâinile califului.

Când Al-Rașid o văzu pe împielițata de bătrână, nu se putu opri să nu răcnească porunca de-a fi zvârlită numai decât pe chilimul de sânge, ca să fie isprăvită. Atunci ea strigă:

— Mă aflu sub ocrotirea ta, o, Hassan!

Iar Hassan-cel-Pehlivan se repezi și sărută mâinile califului și îi spuse:

— Iart-o, o, emire al drept-credincioșilor! I-ai dat zălog de slobozenie! Pe care iată-l la gâtul ei!

Califul răspunse:

— Asta așa-i. Încât o iert, pentru prețuirea ce-ți port! Pe urmă se întoarse către Dalila și îi zise:

— Vino încoace, o, bătrâno! Care-i numele tău? Ea răspunse:

— Numele meu este Dalila, și sunt soția celui ce-a fost răspunzător peste porumbeii tăi!

El spuse:

— Într-adevăr ești o pehlivancă plină de șiretlicuri. Și de-acuma-nainte ai să te numești Dalila-cea-Vicleană.

Pe urmă îi spuse:

— Poți barem să-mi spui cu ce scop ți-ai bătut joc de oamenii aceștia aici de față, și de ce ne-ai făcut atâtea necazuri, chinuindu-ne inimile?

Atunci Dalila se aruncă la picioarele califului și răspunse:

— Eu, o, emire al drept-credincioșilor, n-am făcut nimica din lăcomie! Dar, când am auzit ce se povestea despre hoțiile de demult, și despre pehlivăniile săvârșite odinioară la Bagdad de agii tăi de la Dreapta și de la Stânga, Ahmad-cel-Hoțoman și Hassan-cel-Pehlivan, mi-a venit în gând să fac și eu la rândul meu ca ei, de nu și să-i întrec, ca să pot căpăta de la stăpânul nostru califul huzmeturile și slujba răposatului meu soț, părintele bietelor mele copile!

La cuvintele acestea, asinarul se ridică înverșunat și strigă:

— Allah să judece și să hotărască între mine și baba aceasta! Nu s-a mulțumit numai să-mi fure măgarul, l-a mai pus și pe moghrabinul aci de față să-mi smulgă cele două măsele din fundul gurii și să-mi ardă tâmplele cu niște cuie de fier înroșite în foc!

Iar beduinul tot așa se ridică și el și strigă:

— Allah să judece și să se rostească între mine și baba asta! Că nu s-a mulțumit numai să mă lege de stâlp în locul ei și să-mi fure calul, da mi-a mai pricinuit și un năduf înfundat că nu m-a lăsat să-mi împlinesc dorul de clătite cu miere!

Apoi și boiangiul, și bărbierul, și tânărul negustor, și căpetenia Urgie, și evreul, și valiul, toți se ridicară unul după altul să ceară de la Allah daune pentru pagubele pe care li le pricinuise bătrâna. Încât califul, care era darnic și filotim, le înapoie mai întâi tuturora lucrurile care li se furaseră, și îi despăgubi îmbelșugat din chiar vistieria lui. Și porunci ca măgărarului, din pricina pierderii celor două măsele și a arsurilor îndurate, să i se dea pe deasupra încă o mie de dinari de aur, și îl căftăni cap peste isnaful măgărarilor. Și ieșiră cu toții de la divan, bucuroși de mărinimia califului și de felul cum judecase pricina, și uitară toate câte le pățiseră. Cât despre Dalila, califul îi spuse:

— Acuma, o, Dalila, poți să-mi ceri ceea ce dorești! Dalila sărută pământul dintre mâinile califului și răspunse:

— O, emire al drept-credincioșilor, nu doresc decât numai un lucru de la bunătatea ta, și anume acela de a fi pusă la loc în slujba și huzmeturile răposatului meu soț, căpetenia porumbeilor poștași! Că mă pricep să îndeplinesc aceste sarcini, întrucât și pe vremea când trăia soțul meu, tot eu, ajutată de fiică-mea Zeinab, le dam grăunțe porumbeilor și curățam porumbăria și le legam scrisorile la gât, și tot eu aveam grijă de foișorul cel mare care ai poruncit să se zidească de adăpost pentru porumbei, și pe care îl străjuiau zi și noapte patruzeci de negri și patruzeci de câini, câinii aceia pe care chiar tu i-ai luat de la sultanul afganilor, urmașii lui Soleiman, când cu biruința ta asupra acelui sultan!

Și califul răspunse:

— Fie, o, Dalila! Am să poruncesc să ți se scrie numaidecât firmanul de numire în slujba de căpetenie peste foișorul cel mare al porumbeilor călători și de stăpână peste cei patruzeci de negri și peste cei patruzeci de câini ridicați de la sultanul afganilor, urmașii lui Soleiman! Și, în felul acesta, ai să răspunzi cu capul de pierderea vreunuia dintre acei porumbei care îmi sunt mai scumpi chiar decât viața copiilor mei. Ci nu mă îndoiesc de vrednicia ta!

Atunci Dalila adăugă:

— Aș mai vrea, o, emire al drept-credincioșilor, ca și fiica mea Zeinab să locuiască împreună cu mine la foișor, ca să-mi dea ajutor la vegherea porumbeilor!

Și califul îi dete îngăduința.

Atunci Dalila, după ce sărută mâinile califului, se întoarse acasă și, ajutată de fiică-sa Zeinab, își mută toate ale casei și toate lucrurile la foișorul cel mare, și își alese ca locuință încăperile de la intrarea în foișor. Și chiar din ziua aceea îi luă în stăpânire pe cei patruzeci de negri și, îmbrăcată în straie bărbătești și cu un coif de aur pe cap, încălecă pe un cal și se duse la calif să capete porunci și să întrebe de soliile ce le avea de trimis în împărăție! Și, când se lăsă noaptea, slobozi din lanț în curtea cea mare a foișorului cei patruzeci de câini din neamul câinilor ciobănești ai lui Soleiman, ca să stea de pază. Și, în fiecare zi, se ducea la divan, călare, purtând pe cap coiful de aur împodobit cu un porumbel de argint, și însoțită de alaiul celor patruzeci de arapi ai ei, îmbrăcați numai în mătăsuri roșii și în atlazuri. Și, ca să-și împodobească locuința cea nouă, agăță pe ea hainele lui Ahmad-cel-Hoțoman, ale lui Ayub Spinare-de-Cămilă și ale tovarășilor lor. Și în felul acesta Dalila-cea-Vicleană și fiică-sa Zeinab-cea-Șireată dobândiră la Bagdad, după dibăcia și isteția lor, slujba atâta de falnică a îngrijirii acelor porumbei și stăpânirea peste cei patruzeci de negri și peste cei patruzeci de câini care păzeau la vreme de noaptea foișorul cel mare! Ci Allah știe mai bine!

— Or, acum, o, norocitule sultan, urmă Șeherezada, a venit vremea să-ți povestesc și de Ali Argint-Viu, și de necazurile lui cu Dalila și cu fiică-sa Zeinab, și cu fratele Dalilei, Zoraik, neguțătorul de pește prăjit, și cu ovreiul vrăjitor Azaria! Căci isprăvile acestea sunt cu mult mai de mirare și mai de pomină decât toate câte ai ascultat până acum!

Iar sultanul Șahriar își zise în sine: „Pe Allah! N-am s-o scurtez de cap decât după ce am să ascult și isprăvile lui Ali Argint-Viu!” Iar Șeherezada, dacă văzu că se luminează de ziuă, tăcu sfioasă.

Dar când fu cea de a patru sute patruzeci și noua noapte spuse:

Mi s-a izvodit, o, norocitule sultan, că la Bagdad, pe vremile când trăiau Ahmad-cel-Hoțoman și Hassan-cel-Pehlivan, mai era acolo și un alt pungaș, atâta de șiret și de ager, încât niciodată oamenii agiei n-au putut să pună mâna pe el; căci, de îndată ce credeau că l-au înșfăcat, el le și scăpa, așa cum lunecă printre degete un strop de argint-viu pe care ai vrea să-l apuci. Drept aceea, încă mai dinainte, de la Cairo, locul lui de baștină, fusese poreclit Ali Argint-Viu.

Într-adevăr! Înainte de-a fi venit la Bagdad, Ali Argint-Viu trăise la Cairo și nu s-a hotărât să plece la Bagdad decât în urma unor împrejurări vrednice de pomenire și care au de ce să fie istorisite la începutul acestei povestiri.

Ședea într-o zi trist și fără de nici o treabă, între soții săi, în odaia de sub pământ ce le slujea ca loc de întâlnire; iar soții săi, văzându-l cu inima opărită și cu pieptul uscat, se străduiau să-l înveselească, ci el rămânea crunt în colțul lui, cu chipul mohorât, cu fruntea întunecată și cu sprâncenele încrâncenate. Atunci unul dintre ei îi spuse:

— O, căpetenie a noastră, ca să-ți ușurezi pieptul nu-i nimica mai bun decât o preumblare pe ulițele și prin sukurile din Cairo!

Iar Ali Argint-Viu, ca să curme vorba, se ridică și plecă să colinde mahalalele cetății Cairo, fără ca neagra-i supărare să i se însenineze vreun pic. Și-așa, ajunse pe ulița Roșie, pe când la trecerea lui toată lumea se da cu grabă de-o parte, din cinstire față de el.

Când intră pe ulița Roșie și tocmai da să coboare într-o cârciumă în care avea el nărav să se îmbete, văzu lângă ușă un vânzător de apă ce-și ținea burduful din piele de capră în spinare și își vedea de treaba lui, izbind între ele cele două tasuri de aramă în care turna apa de băut pentru cei însetați. Și își cânta strigările de vânzător pe ulițe, strigări în care apa lui era când miere, când vin, după pofta inimii! Iar în ziua aceea își cânta strigătul însoțindu-l cu zăngănitul celor două tasuri lovite între ele:

Din strugure este căpătată băutura cea mai minunată.

Nu-i fericire-adevărată fără un prieten cu inima curată!

Plăcerea toată numai așa se arată!

Iar locul cel mai fălos e al cui știe să vorbească frumos!

Când îl zări pe Ali Argint-Viu, vânzătorul de apă își zăngăni în cinstea lui cele două tasuri răsunătoare și cântă:

O, trecătorule, Ia apă, Curată, Dulce, Minunată!

Apă proaspătă!

Ochi de cocoș, Apa mea!

Cleștar, Apa mea!

Ochi neatins, Apa mea! Bucuria gâtului! Adamant urâtului, Apa, Apa, Apa mea!

Pe urmă întrebă:

— Stăpâne, nu vrei un tas de apă? Argint-Viu răspunse:

— Dă-mi!

Și vânzătorul îi umplu un tas, pe care avu grijă să-l clătească mai întâi tacticos, și i-l întinse, spunând:

— Plăcerea!

Ali însă, luând tasul, îl privi o clipă, îl scutură și vărsă apa pe jos, spunând:

— Dă-mi alta!

Atunci vânzătorul, supărat, îl măsură din ochi și strigă:

— Pe Allah! Și ce găsești tu în apa aceasta, mai curată decât lacrima unui ochi de cocoș, de-o arunci așa pe jos?

El răspunse:

— Așa-mi place mie! Mai toarnă-mi una!

Și vânzătorul umplu cu apă tasul a doua oară și i-l întinse cu sfințenie lui Ali Argint-Viu, care îl luă și iarăși îl vărsă, spunând:

— Mai umple-mi-l o dată! Și vânzătorul strigă:

— Ya sidi, dacă nu vrei să bei, lasă-mă să-mi văd de drum!

Și îi întinse al treilea tas cu apă. Ci, de data aceasta, Argint-Viu goli cupa dintr-o sorbitură și i-o dete vânzătorului îndărăt, punând în ea un dinar de aur, drept bacșiș. Or, vânzătorul, departe de a se simți mulțumit cu acel chilipir, îl fulgeră cu privirile din cap până-n picioare pe Argint-Viu și îi spuse cu un glas uscat:

— Noroc, stăpâne, noroc! Oamenii cei mărunți sunt una, iar domnii cei mari sunt cu totul altceva!

La vorbele acestea, Ali Argint-Viu, căruia nu-i prea trebuia mult ca să-i sară țandăra, îl înșfăcă pe apagiu de cămașă, îi aldui un ghiont de-l zgudui cu burduf cu tot, îl propti cu spinarea în ghizdurile havuzului de pe ulița Roșie și țipă la el:

— A, plod de codoașă! Îți pare că un dinar de aur e puțin pentru trei tasuri de apă? A! E prea puțin? Da burduful tău, cu tot ce e în el, nu prețuiește nici trei bănuți de argint, iar apa pe care am vărsat-o și cea pe care am băut-o nu umple nici măcar o oca!

Vânzătorul răspunse:

— Așa este, stăpâne! Argint-Viu întrebă:

— Atunci pentru ce mi-ai vorbit așa? Ai mai dat în viața ta de vreun om mai darnic decât m-am dovedit eu față de tine?

Vânzătorul de apă răspunse:

— Asta da, pe Allah! Am întâlnit în viața mea un om mai darnic decât tine! Întrucât atâta vreme cât muierile or să plodească, au să se găsească pururea pe pământ și oameni cu inimi darnice!

Argint-Viu întrebă:

— Și-ai putea să-mi spui cine-i acel om, mai darnic decât mine, pe care l-ai întâlnit?

Vânzătorul de apă răspunse:

— Dă-mi mai întâi drumul, și șezi colo pe marginea fântânii! Și-am să-ți povestesc întâmplarea mea, care-i peste poate de ciudată!

Atunci Ali Argint-Viu îl slobozi pe vânzătorul de apă și, după ce amândoi șezură pe una din treptele de marmură ale havuzului, lângă burduful pus jos, vânzătorul de apă începu.

În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și, sfioasă, tăcu.

Dar când fu cea de a patru sute cincizecea noapte spuse:

Vânzătorul de apă începu:

Află, o, mult-darnice stăpâne al meu, că tatăl meu a fost șeicul breaslei vânzătorilor de apă din Cairo, nu al aparilor care vând apa cu sacaua pe la casele oamenilor, ci al celor care, ca mine, o vând cu ulceaua, purtând-o pe uliți în spinarea lor. Și când părintele meu a murit, mi-a lăsat moștenire cinci cămile, un catâr, prăvălia și casa. Era mai mult decât îi trebuia unui om de teapa mea ca să trăiască huzurit! Ci, o, stăpâne al meu, săracul nu e niciodată mulțumit; iar în ziua când, din vreo întâmplare, e și el mulțumit o dată, atunci moare! Eu, dar, m-am socotit în sufletul meu: „Am să-mi sporesc moștenirea făcând afaceri și neguțătorie!” Și îndată am plecat în căutare de chilipiruri, și am găsit pe unii care să-mi încredințeze mărfurile lor. Am încărcat acele mărfuri pe cămilele și pe catârul meu și am plecat să le neguțătoresc în Hedjaz, la vremea hagialâcului la Mecca. Ci, o, stăpâne al meu, săracul nu se îmbogățește niciodată; că, dacă se îmbogățește, moare! Eu am făcut o neguțătorie atâta de păguboasă, încât, până la isprăvirea hagialâcului, am pierdut tot ce aveam și m-am văzut silit să-mi vând cămilele și catârul, ca să pot face față nevoilor celor mai grabnice. Și mi-am zis: „Dacă mă întorc la Cairo, creditorii au să mă înhațe și au să mă arunce în temniță.” Atunci, m-am lipit de-o caravană din Siria și am plecat la Damasc, pe urmă la Alep, și de-acolo la Bagdad. Odată ajuns la Bagdad, am întrebat de starostele breslei vânzătorilor de apă și m-am dus la el. Am început, ca tot musulmanul, prin a-i rosti suraua de la început a Coranului și i-am urat bună pace. Atunci el m-a întrebat ce-i cu mine, iar eu i-am povestit tot ce pățisem. Și el, fără a pregeta deloc, mi-a dat o cămașă lungă, un burduf și două tasuri ca să-mi pot ține zilele. Și am ieșit pe calea lui Allah într-o bună dimineață cu burduful meu în spinare, și am pornit să umblu prin mahalalele orașului ca vânzătorii de apă din Cairo. Ci, o, stăpâne al meu, săracul rămâne sărac, de vreme ce asta-i ursita lui. Într-adevăr, nu mi-a trebuit mult până să văd ce mare osebire era între locuitorii de la Bagdad și cei de la Cairo. La Bagdad, o, stăpâne al meu, oamenilor nu le e sete; iar dacă, din întâmplare, se hotărăște vreunul să bea, apoi acela nu plătește! Că apa cică-i de la Allah! Am văzut, așadar, cât de păguboasă îmi era meseria după răspunsurile celor dintâi inși pe care i-am îmbiat cu cântecele mele. Într-adevăr, cum i-am întins unuia tasul meu, mi-a și răspuns: „Au mi-ai dat tu ceva să mănânc, de mă îmbii să beau?” Eu atunci mi-am văzut mai departe de drum, minunându-mă de purtarea aceluia și de acel semn rău de început, și am întins tasul către alt trecător: ci el mi-a răspuns: „Agonisit-ai la Allah! Cată-ți de cale, o, aparule!” Eu n-am vrut să mă dau biruit și am colindat mai departe sukurile, oprindu-mă dinaintea prăvăliilor cu vaduri bune, ci nimenea nu-mi făcea semn să-i dau să bea ori să se lase ispitit de îmbierile sau de clinchetul ceștilor mele de aramă. Și am rămas așa până la nămiezi, fără a fi câștigat cu ce să-mi cumpăr o coajă de pâine și un castravete. Pentru că, o, stăpâne al meu, soarta săracului îl silește să-i fie și foame uneori.

