O lume de foc și dezolare
La vederea acelei străluciri de un roșu închis, în noi s-au trezit simțăminte deosebite: în mine, o nouă mâhnire; în Agnew, o nădejde și mai puternică. Nu puteam crede altceva decât că luase foc corabia noastră și că ardea sub ochii noștri. Agnew credea că era o pădure în flăcări și că aceasta arăta că ne apropiem de un ținut unde oamenii puteau trăi și chiar trăiau. Ceas după ceas am privit, iar curentul ne purta tot mai aproape și strălucirea se făcea tot mai vie și mai puternică. În cele din urmă, am fost prea slăbiți ca să mai privim și am adormit.
Când ne-am trezit, primul gând ne-a fost la foc și am cercetat cu nerăbdare împrejurimile. Era ziuă, dar cerul era la fel de mohorât ca înainte, iar focul era acolo, în fața ochilor noștri, strălucitor și cumplit. Acum îl puteam vedea limpede și îi puteam desluși și pricina. Focul venea din două puncte, aflate la oarecare depărtare unul de altul — două piscuri care se înălțau deasupra orizontului și din care țâșneau flăcări și fum, cu explozii necontenite. Acum totul era limpede. Nu era o corabie arzând, nici o pădure în flăcări, nici un ținut locuit de oameni: acele piscuri aprinse erau doi vulcani în plină erupție și, văzându-i, am înțeles că se întâmplase ce putea fi mai rău.
— Acum știu unde suntem, am spus deznădăjduit.
— Unde? a întrebat Agnew.
— Acela, am spus, este continentul antarctic.
— Continentul antarctic, prostii! a spus el disprețuitor. Mult mai degrabă e vreo insulă vulcanică din Mările Sudului. În insulele Sandwich e un vulcan uriaș, iar aceștia seamănă cu el.
— Eu cred, am spus, că aceștia sunt chiar vulcanii pe care i-a descoperit Sir James Ross anul trecut.
— Știi cumva unde i-a găsit? a întrebat Agnew.
— Nu știu, am răspuns.
— Ei bine, eu știu, a spus el, și sunt la mii de mile de aici. Se află la 77° latitudine sudică și 167° longitudine estică, pe când noi, după socoteala mea, suntem cam la 40° latitudine sudică și 60° longitudine estică.
— Oricum, am spus, curentul ne duce drept spre ei.
— Văd și eu, a spus Agnew sec. Oricum, curentul o să ne ducă undeva. O să fim purtați pe lângă aceste insule vulcanice, ori printre ele, și apoi spre vest, la Capul Bunei Speranțe. Pe lângă asta, poate că și aici găsim pământ cu animale și vegetație; cine știe?
— Cum! Printre toate ghețurile astea? am strigat. Ești nebun?
— Nebun? a spus el. Aș înnebuni cu siguranță dacă n-aș avea nădejde.
— Nădejde! am repetat. Eu am renunțat de mult la nădejde.
— Ei bine, a spus el, bucură-te de deznădejdea ta și nu încerca să-mi răpești mie mângâierea. Nădejdea mea mă ține și mă ajută să te înveselesc și pe tine. N-ar fi bine deloc, dragul meu, să ne lăsăm amândoi doborâți.
N-am mai spus nimic și nici Agnew n-a mai spus. Am plutit mai departe și toate gândurile ne erau la cei doi vulcani, de care ne apropiam cu fiecare clipă. Pe măsură ce ne apropiam, se făceau tot mai mari și se ridicau la o înălțime nemaipomenită. Văzusem Vezuviul, Stromboli, Etna și Cotopaxi; dar aceștia păreau cu mult mai mari decât oricare dintre ei, chiar și decât cel din urmă. Se ridicau brusc din mare, asemenea piscului din Teneriffe, fără dealuri între ei și mare care să le micșoreze ori să le reducă proporțiile. Se aflau la zece sau douăsprezece mile unul de altul, iar canalul de apă pe care pluteam curgea printre ei.
