Găsirea cilindrului de aramă
S-a întâmplat demult, la 15 februarie 1850. În ziua aceea, iahtul *Falcon* zăcea, lipsit de vânt, pe ocean, între Canare și insulele Madeira. Iahtul *Falcon* îi aparținea lordului Featherstone, care, plictisit de viața din Anglia, luase câțiva prieteni pe gustul lui într-o croazieră de iarnă prin aceste latitudini sudice. Vizitaseră Azorele, Canarele și insulele Madeira și acum se îndreptau spre Mediterana.
Vântul încetase, îi urmase un calm adânc și, pretutindeni, cât puteai cuprinde cu ochii, apa era netedă ca sticla. Iahtul se ridica și cobora în voia lungilor unduiri ale oceanului, iar scârțâitul arboradei îi însoțea leneș mișcarea. De jur împrejur, numai zare de apă, în afară de un singur loc, spre miazăzi, unde piscul din Teneriffe se ridica în văzduh, departe.
Calmul adânc, aerul cald, legănarea domoală a iahtului și scârțâitul surd al arboradei se uneau toate ca să îi aducă pe cei de la bord într-o odihnă trândavă. La proră era echipajul; unii dormeau, alții fumau, alții jucau cărți. La pupă se aflau Oxenden, prietenul apropiat al lui Featherstone, și doctorul Congreve, venit și ca prieten, și ca medic însoțitor. Ca și echipajul, aceștia doi zăceau într-o odihnă toropită, fără vlagă. Între cele două catarge, într-un hamac indian, stătea întins Featherstone, cu un trabuc în gură și un roman în mână, pe care se prefăcea că îl citește. Al patrulea din grup, Melick, ședea lângă catargul mare și împăturea niște hârtii într-un chip neobișnuit. În cele din urmă, îndeletnicirea lui atrase privirea hoinară a lui Featherstone, care își scoase capul din hamac și spuse cu glas somnoros:
— Ia spune, Melick, ești cel mai energic tip pe care l-am văzut vreodată. Pe Jupiter! Ești singurul de la bord care face ceva. Ce faci?
— Bărci de hârtie, răspunse Melick pe un ton de om ocupat.
— Bărci de hârtie! Pe Jupiter! spuse Featherstone. Pentru ce?
— O să fac o regată, spuse Melick. Orice, numai să omorâm timpul, știi.
— Pe Jupiter! exclamă iar Featherstone, ridicându-se mai sus în hamac. Nu-i o idee rea. O uegată! Pe Jupiter! Stuălucit! Stuălucit! Ia spune, Oxenden, ai auzit?
— Ce înțelegi prin regată? întrebă Oxenden leneș.
— O întrecere cu bărcile astea de hârtie. Putem să pariem pe ele, știi.
La aceste vorbe, Featherstone se ridică în șezut, cu picioarele atârnând din hamac.
— Pe Jupiter! exclamă din nou. Pariuri! Chiar că putem. Știi, Melick, dragul meu, cred că asta e o adevăuată inspirație. O uegată! Și putem să pariem pe cea mai bună barcă.
— Dar nu e niciun pic de vânt, spuse Oxenden.
— Păi, știi, tocmai aici e hazul, spuse Melick, împăturindu-și mai departe bărcile cu solemnitate în timp ce vorbea. Tocmai aici e hazul. Fiindcă, vezi tu, dacă ar fi vânt, am merge și noi mai departe, iar regata n-ar mai avea loc; dar așa, apa e tocmai bună. Îți alegi barca și pui pariu că o să ajungă prima la un anumit punct.
— Un anumit punct? Dar cum să găsim unul?
— Foarte ușor; ceva, orice — o bășică de aer e bună, ori putem să aruncăm o bucățică de lemn.
Atunci Featherstone coborî de pe stinghia lui și veni mai aproape să cerceteze pregătirile, iar ceilalți doi, dornici să profite de noua distracție, i se alăturară curând. Melick își isprăvise între timp bărcile de hârtie. Erau patru, de culori diferite: roșie, verde, galbenă și albă.