Ci foamea, o, stăpâne al meu, nu-i atâta de grea ca umilința! Că și bogatul are parte de destule umiliri, dar nu le îndură cum le îndură săracul, care nu are nimic nici de pierdut, nici de câștigat. Așa și eu, de pildă, dacă m-am necăjit de purtarea ta, n-am făcut-o din pricina mea, ci din pricina apei mele, care-i un dar minunat de la Allah! Ci, o, stăpâne al meu, și purtarea ta față de mine se datorește tot vreunor pricini care te rod în lăuntru! Așadar, văzând eu că șederea mea la Bagdad începe într-un chip atâta de întristător, m-am gândit în cugetul meu: „Mai bine-ar fi fost pentru tine, o, sărace, să fi murit într-o temniță din țara ta, decât între oamenii aceștia cărora nu le place apa!” Și, cum mă gârboveam sub povara gândurilor mele, am văzut deodată că se iscă în suk un mare zulum și oamenii dau fuga într-o parte. Eu atunci, cum cere meseria mea, de a mă găsi unde-i lume multă, am dat fuga din toate puterile într-acolo, cu burduful în spinare, ținându-mă după ceilalți. Și am văzut atunci un alai măreț, alcătuit din niște oameni ce mergeau în două șiruri, cu niște bețe lungi în mâini, pe cap cu niște tichiuțe împodobite cu mărgăritare, îmbrăcați în burnusuri de mătase tare frumoase, iar pe șolduri spânzurându-le niște spade minunate, învrâstate bogat. Iar în fruntea lor mergea un viteaz cu înfățișare cumplită, la ivirea căruia toate capetele se temeneau până la pământ. Eu atunci am întrebat: „Ce-i cu acest alai? Și cine-i viteazul acesta?!” Careva mi-a răspuns: „Se vede limpede, după vorba ta de egiptean și după neștiința ta, că nu ești din Bagdad! Alaiul acesta este alaiul mokaddemului Ahmad-cel-Hoțoman, aga de-a Dreapta califului, care are datorința să păstreze tihna în mahalale. Și chiar el e acela pe care îl vezi călare. Se bucură de mare cinstire și de huzmeturi de o mie de dinari pe lună, întocmai ca și soțul său, Hassan-cel-Pehlivan, care-i aga de-a Stânga califului! Și toți oamenii lor primesc o sută de dinari pe lună! Tocmai au ieșit de la divan și se duc la ei acasă să prânzească!” Eu, atunci, o, stăpâne al meu, am început să-mi cânt strigătele, după datina de la Egipt, întocmai cum m-ai auzit și tu mai adineaoarea, însoțindu-mă de zăngănitul ceștilor mele cele răsunătoare. Și am strigat atât de amarnic, încât mokaddemul Ahmad m-a auzit și m-a zărit: „O, frate egipteanule, te-am cunoscut după cântec! Dă-mi un tas cu apă!” Și a luat tasul pe care i l-am întins, l-a clătinat, a vărsat apa pe jos, cerându-mi să i-l umplu iar; și iar a vărsat apa pe jos, întocmai ca și tine, o, stăpâne al meu; ca apoi să bea dintr-o înghițitură cel de-al treilea tas pe care m-a pus să i-l umplu. Pe urmă a strigat cu glas mare: „Trăiască cetatea Cairo, cu toți locuitorii ei, o, aparule, fratele meu! Pentru ce ai venit tu în orașul acesta unde vânzătorii de apă nu sunt prețuiți și răsplătiți?” Și eu i-am povestit povestea mea și i-am dat de înțeles că eram dator vândut și că am fugit tocmai din pricina datoriilor și a prăpădului meu! Atunci el a strigat: „Fii, dar, binevenit la Bagdad!” și mi-a dat cinci dinari de aur și, întorcându-se către oamenii din alaiul lui, le-a spus: „Pentru iubirea lui Allah, îl înfățișez pe omul acesta din țara mea dărniciei voastre!” Numaidecât, fiecare ins din alai mi-a cerut câte un tas de apă și, după ce l-a golit, mi-a pus în el un dinar de aur! Încât, când am isprăvit, aveam mai bine de o sută de dinari de aur în cutiuța cea de aramă care atârnă la cingătoarea mea. Pe urmă, mokaddemul Ahmad-cel-Hoțoman mi-a zis: „Câtă vreme ai să stai la Bagdad, aceasta are să-ți fie plata de fiecare dată când ai să ne dai să bem!” Și-așa în puține zile, cutiuța mea de aramă s-a umplut de mai multe ori; iar eu mi-am socotit dinarii și am văzut că erau o mie și încă vreo câțiva! Atunci am cugetat în cugetul meu: „Acuma a venit ceasul pentru tine să te întorci în țara ta, o, aparule! Căci, cât de bine ți-ar fi pe pământ străin, tot mai bine-i în țara ta! Și, de altminteri, mai ai și niște datorii, și se cade să te duci să le plătești!” Atunci m-am îndreptat către divan, unde începuseră să mă cunoască toți și unde mă întâmpinau cu multă bunăvoință și am intrat să-mi iau bun-rămas de la binefăcătorul meu, procitindu-i aceste stihuri.

În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și, sfioasă, tăcu.

Dar când fu cea de a patru sute cincizeci și una noapte spuse:

Și am intrat să-mi iau bun-rămas de la binefăcătorul meu, procitindu-i aceste stihuri:

Celui străin șederea-n țări străine Îi e asemeni unei case mari Pe temelia vântului durată, Se umflă vântul la o vreme iar, Și casa se preface în ruine, Iar el pe drum scăparea-n fugă-și cată. Mai bine i-ar fi fost, aș vrea să zic, De n-ar mai fi zidit nimic, nimic! Pe urmă i-am spus: „De altminteri, iacătă că pleacă o caravană către Cairo, și tare aș vrea să mă lipesc de ea, ca să mă întorc între ai mei!” El atunci mi-a dăruit un catâr și o sută de dinari, și mi-a zis: „Și eu, la rându-mi, aș vrea să te încarc, o, șeicule, cu o sarcină de taină. Cunoști multă lume la Cairo?” Eu am răspuns: „Cunosc pe toți oamenii de fală care locuiesc la Cairo”. El mi-a spus: „Atunci, ia de colea scrisoarea aceasta și dă-o în mâinile soțului meu de odinioară, Ali Argint-Viu din Cairo; și spune-i din partea mea: «Nene-tău îți trimite salamalecurile și urările lui de bine! El acuma-i cu califul Harun-al-Rașid!» Eu atunci am luat scrisoarea, am sărutat mâna mokaddemului Ahmad și am plecat din Bagdad la Cairo, unde am ajuns acuma-s abia cinci zile. Dintru-ntâi, m-am dus la cei la care eram îndatorat și mi-am plătit datoriile toate, cu banii ce-i câștigasem la Bagdad din mila darnicului Ahmad-cel-Hoțoman.

După care mi-am îmbrăcat cămașa cea lungă de piele, mi-am luat burduful în spinare și m-am făcut iar vânzător de apă, ca mai înainte, așa cum mă vezi, o, stăpâne al meu! Ci degeaba l-am căutat eu prin tot Cairo pe Ali Argint-Viu, prietenul lui Ahmad-cel-Hoțoman, că n-am izbutit să dau de el ca să-i înmânez scrisoarea pe care o port și-acuma la mine, în tivul cămășii mele! Și-aceasta-i, o, stăpâne al meu, întâmplarea pe care am avut-o cu cel mai darnic dintre mușteriii mei!

Când vânzătorul de apă își sfârși de povestit întâmplarea, Ali Argint-Viu se ridică și îl sărută așa cum un frate îl sărută pe fratele său, și îi zise:

— O, aparule, semenul meu, iartă-mi purtarea de adineaori față de tine! De bună seamă, omul acela mai darnic decât mine, cum altul mai darnic decât mine nici nu poate fi, cel pe care l-ai întâlnit la Bagdad, este mai-marele meu de odinioară! Căci chiar eu sunt Ali Argint-Viu, acela pe care îl cauți, tovarășul cel dintâi al lui Ahmad-cel-Hoțoman. Înseninează-ți, dar, sufletul, luminează-ți ochii și inima, și dă-mi scrisoarea de la mai-marele meu!

Atunci, vânzătorul de apă îi dete scrisoarea, pe care Ali o deschise și în care citi cele ce urmează: „Salamalecul mokaddemului Ahmad, către cel mai de faimă și cel dintâi dintre flăcăii lui, Ali Argint-Viu!

Îți scriu, o, podoabă a podoabelor, pe o foaie ce are să zboare la tine pe aripa vânturilor.

De-aș fi eu o pasăre, aș zbura de dor în brațele tale! Dar cum să mai zboare o pasăre cu aripile tăiate?

Află, dar, o, tu, cel mai frumos, că acum sunt căpetenie peste cei patruzeci de voinici ai lui Ayub Spinare-de-Cămilă, tuspatruzeci viteji încercați, ca și noi, făptași de multe isprăvi strălucite. Și am fost căftănit de califul Harun Al-Rașid, stăpânul nostru, agă de-a Dreapta sa, însărcinat cu paza cetății și a mahalalelor, cu leafa de o mie de dinari pe lună, bașca ce mai pică de la cei care vor să capete oblăduirea noastră.

Dacă, dar, o, tu, cel mai drag, vrei să-ți așterni pe un medean cât mai larg zborul minții și să-ți deschizi poarta volniciilor și a bogățiilor, nu ai decât să vii să-l cauți pe bătrânul tău la Bagdad. Ai să săvârșești pe-aici câteva isprăvi de seamă și îți făgăduiesc să capăt pentru tine hatârurile califului, un cin vrednic de tine și de prietenia noastră, și o slujbă tot atât de făloasă ca și a mea.

Vino, dar, copilul meu, vino la mine și bucură-mi inima cu tovărășia ta mult-dorită!

Și pacea lui Allah și binecuvântarea lui fie cu tine, ya Ali!”

După ce Ali Argint-Viu citi scrisoarea de la Ahmad-cel-Hoțoman, mai-marele său, se cutremură de bucurie și de tulburare, și, vânturându-și bastonul cel lung într-o mână și scrisoarea în cealaltă mână, trase un danț turbat pe treptele havuzului, zborșindu-se la babele și la cerșetorii dimprejur. Pe urmă sărută de nenumărate ori scrisoarea, ducând-o apoi la frunte; și își deschise brâul de piele și îl goli de toți galbenii în mâinile apagiului, drept mulțumire pentru vestea cea bună și pentru osteneală. Și plecă fără de zăbavă în odaia de sub pământ, la haidamacii lui ca să le vestească plecarea-i grabnică la Bagdad.

Când se văzu în mijlocul lor, le spuse:

— Copiii mei, vă las să vedeți unul de altul! Atunci ciracul cel mai apropiat strigă:

— Ce spui, stăpâne? Au vrei să ne lași? El răspunse:

— Norocul meu mă așteaptă la Bagdad, în mâinile părintelui meu, Ahmad-cel-Hoțoman!

El spuse:

— Clipa-i tare grea acuma pentru noi! Zahereaua noastră-i goală! Și fără tine, ce-avem să ne facem?

El răspunse:

— Chiar mai înainte de-a ajunge la Bagdad, de îndată ce voi intra în Damasc, am să izbutesc eu să dobândesc ceva, ca să vă trimit să răzbiți nevoile. Fiți dar fără de teamă, copiii mei!

Pe urmă se dezbrăcă de hainele cu care era îmbrăcat, spălă după sfânta datină și puse pe el o cămașă lungă, strânsă peste mijloc, o mantie mare de călătorie, cu mâneci largi, înfipse la sileaf două hangere și un jungher, își împodobi capul cu un fes strașnic și luă în mână o lancie năprasnică, lungă de patruzeci și doi de coți, făcută din reteveie de bambus ce se puteau strânge unul în altul după vrere. Pe urmă, sări în spinarea calului și se duse.

Nici nu ieși bine din Cairo, că și dete ochii cu.

În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și, sfioasă, tăcu.

Dar când fu cea de a patru sute cincizeci și doua noapte spuse:

Nici nu ieși bine din Cairo, că și dete ochii cu o caravană, de care se apropie și la care se alipi, aflând că se îndrepta către Damasc și Bagdad. Caravana aceea era caravana starostelui neguțătorilor din Damasc, om putred de bogat, care se întorcea de la Mecca și se ducea în țara lui. Or, Ali, care era tânăr, frumos și fără pic de barbă pe obraz, plăcu până peste poate și starostelui neguțătorilor, și cămilarilor, și catârgiilor, și știu, ferindu-i de feluritele necazuri la vreme de noapte, să și-i îndatoreze cu multe, ocrotindu-i împotriva hoților beduini și a leilor din pustie: așa încât, când ajunseră la Damasc, toți își arătară mulțumirea, cinstindu-l fiecare cu câte cinci dinari; iar starostele neguțătorilor îi dărui o mie de dinari. Și Ali, care nu-și uitase de soții lui din Cairo, nu pregetă să le trimită toți banii, nepăstrând pentru sine decât atâta cât îi era de trebuință ca să-și urmeze drumul și să ajungă într-un sfârșit la Bagdad!

Și iată așa își lăsă țara de baștină Ali Argint-Viu, ca să se ducă la Bagdad, să-și caute norocul în mâinile lui Ahmad-cel-Hoțoman, părintele său, căpetenia de zamparagii de odinioară.

De cum ajunse la Bagdad, începu să caute casa prietenului său și întrebă mai mulți inși, care ori nu știură, ori nu voiră să i-o arate. Și, în felul acesta, ajunse într-o piață, numită Ali-Nafz unde văzu niște țânci ce se jucau între ei, sub căpitănia unuia, mai mic decât toți, și pe care ei îl strigau Mahmud stârpitura. Și plodul acela era chiar Mahmud-Stârpitură, copilul surorii isteței Zeinab, cea măritată. Și Ali Argint-Viu gândi în sine: „Ya-Ali, știrile despre oameni se capătă de la copiii lor!” Și numaidecât, ca să-i momească pe țânci, se duse la prăvălia unui neguțător de zaharicale și cumpără o bucată mare de halva cu susan și cu zahăr; pe urmă se apropie de țâncii care se zbenguiau și strigă:

— Care vrea halva caldă încă?