Aici se sfârșeau gheața și zăpada. Am ajuns astfel, în cele din urmă, la uscat; dar era un uscat care părea mai cumplit chiar și decât pustia întindere de gheață și zăpadă rămasă în urmă, căci nu se vedea nimic în afară de o îngrămădire uriașă și mohorâtă de blocuri de lavă, de toate formele închipuibile, fără urmă de vegetație — un loc nelocuit, de nelocuit și de nestrăbătut pentru om. Dar chiar acolo unde se sfârșea gheața și începeau stâncile era un recif lung și jos, care înainta în apă mai bine de un sfert de milă și era singurul loc de debarcare cu putință dintre câte puteam vedea. Am hotărât să coborâm aici, ca să ne odihnim și să chibzuim ce era mai bine de făcut.
Am coborât aici și am mers până unde blocurile aspre de lavă ne-au împiedicat să mai înaintăm. Dar în acest loc ne-a oprit deodată o priveliște de groază. Era trupul unui om întins la pământ, cu fața în jos.
La vederea lui ne-a cuprins un fior cumplit. Chiar și sufletul încrezător al lui Agnew s-a cutremurat și ne-am privit unul pe altul cu buzele tremurând. A trecut o vreme până să ne venim în fire; apoi ne-am apropiat de trup și ne-am aplecat să-l cercetăm.
Hainele erau cele ale unui marinar european; trupul era descărnat și uscat până ajunsese să semene cu un schelet; fața era înnegrită și toată zbârcită, iar mâinile osoase erau strânse în pumni. Era, fără îndoială, vreun marinar care naufragiase în aceste singurătăți cumplite și fusese purtat aici de ape, ca să moară de foame în pustiul acesta înfiorător. Priveliștea părea să ne prevestească propria soartă, iar nădejdea cu care se fălise Agnew, care îl susținuse atâta vreme, s-a prăbușit acum într-o deznădejde la fel de adâncă precum a mea. Ce loc mai era pentru nădejde și cum ne puteam aștepta la altă soartă decât aceasta?
În cele din urmă, am început să cercetez buzunarele mortului.
— Ce faci? a întrebat Agnew cu glas răgușit.
— Încerc să aflu cine e, am spus. Poate că are hârtii.
Spunând acestea, am simțit ceva în buzunarul de la piept al hainei lui și l-am scos. Era un portofel de piele, mucegăit și putred ca hainele. Când l-am deschis, s-a făcut bucăți. Nu era nimic înăuntru în afară de o foaie de hârtie, și ea mucegăită și putredă. Am despăturit-o cu mare grijă și am văzut că era scrisă; scrisul, deși șters, încă se putea citi. Era o scrisoare și mai purta semnele unor citiri îndelungi și dese, precum și pete care păreau făcute de lacrimi — lacrimile celei care o scrisese, poate, ori ale celui care o citise: cine poate spune? Am păstrat scrisoarea de atunci și acum o prind aici, pe această foaie a manuscrisului meu.
SCRISOAREA.
Bristol, 20 aprilie 1820.
dragul meu tom
îți scriu rândurile astea în grabă numi place că pleci la vânat balene și în mările sudului nu te duce dragă tom că poate no să te mai văd niciodată că te visez urât dragă tom și mie frică așa că nu te duce dragul meu tom ci vino înapoi și ia altă corabie spre America copilu e bine ca totdeauna da îi e dor de tasu și ia mai ieșit un dinte și cred că nar trebui să te duci la vânat balene o dragă tom
* * *
vezi că simbria era mare la New York și mai bine te duci acolo și miaș dori să ne ducem acolo de tot că ei dă simbrie bună în America. O vino înapoi dragul meu Tom și ia-mă în America și pe copil și o să trăim cu toții și o să ne iubim și o să murim împreună
Nevasta ta iubitoare Polley Reed.