— Le pun pe apă, spuse Melick, și pe urmă putem paria pe ele cum ne place. Dar mai întâi să vedem dacă e ceva care ne-ar putea sluji drept punct de sosire. Dacă nu e nimic, pot să arunc o bucățică de lemn în orice direcție ni s-ar părea mai bună.
Spunând acestea, se duse la bordaj, urmat de ceilalți, și toți cercetară apa cu luare-aminte.
— E un punct negru acolo, spuse Oxenden.
— Chiar că e, spuse Featherstone. E bun. Mă întreb ce-o fi.
— O bucată de lemn, spuse Melick. Probabil ceva din arborada unei corăbii.
— Nu prea arată a lemn de arboradă, spuse doctorul; e numai un punct rotund, ca plutitorul unui năvod.
— Ba e un lemn din arboradă, spuse Melick. I se vede un capăt, restul e sub apă.
Punctul ales astfel era un obiect întunecat, rotund, la vreo sută de yarzi, și semăna într-adevăr foarte mult cu capătul unui lemn de arboradă, al cărui rest se afla sub apă. Orice ar fi fost, le slujea destul de bine scopului de atunci și nimeni nu îi mai acordă vreo însemnătate, în afară de aceea de țintă spre care aveau să gonească bărcile de hârtie în întrecerea lor memorabilă.
Melick se lăsă peste bordaj și așeză bărcile pe apă cu câtă grijă putu. După aceea, cei patru rămaseră să privească în tăcere mica flotă. Apa era cu totul nemișcată și nu se simțea niciun vânt, dar ridicarea și coborârea iahtului stârneau curenți de aer care mișcau bărcuțele. Încet, acestea se depărtară una de alta: cea verde fu purtată înspre pupă, cea galbenă rămase sub vas, pe când cea roșie și cea albă se îndreptau încotro se așteptaseră, cam la un picior una de alta.
— Două la unu pe cea roșie! strigă Featherstone, pariind pe barca ce luase avans.
— S-a făcut, spuse Melick, primindu-i îndată pariul.
Oxenden puse același pariu, pe care îl primiră Melick și doctorul.
Se mai puseră acum pariuri despre direcția pe care aveau să o ia, despre distanța cu care cea roșie avea să o întreacă pe cea albă, despre timpul cât avea să dureze întrecerea și despre alte cincizeci de lucruri care nu mai trebuie pomenite. Toți luară parte; însuflețirea crescu și pariurile se țineau lanț, cu veselie. În cele din urmă, observară că cea albă o ajungea din urmă pe cea roșie. Însuflețirea deveni aprinsă; pariurile își schimbară felul, dar nu încetară, până când, în sfârșit, cele două bărci de hârtie părură să se contopească într-un singur punct șters, care se pierdu treptat din ochi.
Acum trebuia să se stabilească mersul întrecerii, așa că Featherstone porunci să fie lăsată la apă barca. Cei patru se îmbarcară curând, iar oamenii vâsliră spre punctul ales drept capăt al întrecerii. Apropiindu-se, găsiră bărcile de hârtie lipite una de alta, îmbibate cu apă și plutind fleșcăite la suprafață. Se iscă o discuție însuflețită. Unele pariuri nu mai erau valabile, dar altele rămâneau nelămurite, și fiecare tabără stăruia asupra felului ei de a vedea lucrurile. În toiul discuției, atenția lui Featherstone fu atrasă de punctul întunecat pomenit mai înainte ca țintă a cursei.
— Arată cam ciudat chestia aia, spuse el deodată. Mai trageți puțin, băieți; să vedem ce-o fi. Mie nu-mi prea arată a lemn de arboradă.
Ceilalți, mereu în căutarea vreunui lucru nou care să îi intereseze, fură atrași de aceste vorbe și priviră obiectul cu luare-aminte. Oamenii vâsliră. Barca se apropie.
— E un fel de vas care plutește, spuse Oxenden.
— Nu-i un lemn de arboradă, spuse Melick, care se afla la proră.
Și, spunând acestea, întinse mâna și încercă să îl apuce. Nu izbuti; doar îl atinse. Obiectul se mișcă ușor și se scufundă, dar ieși curând iar la suprafață. Încercă din nou să îl apuce, de data aceasta cu amândouă mâinile. Acum îl prinse și îl ridică din apă în barcă. Toți urmăriseră cele petrecute cu cel mai viu interes, iar acum, când ciudățenia plutitoare apăru în mijlocul lor, se îngrămădiră în jurul ei cu nerăbdare.
