TOATĂ GRIJA ȘI RĂSPUNDEREA mea de maestru de ceremonii se risipește, cum s-au risipit norii și ceața de azi-dimineață. Totul se petrece așa de simplu! Suntem bine primiți, ospătați, odihniți. Acum ședem de vorbă cu maica gazdă, al cărei nume - Stavrofilia - ne încâlcește grozav limbile. E aproape tânără și tinerețea tovarășilor mei de călătorie o face aproape veselă, de o veselie tristă... Se plânge de traiul greu și sărăcăcios al mănăstirii, de iernile lungi, grele și pline de urât, pe urmă glumește voioasă.
Unul din tovarăși, o fată ciudată, se roagă de maică s-o gătească cu vestminte călugărești, și aceasta se prinde bucuroasă: culionul e așezat pe frunte, peste el - tulpanul alb... apoi, basmaua neagră. Rasa prinde de minune trupul zvelt și plin. Camilafca subțire de borangic încadrează ca o ramă îndoliată chipul alb și rotund. Toți privim uimiți: în fața noastră e tipul... prototipul călugăriței! E atâta armonie între vestmintele largi și mohorâte și înfățișarea resemnată, tristă și calmă a fetei; atâta contrast între tinerețea și frăgezimea copilei și asprimea rasei, încât fără voie îmi trece prin cap gândul că fata a fost predestinată pentru acest vestmânt, și vestmântul pentru fată!
Mi-e aproape groază, dar îmi țin cumpătul. În sfârșit, tovarășul de călătorie leapădă cernitele haine - doliul unei întregi vieți pierdute - și toți răsuflăm mai ușurați, eu am o impresie vagă de primejdie înlăturată și zâmbesc prostește, fără să-mi dau seama. Ceva dureros însă îmi strânge inima. Ce-i lipsește acestei ființe ca să fie cu adevărat călugăriță? Doar hainele! Încolo, aceeași viață sarbădă, goală, închisă și fără bucurii. La vârsta când ceilalți sunt copii, ea poartă întreaga povară a durerii, a lipsei și a singurătății. Umilită și îngenunchiată de soartă, are un singur tovarăș: urâtul - urâtul lânced și înăbușitor. Nu așteaptă nimic, n-o cheamă nimic! Tot ce are înalt ca simțire, ca aspirații, îi doarme în suflet într-o amorțeală vecină cu moartea...
Și mă miră atâta curaj încă, atâta calm și atâta hotărâre la dânsa. Unde să-și aibă izvorul, în alcătuirea fiziologică sau în tăria morală?!
Și ce ispite, când în jurul tău vezi atâția agățându-se de-o nădejde, deschizând brațele unei iluzii, zâmbind unei amintiri fericite... unii bucurându-se chiar de o bucurie adevărată, pe când tu n-ai decât urâtul și dezgustul!
Și totuși ceva mă oprește să o plâng, mai degrabă o pizmuiesc! E atâta seninătate, atâta noblețe în suferință! E atât de rodnică în simțiri și cugetări durerea! Suferință și durere, iată uneltele - plugul și sapa - cu care se brăzdează adânc sufletele care au să dea o scumpă și îmbelșugată recoltă, recoltă din care se hrănesc ca niște trântori toți ceilalți care n-au timp decât să-și mistuiască propriile bucurii!
E tragică măreție în soarta celor ce suferă.