Ci Mahmud-Stârpitură nu-i lăsă pe copii să se apropie de Ali; veni numai el dinaintea lui și îi zise:

— Dă-mi halvaua!

Atunci Ali îi dete calupul de halva și, totodată, îi strecură în mână un bănuț de argint. Dar, când văzu argintul, Stârpitură, gândind că i-l dăruia spre a-l ispiti și a-l strica, țipă:

— Cară-te de-aici! Eu nu mă vând. Eu nu mă țin de ticăloșii! Întreabă-i și pe ceilalți, și-ai să vezi!

Argint-Viu, care nici cu gândul nu gândea atunci la ticăloșii ori la alte asemenea, îi spuse pușlamalei aceleia micuțe:

— Copile dragă, ceea ce ți-am dat este prețul pentru o întrebare pe care vreau să ți-o pun; și te plătesc așa, pentru că oamenii de treabă plătesc totdeauna foloasele pe care le cer de la alți oameni de treabă. Poți tu să-mi spui unde-i casa mokaddemului Ahmad-cel-Hoțoman?

Stârpitură răspunse:

— Dacă-i numai atâta, ceea ce îmi ceri este lucru lesne! Am să merg înaintea ta și, când am să ajung la casa lui Ahmad-cel-Hoțoman, am să apuc o piatră cu degetele mele desculțe și am s-o arunc înspre poartă, în felul acesta, nimeni n-are să vadă că eu ți-am arătat unde sade. Iar tu ai să afli așa care-i casa lui Ahmad-cel-Hoțoman!

Și, într-adevăr, o luă la fugă înaintea lui Argint-Viu și, după un timp, apucă o piatră, cu degetele de la picior, și o aruncă pe furiș înspre poarta unei case! Și Argint-Viu, minunându-se de grija, de deșteptăciunea, de iscusința, de neîncrederea și de dibăcia pezevenghiului, strigă:

— Inșallah, ya Mahmud, în ziua când și eu am să fiu numit căpitan de străji ori vătaf de agii, pe tine am să te aleg cel dintâi între voinicii mei!

Pe urmă Ali bătu la poarta lui Ahmad-cel-Hoțoman.

Când Ahmad-cel-Hoțoman auzi bătaie în poartă, sări în picioare, tulburat cum nu se mai poate, și răcni către Spinare-de-Cămilă, ajutorul său:

— O, Spinare-de-Cămilă, dă fuga de-i deschide celui mai frumos dintre feciorii oamenilor! Cel care bate la poartă nu-i altul decât ciracul meu de odinioară, din Cairo, Ali Argint-Viu! Îl cunosc după cum bate!

Și Spinare-de-Cămilă nu se mai îndoi o clipă că acela care se afla la poartă n-ar fi chiar Ali Argint-Viu, și sări să-i deschidă și să-l aducă la Ahmad-cel-Hoțoman. Și cei doi prieteni de odinioară se îmbrățișară cu drag; iar Ahmad-cel-Hoțoman, după cele dintâi dovezi de bucurie și după salamalecurile de cuviință, îl duse dinaintea celor patruzeci de străjeri ai lui, care îi urară bun venit ca unui frate al lor. După care, Ahmad-cel-Hoțoman îl îmbrăcă într-o mantie strălucită și-i spuse:

— Atunci când califul m-a căftănit agă de-a Dreapta lui și mi-a dat hainele pentru oamenii mei, am pus de-o parte pentru tine mantia aceasta, gândind că într-o zi ori alta am să mă întâlnesc iar cu tine!

Pe urmă îl pofti să stea jos între ei, la locul de cinste; și porunci să se dea un ospăț îmbelșugat, ca să sărbătorească venirea lui Ali; și toți începură să mănânce, să bea și să se veselească, cât ținu noaptea aceea!

A doua zi de dimineață, cum tocmai era vremea ca Ahmad să se ducă la divan în fruntea celor patruzeci ai lui, îi spuse prietenului său Ali:

— Ya Ali, trebuie să fii cu mare grijă la începutul șederii tale în Bagdad. Ferește-te, dar, să nu care cumva să ieși în cetate, ca să nu tragi asupră-ți luarea-aminte a locuitorilor de aici, care-s tare sâcâitori! Nu cumva să crezi că Bagdadu-i Cairo! Bagdadul este cetatea de scaun a califului, și iscoadele mișună pe-aici cum mișună în Egipt muștele, iar pușlamalele și ticăloșii foiesc ca pe acolo gâștele și broaștele!

Și Ali Argint-Viu răspunse:

— O, părinte al meu, oare am venit la Bagdad ca să mă închid ca o fecioară între pereții unei case?

Ahmad însă îl îndemnă să aibă răbdare, și plecă la divan în fruntea arcașilor lui. Și Ali Argint-Viu.

În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și, sfioasă, tăcu.

Dar când fu cea de a patru sute cincizeci și treia noapte spuse:

Și Ali Argint-Viu avu răbdare să stea închis vreme de trei zile în casa prietenului său. Într-a patra zi însă își simți inima zburlită și pieptul apăsat, și îl întrebă pe Ahmad dacă nu cumva a venit ceasul pentru el să înceapă isprăvile care să-l facă vestit și care să-l ridice la bunăvoința califului! Ahmad răspunse:

— Tot lucrul la vremea lui, fiule. Lasă-mi mie toată sarcina de a mă îngriji de tine și de a-i vorbi califului despre tine, mai înainte chiar ca tu să săvârșești vreo ispravă.

Dar, de cum plecă Ahmad-cel-Hoțoman, Argint-Viu nu-și mai putu afla locul și își zise: „Mă duc numai așa, să răsuflu oleacă și să-mi răcoresc pieptul!” Și ieși din casă și porni să străbată ulițele Bagdadului, trecând dintr-un loc în altul și oprindu-se din când în când pe la vreo prăvălie cu dulciuri ori pe la vreo prăvălie cu de-ale gurii, ca să mănânce vreo bucățică ori să înfulece vreo plăcintă de foi. Și iacătă că zări un alai de patruzeci de arapi îmbrăcați în mătase roșie, pe cap cu niște tichii înalte de pâslă albă și înarmați cu iatagane de oțel. Mergeau doi câte doi, rânduiți frumos, iar în urma lor, călare pe un catâr înfotăzat falnic, purtând pe cap un coif de aur împodobit cu un porumbel de argint și îmbrăcată cu o cămașă de zale de oțel, venea în toată slava și strălucirea ei căpităneasa porumbeilor, Dalila-cea-Vicleană!

Tocmai ieșea de la divan și se întorcea la han. Dar, când trecu pe dinaintea lui Ali Argint-Viu, pe care nu-l cunoștea și care nici el n-o cunoștea, bătrâna fu izbită de frumusețea, de tinerețea, de mijlocelul cel subțire, de boiul zarif, de înfățișarea ispitită și mai cu seamă de asemănarea lui la privire cu Ahmad-cel-Hoțoman, neprietenul ei. Și pe dată îi șopti o vorbă unuia dintre arapi, care se și duse să iscodească în taină pe la neguțătorii din suk despre numele și despre rosturile frumosului flăcău; ci nimeni nu știu să-i spună nimic, încât, atunci când ajunse în foișorul ei de la han, Dalila o chemă pe fiică-sa Zeinab și îi ceru să-i aducă tipsia cu nisipurile de prorocit; pe urmă adăugă:

— Fata mea, am văzut în suk un tinerel atâta de frumos, încât până și frumusețea și l-ar alege de prieten! Ci, o, fata mea, privirea lui seamănă tare ciudat cu privirea vrăjmașului nostru Ahmad-cel-Hoțoman! Și tare mă tem că străinul acela, pe care nimeni din suk nu-l cunoaște, să nu fi venit la Bagdad ca să ne facă vreun pocinog! Drept care vreau să cercetez în privința lui tipsia mea de ghicit!

La cuvintele acestea, scutură nisipul, după datina cabalistică, bombănind niște vorbe talismanice și citind de la coadă către cap niște rânduri ebraice; pe urmă făcu pe o zăloagă de farmece niște socoteli cu cifre și cu litere algebrice și alchimistice și, întorcându-se către fiică-sa, îi spuse:

— O, fata mea, tinerelul cel frumos se cheamă Ali Argint-Viu din Cairo! Este prietenul vrăjmașului nostru Ahmad-cel-Hoțoman, care nu l-a adus la Bagdad decât ca să ne facă vreo pehlivănie și să se răzbune așa de ponosul pe care i l-ai adus când l-ai îmbătat și ai luat hainele lui și ale celor patruzeci ai lui! De altmintrelea, sade chiar în casa lui Ahmad-cel-Hoțoman!

Ci fiică-sa Zeinab îi răspunse:

— O, maică, și mai cam ce-o fi la urma-urmei? Au nu vezi că prea te-ai speriat de tinerelul acela?

Ea răspunse:

— Tipsia de nisip mi-a mai arătat, pe deasupra, că norocul tinerelului este mai presus, și încă cu mult, ca norocul meu și al tău! Ea spuse:

— O să vedem noi, o, maică!

Și se și îmbrăcă în rochia ei cea mai frumoasă, după ce își înmuie privirile cu bețișorul ei de kohl și își împreună sprâncenele cu unsoarea ei neagră și înmiresmată, și plecă să încerce a da de tânărul nostru.

Și începu să străbată agale sukurile din Bagdad, legănându-și șoldurile și rotindu-și ochii sub iașmac, și aruncând priviri zdrobitoare de inimi, cu zâmbete către unii, cu făgăduieli tainice către alții, cu fandoseli, cu marghioleli, cu fițe, cu întrebări din ochi, cu chemări din sprâncene, cu ucideri din gene, cu sunări din brățări, cu zvoană din zingălăi și cu jar din toate lăuntrurile-i, până ce îl întâlni, dinaintea tejghelei unui neguțător de chenafa, chiar pe Ali Argint-Viu, pe care îl cunoscu numaidecât după frumusețea lui. Atunci se apropie de el și, ca din greșeală, îl izbi cu umărul de-l clătină din loc și, parcă necăjită că-l lovise, îi spuse:

— Trăiască orbii, o, bine-văzătorule!

La cuvintele acestea, Ali Argint-Viu se mulțumi să zâmbească, uitându-se la codana ale cărei priviri îl și străpungeau dintr-o parte în cealaltă, și răspunse:

— Oh, că frumoasă mai ești, o, fetițo! A cui ești? Ea, de sub iașmac, își închise pe jumătate ochii cei minunați și răspunse:

— A oricărei făpturi frumoase care să semene cu tine! Argint-Viu întrebă:

— Ești măritată ori ești fată? Ea răspunse:

— Măritată, spre norocul tău! El spuse:

— Atunci, mergem la tine ori la mine? Ea răspunse:

— Aș vrea mai degrabă la mine! Află că sunt măritată cu un negustor; și sunt fata unui negustor. Și astăzi, pentru întâia oară am putut să ies și eu din casă, dat fiind că soțul meu are să lipsească o săptămână. Or eu, de îndată ce a plecat soțul, am vrut să mă veselesc și i-am spus slujnicei mele să-mi gătească niște bucate gustoase. Dar, întrucât bucatele cele mai gustoase nu pot fi dulci decât în tovărășia prietenilor, am ieșit din casă să caut pe vreunul frumos și binecrescut, cum ești tu, ca să-l poftesc la masa mea și să-și petreacă noaptea cu mine! Și te-am văzut, și dragostea ta mi-a pătruns în inimă. Vei binevoi oare să-mi bucuri sufletul, să-mi alini inima și să primești a mânca o îmbucătură la mine?

În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și, sfioasă, tăcu.

Dar când fu cea de a patru sute cincizeci și patra noapte spuse:

Să primești a mânca o îmbucătură la mine? El răspunse:

— Când ești poftit, nu poți să nu primești! Atunci fata o luă înaintea lui, iar el se ținu după ea, din uliță în uliță, mergând în urmă-i la oarecare depărtare.

Or pe când pășea în felul acesta pe urmele ei, Ali gândea: „Ya Ali, ce nesocotință săvârșești, străin nou venit aici cum ești! Cine știe de nu te dai pradă mâniei soțului, care ar putea să cadă asupra ta deodată în vreme ce dormi, și, ca să se răzbune pe tine, să-ți reteze ce ai mai scump! Și, de altfel, un înțelept a spus: «Acela care se dedă dezmățului într-o țară străină în care se află ca oaspete va fi pedepsit de Găzduitorul-cel-Mare!» mai cuminte ar fi, așadar, pentru tine, să-ți ceri iertare cuviincios de la ea, spunându-i câteva cuvinte drăguțe.” Se prilejui, deci, de o clipă când se aflau într-un loc mai îngust, se apropie de fată și îi spuse:

— O, tinerico, na, ia dinarul acesta, și să lăsăm pe altă dată întâlnirea noastră!

Ea răspunse:

— Pe Numele-cel-mai-de-seamă! Trebuie numaidecât să-mi fii oaspete astăzi, căci niciodată nu m-am simțit atât de dornică de zbeg și de bucurii ca acuma!

Atunci el o urmă și ajunse cu ea în fața unei case mari, la o ușă încuiată cu un zăvor vârtos de lemn. Și tânăra se prefăcu a căuta în rochia ei cheia ca să descuie, pe urmă strigă, descumpănită:

— Ia uite că mi-am pierdut cheia! Acuma cum să fac să descui poarta?

Pe urmă se prefăcu a-și lua seama și îi spuse:

— Deschide-o tu! El spuse:

— Cum aș putea să deschid un zăvor, fără cui și fără lacăt? Nu pot să mă hotărăsc nici să-l descui cu de-a sila!

Drept orice răspuns, ea îi aruncă pe sub iașmac două ocheade care îi descuiară lui Ali toate zăvoarele cele mai ascunse; pe urmă adăugă:

— Nu trebuie decât să-l atingi, și are să se și descuie! Și Argint-Viu puse mâna pe zăvorul de lemn, iar Zeinab bolborosi asupra lui numele mamei lui Moise! Și pe dată zăvorul se trase la o parte și ușa se deschise. Intrară amândoi, și fata îl duse într-o sală plină cu arme scumpe și acoperită cu chilimuri alese, unde îl pofti să ia loc. Și, fără a mai zăbovi, așternu masa și, așezându-se lângă el, începu să mănânce cu el și să-i dea ea însăși îmbucăturile în gură, pe urmă să bea cu el și să se veselească, ci fără a-i îngădui s-o atingă ori să-i fure vreun sărut ori vreo ciupitură măcar sau vreo mușcătură cât de cât; căci, de fiecare dată când Ali se apleca dând s-o sărute, ea își punea repede mâna între obrazul ei și buzele tânărului, și sărutarea flăcăului nu-i atingea în felul acesta decât mâna. Și, la ghesurile lui, Zeinab răspundea:

— Plăcerea nu-i deplină decât noaptea!

Masa se încheie în felul acesta; și se ridicară să se spele pe mâini, și ieșiră la puțul din curte; și Zeinab vru să tragă cu mâinile ei funia și roata, și să scoată ciutura din fundul fântânii; ci deodată scoase un țipăt și se aplecă peste ghizduri, bătându-se în piept și frângându-și brațele, pradă unei deznădejdi amarnice; și Argint-Viu o întrebă:

— Ce-ai pățit, o, tu, ochi al meu? Ea răspunse:

— Inelul meu de rubin, care-mi era prea larg pe deget, mi-a alunecat și a căzut în adâncul fântânii. Soțul meu mi l-a cumpărat ieri, pe cinci sute de dinari! Iar eu, văzând că e prea larg, l-am înțepenit cu niște ceară! Da degeaba, că uite că mi-a căzut aici!

