Cu TOTUL SUNTEM NOUĂ ființe vii și un lucru neînsuflețit - adică: o căruță, doi boi și șapte oameni. Din aceștia toți, căruța nu știe încotro merge - nici n-are, de altminteri, nevoie; boii ce se târăsc, deși ar avea dreptul să știe cei dintâi, nici nu sunt măcar întrebați dacă au plăcere să ne ducă, dar să mai știe încă locul unde! Cărăușul nu știe altceva decât să mâie boii... - e țăran fără știință de carte! Ceilalți călători sunt streini de partea locului și, din păcate, aparțin sexului grațios, dar... slab, așa că, chiar dacă ar cunoaște drumul ăsta nu le-ar sluji la nimic, deoarece legile societății cer ca femeile să fie întotdeauna conduse (?) de... bărbați!
Însă din cele patru ființe bărbătești, câte suntem - doi boi, cărăușul și cu mine, - numai eu singur știu drumul și trebuie deci să conduc caravana. Pentru asta, cocoșat sub greutatea acestei grozave răspunderi... de maestru de ceremonii, pornesc ursuz la cincizeci de pași înaintea căruței.
În dimineața posacă de toamnă lumina se prelinge lenevoasă prin norii zdrențuiți de vânt, un vânt rece de miazănoapte - copacii, încă verzi și plini de viață, se zbat cu putere sub îmbrățișările lui înghețate; dar vântul biruie și frunzele smulse zboară.
În tot lungul drumului, la dreapta, ni se desfășoară valea Buzăului, largă și plină de aburii dimineții. Insule de sălcii și plopi argintii taie din când în când cursul întortocheat al apei, dar Buzăul, liniștit și nepăsător, își vede de cale. Uneori pare că stă pe loc, strâns pe malurile joase de lut galben: atunci seamănă cu o sabie de oțel strălucitor zvârlită departe în câmpuri.
În stânga, dealuri mărunte, pline de pomi roditori, se ridică unele sub altele ca treptele unei scări uriașe, până ce se pier, departe în zarea Carpaților sinelii. Și pretutindeni, risipite pe văi și coline, sate înecate în ceață...
Eu, fără să vreau, am luat-o prea înainte - în Târcov mă abat la un han să aștept căruța, și fac tratație cu... covrigi... De aici mergem împreună - mă țin cu mâna de țepușul carului și tac.
De altfel, călătorii tac cu toții, fără să fie vreo stinghereală; dimpotrivă. Fiecăruia i se oglindește în ochi și pe chip sufletul plin, plin de lucruri pe care numai el le cunoaște. Eu, de pildă, tac și mă gândesc la ei, la acești călători, și caut să-mi închipui ce se petrece în sufletul lor. La sora mea - știu; Marioara e lesne de ghicit; în sufletul bătrânei bănuiesc că nu e nimic... poate făcea același drum în tinerețe. Dar ceilalți doi călători, unul bolnav, plin de silă, celălalt întunecat și tăcut? Toată viața li s-a strâns în ochii plini de taină, ațintiți asupra zărilor necunoscute. Ce stăpânește cu atâta putere sufletul lor?! Să fie admirația naturii? Dar ce poate să le mai spuie lor natura, această mamă vitregă și oarbă, natura care veșnic i-a trădat până acum, dându-le la douăzeci de ani, unuia boala, celuilalt înfrângerea!
Și îmi rămâne nepătruns sufletul tovarășilor mei de călătorie...
Ne-am apropiat de schit... Șoimii zvelți și cutezători ne taie toată vederea spre stânga; rămâne doar valea largă, pe unde privirea caută să zboare departe, tot mai departe.