PALATUL MEU DE MARMURĂ neagră se înălța în mijlocul unei pustii adânci și fără de viață...
L-am făurit singur, singur l-am împodobit... și veșnic singur locuiesc în el... Ce nețărmurită mulțumire este în tine, singurătate!
Un lucru mă doare: palatul meu l-am întemeiat pe nisip și, în vârtejul vijeliilor, palatul meu se clatină... se crapă! Se va nărui?!...
Oh... cu câtă străduință înălțai minunea neînchipuită, minunea închegată în marmură neagră! Am cercetat întreaga lume, întreg pământul am scormonit și n-am găsit marmură nepătată, curata și strălucita marmură din care să-mi durez un palat.
Atunci am coborât în adâncul sufletului meu... aici găsii năprasnici munți de marmură neagră... toată durerea, toată deznădejdea împietrite în sufletul meu sub chip de marmură neagră!
M-am sfâșiat atunci! Cu însăși mâna mea cioplii uriașele lespezi; din suflet, chinuindu-mă, le scosei la lumină... Cu cât zbucium le scosei din adâncul de suflet!... Și, pierdut în mijlocul pustiei, îmi înălțai din ele trufașul meu palat de marmură neagră...
Patru turnuri horbotate la cele patru colțuri, patru scări mărețe la cele patru laturi... În mijloc o sală fără margini, pe zidurile căreia, jucându-se cu întunericul, lumina face ape... Peretele din fund are - ca o rană - încrustat în el un cadru oval de rubin sângeros... Un cadru gol, ce așteaptă necontenit chipul ființei care-l va întregi, pe el și pe mine. Încolo nimic... doar pereții lustruiți de marmură neagră... Din sală, patru uși pătrund în patru coridoare și de aici începe un labirint de odăi largi și întunecoase - pline cu bogății nesfârșite, ce strălucesc ciudat în umbră...
Eu stau totdeauna în sala uriașă și goală, sub cadrul sângeros și gol...
Eu stau și aștept...
Afară vijelia urlă în pustie, nisipul în talazuri se mișcă, palatul meu se clatină... se crapă...
Eu aștept.
Aștept să se umple cadrul... ori de nu, să se năruie palatul!...