ÎN NOAPTEA PLINĂ DE întuneric ghețarul strălucește tainic.
Acolo sus, în înălțimea amețitoare a văzduhului, ca un tovarăș mă cheamă ghețarul strălucitor! Și mă voi duce!
Pe cărări nebănuite, pe creste ascuțite de gheață, pe povârnișuri alunecoase de zăpadă, mă voi sui, luptând, spre tovarășul ce mă cheamă.
Voi porni fără călăuză, nu sunt călăuze pentru drumurile încă nestrăbătute!
Acolo sus, ca un frate, mă așteaptă ghețarul veșnic... Mă așteaptă să-i aduc liniștea mea, ca împreună să facem o liniște de moarte; tăcerea mea, pentru ca împreună cu a lui să închegăm o tăcere de mormânt!
Când va veni ispititoarea căldură de soare, vom fi doi s-o înfrângem... Când se vor dezlănțui neputincioasele furtuni, vom fi doi să le înfruntăm râzând... Vom fi doi, însă mai singuri decât unul!
Oamenii privesc ghețarul și clătesc cu milă din cap: „e rece și amorțit”.
E rece - dar câtă sănătate plutește în aerul lui aspru, feciorelnic, veșnic proaspăt! Cum se umflă pieptul și se limpezește mintea în răceala de pe vârful ghețarului!
E rece și amorțit?!!
Știți voi câtă viață e împietrită într-o singură stâncă de gheață? Câtă putere e ascunsă într-un singur bulgăr de zăpadă?! Zâmbiți!
Un bulgăr de zăpadă se desprinde din vârf, se rostogolește... crește năprasnic și ajunge jos la poale - spăimântătoare avalanșă, zdrobind în cale, sub uriașa-i putere, sate și cetăți...
O stâncă de gheață să se topească și, neînfrânat, șuvoiul va spumega urlând, va alerga să ducă departe, în câmpiile arse de secetă - viața. Ghețarul însă vă disprețuiește, oameni. El nu vă arată puterea și viața lui - sub care ați pieri zdrobiți - ci le păstrează tainice - împietrite în stâncile lui de gheață... și voi, ce ironie - îl plângeți clătind din cap cu milă!
…………………………………………………………………………….
Ghețarul tainic, strălucitor în noapte, mă cheamă la el, și... mă voi duce.