Am început să citesc, dar mi s-a pus un nod în gât și a trebuit să mă opresc. Agnew s-a rezemat de umărul meu și am citit amândoi în tăcere. Și-a frecat ochii cu dosul mâinii și a tras adânc aer în piept. Apoi s-a îndepărtat puțin, iar eu am pus scrisoarea cu grijă în propriul meu portofel. După o vreme, Agnew s-a întors.
— More, a spus, îți amintești ceva din slujba înmormântării?
Am înțeles numaidecât ce voia să spună.
— Da, am spus, câte ceva — destul de mult, cred.
— Bine, a spus. Hai să-l punem pe bietul om în pământ.
— Asta ar fi greu, am spus. Va trebui să-l îngropăm în zăpadă.
Atunci Agnew s-a îndepărtat puțin și s-a cățărat peste stânci. N-a lipsit mult. Când s-a întors, a spus:
— Am găsit niște piatră ponce sfărâmată; putem să-i săpăm o groapă acolo.
Am ridicat apoi trupul și l-am dus în locul găsit de Agnew. Atât de slăbit era bietul marinar mort, încât rămășițele lui nu cântăreau mai mult decât un băiețaș. Ajunși acolo, am găsit piatra ponce sfărâmată. Am așezat trupul într-o crăpătură dintre stâncile de lavă, apoi am rostit ceea ce îmi puteam aminti din slujba înmormântării. După aceea, am cărat în mâini piatra ponce sfărâmată până am acoperit trupul și i-am făcut astfel bietului om o înmormântare creștinească.
Ne-am întors apoi la țărm.
— More, dragul meu, a spus Agnew, mă simt mai bine după asta; slujba mi-a făcut bine.
— Și mie, am spus. Mi-a amintit ceea ce uitasem. Lumea aceasta nu e decât o parte a vieții. Putem s-o pierdem și totuși să trăim mai departe. Mai este o lume și, dacă izbutim să nu uităm asta, n-o să mai cădem atât de ușor în deznădejde — adică eu n-o să mai cad. Deznădejdea e slăbiciunea mea; tu ai mai multă nădejde.
— Da, a spus Agnew solemn, dar nădejdea mea de până acum nu privea decât scăparea pielii mele. De acum înainte voi încerca să mă gândesc la suflet și să hrănesc nu nădejdea scăpării, ci nădejdea plină de nemurire. Da, More, la urma urmei vom trăi, dacă nu în Anglia, atunci, să nădăjduim, în ceruri.
După aceasta a urmat o tăcere lungă — acel fel de tăcere pe care o poate păstra cineva aflat în pragul morții.
— Mă întreb cum a ajuns aici, a spus Agnew în cele din urmă. În scrisoare se pomenește o corabie de vânătoare de balene. Fără îndoială, corabia a fost împinsă prea departe spre sud; s-a scufundat; el a scăpat într-o barcă, singur ori cu alții; a fost purtat pe acest canal și a coborât aici, temându-se să meargă mai departe.
— Dar barca lui, ce s-a întâmplat cu ea?
— Barca lui! Trebuie să fi dispărut de mult. Scrisoarea a fost scrisă în 1820. Oricum, hai să ne uităm împrejur.
Așa am făcut. După ce am căutat o vreme, am găsit bucăți dintr-o frânghie putrezită, prinse de o bucată de stâncă.
— Aceea, a spus Agnew, trebuie să fi fost legată de barcă; cât despre barca însăși, a fost luată de aici de ape de mult.
— Ce facem acum? am spus după o tăcere lungă.
— Nu e decât un singur lucru de făcut, a spus Agnew. Trebuie să mergem înainte.
— Să mergem înainte? am întrebat uimit.
— Firește, a spus el încrezător. Vrei să rămâi aici? Nu. Vrei să te întorci? Nu poți. Trebuie, așadar, să mergem înainte. Asta e singura noastră nădejde.
