CHIPAROSUL NEGRU, SIMBOLUL doliului și al morții, copacul veșnic cernit și trist. L-am văzut pentru întâia oară în cimitirul de la Lido... Ce ciudat se profilau pe cer chiparoșii cimitirului din Lido!
Era la amiază și vaporașul, gâfâind obosit, ne târa spre insula fericită. Pretutindeni se cernea o poleială strălucitoare de aur, pretutindeni... peste ape, peste turnuri, peste oameni... Numai chiparoșii din Lido - tainici și întunecoși - tăiau neîndurați strălucirea zării. Cum am sărit pe mal am alergat să-i văd. Erau niște chiparoși posomorâți și bătrâni... Unul însă, tânăr, zvelt și mlădios, umbrea o groapă uitată... Era așa tânăr, așa de mlădios... așa de trist - pleca așa de abătut crengile peste groapa uitată... Părea că se zbuciumă un suflet în trunchiul subțire al chiparosului!...
L-am privit îndelung... cu ochii pe jumătate închiși, cu gândul aiurea... și chiparosul lua din ce în ce chipul unei siluete omenești. Deodată rămăsei uimit: chiparosul luase înfățișarea unei fete cernite, unei fete orfane... plângând pe groapa mamei sale. Nu știam dacă mi se pare, atât de puternică și amăgitoare era iluzia! Da, da... o fată orfană se pleacă spre groapa mamei sale, se pleacă și iar se ridică, înecată de plâns... Vântul îi flutură crepul și pletele... Soarele îi aurește conturele... Fata plânge și se roagă mereu, plecându-se peste groapă...
O văd bine acum! E o fată oacheșă, cu ochii înroșiți de veghere și plâns, cu chipul pălit de durere... E atât de deznădăjduită, atât de singură! Cum s-a îndurat mama ei să moară... s-o părăsească? Cum s-a îndurat?!... Cum nu se găsește nimeni s-o mângâie, s-o smulgă din ghearele durerii și, cu toată puterea vieții lui, s-o ridice din nou la viață? Nimeni. Atunci, eu voi fi acela! Furtunos mă reped cu brațele deschise și... chiparosul mă izbește cu trunchiul peste piept și mă trezește...
Eram în Lido, în cimitirul din Lido, și priveam aiurit chiparosul zvelt, frumos și fără simțire.
Pierise fata, pierise orfana. În fața mea se pleca la vânt, peste groapa uitată, chiparosul.