Pe urmă adăugă:

— Am să mă dezbrac numaidecât și am să mă bag în fântână, care nu-i adâncă, să-mi caut inelul! Întoarce-te, dar, cu fața la perete, ca să pot să mă dezbrac!

Ci Argint-Viu răspunse:

— Ce ocară ar fi pentru mine, o, stăpână a mea, dacă aș îndura să cobori tu în fântână, cu mine de față! Mă bag eu să-ți caut inelul!

Și se și dezbrăcă, apucă cu mâinile amândouă funia din fâșii de palmier de pe vârtej și se lăsă cu ciutura în adâncul fântânii. Când ajunse în apă, dete drumul funiei și se cufundă să caute inelul; iar apa îi ajungea până la umeri, rece și neagră în beznă. Și, în clipita aceea, Zeinab-cea-Isteață trase iute ciutura în sus și-i strigă lui Argint-Viu:

— Acum poți să-l chemi în ajutor pe prietenul tău, Ahmad-cel-Hoțoman!

Și plecă din casa aceea fără a mai zăbovi, ducând cu ea și hainele lui Argint-Viu. Pe urmă, fără să mai închidă poarta după ea, se întoarse la maică-sa.

Or, casa în care Zeinab îl ademenise pe Argint-Viu era casa unui emir diyanit, care se afla plecat din cetate pentru niște treburi. Încât, atunci când se întoarse acasă și când văzu ușa deschisă, fu încredințat că în casa lui intrase vreun hoț, așa că își strigă rândașul și începu să cerceteze peste tot; ci, văzând că nimica nu lipsea și că nu era nici urmă de vreun hoț, se liniști cu totul. Pe urmă, vrând să-și facă spălările cele după sfânta datină, îi spuse rândașului:

— Ia ulciorul și du-te de-l umple cu apă proaspătă din fântână!

Și sluga se duse la fântână și coborî ciutura și, când socoti că s-a umplut, dete s-o tragă în sus; ci băgă de seamă că e cumplit de grea. Atunci se uită în fântână și văzu, stând pe ciutură, un fel de umbră neagră, care gândi să fie vreun efrit! Atunci dete drumul funiei și, înfricoșat, o luă la fugă țipând:

— Ya sidi, în fântâna noastră este un efrit! Stă în ciutură!

Atunci emirul îl întrebă:

— Și cum e? El spuse:

— Este năprasnic și negru! Și grohăie ca un porc! Și emirul îi spuse:

— Fugi degrabă și caută patru dascăli cititori de Coran, ca să vină și să citească din Coran asupra acestui efrit și să-l descânte.

În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și, sfioasă, tăcu.

Dar când fu cea de a patru sute cincizeci și cincea noapte spuse:

Ca să vină și să citească din Coran asupra acestui efrit și să-l descânte.

Și grăjdarul dete fuga să-i aducă pe dascălii cititori din Coran, care se așezară împrejurul fântânii și începură să rostească suralele alungătoare de demoni, în vreme ce grăjdarul și stăpânul său trăgeau de funie și scoteau ciutura din puț. Și toți, peste măsură de înfricoșați, îl văzură pe efritul cu pricina, care nu era altul decât Ali Argint-Viu, cum sare în picioare afară din ciutură, strigând:

— Allahu akbar!

Și cei patru dascăli își ziseră:

— Ăsta-i un efrit dintre cei drept-credincioși, de vreme ce rostește Numele!

Emirul însă pricepu numaidecât că era un om ca toți oamenii, și îi spuse:

— Nu cumva ești vreun hoț? El răspunse:

— Nu, pe Allah! Da sunt un biet păcătos! Adormisem pe țărmul Tigrului, și am visat ceva; când m-am trezit și am băgat de seamă că am pățit ocara, am intrat în apă să mă spăl; da o volbură m-a dus la fund și un vârtej de valuri m-a împins prin pânza de apă de sub pământ până în fântâna aceasta, unde mă aștepta norocul și izbăvirea prin mijlocirea ta!

Emirul nu se îndoi nici o clipită de adevărul spuselor lui Ali și zise:

— Totul se împlinește după cum a fost scris!

Și îi dete o mantie veche de-a lui să se acopere, și îl lăsă să plece, căinindu-l pentru șederea în apa rece din fântână.

Când Argint-Viu ajunse acasă la Ahmad-cel-Hoțoman, unde era mare îngrijorare din pricina lui, și povesti ce pățise, tare își mai râseră de el, mai cu seamă Ayub Spinare-de-Cămilă, care îi spuse:

— Pe Allah! Cum de-ai putut să fii căpitan de hoți la Cairo și să te lași înșelat și jefuit la Bagdad de-o fetișcană?

Iar Hassan-cel-Pehlivan, care tocmai se afla în ospeție la soțul lui, îl întrebă pe Argint-Viu:

— O, biet egipteanule, cunoști baremi numele fetișcanei care te-a amăgit, și știi cine-i ea și a cui fată este?

El răspunse:

— Da, pe Allah! Este fata unui negustor și soția unui negustor! Da cum o cheamă nu mi-a spus!

La cuvintele acestea, Hassan-cel-Pehlivan izbucni într-un hohot de râs năprasnic și zise:

— Păi să-ți spun eu! Aceea pe care o socoți femeie măritată este fată mare, pun mâna-n foc! Și numele ei este Zeinab! Și nu e fata niciunui negustor, ci-i fata Dalilei-celei-Viclene, căpităneasa porumbeilor noștri călători! Ea și cu maică-sa ar putea să învârtească tot Bagdadul pe degetul lor cel mic, ya Ali! Și tot ea-i și cea care și-a făcut râs de mai-marele tău și l-a lăsat fără țoale, și pe el și pe cei patruzeci pe care-i vezi colea!

Și cum Ali Argint-Viu cugeta adânc, Hassan-cel-Pehlivan îl întrebă:

— Ce gândești acuma să faci? El răspunse:

— Să mă însor cu ea! Căci, cu toate câte-au fost, mi-i amarnic de dragă!

Atunci Hassan îi spuse:

— Apoi dacă-i așa, copile dragă, am să-ți spun eu ce să faci, căci, fără de mine, poți de la bun început să dai uitării un gând atâta de năstrușnic, să-ți faci jurământul de lepădare și să-ți molcomești sufletul în privința fetișcanei celei dulci! Argint-Viu strigă:

— Ya Hassan, ajută-mă și sfătuiește-mă! El îi spuse:

— Cu toată inima! Ci numai cu învoiala ca de acuma înainte să nu mai bei decât din palma mea și să nu mai umbli decât sub flamura mea! Iar eu, dacă-i așa, îți făgăduiesc biruința în ceea ce gândești și împlinirea dorurilor tale!

El răspunse:

— Ya Hassan, sunt copilul și ucenicul tău! Atunci Pehlivanul îi spuse:

— Începe dar de te dezbracă!

Și Argint-Viu aruncă de pe el mantia cea veche și rămase gol-goluț!

Atunci Hassan-cel-Pehlivan luă un vas plin cu smoală și o pană de găină, și înnegri tot trupul lui Argint-Viu și toată fața, așa de bine încât îl făcu să semene întocmai cu un arap; pe urmă, ca să desăvârșească asemănarea, îi zugrăvi cu un roșu aprins buzele și marginile pleoapelor, îl lăsă să se usuce oleacă, îi ascunse sub un ștergar preacinstita moștenire de la tătâne-său, pe urmă îi zise:

— Iacătă-te preschimbat într-un arap, ya Ali! Și tot așa ai să te faci acuma bucătar. Află că bucătarul Dalilei, cel care gătește bucatele pentru Dalila, pentru Zeinab, pentru cei patruzeci de arapi și pentru cei patruzeci de câini din neamul câinilor ciobănești ai lui Soleiman, este, ca și tine, un negru! Ai să te duci să cauți a-l întâlni și ai să vorbești cu el în graiul negrilor și, după salamalecuri, ai să-i spui: „Multă vreme-i, o, frate arapule, de când n-am mai băut laolaltă acea minunată buză, băutura noastră, și n-am mai mâncat chebap de miel! Hai să ne cinstim acuma!” El are să-ți răspundă că îndatoririle și grijile bucătăriei nu-i îngăduie, și are să te poftească la bucătăria lui! Tu atunci, acolo, ai să încerci să-l îmbeți și să-l iscodești ce fel de bucate, și câte bucătărește el pentru Dalila și fiică-sa, și ce dă de mâncare celor patruzeci de negri și celor patruzeci de câini, și în ce loc se află cheile de la bucătărie și de la haznaua cu zaherea, și despre tot! Și el are să-ți spună tot! Întrucât un om beat nu mai tăinuiește nimic din cele despre care n-ar pomeni nimic atunci când nu este beat. De cum ai să scoți de la el toate acele amănunte, ai să-l adormi cu niște banj, ai să te îmbraci cu hainele lui, ai să înfigi cuțitoaiele lui la chimirul tău, ai să iei coșul lui de cumpărături, ai să te duci la suk să cumperi carne și legume, ai să te întorci la bucătărie, ai să te duci apoi pe la prăvălii să iei cele ce-ți mai trebuie, unt, ulei, orez și alte asemenea lucruri, ai să gătești mâncărurile după învățătura căpătată, ai să le pui frumos în farfurii, ai să amesteci în ele banjul, și ai să te duci să le dai Dalilei, fiică-sii, celor patruzeci de arapi și celor patruzeci de câini, pe care în felul acesta ai să-i adormi. Atunci, ai să-i despoi pe toți de haine și de tot ce au pe ei, și ai să aduci totul la mine. Ci dacă, ya Ali, râvnești să ajungi a o dobândi pe Zeinab de soție, mai trebuie, pe deasupra, să pui mâna și pe cei patruzeci de porumbei călători ai califului, să-i închizi într-o colivie și să-i aduci la mine.

În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și, sfioasă, tăcu.

Dar când fu cea de a patru sute cincizeci și șasea noapte spuse:

Să pui mâna și pe cei patruzeci de porumbei călători ai califului, să-i închizi într-o colivie și să-i aduci la mine.

Auzind acestea, Ali Argint-Viu, drept orice alt răspuns, își duse mâna la frunte și, fără a rosti o vorbă, plecă să-l caute pe bucătarul cel negru. Dete de el în suk și, după salamalecurile de bun-întâlniș, îl pofti să bea buza. Bucătarul însă îi răspunse că nu are vreme și îl pofti pe Ali să-l însoțească la foișor. Acolo, Argint-Viu făcu întocmai precum îl învățase Hassan-cel-Pehlivan și, de îndată ce își îmbătă gazda, îl iscodi despre mâncărurile zilnice. Bucătarul răspunse:

— O, frate arape, în fiecare zi, ca masă de prânz, trebuie să gătesc pentru Sett Dalila și Sett Zeinab cinci feluri osebite și de culori osebite; și tot atâtea feluri ca masă de seară. Ci astăzi mi-au poruncit să mai gătesc două tăvi pe deasupra. Încât uite colea felurile pe care trebuie să le gătesc de prânz: linte, mazăre, o tocană de berbec cu sos și niște sorbet de trandafir; iar tăvile cele două cerute pe deasupra, acelea-s una cu niște orez cu miere și cu safran, iar alta cu boabe de granată cu migdale descojite, cu zahăr și cu frișcă și mirodenii!

Ali îl întrebă:

— Și cum le așterni de obicei masa stăpânelor tale? El răspunse:

— Le aștern masa osebit fiecăreia. El întrebă:

— Da celor patruzeci de negri? El răspunse:

— Le dau bob fiert și legume fierte cu unt și cu ceapă, și, ca băutură, o cană cu buză! E de-ajuns pentru ei!

El întrebă:

— Da câinilor? El răspunse:

— Câinilor le dau trei uncii de carne fiecăruia și oasele care rămân de la masa stăpânelor mele!

După ce află toate astea, Argint-Viu amestecă repede niște banj în băutura bucătarului care, cum o sorbi, cum se și prăbuși pe jos ca un bivol negru.

Atunci Argint-Viu înșfăcă cheile care erau agățate într-un cui, și cunoscu cheia de la bucătărie după foițele de ceapă și după fulgii lipiți pe ea, iar cheia de la cămară o cunoscu după uleiul și după untul cu care era unsă. Și plecă să ia ori să cumpere toate câte îi erau de trebuință ca să gătească și, călăuzit de pisica bucătarului, care până și ea fu amăgită de asemănarea lui Ali cu stăpânul ei, se vântură prin toată casa, de parcă acolo ar fi locuit de când era copil, găti bucatele, așternu mesele și le dete să mănânce Dalilei, fiică-sii Zeinab, arapilor și câinilor, după ce le puse în mâncare banjul, fără ca să fi băgat de seamă careva schimbarea bucătarului ori a bucatelor. Și-așa!

Când Argint-Viu văzu că toată lumea din foișor adormise, ca urmare a înghițirii banjului, o dezbrăcă mai întâi pe bătrână și o găsi peste măsură de urâtă și în totului-tot îngrețoșătoare. Îi luă, așadar, hainele de fală și coiful, și trecu în odaia frumoasei Zeinab, pe care o îndrăgise și pentru care săvârșea acel furtișag. O lăsă goală-goluță și o găsi minunată, și vrednică de râvnit, și îngrijită, și curată, și dulce mirositoare; ci, fiind el băiat foarte la locul lui, nu vroi să se bucure de ea fără buna ei voie, și se mulțumi numai să-i cerceteze pielea, ca să-i poată cântări mai bine prețul viitor, și ca tărie, și ca dulceață, și ca fierbințeală, și ca simțire; și anume spre a cerceta mai bine această însușire din urmă, o gâdili la tălpi și văzu, după năprasnica zvâcnitură de picior cu care fata îl plesni, că era peste măsură de simțitoare. Atunci, încredințat în felul acesta despre firea ei, îi luă hainele și se duse să-i despoaie și pe arapi; pe urmă, se sui pe terasă, intră în porumbar și înhăță toți porumbeii pe care îi puse într-o colivie și, liniștit, fără a mai închide ușile, se întoarse acasă la Ahmad-cel-Hoțoman, unde îl aștepta Hassan-cel-Pehlivan, căruia îi duse toată prada, precum și porumbeii. Iar Hassan-cel-Pehlivan, minunat de iscusința lui, îl firitisi și îi făgădui sprijin ca s-o dobândească pe Zeinab de soție.

Estimp, Dalila-cea-Vicleană se trezi cea dintâi din somnul în care o cufundase banjul. Îi trebui o bună bucată de vreme până ce să-și vină de-a binelea în simțiri; ci, când pricepu că fusese adormită, sări în picioare, se îmbrăcă cu hainele-i obișnuite de femeie bătrână și dete fuga întâi și-ntâi la porumbărie, pe care o găsi goală-goluță de toți porumbeii. Coborî atunci în curtea hanului și își văzu câinii cum mai dormeau încă, întinși ca morți în cuștile lor. Îi căută apoi pe negri, și-i găsi cufundați în somn, și tot așa și pe bucătar. Atunci alergă, mânioasă cum nu se mai poate, în odaia fiică-sii Zeinab, și o găsi și pe fată adormită, goală toată, cu o bucată de hârtie agățată la gât cu un firicel. Despături hârtia și citi slovele acestea: „Eu, Ali Argint-Viu din Cairo, și nimeni altul decât eu, sunt îndrăznețul, neînfricatul, iscusitul și dibaciul făptaș al acestei isprăvi!” Văzând cele scrise, Dalila gândi: „Cine știe dacă afurisitul ăsta nu i-o fi spart lăcățelul!” Și se aplecă degrabă asupra fiică-sii, o cercetă și văzu că lăcățelul era neatins. Faptul o mai alină oleacă și o hotărî s-o trezească pe Zeinab, dându-i să răsufle un leac împotriva banjului. Pe urmă îi povesti fetei tot ce se petrecuse și adăugă:

— O, fata mea, se cade totuși să-i fii recunoscătoare acestui Argint-Viu că nu ți-a spart lăcățelul, când i-ar fi fost atâta de lesne! În loc să-ți crunteze porumbița, s-a mulțumit să ia porumbeii califului. Ce să ne facem acuma?