— Nădejde! am strigat. Tot de nădejde mai vorbești?
— Nădejde? a spus Agnew. Firește. De ce nu? Nădejdea nu are hotare, nu-i așa? Poți nădăjdui orice, oriunde. E mai bine să mori luptând ca un bărbat, plin de nădejde și de putere, decât să pieri în nelucrare și deznădejde. E mai bine să mori în furtună și în apele înverșunate decât să te stingi încet în locul acesta cumplit. Așa că hai. Să plutim ca înainte. Să vedem unde ne duce canalul acesta. Cu siguranță ne va duce undeva. Un asemenea șuvoi trebuie să aibă o ieșire.
— Șuvoiul acesta, am spus, ne va duce la moarte și numai la moarte. Curentul se face mai iute cu fiecare ceas. Am auzit o poveste veche despre o deschizătură uriașă la fiecare dintre poli, ori la unul dintre ei, în care se varsă apele oceanului. Ele se prăvălesc într-una, iar unii spun că străbat pământul și ies prin cealaltă.
Agnew a râs.
— Ăsta, a spus, e visul unui nebun. Mai întâi, eu nu cred că ne apropiem de sud, ci de nord. Căldura vremii de aici o arată. Da, ne îndreptăm spre nord. Curând o să ieșim în ape calde și sub ceruri senine. Așa că hai să nu mai pierdem vremea.
Nu m-am mai împotrivit. Nu aveam altceva de făcut și, chiar în cel mai rău caz, nu puteam fi în mai mare primejdie plutind înainte decât rămânând în urmă. Curând eram, așadar, iar în barcă, iar curentul ne-a purtat mai departe ca înainte.
Canalul era acum lat de vreo patru mile. De o parte și de alta se înălțau vulcanii, care vărsau flăcări și fum cu explozii furioase; pietre uriașe erau aruncate în văzduh din cratere; râuri de lavă topită se rostogoleau la vale și, din când în când, cădeau ploi mari de cenușă. Țărmurile de pe amândouă părțile erau atât de abrupte și de aspre, încât nu se pot descrie; semănau cu niște șuvoaie de lavă aprinsă oprite de ape și răcite în stânci mohorâte, care se aplecau deasupra apelor. Roca de lavă avea o culoare întunecată, stinsă, de ardezie, care de departe părea neagră; și negrul care urma astfel albului zăpezii rămase în urmă părea giulgiul naturii. Prin asemenea priveliști am plutit mai departe, iar vulcanii de pe amândouă laturile canalului se înălțau cu șuvoaiele lor de lavă aprinsă, cu exploziile lor necontenite și izbucnirile înverșunate de flăcări, în vreme ce deasupra se rostogolea o boltă de fum negru și des — toate alcătuind o intrare înfricoșătoare către calea necunoscută și cumplită pe care mergeam. Așa am trecut de această poartă de groază și apoi în fața noastră se întindea — ce? Era un ținut al vieții ori un ținut al morții? Cine putea spune?
Era seară când am trecut. A venit noaptea, iar întunericul era luminat de văpaia flăcărilor vulcanice. Istoviți de oboseală, am adormit. Așa a trecut noaptea, iar curentul ne-a purtat mai departe până când, în sfârșit, a venit dimineața. Ne-am trezit și acum, pentru prima oară după multe zile, am văzut chipul soarelui. În cele din urmă norii se risipiseră, cerul era limpede și în spatele nostru strălucea soarele. Priveliștea aceasta ne-a spus tot. Ne-a arătat încotro mergeam.
Am arătat spre soare.
— Uită-te acolo, am spus. Soarele e în partea de nord a cerului — în spatele nostru. Am fost purtați tot timpul spre sud.
Agnew a tăcut și a stat multă vreme privind în urmă. Acolo încă se putea vedea strălucirea focurilor vulcanice, deși se aflau acum la multe mile depărtare, iar soarele, abia răsărit, urma un drum mai aproape de orizont decât îl văzuserăm vreodată.