— Seamănă cu o cutie de conserve de carne, spuse doctorul.
— Cutie e cu siguranță, spuse Melick, fiindcă e de metal; dar în privința conservelor de carne am îndoieli.
Obiectul era de metal și avea formă cilindrică. Era bine închis prin lipire și conținea, după toate semnele, ceva. Avea cam optsprezece țoli lungime și opt lățime. Nu se putea vedea prea bine ce metal era, fiindcă îl acoperea mâzga, iar pe vreo jumătate din suprafață se prinseseră ciripede și alge. Nu era greu și ar fi ieșit mai mult deasupra apei dacă n-ar fi fost împovărat de acestea.
— E un soi de conservă de carne, spuse doctorul. Poate ceva bun — vânat, aș zice — da, plăcintă cu vânat din Yorkshire. Acum se pun la conservă tot felul de lucruri.
— Dacă e vânat, spuse Oxenden, până acum trebuie să fie cam trecut. Omule, uită-te la algele și la cochiliile alea. Trebuie să plutească de veacuri.
— Eu cred, spuse Featherstone, că e din merindele puse deoparte de Noe pentru lunga lui călătorie în arcă. Haideți s-o deschidem și să vedem ce mâncau cei dinaintea potopului.
— Poate să fie băutură, spuse Oxenden.
Melick clătină din cap.
— Nu, spuse; e ceva înăuntru, dar, orice ar fi, nu e băutură. Și e ciudat. E făcută în străinătate, asta-i limpede. N-am văzut niciodată ceva asemănător. Poate e chinezească.
— Pe Jupiter! strigă Featherstone. Asta devine interesant. Să ne întoarcem la iaht și s-o deschidem.
Oamenii vâsliră înapoi spre iaht.
— E un fel de carne, urmă doctorul. De asta sunt sigur. A venit la timp. Putem s-o avem la cină.
— Atunci poți să iei și partea mea, spuse Oxenden. Îți dăruiesc și îți las prin testament, prin prezenta, toate drepturile, titlurile și interesele mele asupra oricărui lucru cu înfățișare de carne care s-ar afla înăuntru.
— Cutiile pentru carne, spuse Melick, nu sunt niciodată atât de mari.
— Asta nu știu, spuse doctorul; pentru expedițiile arctice se pregătesc pachete destul de mari de pemican.
— Dar pemicanul nu se pune niciodată în cilindri de aramă, spuse Melick, care își folosise cuțitul ca să răzuiască crusta de pe vas.
— Aramă! exclamă Oxenden. E de aramă?
— Uitați-vă singuri, spuse Melick liniștit.
Se uitară cu toții și putură vedea, acolo unde cuțitul crestase vasul, că avea dreptate. Era de aramă.
— E lucru străin, spuse Melick. În Anglia facem cutii de tablă pentru orice. Poate e ceva adus de curenți din Mogadore ori din vreun port marocan.
— În cazul ăsta, spuse Oxenden, poate conține rămășițele ciopârțite ale uneia dintre nevestele vreunui pașă maur.
Între timp ajunseseră la iaht și se grăbiră să urce la bord. Toți ardeau să își potolească curiozitatea. Căutară o daltă pentru metal, dar în zadar. Apoi Featherstone aduse un cuțit folosit la deschiderea cutiilor de sardele, dar, după o încercare stăruitoare, se dovedi că nu slujea la nimic. În cele din urmă, Melick, plecat să caute ceva mai potrivit, se ivi înarmat cu o secure. Cu ea atacă cilindrul de aramă și, prin câteva lovituri îndemânatice, izbuti să îl deschidă. Apoi se uită înăuntru.
— Ce vezi? întrebă Featherstone.
— Ceva, spuse Melick, dar nu prea deslușesc ce.
— Dacă nu-l poți desluși, scutură-l să iasă, spuse Oxenden.