Ci pe dată și găsi un mijloc de a căpăta îndărăt porumbeii, și-i spuse fiică-sii:

— Așteaptă-mă aici! N-am să lipsesc mult.

Și ieși din foișor, și se îndreptă către casa lui Ahmad-cel-Hoțoman, și bătu la poartă.

Numaidecât Hassan-cel-Pehlivan, care era acolo, strigă:

— Asta-i Dalila-cea-Vicleană! O cunosc după cum bate. Dă fuga de-i deschide, ya Ali!

Și Ali, însoțit de Spinare-de-Cămilă, se duse să-i deschidă Dalilei, care intră, cu chipul zâmbitor, și se temeni dinaintea tuturor celor de față.

Or, Hassan-cel-Pehlivan, Ahmad-cel-Hoțoman și toți ceilalți tocmai în clipa aceea se aflau tolăniți pe jos în jurul mesei și prânzeau, mâncând porumbei fripți, cu castraveți și ridichi de lună. Încât, atunci când Dalila intră, Pehlivanul și Hoțomanul se ridicară în cinstea ei și îi spuseră:

— O, mătușă plină de har, maică a noastră, ia șezi de mănâncă dimpreună cu noi din porumbeii aceștia! Ți-am păstrat neatinsă partea ta de ospăț!

La vorbele acestea, Dalila simți lumea că se înnegurează dinaintea ochilor ei și strigă:

— Au vouă nu vi-i pic de rușine să furați și să frigeți porumbeii pe care califul îi prețuiește mai mult chiar decât pe copiii lui?

Ei răspunseră:

— Păi cine-a furat porumbeii califului, o, maică a noastră?

Ea spuse:

— Egipteanul ăsta, Ali Argint-Viu! Ali răspunse:

— O, mamă a frumoasei Zeinab, atunci când am fript porumbeii aceștia, habar n-am avut că sunt hulubi călători. Oricum ar fi, iacătă-l pe cel ce ți se cuvine!

Și îi întinse unul dintre porumbeii fripți. Atunci Dalila luă o bucățică din aripa porumbelului, o duse la gură, gustă oleacă și strigă:

— Pe Allah, porumbeii mei încă-s vii! Căci nu-i asta carnea lor! I-am hrănit cu boabe amestecate cu mosc și i-aș cunoaște numai după mireasma și gustul cărnii lor!

La vorbele acestea ale Dalilei, toți cei de față începură să râdă, iar Hassan-cel-Pehlivan îi zise:

— O, maică a noastră, porumbeii tăi se află în bună pază la mine! Și mă învoiesc să ți-i dau îndărăt, dar numai cu o înțelegere!

Ea zise:

— Vorbește, ya Hassan! Primesc de mai înainte orice vei cere; și iacătă-mi capul dat în mâinile tale!

În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și, sfioasă, tăcu.

Dar când fu cea de a patru sute cincizeci și șaptea noapte spuse:

— Vorbește, ya Hassan! Primesc de mai înainte orice vei cere; și iacătă-mi capul dat în mâinile tale!

— Ei bine, dacă vrei să capeți îndărăt porumbeii, nu ai decât să împlinești dorința lui Ali Argint-Viu din Cairo, fruntea flăcăilor noștri!

Ea întrebă:

— Și care-i este dorința? El zise:

— Dorința lui este de a se însura cu fiică-ta Zeinab! Ea răspunse:

— Asta-i o cinste și pentru mine și pentru ea! Pe capul și pe ochii mei! Ci nu o pot sili pe fiică-mea să se mărite fără de voia ei. Dă-mi, așadar, mai întâi porumbeii îndărăt! Căci nu cu furtișaguri se cuvine a o dobândi pe fata mea, ci cu drăgălășeniile cele desfătătoare!

Atunci Hassan îi spuse lui Ali:

— Dă-i îndărăt porumbeii!

Argint-Viu îi dete Dalilei colivia. Dalila îi spuse:

— Acum, copile dragă, dacă dorești cu adevărat să te unești în bună datină cu fata mea, nu cu mine trebuie să vorbești ci cu moșu-său, fratele meu Zoraik, neguțătorul de pește prăjit. Întrucât el este ocrotitorul legiuit al fetei mele; și nici eu, nici ea, nu putem nimic fără îngăduiala lui! Da îți făgăduiesc că am să-i vorbesc despre tine fetei mele și că am să stăruiesc pentru tine pe lângă Zoraik, fratele meu!

Și plecă râzând, să-i povestească fiică-sii Zeinab cele ce se petrecuseră, și cam cum o cerea Ali Argint-Viu de soție. Și Zeinab răspunse:

— O, maică a mea, din parte-mi n-am nimic împotriva acestei căsătorii; Ali este frumos și drăguț și, pe deasupra, s-a purtat tare cuviincios față de mine, nesfărâmând ceea ce putea să sfarme pe când dormeam!

Dalila însă răspunse:

— O, fata mea, mi se pare că până o izbuti să te dobândească de la moșu-tău Zoraik, Ali are să-și cam piardă mâinile și picioarele, de nu cumva și zilele, în amarnica încercare. Și-atâta cu ele!

Estimp, Ali Argint-Viu îl întrebă pe Hassan-cel-Pehlivan:

— Da ia spune-mi, cine-i acel Zoraik și unde se află prăvălia lui, ca să mă duc numaidecât la el s-o cer de soție pe fata soră-sii!

Pehlivanul răspunse:

— Fiule, de-acuma poți să-ți faci mărturisirea de lepădare în privința frumoasei Zeinab, dacă socoți s-o capeți de la pehlivanul acela afurisit care se cheamă Zoraik! Află, dar, ya Ali, că bătrânul Zoraik, neguțător acuma de pește prăjit, a fost odinioară căpitan de hoți, vestit în tot Irakul pentru isprăvile lui, mai de pomină decât ale mele, ale tale și ale fratelui nostru Ahmad-cel-Hoțoman! E un pungaș atâta de viclean și de dibaci, că e în stare, fără a se mișca din loc, să găurească un munte, să șparlească toate stelele de pe cer și să fure kohlul care împodobește ochiul lunii. Niciunul dintre noi nu se poate asemui cu el în viclenii, în răutăți și în tot felul de șiretlicuri. Dreptu-i că acuma s-a potolit și că, lăsându-se de meseria de hoț și de căpitan de hoți de odinioară, a deschis prăvălie și s-a făcut neguțător de pește prăjit. Da asta nu l-a silit nicidecum să nu-și mai păstreze câte ceva din istețiile-i de altădată. Încât, ya Ali, ca să pricepi câte ceva despre iscusința acestui hoțoman, n-am să-ți povestesc decât cea mai proaspătă înșelăciune pe care a ticluit-o și de care se slujește ca să aducă mușterii la prăvălia lui și să-și desfacă peștele. La mijlocul ușii de intrare de la prăvălia lui, a atârnat, de capătul unei sfori de mătase, o pungă cu o mie de dinari, averea lui toată, și a pus pristavul să dea de știre în tot sukul: „O, voi toți, lotri din Irak, hoțomani din Bagdad, tâlhari din pustie, manglitori din Egipt, ascultați și aflați! Și voi toți, ginni și efriți din văzduhuri și de sub pământuri, ascultați și aflați! Orișicine-orișicare va putea să șterpelească punga atârnată în prăvălia lui Zoraik, neguțătorul de pește prăjit, a aceluia să fie pe bun drept!” Or, lesne poți pricepe dacă după atare strigare mușteriii nu s-au grăbit să dea fuga și să încerce să ciordească punga, cumpărând pește; dar nici cel mai dibaci dintre ei n-a izbutit; căci vicleanul de Zoraik a meșteșugit o mahinărie întreagă, legată printr-o frânghie de punga acea agățată. Or, punga, oricât de ușor ai atinge-o, pune în mișcare mahina întocmită dintr-un șir vuitor de clopoței și de zurgălăi, care fac atâta zarvă, încât Zoraik, dacă se află cumva prin fundul prăvăliei ori dacă e ținut cu vorba de vreun mușteriu, aude zarva și are vreme să-și scape punga de la șterpeleală. Pentru aceasta nu are decât să se plece și să ia o bucățoaie de plumb dintr-un morman de asemenea bucățoaie, pe care și le-a grămădit la picioare, și s-o zvârle din toate puterile după hoț, sfărâmându-i fie o mână, fie un picior, ori zdrobindu-i chiar căpățâna. Încât, ya Ali, te sfătuiesc să te lași de gândul tău; altminteri, ai să fii ca acei inși care se iau după câte o înmormântare și se jelesc fără ca baremi să știe numele celui mort. Nu poți să te lupți cu un hoțoman ca ăsta. Eu, în locul tău, aș uita-o și pe Zeinab și însurătoarea cu ea; căci uitarea este începutul fericirii; și cine a uitat un lucru, de-aci înainte poate să trăiască fără el!

După ce Ali Argint-Viu ascultă vorbele acestea ale înțeleptului Hassan-cel-Pehlivan, strigă:

— Nu, pe Allah! Nu m-aș putea hotărî s-o uit vreodată pe fata aceea cu ochi întunecoși, atâta de simțitoare și de focoasă! Ar fi o ocară pentru un om ca mine! Se cuvine, dar, să mă duc să încerc a șterpeli punga și, în felul acesta, să-l silesc pe lotrul cel bătrân să îngăduie însurătoarea mea, dându-mi fata în schimbul pungii!

Și pe dată plecă să-și cumpere niște haine de fată și se îmbrăcă în ele, după ce-și alungi ochii cu kohl și își vopsi degetele cu hennea. Pe urmă își trase sfios iașmacul de mătase peste față și începu să pășească, de încercare, legănându-se ca femeile, și izbuti de minune. Dar nu se mulțumi cu atâta.

În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și, sfioasă, tăcu.

Dar când fu cea de a patru sute cincizeci și opta noapte spuse:

Dar nu se mulțumi cu atâta! Trimise să i se aducă o oaie, o înjunghie, îi strânse sângele într-un vas, îi scoase burta, i-o umplu cu sângele strâns și și-o așeză pe pântece, sub haine, așa fel încât să-l facă să semene cu o femeie însărcinată. După care, tăie gâtul la două găini, le scoase pipotele, pe care le umplu cu lapte călduț, și își puse câte una pe fiecare sân, așa fel ca să pară cât mai trupeș în părțile acelea și să se asemuie cu o femeie pe cale de a naște. Și-apoi, ca nimica să nu lase de dorit, își așternu peste poponău câteva rânduri de ștergare înmuiate în scrobeală care, odată uscate, îi făcură un dos înfricoșător și, totodată, vârtos! Preschimbat așa, Argint-Viu ieși în drum și se îndreptă încetișor către prăvălia lui Zoraik, neguțătorul de pește prăjit, în vreme ce, la vederea lui, oamenii strigau:

— Ya Allah, ce fund mare!

Pe drum, Argint-Viu, până la urmă începând să se simtă stingherit din pricina ștergarelor scrobite care îl zgâriau, strigă după un măgărar care tocmai trecea cu măgarul pe acolo și se cocoță pe măgar cu mare grijă, ca nu cumva să plesnească bășica umplută cu sânge ori pipotele cele pline cu lapte, și așa ajunse în fața prăvăliei cu pește prăjit unde chiar că văzu punga spânzurată la ușă și pe Zoraik frigându-și peștele, pe care îl privea cu un ochi, pe când cu ochiul celălalt veghea forfota de du-te-vino a mușteriilor și a trecătorilor. Atunci Argint-Viu îi spuse măgărarului:

— Ya hammar, am simțit în nas mirosul de pește prăjit și, femeie însărcinată cum sunt, râvnesc să mă înfrupt și eu cu o bucățică! Dă fuga și adu-mi una să gust numaidecât, că de nu, am să lepăd iacă aci în drum, fără de nici o îndoială!

Atunci măgărarul își opri măgarul dinaintea prăvăliei și îi zise lui Zoraik:

— Dă-mi degrabă un pește prăjit pentru femeia aceea însărcinată, căci copilul, din pricina miresmei de pește prăjit, stă să se zbată amarnic și-i în primejdie să iasă lepădat!

Lotrul cel bătrân răspunse:

— Așteaptă oleacă. Peștele încă nu-i prăjit! Și-apoi, dacă nu poți s-aștepți, poți să-mi arăți cam cât de lat ți-e fundul!

Măgărarul spuse:

— Dă-mi unul din cei de pe tejghea! El răspunse:

— Aceia nu-s de vânzare!

Pe urmă, fără a mai lua seama la măgărarul care o ajuta pe prepusa femeie însărcinată să se dea jos de pe măgar și o aducea să se rezeme, plină de griji și de spaime, de usciorul prăvăliei, Zoraik, cu zâmbetul meseriei pe buze, își învârtea mai departe peștii în tigaie, cântându-și strigătele-i de neguțător:

Bucate pentru cei cu gusturi rare, O, carne a păsărilor din mări și izvoare!

Aur și argint ce se capătă pe-un bănuț de aramă, fără camătă!

O, pești care vă zvârcoliți în uleiul în care vă prăjiți!

O, bucate pentru cei cu gusturi rare!

Or, în vreme ce Zoraik își cânta în felul acesta strigătele, femeia cea însărcinată scoase deodată un țipăt greu, pe când un val de sânge năboia de sub fustele ei și curgea în prăvălie, și gemu cu mare caznă:

— Ai! Ai! Ui! Ui! Rod al sufletului meu! Ai! Mi se rupe pântecul! Uf! Vintrele mele! Of! Copilul meu!

Văzând acestea, măgărarul urlă către Zoraik:

— Na, barbă afurisită! Ți-am spus! N-ai vrut să-i potolești jindul, și-acuma a lepădat! Ai să răspunzi dinaintea lui Allah și a soțului ei!

Atunci Zoraik, cam speriat de întâmplare și temându-se să nu se murdărească de sângele ce curgea din femeie, se trase mai către fundul prăvăliei, pierzând din vedere o clipită punga spânzurată la intrare. Atunci, Argint-Viu dete să se slujească de acel scurt prilej și să înhațe punga; ci nici nu întinse bine mâna către ea, că și răsună o zarvă cumplită de clopoței, de zurgălăi și de fierării, din toate colțurile prăvăliei, vestindu-l pe Zoraik, care sări și, zărind mâna întinsă a lui Argint-Viu, pricepu dintr-o aruncătură de ochi tertipul cu care vroia să-l înșele, apucă o bucățoaie de plumb și i-o zvârli drept în pântece, răcnindu-i:

— A, păsăruică de spânzurătoare! Na, ține de colea! Și plăcinta de plumb fu aruncată atât de năprasnic, încât Ali se duse de-a berbeleacul până în uliță, zvârcolindu-se în ștergarele lui scrobite, în sângele și în laptele din pipotele plesnite, și gata să-și dea duhul din pricina loviturii. Ci izbuti cu chiu cu vai să se scoale și să se târască până la casa lui Ahmad-cel-Hoțoman, unde își povesti încercarea cea fără de rod, în vreme ce trecătorii se strângeau în fața prăvăliei lui Zoraik și îi strigau:

— Tu ești oare negustor în suk ori mai degrabă un bătăiaș de meserie? Dacă ești negustor, vezi-ți fără gâlceavă de meseria ta, dă jos punga aceea blestemată și cruță lumea de vicleniile și de răutățile tale!

