OCEANUL PLÂNGEA FURTUNOS și nemângâiat. De pe creștetul uriașelor lui valuri se înălța un abur sărat, înăbușitor, prin care abia se cernea o lumină lâncedă. Spuma-i, albă de obicei, acum era vânătă de mânie, și în umbra prăpăstiilor ce se deschideau amețitoare între talazuri, spuma avea licăriri fosforescente, luciri de ochi de fiară lacomă.
De zile întregi plângea nemângâiat oceanul - de zile întregi îl priveam de pe mal. Târziu l-am întrebat, cu glas mângâios, despre pricina durerii lui. Atunci a mugit adânc, s-a zvârcolit furios și s-a pornit să urle mai sălbatic, mai deznădăjduit! Și, în haosul de valuri, în potopul trâmbelor de apă, oceanul părea un nebun ce-și sfâșie singur, adânc, trupul... Și, în mijlocul urletelor, iată ce mi-a povestit:
Dinspre întunecatul apus o corabie sprintenă plutea spre mine. O corabie ușoară dar trainică, cu trei catarge semețe cu pânze albe, largi și întinse ca niște aripi. Ce sprintenă sălta pe valuri, ce copilăroasă se juca cu spumele, ce cutezătoare înfrunta talazurile și cu câtă încredere, cu cât dor plutea spre țintă, spre depărtatul Port!
Când a sosit la mine am sărbătorit-o ca pe o regină: deasupra-i am desfășurat cerul meu cel mai albastru, și la picioarele-i am întins azurul cel mai strălucitor. O adiere caldă și îmbălsămată o desfăta pururi. Cât mi se urâse veșnic singur! Și-atunci, ca un copil m-am jucat cu corabia sprintenă, i-am povestit despre comorile ce se ascund pe fundul meu, despre cetățile cu ziduri de mărgean și porți de mărgăritare... De ce n-am înghițit-o atunci în sânul meu, s-o păstrez veșnic, ca pe cea mai scumpă comoară?
Astăzi, corabia sprintenă m-a părăsit! A zburat cu catargele-i trufașe, cu aripile întinse... a zburat spre portul fericit.
Oh, și cum o doresc, cum o visez! Cum o chem necontenit cu dor... cu cât dor!
De ce n-am înghițit-o atunci ca pe o pradă, ca pe o comoară... în sânul meu?
Și, înecat în plâns, oceanul se zvârcolea deznădăjduit!
1908, octombrie 8