Atunci Melick luă cilindrul, îl întoarse cu gura în jos, îl scutură zdravăn, apoi îl ridică și îl izbi de punte. Astfel, conținutul, care părea bine îndesat, începu să se desprindă și coborî treptat, până când putu fi văzut și scos. Melick îl scoase și conținutul misteriosului cilindru de aramă se dovedi a fi două pachete.
Vederea pachetelor nu făcu decât să le ațâțe curiozitatea. Dacă ar fi fost vreun fel de hrană, s-ar fi văzut numaidecât, dar pachetele acestea lăsau să se bănuiască ceva mai însemnat. Ce puteau fi? Erau comori înăuntru — nestemate ori podoabe de aur din vreun serai maur, ori monede ciudate din îndepărtatul Cathay?
Unul dintre pachete era cu mult mai mare decât celălalt. Era învelit într-un soi de pâslă grosolană, strâns legată cu sfori trainice. Celălalt era mult mai mic, împăturit în același material, fără să fie legat. Melick îl luă pe acesta și începu să îl desfacă.
— Stai o clipă, spuse Featherstone. Să punem un pariu. Cinci guinee că sunt un fel de nestemate!
— S-a făcut, spuse Oxenden.
Melick desfăcu pachetul și se văzu că Featherstone pierduse. Nu erau nestemate, ci una sau două foi din ceva care semăna cu hârtia. Nu era însă hârtie, ci un produs vegetal folosit în același scop. Suprafața era netedă, dar culoarea murdară, iar liniile fibrelor vegetale se deslușeau limpede. Foile acestea erau acoperite de scris.
— Hei! strigă Melick. Dar asta e engleză!
Ceilalți se îngrămădiră să se uite, iar Featherstone, în însuflețirea lui, uită că pierduse pariul. Erau trei foi, toate acoperite cu scris — una în engleză, alta în franceză, iar a treia în germană. Era același mesaj, scris în aceste trei limbi diferite. Dar în clipa aceea aproape că nu băgară de seamă. Nu vedeau decât mesajul, cu înțelesul lui misterios.
Iată ce spunea:
Celui care va găsi aceste rânduri:
Domnule,
Sunt englez și un șir de întâmplări de necrezut m-a dus într-un ținut din care scăparea e la fel de imposibilă ca din mormânt. Am scris aceste rânduri și le-am încredințat mării, în speranța că le vor purta curenții oceanului până la îndemâna unui om civilizat. O, prietene necunoscut! Oricine ai fi, te rog fierbinte să faci cumva ca mesajul acesta să ajungă la tatăl meu, Henry More, Keswick, Cumberland, Anglia, ca să afle soarta fiului său. Manuscrisul alăturat cuprinde povestea aventurilor mele și aș dori să îi fie trimis. Fă aceasta în numele milei pe care poate vei dori într-o zi să o arate cineva față de tine.
ADAM MORE.
— Pe Jupiter! strigă Featherstone, citind cele de mai sus. Asta chiar că începe să fie ceva nemaipomenit.
— Celălalt pachet trebuie să fie manuscrisul, spuse Oxenden, și o să spună tot.
— Un asemenea manuscris o să fie mai bun decât carnea, spuse doctorul sentențios.
Melick nu spuse nimic, dar își deschise cuțitul, tăie sforile și desfăcu învelitoarea. Văzu o mulțime de foi, asemenea celor din scrisoare, făcute dintr-o substanță vegetală, netede ca hârtia și acoperite de scris.
— Seamănă cu papirusul egiptean, spuse doctorul. Acela era hârtia obișnuită a antichității.
— Lasă papirusul egiptean, spuse Featherstone cu o curiozitate febrilă. Să auzim ce cuprinde manuscrisul. Citește tu, Melick; ești cel mai energic dintre noi și, când obosești, îți luăm locul ceilalți pe rând.
— Să citesc? Dar o să-mi ia o lună să citesc toate astea, spuse Melick.
— Cu atât mai bine, spuse Featherstone; calmul ăsta o să țină probabil o lună și n-o să avem nimic care să ne țină de urât.
Melick nu mai făcu nicio împotrivire. Era la fel de însuflețit ca ceilalți, așa că începu să citească manuscrisul.