El răspunse, zborșindu-se:

— În Numele lui Allah! Bismillah! Pe capul și pe ochii mei!

Estimp, Ali Argint-Viu, ajuns acasă și venindu-și în sine după amarnica lovitură pe care o îndurase, nu vroi în ruptul capului să se lase de gândul lui. Se duse de se spălă și se curăți, se îmbrăcă în haine de rândaș, luă o farfurie goală într-o mână și cinci bani de aramă în mâna cealaltă, și plecă la prăvălia lui Zoraik să cumpere pește.

În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și, sfioasă, tăcu.

Dar când fu cea de a patru sute cincizeci și noua noapte spuse:

Și plecă la prăvălia lui Zoraik să cumpere pește. Îi întinse, așadar, lui Zoraik cei cinci bănuți de aramă și îi spuse:

— Pune-mi niște pește în farfurie! Și Zoraik răspunse:

— Pe capul meu, o, stăpâne!

Și vru să-i dea rândașului din peștele ce se afla așezat în tava de pe tejghea; rândașul însă nu vroi să ia din acela, spunând:

— Vreau să fie cald! Și Zoraik răspunse:

— Păi, să-l prăjesc! Așteaptă oleacă să ațâț focul! Și se duse în odăița din spate a prăvăliei. Numaidecât, Argint-Viu se și folosi de clipita aceea și duse mâna către pungă; ci deodată întreaga prăvălie vui de zarva asurzitoare a clopoțeilor, a tinichelelor și a lănțușurilor; și Zoraik, sărind dintr-o parte în cealaltă a prăvăliei, înșfăcă o bucățoaie de plumb și o aruncă din toate puterile lui în capul prefăcutului rândaș, strigându-i:

— A, neisprăvitule, socoteai că nu te-am mirosit dintru început, după cum țineai farfuria și banii?

Argint-Viu însă, care se învățase minte de la întâia încercare, se feri de lovitură lăsându-și capul repede în jos, și o zbughi din prăvălie, pe când bucățoaia cea grea de plumb se opri drept într-o tavă cu castroane pline de lapte covăsit, pe care o purta pe cap o roabă de-a cadiului! Și tot laptele covăsit fu împroșcat drept în ochii și în barba cadiului și îi spoi caftanul și turbanul. Iar trecătorii, strânși împrejurul prăvăliei, începură să țipe la Zoraik:

— De data asta, o, Zoraik, cadiul are să te pună să-i plătești daune din punga ta pentru toți bănișorii, o, bătăușul-bătăușilor!

Estimp, Argint-Viu, ajungând acasă la Ahmad-cel-Hoțoman povesti și această cea de a doua încercare zadarnică, dar nu-și pierdu curajul, căci dragostea pentru Zeinab îi da tărie. Se îmbrăcă în haine de vrăjitor de șerpi și de pehlivan, și se întoarse la prăvălia lui Zoraik. Se așeză jos pe pământ, scoase din sac trei șerpi cu gușile umflate și cu limbile ascuțite ca sulița, și începu să le fluiere din trișcă, oprindu-se din loc în loc, ca din întâmplare spre a săvârși fel de fel de panglicării și de scamatorii; și, dintr-odată, cu o lunecare iute, îl slobozi pe șarpele cel mai mare drept în prăvălie, peste picioarele lui Zoraik care, speriat, căci de nimica nu-i era mai tare frică decât ca de șerpi, o luă la fugă urlând către fundul prăvăliei. Și Argint-Viu sări îndată la pungă și vru s-o smulgă. Își făcuse însă socoteala fără Zoraik care, cu toată spaima lui, îl pândea cu un ochi și care izbuti mai întâi să-i alduiască șarpelui cu un dărab de plumb o lovitură atât de bine ochită, încât îi zdrobi capul, pe urmă, cu mâna cealaltă, zvârli din toate puterile altă plăcintă de plumb în capul lui Argint-Viu, care se feri, lăsându-se în jos, și o zbughi, pe când plumbul cel înfricoșător nimerea drept într-o biată babă, pe care-o făcu terci. Atunci, toată lumea îmbulzită împrejur începu să țipe la el:

— Ya Zoraik, așa ceva nu-i de îngăduit, pe Allah! Numaidecât să dezlegi de-acolo afurisita aceea de pungă, ori ți-o luăm noi cu de-a sila! Ai pricinuit destule necazuri cu blestemăția ta!

Și Zoraik răspunse:

— Pe capul meu!

Și se hotărî, măcar că fără nici o tragere de inimă, să dezlege punga de acolo și s-o ducă în casă, unde o ascunse, zicându-și: „Licheaua asta de Ali Argint-Viu, căpățânos cum e, cine știe de nu izbutește să se furișeze noaptea în prăvălie și să-mi șterpelească punga!”

Or, Zoraik era însurat cu o arăpoaică, roabă cândva a lui Giafar Al-Barmaki și, mai pe urmă, din bunătatea lui Giafar, slobozită. Și Zoraik avea și un copil cu acea arăpoaică, un băiețel care în curând urma să-și sărbătorească tăierea-împrejur. Încât, atunci când Zoraik îi înmână neveste-sii punga, aceasta îi spuse:

— Iacătă o mărinimie care nu-ți prea stă în fire, o, taică Zoraik! Care va să zică, tăierea-împrejur a lui Abdallah are să fie sărbătorită măreț!

El răspunse:

— Păi ce, tu socoți că ți-am adus punga ca s-o golești cu cheltuiala pentru tăierea-împrejur? Ba deloc, pe Allah! Dă fuga și-o ascunde jos, în vreo tainiță din bucătărie! Și întoarce-te degrabă să te culci!

Și arăpoaica dete fuga jos să sape o ascunzătoare în bucătărie, îngropă acolo punga și se întoarse să se culce la picioarele lui Zoraik. Iar pe Zoraik îl fură somnul, din pricina căldurii arăpoaicei, și visă un vis în care parcă se făcea că vedea o pasăre mare cum săpa cu ciocul o gaură în bucătărie, cum dezgropa punga, cum o lua în gheare și cum zbura cu ea în văzduh! Și sări din somn strigând:

— O, mamă a lui Abdallah, punga a fost furată! Dă fuga în bucătărie de vezi!

Și arăpoaica, ruptă din somn, coborî fuga în bucătărie cu o lumânare și văzu într-adevăr nu o pasăre, ci un om care, cu punga în mână, o tulea pe ușa deschisă și se mistuia în uliță! Era Argint-Viu, care se furișase după Zoraik, îl pândise frumos-frumușel și pe el și pe nevastă-sa și, până la urmă, pitit după ușa de la bucătărie, izbutise într-un sfârșit să șterpelească punga aceea atâta de jinduită.

Când Zoraik se încredință de pierderea pungii, strigă:

— Pe Allah! Am s-o iau îndărăt chiar în seara aceasta!

Iar nevastă-sa, arăpoaica, îi zise:

— Dacă n-ai să te întorci cu ea, n-am să-ți mai deschid ușa casei noastre și-am să te las să dormi în drum!

Atunci Zoraik.

În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și, sfioasă, tăcu.

Dar când fu cea de a patru sute șaizecea noapte spuse:

Atunci Zoraik ieși în fuga mare din casă și, apucând-o pe niște scurtături, ajunse înaintea lui Ali Argint-Viu la casa lui Ahmad-cel-Hoțoman, unde știa că e tras Ali, descuie zăvorul porții cu niște cârlige de tot soiul, din care avea la el un tacâm întreg, închise poarta la loc în urma lui și îl așteptă liniștit pe Ali Argint-Viu, care nu zăbovi să sosească și el și să bată, cum avea de obicei. Atunci Zoraik, prefăcându-și glasul ca al lui Hassan-cel-Pehlivan, întrebă:

— Cine-i acolo? El răspunse:

— Ali egipteanul! El îl întrebă:

— Și-ai adus și punga tâlharului ăla de Zoraik? El răspunse:

— E la mine! El spuse:

— Până să-ți deschid, dă-mi-o iute prin crăpătura asta, căci am făcut cu Hoțomanu un rămășag de care am să-ți spun numaidecât!

Și Argint-Viu strecură prin crăpătura porții punga, iar Zoraik se și cățără cu ea pe terasă și de-acolo trecu pe terasa unei case de-alături, de-acolo coborî pe scară și, descuind poarta, se furișă în uliță și porni iavaș-iavaș către casa lui.

Iar Ali Argint-Viu așteptă o bună bucată de vreme în uliță; și când văzu că nimeni nu se hotăra să-i deschidă, bătu o dată în poartă năprasnic, de deșteptă toată casa, și Hassan-cel-Pehlivan strigă:

— Ali-i la poartă! Fugi degrabă și-i deschide, o, Spinare-de-Cămilă!

Pe urmă, când Argint-Viu intră în casă, îl întrebă mucalit:

— Da punga tâlharului? Argint-Viu strigă:

— Nu mai șugui, o, taică al meu! Știi bine că ți-am strecurat-o pe lângă poartă!

La vorbele acestea, Hassan-cel-Pehlivan se prăbuși pe spate de tăria cu care îl potopi râsul, și strigă:

— Trebuie să iei totul iarăși de la cap, ya Ali! Ăla a fost Zoraik, care și-a luat îndărăt bunul!

Atunci Argint-Viu cugetă o clipă și strigă:

— Pe Allah, o, taică al meu! Dacă de data aceasta n-am să-ți aduc punga, n-am să mă mai socotesc vrednic de numele meu!

Și, fără a mai zăbovi, o luă la fugă pe niște drumuri scurte de tot către casa lui Zoraik, unde ajunse înaintea acestuia, se strecură înlăuntru folosindu-se de terasa unei case de-alături și intră mai întâi în odaia în care dormea arăpoaica și copilul ei, băiețașul ce urma să fie tăiat împrejur a doua zi dimineața. Se repezi numaidecât pe arăpoaică, o legă belci de mâini și de picioare pe saltea și îi astupă gura cu un căluș; pe urmă, luă copilul, îi astupă și lui gura cu un căluș, îl puse într-un coș plin cu plăcinte calde încă și care urmau să fie date oaspeților la sărbătoarea de a doua zi, și se așeză la fereastră, sprijinit în coate și așteptând venirea lui Zoraik, care nu zăbovi mult până să bată la poartă.

Atunci Argint-Viu, prefăcându-și glasul și vorba ca arăpoaica, întrebă:

— Tu ești, ya sidi? El răspunse:

— Da, eu sunt! El spuse:

— Ai adus îndărăt punga? El spuse:

— Iacăt-o! El spuse:

— Nu o văd în beznă! Și nu-ți deschid până ce nu număr banii! Am să las jos pe fereastră un coș și tu să-mi pui punga în el! Și pe urmă am să-ți deschid poarta!

Și Argint-Viu lăsă jos pe fereastră un coș în care Zoraik puse punga; și Ali ridică fără de zăbavă coșul. Luă punga, copilul și coșul cu plăcinte, și fugi pe calea pe care venise, ca să ajungă acasă la Ahmad-cel-Hoțoman și să-i dea într-un sfârșit în mână lui Hassan-cel-Pehlivan falnica-i pradă întreită. Atunci Hassan-cel-Pehlivan îl firitisi din toată inima și fu mândru de el până peste poate; și toți pe urmă începură să mănânce plăcintele gătite pentru ospăț, făcând mare haz pe seama lui Zoraik.

Estimp, Zoraik așteptă în uliță o bună bucată de vreme să-i deschidă nevastă-sa, arăpoaica; arăpoaica însă nu se arăta neam, și, până la urmă, pierzându-și răbdarea, începu să bată în poartă tot mai îndârjit, trezind vecinii și stârnind toți câinii din mahala. Și nimenea nu-i deschidea. Atunci sparse poarta și, mânios, urcă sus la nevastă-sa, și văzu ce văzu.

Când auzi de la nevastă-sa, după ce o dezlegă, tot ce se petrecuse, începu să se izbească amarnic peste față. Își smulse barba și alergă, în starea aceasta, să bată la ușa lui Ahmad-cel-Hoțoman. Se lumina de ziuă și toată lumea era în picioare. Încât Spinare-de-Cămilă se duse să deschidă și îl lăsă pe Zoraik să intre, spășit, în sala de primire, unde fu întâmpinat cu un hohot de râs. Atunci Zoraik se întoarse către Argint-Viu și îi spuse:

— Pe Allah, ya Ali! În ce privește punga, ai dobândit-o! Da dă-mi îndărăt copilul!

Și Hassan-cel-Pehlivan răspunse:

— Află, o, Zoraik, că fiul meu Ali Argint-Viu este gata să-ți dea îndărăt copilul, ba chiar și punga, dacă vrei să încuviințezi a-i da de soție pe fata surorii tale Dalila, pe frumoasa Zeinab, care îi este dragă!

El răspunse:

— Da de când i se pune sulă-n coaste unui părinte ca să i se ceară fata de soție? Să-mi dea mai întâi îndărăt copilul și punga, și pe urmă om sta de vorbă!

Atunci Hassan îi făcu semn lui Ali, care numaidecât îi aduse lui Zoraik copilul și punga, și îi spuse:

— Pe când nunta?

Iar Zoraik zâmbi a râde și răspunse:

— Ușurel, ușurel! Au tu crezi, ya Ali, că pot hotărî de Zeinab ca de-o oaie ori de-un pește prăjit? Nu pot să ți-o dau, decât dacă îi aduci zestrea pe care o cere!

Argint-Viu răspunse:

— Sunt gata să-i aduc zestrea pe care o cere! Care-i aceea?

Zoraik spuse:

— Află că Zeinab s-a juruit că n-are să se lase vreodată cuiva, până ce acela n-are să-i aducă în dar de nuntă rochia din zarafir a tinerei Kamaria, fata ovreiului Azaria, precum și cununa ei de aur, brâul ei de aur și papucii ei de aur.

În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și, sfioasă, tăcu.

Dar când fu cea de a patru sute șaizeci și una noapte urmă:

— Află că Zeinab s-a juruit că n-are să se lase vreodată cuiva, până ce acela n-are să-i aducă în dar de nuntă rochia din zarafir a tinerei Kamaria, fata ovreiului Azaria, precum și cununa ei de aur, brâul ei de aur și papucii ei de aur.

Și Argint-Viu strigă:

— De-i numai atâta, atunci, dacă n-am să aduc chiar în seara aceasta darurile cerute, n-am să mai am nici un nas să mă însor cu Zeinab!

La aceste cuvinte, Hassan-cel-Pehlivan îi spuse:

— Vai de păcatele tale, ya Ali! Amarnic legământ ai făcut! Ești un om mort! Au tu nu știi că ovreiul Azaria este un vrăjitor șiret, viclean și plin de răutate? Are sub poruncile lui pe toți ginnii și pe toți efriții! Locuiește afară din cetate, într-un palat cu pereții făcuți din cărămizi de aur și de argint rânduite frumos, o cărămidă de aur, o cărămidă de argint! Ci palatul acela, care nu se vede decât atunci când vrăjitorul se află în el, piere la vremea zilei, când stăpânul lui vine în cetate la treburile sale de cămătărie. Și în fiecare seară, când se întoarce acasă, ovreiul se așază la fereastră și arată pe o tipsie de aur rochia fiică-sii, strigând: „Hei, voi toți, hoți de meserie și pungași din Irak, din Persia și din Arabia, veniți, dacă puteți, și furați rochia fiicei mele Kamaria. Și o dau pe Kamaria de soție aceluia care are să poată să-i fure rochia!” Or, ya Ali, nici cei mai dibaci hoți, nici cei mai vicleni pungași dintre noi n-au izbutit până acuma să încerce isprava, decât spre paguba lor; întrucât afurisitul de vrăjitor i-a prefăcut pe cei ce au cutezat să săvârșească hoția fie în catâri, fie în urși, fie în măgari, fie în maimuțe. Te sfătuiesc, dar, să te lepezi de o treabă ca aceasta și să rămâi aci cu noi!