— Mergem spre sud, am spus, spre Polul Sud. Curentul acesta iute nu poate avea decât un singur sfârșit — poate fi o deschizătură la Polul Sud ori o bulboană ca Maelstromul.
Agnew a privit împrejur zâmbind.
— Toate ideile astea, a spus, sunt vise, ori teorii, ori presupuneri. Nu există nicio dovadă care să le sprijine. De ce să te frămânți pentru o presupunere? Și tu, și eu putem presupune, și cu mai mult temei, fiindcă acum, după câte se pare, am ajuns mai departe spre sud decât orice om care a trăit vreodată. Nu-ți închipui că suprafața pământului e altfel la poli decât oriunde altundeva. Dacă ajungem la Polul Sud, vom vedea acolo ceea ce am văzut întotdeauna — întinderea deschisă a uscatului ori a apei și hotarul orizontului. Cât despre curentul acesta, mie îmi pare asemenea Curentului Golfului și e limpede că îndeplinește un rol însemnat în mișcarea apelor oceanului. Curge prin întinse câmpuri de gheață în drumul lui către alte oceane, unde probabil se va uni cu noi curenți. Trebuie să renunțăm la teoriile despre deschizături la poli ori despre bulboane. De vreme ce s-a dovedit că Maelstromul e o închipuire, nimeni nu mai trebuie să creadă în vreo altă bulboană. În ce mă privește, acum cred că acest curent ne va purta drept spre sud, peste pol, apoi tot înainte, până când, în cele din urmă, ne vom pomeni în Oceanul Pacific de Sud. Așa că înveselește-te, nu te lăsa doborât; mai este nădejde. Am lăsat în urmă gheața și zăpada și aerul e deja mai cald. Înveselește-te; norocul ni se poate schimba în orice clipă.
La acestea n-am avut ce răspunde. Încrederea lui Agnew mi se părea prefăcută și, cu siguranță, nu îmi ușura mâhnirea adâncă; nici priveliștea din jur nu era de natură să mă scoată câtuși de puțin din deznădejde. Canalul se îngustase acum până la cel mult două mile; țărmurile de pe amândouă laturile erau stânci abrupte, întrerupte pe alocuri de povârnișuri, dar toate alcătuite din rocă masivă, atât de întunecată, încât era aproape neagră, și de origine vădit vulcanică. Din când în când se ridicau înălțimi aspre, brăzdate și despicate, nespus de mohorâte și înfiorătoare. În ținuturile acestea respingătoare nu era doar o lipsă deplină de viață, ci însăși imposibilitatea vieții, de ajuns ca să facă să tremure chiar și inima cea mai dârză. Stâncile păreau de fier. Părea un ținut de fier străbătut de acest curent oceanic, care își făcuse un canal și acum ne purta mai departe spre o destinație pe care nu ne-o puteam închipui nicicum.
Prin asemenea priveliști am plutit toată ziua aceea. A venit noaptea și pe cer, deasupra noastră, s-a desfășurat spectacolul strălucitor al aurorei australe, iar spre nord focurile vulcanice ardeau cu o lumină vie. În noaptea aceea am dormit. Când ne-am trezit, am băgat de seamă că priveliștea se schimbase. Țărmurile, deși încă negre și amenințătoare, nu mai erau abrupte, ci coborau domol spre apă; vremea era simțitor mai blândă și departe în fața noastră se înălța un șir de munți uriași, ale căror culmi erau acoperite cu gheață și zăpadă, care străluceau albe și purpurii în razele soarelui.
Deodată Agnew a scos un strigăt și a arătat spre țărmul de pe partea cealaltă.
— Uită-te! a strigat. Vezi? Sunt oameni!
Am privit și am văzut limpede niște siluete în mișcare, care erau, fără îndoială, ființe omenești.