AH! CONVENIENȚELE SOCIALE, nici aici, în pacea schitului, nu vor să ne slăbească din cătușele lor... Trebuie să facem vizite. Începem cu maica stareță - Olimpiada - care ne primește trufașă, cu obrazul alb de suliman, cu mâinile albe și grase de trândăvie. Stăm câteva minute într-o odaie largă, curată, îmbrăcată în scoarțe scumpe și alese. Trecem la maica Platonida, o bătrână frumoasă încă, despre al cărei trecut am aflat lucruri nu tocmai frumoase.
În răstimpuri, ne urcăm până la jumătatea Șoimului - de aici o panoramă nemăsurată se desfășoară ochilor: toți, până și cel mai puțin rafinat dintre noi, simte poezia imensității, poezia nesfârșitului, ce se pierde departe după dealurile albastre.
Ce vor fi simțind sărmanele călugărițe când privesc de aici depărtările pline de taină pentru ele, depărtările pline de farmec ce le atrage necontenit? Iar noi, obosiți de atâta zădărnicie și gol, de atâta fugă a orizonturilor, privim cu pizmă schitul pașnic, ce doarme strâns ca un cătun, la picioarele noastre. Ah... veșnica năzuință spre necunoscut și neprețuirea bunurilor ce avem!
Ne coborâm din nou, tăcuți, spre cimitir, ocolim apoi schitul... Casele mari, albe, cu cerdac și stâlpi văruiți, curtea largă, plină de iarbă verde și mătăsoasă, te îndeamnă parcă să nu mai pleci. Dar noi nu putem să mai întârziem, pe noi ne așteaptă iar lumea din afară, ne cheamă destinul și datoria.
Înainte de plecare, ceilalți toți intră înăuntru. Eu rămân afară, copleșit de o tristețe neînțeleasă, tristețea unei zile aproape fericite și care aș fi vrut să nu se mai sfârșească.
E poate cea din urmă zi ce o petrec în tovărășia pribegilor călători.