Ci Ali strigă:

— Ce ocară m-ar paște dacă m-aș înfricoșa, din pricina greutăților, și m-aș lepăda de dragostea mea față de pojarnica Zeinab! Pe Allah! Am să aduc rochia de zarafir și am s-o îmbrac cu ea pe Zeinab în noaptea nunții, și am să-i pun cununa de aur pe cap, brâul de aur împrejurul mijlocului ei gingaș, și papucii de aur în picioare!

Și plecă pe dată în căutarea prăvăliei ovreiului Azaria, vrăjitorul și cămătarul.

Când ajunse în sukul zarafilor, Ali întrebă unde se află prăvălia și i se arătă ovreiul care tocmai cântărea niște aur în cântarele lui, aur pe care îl vărsă pe urmă în niște saci și încărcă sacii pe spinarea unui catâr legat la ușă. Era amarnic de urât și amarnic de grețos! Și Ali se simți oarecum tulburat de înfățișarea lui. Ci tot așteptă până ce ovreiul isprăvi de rânduit sacii, de închis prăvălia și de încălecat pe catâr, și se luă după el fără a fi băgat de seamă. Ajunse, mergând în felul acesta pe urmele lui, afară din cetate.

Ali tocmai începea să se întrebe până unde are să meargă așa, când îl văzu deodată pe ovrei cum scoate din buzunarul caftanului un sac, cum bagă mâna în el, cum ia de acolo un pumn de nisip și cum aruncă nisipul în văzduh, după ce suflase peste el. Și pe loc văzu cum se ridică dinainte-i un palat împopistrat din cărămizi de aur și de argint, cu o poartă uriașă de alabastru și cu trepte de marmură, pe care ovreiul sui cu catârul lui, ca să se afunde înlăuntru. Ci nu peste mult se ivi la fereastră cu o tipsie de aur pe care se aflau o rochie minunată de zarafir, o cunună, un brâu și papucii de aur; și strigă:

— Hei, voi toți, hoți de meserie și pungași din Irak, din Persia și din Arabia, veniți, de puteți, să furați toate acestea, iar fiica mea Kamaria a voastră să fie!

Dacă văzu și auzi toate acestea, Argint-Viu, care era dăruit cu multă judecată, își zise: „Cel mai înțelept lucru este tot acela de a mă duce la acest blestemat de ovrei și să-i cer rochia cu vorbă bună, spunându-i lămurit care-i treaba mea cu Zoraik!” Și ridică un deget în sus și-i strigă vrăjitorului:

— Eu, Ali Argint-Viu, cel dintâi între flăcăii lui Ahmad, mokaddemul califului, vreau să stau de vorbă cu tine!

Și ovreiul îi spuse:

— Poți să urci!

Și când Ali ajunse dinaintea lui, îl întrebă:

— Ce vrei?

Și Ali îi povesti povestea lui și-i spuse:

— Or, acuma îmi trebuie această rochie de aur și celelalte lucruri, ca să le îmbrace Zeinab, fata Dalilei!

La cuvintele acestea, ovreiul începu să râdă arătându-și dinții cei înfricoșători, luă o tipsie cu nisip de ghicit și, după ce făcu horoscopul lui Ali, spuse:

— Ascultă! Dacă ți-e dragă viața și dacă nu ții să te prăpădești fără de nici o scăpare, urmează-mi sfatul! Lasă-te de gândul acesta! Căci cei care te-au împins la o treabă ca asta n-au făcut-o decât ca să te piardă, cum s-au pierdut toți cei care au încercat până acum același lucru! De altminteri, de nu ți-aș fi făcut horoscopul și n-aș fi văzut în nisip că norocul tău e mai presus decât norocul meu, de bună seamă că n-aș fi pregetat să-ți zbor capul!

Ci Ali, pe care vorbele acestea de la urmă îl înflăcărară și îl ațâțară dintr-odată, își trase iute iataganul și, punându-l în pieptul ovreiului vrăjitor, strigă:

— Dacă nu vrei să-mi dai numaidecât acele lucruri și, pe deasupra, să te lepezi de ereticiile tale și să te faci musulman, rostind mărturisirea de credință, sufletul tău are să ți se ducă din trup!

Atunci ovreiul întinse mâna ca spre a rosti mărturisirea de credință și spuse:

— Să ți se usuce mâna dreaptă!

Și pe loc mâna dreaptă a lui Ali, cea în care ținea iataganul, se uscă, așa cum era întinsă, și iataganul căzu jos. Ci Ali îl înșfăcă în mâna stângă și îl împunse către pieptul vrăjitorului; ci acesta rosti:

— O, mână stângă, usucă-te!

Și mâna stângă a lui Ali se uscă și iataganul căzu jos. Atunci Ali, mânios cum nu se mai poate, ridică piciorul stâng și dete să-l repeadă în pântecele ovreiului; ci acesta, întinzând mâna, grăi:

— O, picior drept, usucă-te!

Și piciorul ridicat în sus al lui Ali se uscă așa cum era întins, și Ali nu mai rămase decât într-un picior, cel stâng.

În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și, sfioasă, tăcu.

Dar când fu cea de a patru sute șaizeci și doua noapte spuse:

Ali nu mai rămase decât într-un picior, cel stâng! Și degeaba mai vru el să se slujească de trupul lui, că nu izbuti decât să-și piardă cumpănul și ba să se prăbușească, ba să se mai ridice oleacă, până ce se vlăgui de tot, și vrăjitorul îi spuse:

— Te lași de gândul tău? Ci Ali răspunse:

— Îmi trebuie neapărat lucrurile fiică-sii! Atunci ovreiul îi zise:

— A, vrei lucrurile fetei? Bine! Am să ți le dau să le duci!

Și luă o ulcea plină cu apă, îl stropi pe Ali și strigă:

— Fă-te măgar!

Și pe dată Ali Argint-Viu se preschimbă în măgar, cu cap de măgar, cu copitele proaspăt potcovite și cu niște urechi cât toate zilele. Și începu să ragă fără contenire, ca un măgar, ridicând nările în sus, și coada, și sforăind de zor. Și ovreiul rosti asupra lui descântecele de stăpânire, ca să-l domolească de-a binelea, și îl sili să coboare treptele pe picioarele de dindărăt; și, odată ajunși în curtea palatului, trase împrejurul lui un cerc de vrajă pe nisip; și numaidecât se ridică un perete întocmind o îngrăditură tare strâmtă, din care Ali nu mai avea cum să scape.

Dimineața, ovreiul veni la el, îl înșeuă, puse frâul, încălecă pe el și-i zise la ureche:

— O să ții locul catârului meu!

Și îl mână afară din palatul fermecat, care se mistui numaidecât, și îl cârmi pe drumul către prăvălie, unde nu peste mult ajunseră. Deschise prăvălia, îl legă pe măgarul Ali acolo unde cu o zi mai înainte fusese legat catârul, și își văzu de tereziile, de talgerele, de aurul și de argintul lui. Și măgarul Ali, care își păstrase în pielea lui toate însușirile de om, atât ca minte cât și ca simțire, afară de darul vorbirii, fu silit, ca să nu moară de foame, să ronțăie în dinți boabele uscate ale porției lui de nutreț; ci, ca să se aline, își slobozea amarul în câte-un șir de vântuituri zgomotoase, în nasul mușteriilor.

Estimp, un tânăr neguțător, sărăcit de răsturnarea vremurilor, veni la ovreiul cămătar Azaria și-i spuse:

— Sunt mofluzit și trebuie să-mi țin măcar zilele și să scot hrana pentru soția mea. Iacătă, îți aduc brățările de aur ale soției mele, tot ce ne-a mai rămas la urmă din avutul nostru, ca să-mi dai în loc prețul lor în bani, să-mi pot cumpăra vreun catâr ori vreun măgar și să mă apuc să vând apă cu sacaua! Ovreiul răspunse:

— Și de bună seamă că ai să-l cam asuprești pe măgarul pe care ai să-l cumperi, și ai să-i faci viața cât mai amară, dacă n-o vrea să tragă ori n-o vrea să poarte poverile cele mari de apă?

Viitorul măgărar răspunse:

— Pe Allah! De n-o vrea să tragă ori să muncească, o să-i vâr ciomagul unde-l doare și o să-l silesc să-și facă meseria!

Iacă-așa!

Și măgarul Ali auzi aceste vorbe și, în chip de supărare, slobozi o bubuitură de spaimă.

Iar ovreiul Azaria îi răspunse mușteriului său:

— Dacă-i așa, îți dau pe brățări chiar măgarul meu, acela legat colea la ușă! Nu-l cruța deloc, de nu vrei să capete năravul leneviei; eu îl împovărez cât mai vârtos, că-i puternic și tânăr.

Pe urmă, după ce târgul fu încheiat, vânzătorul de apă îl luă pe măgarul Ali și plecă, în vreme ce acesta gândea în sineși: „Ya Ali, stăpânul tău e în stare să-ți împodobească spinarea cu un samar de lemn și cu niște burdufoaie grele; și are să te pună să bați zece drumuri, ori și mai multe, pe zi! Hotărât, te-ai nenorocit fără putință de scăpare!”

După ce vânzătorul de apă duse măgarul la el acasă, îi spuse nevesti-sii să coboare la grajd și să-i dea porția de nutreț. Și soția, care era tinerică și tare dulce de privit, luă tainul de boabe și coborî la măgarul Ali, ca să i-l atârne la gât în straița de grăunțe. Ci măgarul Ali începu să se uite la ea cu coada ochiului, și deodată porni să forăie năprasnic și o izbi o dată cu capul de-o răsturnă în iesle, cu fustele zuvelcate, zmângălindu-i obrajii cu buzele-i tremurânde cu care da s-o alinte, și scoțându-și în vileag năsărâmba cea avană, lăsată lui moștenire de la strămoșii-i măgari.

Dacă văzu așa, soția neguțătorului de apă începu să țipe atâta de ascuțit, încât toți vecinii dădură fuga speriați la grajd și, văzând priveliștea, se repeziră să-l tragă pe măgarul Ali de deasupra celei răsturnate. Și iacătă că veni și soțul la rându-i, și o întrebă pe răsturnată:

— Ce-ai pățit?

Ea îl scuipă în ochi și-i zise:

— A, fecior din buruieni, n-ai putut găsi să cumperi în tot Bagdadul decât măgarul ăsta lacom la muieri? Pe Allah! Ori te desparți de mine, ori dai îndărăt măgarul!

El întrebă:

— Păi ce-a făcut măgarul? Ea spuse:

— M-a dat peste cap și s-a repezit pe mine! Și, de n-ar fi fost vecinii, m-ar fi prăpădit!

Atunci vânzătorul de apă cășună pe măgar cu toroipanul și, până la urmă, îl duse îndărăt ovreiului, căruia îi povesti isprăvile cele nesocotite pe care le săvârșise, și îl sili să și-l ia și să-i dea îndărăt brățările.

După ce vânzătorul de apă plecă, vrăjitorul Azaria se întoarse către măgarul Ali și-i zise:

— Iacătă că te-ai apucat și de ticăloșii cu muierile, o, dezmățatule! Așteaptă numai! De vreme ce ești așa de mulțumit cu viața de măgar și nu vrei nicidecum să-ți stăpânești pornirile cele sfruntate, am să te dichisesc altfel! Și-ai să fii de batjocura tuturora, și-a celor mici, și-a celor mari!

Și își încuie prăvălia, încălecă pe măgar și ieși afară din cetate.

Ca și în ajun, scoase din pământ și din vânătările văzduhului palatul cel fermecat.

În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și, sfioasă, tăcu.

Dar când fu cea de a patru sute șaizeci și treia noapte spuse:

Ca și în ajun, scoase din pământ și din vânătările văzduhului palatul cel fermecat, și băgă măgarul în îngrăditura din fundul curții. Începu dintâi să bolmojească asupra măgarului Ali vorbele de descântec și îl stropi cu câteva picături de apă care îl aduseră iarăși la chipul de om de la început; pe urmă, ținându-l la oarecare depărtare, îi spuse:

— Nici acuma nu vrei, ya Ali, să-mi urmezi sfaturile și, mai-nainte de-a te preschimba într-un alt chip, mai rău decât cel dintâi, să te lepezi de gândul tău cel nesăbuit și să te duci în calea ta?

El răspunse:

— Nu, pe Allah! De vreme ce este scris că norocul meu este mai mare decât al tău, trebuie ori să te ucid, ori să dobândesc rochia fiicei tale Kamaria și să te trec la credința Islamului!

Și vru să se năpustească la vrăjitorul Azaria care, dacă văzu așa, întinse mâna și îi aruncă în obraz câțiva stropi de apă din tasul cel încrustat cu vrăji talismanice, strigându-i:

— Fă-te urs!

Și pe dată Ali Argint-Viu se schimbă în urs, cu un lănțoi legat de o verigă de fier ce-i trecea prin nas, și cu botniță în bot, și gata deprins să joace. Pe urmă, Azaria se aplecă la urechea lui și-i zise:

— A, smintitule! Ești întocmai ca nucile care nu se pot folosi până ce nu le spargi coaja și nu le cureți de ea!

Și îl priponi de un țăruș înfipt în zidul împrejmuirii și nu mai veni să-l ia decât a doua zi. Încălecă atunci pe catârca-i din zilele de mai înainte și îl târî în urma lui pe ursul Ali până la prăvălie, după ce făcu să piară palatul cel fermecat, și îl legă alături de catârcă, văzându-și apoi de aurul și de mușterii lui. Iar ursul Ali auzea și înțelegea tot, dar nu putea să vorbească!

Și tocmai atunci iacătă că trece un om prin fața prăvăliei, vede ursul din lanț și intră degrabă să-l întrebe pe ovrei:

— O, jupâne Azaria, nu vrei să-mi vinzi mie ursul? Soția mea-i bolnavă și i s-a spus să mănânce carne de urs și să se ungă cu untură de urs; dar n-am găsit nicăierea!

Vrăjitorul răspunse:

— Vrei să-l spinteci numaidecât, ori vrei mai întâi să-l îngrași, ca să aibă mai multă untură?

El răspunse:

— E destul de gras și așa cum e, pentru soția mea. Și l-aș măcelări chiar azi!

Vrăjitorul, peste poate de bucuros, răspunse:

— De vreme ce-l iei spre tămăduirea soției tale, îți dau ursul pe degeaba!

Atunci omul luă ursul, îl duse acasă și chemă un zalhanagiu ce veni cu două cuțitoaie pe care începu să le ascută unul de altul, după ce își suflecă mânecile. Dacă văzu așa, nesațul de viață spori puterile ursului Ali care, în clipa când cei doi îl răsturnau să-l înjunghie, se smuci deodată din mâinile lor și mai mult zbură decât alergă până la palatul vrăjitorului.

Când îl văzu pe ursul Ali că se întoarce, Azaria își zise: „Să mai fac o încercare cu el!” Îl stropi, ca de obicei, și îl aduse iarăși la înfățișare omenească, după ce, de data aceasta, o chemase și pe fiică-sa Kamaria să fie de față la schimbare. Și tinerica îl văzu pe Ali în înfățișarea lui omenească și i se păru atâta de frumos, încât în inima ei se simți cuprinsă de o dragoste năprasnică după el. Așa că, întorcându-se către Ali, îl întrebă:

— Este adevărat, o, mult preafrumosule flăcău, că nu pe mine mă dorești, ci numai rochia și lucrurile mele?

El răspunse:

— Este adevărat! Căci le-am făgăduit prea-gingașei Zeinab, fata șiretei Dalila!

Vorbele acestea o cufundară pe tânăra fată într-o adâncă durere și o înnegurară, încât pe dată tatăl ei strigă:

— Îl auzi și tu pe smintit! Nu vrea să se căiască!

Și îl stropi numaidecât pe Ali cu apă din tasul talismanic, strigându-i:

— Fă-te câine!

Și Ali se văzu pe dată preschimbat în câine, cumu-s javrele acelea care bat ulițele; și vrăjitorul îl scuipă în ochi și îl lovi cu piciorul, izgonindu-l din palat.

Câinele Ali porni să rătăcească în afara cetății; ci, întrucât nu găsea nimic de mâncare, se hotărî să intre în Bagdad. Aci însă fu numaidecât întâmpinat de zarva amarnică a tuturor câinilor de prin mahalalele prin care trecea; și toate potăile, la vederea acelui străin pe care nu-l cunoșteau și care le încălca așa meleagurile peste care străjuiau, începură să-l fugărească mursecându-l, până la hotarele stăpâniei fiecăruia. Și veneticul cădea în felul acesta dintr-o stăpânire în altă stăpânire, fugărit de peste tot și mușcat amarnic; ci izbuti într-un sfârșit să se adăpostească într-o prăvălie deschisă, care se nimerise să se afle pe un pământ slobod. De altminteri, stăpânul prăvăliei, un mămular de chilipiruri, văzând acel câine pricăjit, cu coada între picioare, fugărit vajnic de oastea celorlalți câini, își luă ciomagul și îl apără de zavragiii care până la urmă se risipiră lătrând în depărtări. Atunci câinele Ali, ca să-și arate îndatorința față de chilipirgiu, se culcă la picioarele lui, cu ochii în lacrimi, și începu să-l lingă și să bâțâie din coadă cu înfrigurare. Și șezu lângă el până seara, zicându-și: „Oricum, e mai bine să fii câine decât, de pildă, maimuță, ori și mai rău!” Și seara, când mămularul închise prăvălia, se lipi și se ținu de chilipirgiu până acasă la el.

Or, nici nu intră bine mămularul în casă, că fiică-sa își și coperi obrazul.

În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și, sfioasă, tăcu.

Dar când fu cea de a patru sute șaizeci și patra noapte spuse:

Or, nici nu intră bine mămularul în casă, că fiică-sa își și coperi obrazul și strigă:

— O, tată, ce te-a apucat de aduci așa în casă peste fata ta un bărbat străin?

Mămularul spuse:

— Care bărbat străin? Ea răspunse:

— Câinele acesta nu-i altul decât Ali Argint-Viu din Cairo, care a fost vrăjit de ovreiul Azaria, solomonarul, și anume din pricina rochiei fiicei sale Kamaria!

La vorbele acestea, chilipirgiul se întoarse către câine și îl întrebă:

— Adevăratu-i?

Și câinele făcu din cap un semn care vroia să zică:

— Da!

Și tânăra fată urmă:

— Eu sunt gata, dacă vrea să primească a se însura cu mine, să-i dau îndărăt înfățișarea omenească dintâi!

Și mămularul strigă:

— Pe Allah, o, fata mea! Dă-i îndărăt înfățișarea aceea, și de bună seamă că are să se însoare cu tine!

Pe urmă se întoarse către câine și-l întrebă:

— Tu ai priceput? Primești să te însori cu ea?

El mișcă din coadă și făcu un semn din cap, care vroia să zică:

— Da!

Atunci fata luă o ulcea talismanică plină cu apă și începu să rostească vorbele de vrajă, când deodată se auzi un țipăt cumplit și tânăra roabă a tinerei fete intră în odaie, spunându-i stăpânei sale:

— Unde ți-e făgăduiala, o, stăpână a mea, și unde-i învoiala pe care am făcut-o între noi? Mi te-ai juruit, atunci când te-am învățat tainele vrăjitoriei, că niciodată n-ai să săvârșești vreo fermecătorie fără să mă întrebi și pe mine! Or, și eu aș fi vrut să mă însor cu tânărul Ali Argint-Viu, câinele de-acuma; și n-am să îngădui să-l preschimbi în om decât dacă are să fie al nostru al amândurora delaolaltă și dacă are să-și petreacă o noapte cu mine și-o noapte cu tine!

Și, după ce tânăra stăpână primi această învoială, tatăl ei, uluit de-a binelea de toate astea, o întrebă:

— Și de când ai învățat tu vrăjitoria? Ea răspunse:

— De când a venit la noi roaba aceasta de-aici, care și ea a învățat-o de pe când se afla în slujba ovreiului Azaria și putea să frunzărească pe furiș zodiacele și zăloagele cele vechi ale acelui solomonar vestit!

După care, cele două fete luară fiecare câte o ulcea talismanică și, murmurând niște descântece în limba ebraică, îl stropiră pe câinele Ali cu apă, spunându-i:

— În numele puterilor și harurilor lui Soleiman, fă-te iarăși făptură omenească vie!

Și Ali Argint-Viu sări numaidecât în cele două picioare ale lui, mai tânăr și mai frumos decât oricând. Ci chiar în aceeași clipită se auzi un țipăt năprasnic și năvăli în odaie o copilandră minunată, ducând pe brațele ei două tăvi de aur puse una peste alta: pe tava de aur de dedesubt se afla rochia de zarafir, cununa de aur, brâul de aur și papucii de aur, iar pe tava mai mică de deasupra se afla capul tăiat și plin de sânge și cu ochii bulbucați al ovreiului Azaria!

Or, această cea de-a treia fată, atâta de frumoasă, nu era alta decât Kamaria, fiica vrăjitorului, care, punând cele două tăvi la picioarele lui Ali Argint-Viu, îi spuse:

— O, Ali, întrucât m-am îndrăgit de tine, îți aduc lucrurile pe care le-ai râvnit și capul tatălui meu ovreiul! Pentru că eu acum m-am făcut musulmană!

Și rosti:

— Nu este alt dumnezeu decât unul Allah! Și Mahomed este trimisul lui Allah!

La cuvintele acestea, Ali Argint-Viu răspunse:

— Primesc cu bucurie să mă căsătoresc cu tine, delaolaltă cu aceste două fete de aici, întrucât îmi aduci, tu, femeie, împotriva obișnuitelor datini, un dar de nuntă atâta de frumos! Ci numai dacă te învoiești să dăruiesc la rându-mi aceste lucruri frumoasei Zeinab, fata Dalilei, pe care vreau s-o am ca a patra soție, întrucât legea îngăduie să ai patru soții legiuite!

Kamaria primi învoiala, la fel și celelalte două fete. Și mămularul întrebă:

— Da baremi ne făgăduiești că n-ai să-ți mai iei nici o cadână pe lângă aceste patru soții legiuite?

El răspunse:

— Făgăduiesc!

Și luă tava pe care se aflau lucrurile aduse de Kamaria și plecă să le ducă frumoasei Zeinab, fata Dalilei.

Și, cum se îndrepta către casa Dalilei, zări un zahargiu cu tablaua pe cap, plină cu zumaricale, cu halva și cu migdale date prin zahăr, și își zise: „N-aș face rău să iau cu mine niște dulciuri, ca să i le duc frumoasei Zeinab!” De altminteri, neguțătorul, care parcă-l pândea, spuse:

— O, stăpâne al meu, nu este altul în Bagdad care să știe să facă mai bine ca mine dulceață de morcovi cu nuci! Câtă vrei? Ci, mai nainte de-a cumpăra, gustă bucățica asta și spune-mi ce zici despre ea!

Și Argint-Viu luă bucata și o înghiți. Ci pe loc se și prăbuși din picioare, ca fulgerat. Dulceața aceea fusese amestecată cu banj; iar neguțătorul nu era altul decât Mahmud-Stârpitură, care se apucase de meseria aceasta, spre a-și jefui mușteriii. Văzuse lucrurile scumpe ce le ducea Argint-Viu și îl adormise, ca să le fure. Într-adevăr, de îndată ce Argint-Viu căzu lat nemișcat, Stârpitură puse gabja pe rochia de aur și pe celelalte lucruri, și se răsuci să fugă; ci deodată se ivi Hassan-cel-Pehlivan călare, însoțit de cei patruzeci de străji ale lui, îl zăpsi pe hoț și îl și înhață. Și Stârpitură fu nevoit să mărturisească tot și să-i arate lui Hassan trupul prăbușit pe jos. Îndată Hassan, care, de când Ali nu se mai arătase nicăieri, vântura cu caraulele lui toate mahalalele Bagdadului căutându-l, trimise să i se aducă leac împotriva banjului și i-l dete lui Ali pe gât. Și, când Ali se deșteptă, cel dintâi strigăt al lui fu să întrebe unde-s lucrurile pe care i le ducea mândrei Zeinab. Și Hassan i le arătă și, după ce se bucurară că se vedeau iară, îl firitisi pentru dibăcia lui și-i spuse:

— Pe Allah! Tu ne întreci pe toți!

Pe urmă îl duse acasă la Ahmad-cel-Hoțoman și, după alte salamalecuri și dintr-o parte și din cealaltă, își povesti toată pățania, iar Hassan îi zise:

— Păi atunci palatul cel vrăjit este al tău după pravilă, de vreme ce o iei pe Kamaria ca una dintre cele patru soții ale tale! Acolo avem să sărbătorim nunțile tale cele patru! Și dau fuga numaidecât să-i duc tinerei Zeinab din partea ta darurile și să-l hotărăsc pe moșu-său Zoraik să ți-o dea de soție. Și-ți făgăduiesc că de data aceasta bătrânul tâlhar n-are să mai dea îndărăt! Cât despre Mahmud-Stârpitură, nu-l mai putem pedepsi, întrucât acuma tu ești părintele lui.

În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și, sfioasă, tăcu.

Dar când fu cea de a patru sute șaizeci și cincea noapte spuse:

— Cât despre Mahmud-Stârpitură, nu-l mai putem pedepsi, întrucât acuma tu ești părintele lui.

După ce spuse acestea, Hassan-cel-Pehlivan luă rochia de zarafir, cununa de aur, brâul de aur și papucii de aur, și se duse la foișorul cu porumbei, unde le găsi pe Dalila și pe Zeinab tocmai când erau pe cale să dea grăunțe porumbeilor. După salamalecurile de cuviință, le spuse să-l cheme pe Zoraik; și, după ce veni și Zoraik, le arătă darurile de nuntă pe care le ceruse de zestre Zeinab, și le spuse:

— Acuma nu mai încape nici un tertip! De nu, ocara cade pe mine, Hassan!

Iar Dalila și Zoraik primiră darurile și îi dădură tinerei Zeinab învoirea să se mărite cu Ali Argint-Viu.

Or, chiar în ziua următoare, Ali Argint-Viu se duse să ia în stăpânire palatul ovreiului Azaria; și, în aceeași seară, dinaintea cadiului și a martorilor de-o parte, și a lui Ahmad-cel-Hoțoman cu cei patruzeci ai lui de cealaltă parte, fu scris și senetul de căsătorie al lui Ali Argint-Viu cu Zeinab, fata Dalilei, cu Kamaria, fata lui Azaria, cu fata chilipirgiului și cu tânăra roabă a chilipirgiului. Și ceremonia celor patru nunți fu sărbătorită măreț. Și, fără de nici o îndoială, după spusele tuturor femeilor din alaiul nunții, Zeinab era cea mai amețitoare, sub vălurile ei de mireasă, și cea mai frumoasă. De altminteri, era îmbrăcată în rochia de zarafir, cu cununa de aur, cu brâul de aur și cu papucii de aur; iar celelalte trei fetișcane mergeau în preajma ei ca niște stele în preajma lunii.

Încât, chiar în noaptea aceea, Ali Argint-Viu își începu treaba lui de mire, intrând la soția sa Zeinab, și văzu că era chiar ca un mărgăritar neprihănit și ca o cârlană neînhămată. Și se desfată cu ea până peste marginile desfătării, și pe urmă se duse și pe la fiecare dintre celelalte trei soții ale lui rând pe rând. Și găsindu-le pe toate desăvârșite întru totul, se desfată și cu ele la fel și le luă ceea ce avea să ia și le dete ceea ce avea să dea, cu toată mărinimia, și dintr-o parte și din cealaltă, și cu deplină mulțumire.

Iar ospețele date cu prilejul nunților durară treizeci de zile și treizeci de nopți; și nu se precupeți nimic spre a fi pe măsura celui ce plătea. Și petrecură, și râseră, și cântară și se veseliră, până peste poate.

Când zaiafeturile se isprăviră, Hassan-cel-Pehlivan veni la Argint-Viu și, după ce-l firitisi iarăși, îi zise:

— Ya Ali, iacătă că a venit și ceasul tău să te înfățișăm dinaintea stăpânului nostru califul, ca să-ți dăruiască hatârurile lui!

Și îl duse la divan, unde califul nu zăbovi mult până să se arate.

Califul, când îl văzu pe tânărul Ali Argint-Viu, fu peste poate de încântat: căci, într-adevăr, înfățișarea lui zarifă nu-i putea aduce decât bunăvoie, iar frumusețea însăși putea mărturisi că și-l dorește de tovarăș ales. Și Ali Argint-Viu, îndemnat de Hassan-cel-Pehlivan, veni în fața califului și sărută pământul dintre mâinile lui. Pe urmă, se ridică și, luând din mâinile lui Spinare-de-Cămilă o tavă acoperită cu o pânză de mătase, o dezveli dinaintea califului. Și toți văzură atunci capul tăiat al ovreiului Azaria, solomonarul.

La priveliștea aceea, califul, uimit, întrebă:

— Al cui este capul?

Și Argint-Viu răspunse:

— Al celui mai mare vrăjmaș al tău, o, emire al drept-credincioșilor! Stăpânul lui era un mag vestit, în stare să spulbere Bagdadu-ntreg, cu toate palatele lui!

Și îi povesti lui Harun Al-Rașid toată povestea, de la început până la sfârșit, cu tot șartul ei.

Povestea aceasta îl minună până într-atâta pe calif, încât îl și căftăni numaidecât pe Ali Argint-Viu în slujba de căpetenie peste toate agiile, la fel în cin, în huzmeturi și în leafă ca și Ahmad-cel-Hoțoman și Hassan-cel-Pehlivan, și îi spuse:

— Să trăiască cei viteji ca tine, ya Ali! Mai cere-mi și altceva!

Argint-Viu răspunse:

— Viață în veci califului și îngăduința de-a aduce de la Cairo, țara mea de baștină, pe cei patruzeci de ciraci ai mei de odinioară, să-i am ca străjeri aici, după pilda ciracilor celor doi mai-mari ai mei, emirul Hassan și emirul Ahmad!

Și califul răspunse:

— Poți!

Pe urmă porunci celor mai iscusiți dieci de la palat să scrie cu grijă povestea aceasta și s-o lege între zăloagele împărătești, ca să slujească deopotrivă de învățătură și de veselire neamurilor musulmane și la toți cei din vremile ce vor veni, drept-credincioși întru Allah și întru profetul său Mahomed, cel mai desăvârșit dintre oameni (cu el fie rugăciunea și pacea!).

Și toți vețuiră cea mai huzurită și mai voioasă viață, până ce veni să-i caute Sfărmătoarea Bucuriilor și Despărțitoarea celor Dragi!

— Și aceasta-i, o, norocitule sultan, în toate de-amănuntele, așa cum am auzit-o și eu, povestea adevărată a Dalilei-celei-Viclene și a fiicei sale Zeinab-cea-Isteață, cu Ahmad-cel-Hoțoman, cu Hassan-cel-Pehlivan, cu Ali Argint-Viu și cu Zoraik, neguțătorul de pește prăjit. Ci Allah (slăvit și preamărit fie El!) este mai știutor și mai înțelept ca toți!

Pe urmă Șeherezada adăugă:

— Da nu cumva să socoți, o, norocitule sultan, că istoria aceasta ar fi mai adevărată decât cea a lui Juder pescarul și a fraților săi!

Și numaidecât începu: