Capitolul IV

La vederea unor oameni

Vederea unor oameni, întâlniți astfel pe neașteptate, ne-a umplut de simțăminte stranii — simțăminte pe care nu le pot lămuri. Ținutul era tot ferecat în fier, întunecat și amenințător, iar șuvoiul curgea cu putere, adânc, negru ca cerneala și de neînvins ca soarta; cerul din urmă era luminat de văpaia vulcanică, încă strălucind în depărtare, iar înainte priveliștea era mărginită de înălțimile înghețate ale unui lanț de munți. Era, într-adevăr, un ținut straniu pentru o așezare omenească; și stranii erau, într-adevăr, ființele omenești pe care le vedeam.

— Să coborâm? a spus Agnew.

— O, nu, am spus. Nu te pripi. Stihiile sunt uneori mai blânde decât oamenii și mă simt mai în siguranță aici, chiar în râul acesta al morții, decât pe țărm, cu asemenea făpturi.

Agnew n-a răspuns. Am urmărit siluetele de pe țărm. Le-am văzut coborând, privindu-ne țintă și gesticulând. Ne-am apropiat până am putut să le vedem mai bine. Vederea de aproape nu le făcea mai plăcute. Erau oameni, desigur, dar înfățișarea lor era atât de înfiorătoare, încât nu puteau fi asemuiți decât cu niște mumii însuflețite. Erau mici, slabi, zbârciți, negri, cu părul lung și încâlcit și cu fețe hidoase. Toți aveau sulițe lungi și purtau la brâu fuste scurte, care păreau făcute din pielea vreunei păsări marine.

Nu ne puteam închipui cum trăiau aceste făpturi și nici unde. Nu se vedea niciun fel de vegetație — niciun copac, niciun tufiș. Nu erau animale, dar erau stoluri mari de păsări, dintre care unele păreau deosebite de tot ce văzuserăm vreodată. Poate că sulițele lungi purtate de băștinași slujeau la prinderea lor ori la pescuit. Gândul acesta îi făcea să pară mai puțin de temut, căci atunci sulițele ar fi fost unelte pentru procurarea hranei, și nu arme de război. Între timp pluteam mai departe, ca până atunci, iar băștinașii ne priveau, alergând pe țărm în dreptul nostru, ca să țină pasul cu barca. Păreau să fie peste o sută. Nu vedeam niciun semn de locuință — nicio colibă, oricât de sărăcăcioasă; dar am socotit că sălașurile lor se aflau mai departe, înăuntrul ținutului. Cât despre băștinașii înșiși, cu cât îi priveam mai mult, cu atât ne păreau mai respingători. Chiar și nenorociții aborigeni din Ținutul Van Dieman, socotiți a fi pe cea mai de jos treaptă a omenirii, erau plăcuți și agreabili în comparație cu aceștia, iar ținutul arăta mai rău decât Țara de Foc. Părea un ținut de fier, iar locuitorii lui păreau diavoli.

Agnew a propus din nou să coborâm, dar am refuzat.

— Nu, am spus. Mai bine rabd de foame o săptămână și trăiesc din nădejde. Să plutim mai departe. Dacă mergem înainte, putem nădăjdui dacă vrem, dar dacă ne oprim aici, o pierdem și pe aceasta. Putem nădăjdui la ceva din partea unor asemenea făpturi? Chiar dacă se arată prietenoase, putem trăi printre ele? Să rămânem aici e mai rău decât moartea; singura noastră nădejde e să mergem înainte.

Agnew n-a răspuns și am plutit încă două ceasuri, urmați tot timpul de băștinași. Nu făceau niciun gest dușmănos. Doar ne priveau, după toate semnele din curiozitate. În tot acest timp ne apropiam necontenit de șirul de munți înalți, care, cu crestele lor înghețate, se ridicau în fața noastră ca o barieră de neatins și de netrecut, părând să închidă orice înaintare; nici nu se vedea vreo trecătoare ori vreo deschizătură, oricât de îngustă, prin care ar fi putut curge marele șuvoi. Nu era decât un zid neîntrerupt de stânci de fier și de culmi înghețate. În cele din urmă, am văzut că țărmurile înclinate deveneau mai abrupte, până când, la vreo milă sau două înaintea noastră, se prefăceau în stânci care se ridicau de o parte și de alta la vreo mie de picioare deasupra apei; pe aici curgea șuvoiul și se pierdea din vedere cu totul, ca și când l-ar fi înghițit pământul.

— Nu putem merge mai departe, a spus Agnew. Uite, șuvoiul pare să se prăvălească acolo în munți. Trebuie să fie acolo vreun canion adânc, cu cascade. Să mergem înainte înseamnă moarte sigură. Trebuie să ne oprim aici, fie și numai ca să chibzuim. Ia spune, să ne încumetăm printre băștinașii aceștia? La urma urmei, poate că nu e nicio primejdie printre ei. Sunt făpturi mici și par nevătămătoare. Nu sunt, ce-i drept, prea arătoși; dar, știi, înfățișările înșală adesea, iar dracul nu e atât de negru pe cât e zugrăvit. Ce zici?

— Cred că nu putem face altceva, am spus.

Într-adevăr, îmi dădeam seama că soarta noastră ajunsese la o răscruce. Să mergem înainte părea moarte sigură. Singura alegere era să ne oprim; și, fiindcă eram înarmați, nu aveam să fim cu totul la cheremul acestor făpturi. Odată luată hotărârea, am trecut numaidecât la faptă, căci într-un asemenea curent nu aveam vreme de zăbovit; am apucat, așadar, vâslele și în curând am adus barca la țărm.

Pe măsură ce ne apropiam, mulțimea de băștinași ne aștepta și părea mai respingătoare ca oricând. Le puteam vedea trupurile osoase, descărnate; degetele de la mâini și de la picioare erau asemenea ghearelor de pasăre; ochii le erau mici, stinși și lipsiți de vlagă, înfundați în orbite adânci ca niște peșteri, din care ne priveau asemenea unor morți — o priveliște groaznică. Stăteau însă liniștiți, fără niciun gest dușmănos, ținându-și sulițele sprijinite nepăsător pe pământ.

— Nu-mi place cum arată, am spus. Cred că ar fi mai bine să trag un foc.

— De ce? a strigat Agnew. Pentru numele lui Dumnezeu, omule, nu răni pe niciunul dintre ei!

— O, nu, am spus. Vreau doar să le insuflu puțin respect, spre binele lor.

Spunând acestea, am tras în aer. Bubuitura a răsunat cu ecouri prelungi și, când fumul s-a risipit, i-am văzut pe toți băștinașii la pământ. Se așezaseră cu mâinile încrucișate în poală și ședeau acolo privindu-ne ca înainte, fără niciun semn de teamă și nici măcar de uimire. Mă așteptasem să-i văd fugind, dar nimic de felul acesta nu s-a întâmplat. Ne-a nedumerit. Totuși, nu mai era vreme de șovăit. Curentul ne împingea spre prăpastia dintre stânci și trebuia să coborâm fără întârziere. Așa am făcut și, cum mai aveam o țeavă încărcată și un pistol, socoteam că, având aceste arme și pe cele ale lui Agnew, vom fi în stare să ne apărăm. Cu asemenea gânduri am coborât și am prins barca folosind mica ancoră cu cârlige.

Băștinașii s-au îngrămădit acum cu toții în jurul nostru, făcând multe gesturi ciudate, pe care nu le înțelegeam. Unii se plecau adânc, alții se prosternau; în ansamblu, acestea păreau semne de respect și mi-a trecut prin minte că ne socoteau un soi de ființe superioare. Era limpede că nu aveau niciun gând dușmănos. În același timp, cercetându-i acum mai îndeaproape, m-am umplut iar de groază: trupurile lor slabe, ochii mici, apoși și fără strălucire, orbitele scobite și adânci, obrajii supți, dinții ieșiți în afară, degetele ca niște gheare și pielea zbârcită îi făceau să semene mai mult ca oricând cu niște mumii însuflețite și mă feream fără voie de ei, așa cum te tragi dinaintea atingerii unui cadavru.

Agnew însă era cu totul altfel și se vedea limpede că nu simțea nicio scârbă. Li s-a înclinat, le-a zâmbit și a dat mâna cu vreo șase dintre ei, pe rând. Strângerea mâinii le era necunoscută, dar au primit-o cum se cuvenea și și-au înnoit plecăciunile și prosternările. După aceasta ne-au oferit cu toții lăncile lor. Părea, fără îndoială, un gest de pace și de bunăvoință. Eu am clătinat din cap și n-am vrut să le ating; Agnew însă a primit una și a oferit în schimb pușca lui. Cel căruia i-a oferit-o n-a vrut s-o ia. Părea nespus de mulțumit că Agnew îi luase lancea, iar ceilalți păreau dezamăgiți că nu le primea pe ale lor. Dar mie mi-a tremurat inima când l-am văzut oferindu-și pușca și cu atât mai mult când a întins-o și către încă unul sau doi dintre ei; mi-am regăsit liniștea abia când am văzut că toți i-o refuzau.

Acum ne-au făcut semn să-i urmăm și am pornit cu toții împreună.

— Dragul meu More, a spus Agnew voios, nu-s oameni răi. Au gânduri bune. Nu e vina lor că arată așa. Ești prea bănuitor și prea închis. Să ne împrietenim cu ei și să-i facem să ne ajute. Fă ca mine.

Am încercat, dar n-am putut, căci scârba mea era de neclintit. Era asemenea groazei pe care o simți în fața șobolanilor, gândacilor, urechelnițelor ori șerpilor. Era ceva ce nu asculta de rațiune. Făpturile acestea păreau niște lighioane omenești.

Am mers spre interiorul ținutului vreo jumătate de milă, am trecut de o culme și am ajuns într-o vale, sau mai degrabă într-un soi de adâncitură, la capătul căreia am găsit o peșteră cu un foc mocnind în față. Focul era făcut cu cărbune, care trebuia să se găsească pe undeva prin apropiere. Era foarte bogat în bitum și ardea cu flacără mare.

Ziua se apropia acum de sfârșit; departe puteam vedea strălucirea sinistră a vulcanilor, care se făcea mai vie pe măsură ce ziua scădea; sus, pe cer, clipeau nenumărate stele, iar văzduhul era plin de geamătul apelor repezi.

Am intrat în peșteră. În timp ce intram, băștinașii au îngrămădit cărbuni pe foc și flăcările s-au ridicat, luminând interiorul. Am găsit aici mai multe femei și mai mulți copii, care ne priveau fără teamă și fără curiozitate. Copiii păreau niște pitici mititei; femeile erau babe, hidoase peste putința de a le descrie. Mai ales o bătrână, care părea să aibă putere asupra lor, era de-a dreptul îngrozitoare în urâțenia ei cumplită și respingătoare. Niciun coșmar nu înfățișase vreodată o făptură mai înfricoșătoare. Baba aceasta de coșmar s-a prosternat înaintea fiecăruia dintre noi cu un asemenea aer de jertfire de sine, încât părea că vrea s-o omorâm pe loc. Pereții aspri ai peșterii și lumina roșie a focului făceau scena și mai cumplită și mi-a trecut prin minte gândul nebunesc că ajunseserăm de fapt, încă vii, în lumea infernului și că acesta era sălașul diavolilor. Totuși, trebuie să mărturisesc că purtările lor erau departe de a fi diavolești. Fiecare părea dornic să ne slujească. Unii întindeau așternuturi din piei de păsări, ca să ne așezăm; alții se îngrijeau de foc; alții ne ofereau în dar pene mari și frumoase, precum și numeroase podoabe lucrate într-un chip rar întâlnit și curios. Atenția aceasta binevoitoare din partea lor mă nedumerea mult și nu mă puteam opri să bănuiesc că, sub toate acestea, trebuia să fie vreun gând sinistru. Hotărât să fiu pregătit pentru ce putea fi mai rău, am încărcat pe tăcute țeava goală a puștii și am vegheat cu cea mai mare luare-aminte. Cât despre Agnew, el primea totul fără cea mai mică bănuială. Le făcea semne, dădea mâna cu ei, le primea darurile și chiar încerca să fie amabil cu babele înfricoșătoare și cu copiii aceia demonici din jurul lui. Curând a atras asupra lui cea mai mare parte a atenției și, în vreme ce toți îl priveau cu admirație, eu am rămas să tânjesc, lăsat oarecum în uitare.

În cele din urmă, un miros îmbietor s-a răspândit prin peșteră și ni s-a pus masa. Era alcătuită dintr-o pasăre mare, care semăna cu o gâscă, dar era de două ori mai mare decât cel mai mare curcan pe care îl văzusem vreodată. Avea gust de gâscă sălbatică, însă cam de pește. Totuși, nouă ni s-a părut delicioasă, căci dieta noastră îndelungată de carne crudă de focă ne făcuse gata să primim bucuroși orice alt fel de mâncare; iar pasărea aceasta, orice ar fi fost, nu i-ar fi displăcut niciunui om flămând. Era limpede că oamenii aceștia trăiau din carnea feluritelor păsări. Peste tot în jurul nostru vedeam piei de păsări, uscate cu penele pe ele și folosite drept îmbrăcăminte, covorașe și podoabe.

După ce am isprăvit masa, amândoi ne-am simțit mult întăriți și întremați. Agnew a continuat să se apropie de noile lui cunoștințe și, văzând că eu mă țineam deoparte, a spus:

— More, dragul meu, oamenii aceștia de treabă îmi dau de înțeles că mai este un loc, mai bun decât acesta, și vor să mă duc cu ei. Vii și tu?

Atunci m-a cuprins o mare teamă.

— Nu te duce! am strigat. Nu te duce! Aici suntem aproape de barcă și, dacă se întâmplă ceva, putem ajunge ușor la ea.

Agnew mi-a râs în față.

— Nu vrei să-mi spui, a zis el, că tot mai ai bănuieli, și după o asemenea masă? Omule, dacă ar vrea să ne facă rău, ne-ar ospăta în felul acesta? Prostii, omule! Lasă-ți bănuielile și vino.

Am clătinat din cap cu încăpățânare.

— Ei bine, a spus el, dacă aș crede că bănuielile tale au vreun temei, aș rămâne lângă tine; dar sunt încredințat că nu urmăresc decât să ne arate bunătate, așa că mă duc să văd locul.

— Te întorci? am spus.

— O, da, a spus el, firește că mă întorc și dorm aici.

Cu aceste vorbe a plecat și aproape toți oamenii l-au însoțit. Am rămas cu femeile, copiii și vreo doisprezece bărbați. Bărbații aceștia se îndeletniceau cu prelucrarea unor piei de păsări; femeile aveau altceva de lucrat cu pene. Nimeni nu mă băga în seamă. Nu părea să mi se pună vreo îngrădire și nici nu eram păzit în vreun fel. Odată, baba de coșmar a venit și mi-a oferit o pasăre mică, friptă, cam cât un sitar. Am refuzat-o, dar, în același timp, această atenție delicată m-a uimit, fără îndoială.

Tocmai începeam să mă lupt cu oarecare izbândă împotriva simțămintelor mele de scârbă, când am zărit deodată ceva care mi-a alungat orice alt gând și mi-a înghețat sângele în vine. Era ceva afară. La gura peșterii, lângă focul care încă ardea viu și lumina împrejur, am văzut patru bărbați abia veniți: purtau ceva ce am socotit la început a fi un tovarăș bolnav ori rănit. Ajunși la foc, l-au pus jos și am văzut, cu un fior de spaimă, că cel purtat nu era nici bolnav, nici rănit, ci mort, căci cadavrul zăcea înțepenit, așa cum îl așezaseră. Apoi am văzut-o pe baba de coșmar apropiindu-se de el cu un cuțit. Mi-a venit un gând cumplit — groaza cea mai mare! Gândul s-a dovedit curând mult prea întemeiat. Baba de coșmar a început să taie și, într-o clipă, a desprins brațul cadavrului și l-a vârât între cărbuni, chiar în locul unde mai înainte gătise pasărea. Apoi s-a întors să mai aducă.

Pentru o clipă mi s-a învârtit mintea și am tras cu greu aer în piept. Apoi m-am ridicat și am ieșit clătinându-mă, nu știu cum. Nimeni n-a încercat să mă oprească și nimeni nu m-a urmat; în ce mă privește, eram gata să-i zbor creierii celui dintâi care ar fi îndrăznit să se apropie de mine. Așa am ajuns afară și am trecut pe lângă babă și cei patru bărbați, ocupați cu lucrarea lor cumplită. Dar acum m-au băgat în seamă și m-au urmat. Mai mulți bărbați și femei au venit după mine, turuind în limba lor grosolană și gesticulând. Le-am poruncit mânios să se țină departe. Au stăruit și, deși niciunul nu era înarmat, vedeam că nu voiau să mă lase să plec de la peșteră și am presupus că vor încerca să mă împiedice cu forța.

Lipsa lui Agnew mă punea într-o situație grea. Dacă n-ar fi fost asta, mi-aș fi făcut drum prin ei și aș fi fugit la barcă; dar câtă vreme el era plecat, mă simțeam dator să aștept și, deși doream fierbinte să fug, de dragul lui nu puteam. Barca părea un liman de odihnă. Ardeam de dorința de a fi iar în ea și de a mă lăsa dus de ape, chiar dacă m-ar fi dus la moarte. Natura era aici mai puțin cumplită decât omul și părea mai bine să mă înec în ape, să pier printre stânci și bulboane, decât să zăbovesc aici printre asemenea grozăvii. Oamenii aceștia nu semănau cu niște ființe omenești. Cei mai josnici și mai decăzuți sălbatici pe care îi văzusem vreodată nu erau atât de odioși ca aceștia. O ceată de maimuțe ar fi fost cu mult mai plăcută, o haită de lupi mai puțin respingătoare. Aveau caricatura înfățișării omenești; erau cei mai de jos dintre oameni; vorbirea lor era o batjocorire a limbajului; fețele, diavolești; bunătatea, o prefăcătorie vicleană; și cea mai hidoasă dintre toate era baba de coșmar care pregătea ospățul de canibali.

Nu puteam începe ostilitățile, fiindcă trebuia să-l aștept pe Agnew; am stat, așadar, și am privit, apoi m-am îndepărtat puțin. M-au urmat îndeaproape, cu vorbe stăruitoare și gesturi, deși deocamdată nimeni nu mă atingea și nu mă amenința. Tonul lor părea mai degrabă unul de înduplecare. După câțiva pași m-am oprit, cu toți în jurul meu. Masa aceea groaznică arăta limpede ce ne aștepta. Ne primeau cu bunătate și ne hrăneau bine numai ca să ne hărăzească morții celei mai respingătoare. Agnew, în încrederea lui nebunească, nu făcea decât să-și asigure pieirea. Se dădea cu totul pe mâna unor diavoli incapabili de milă și străini de omenie. Era cu neputință să te împrietenești cu asemenea diavoli și eram sigur că singura noastră cale era să-i stăpânim prin groază — să punem mâna pe ei, să ucidem, să biruim. Dar tot trebuia să-l aștept și nu îndrăzneam să recurg la violență în lipsa lui; așa că am așteptat, în vreme ce sălbaticii se strângeau în jurul meu, mulțumindu-se să mă păzească, fără să mă atingă și fără să mă amenințe. Și în tot acest timp baba își vedea de pregătirea mesei groaznice.

Stând acolo, privind, ascultând și așteptându-l pe Agnew, am băgat de seamă multe lucruri. Departe, vulcanii ardeau, iar cerul dinspre nord era roșu, luminat sinistru. Tot acolo, mai sus, luna strălucea deasupra noastră, cerul scânteia de stele și peste tot cerul se întindea strălucirea aurorei australe, mai vie decât oricare pe care o văzusem — întrecând luna și luminând totul. Lumina fețele supte ale diavolilor din jurul meu și iar mi s-a părut că murisem și ajunsesem în ținutul durerii — un ținut de fier, un ținut al deznădejdii, cu focuri sinistre aprinse peste tot și cu fețe de groază.

Deodată mi-a izbit urechile bubuitura unei arme, asemenea unui tunet, prelungită în ecouri îndelungi. Am înțeles numaidecât. Temerile mele se adeveriseră. Sălbaticii aceștia îl ademeniseră pe Agnew departe de mine ca să-l nimicească. Într-o clipă mi-am făcut drum prin mulțimea din jur și am alergat ca nebun în direcția sunetului, strigându-i numele, în timp ce fugeam, cât mă ținea gura.

Am auzit un strigăt puternic, apoi încă o bubuitură. Am grăbit pasul, strigându-i numele într-un soi de frenezie. Curajul straniu al sălbaticilor mă impresionase deja adânc. Nu se temeau de puștile noastre. Îl atacau cu toții, iar el era singur, luptând să-și scape viața.

Apoi a răsunat încă o bubuitură; era pistolul lui. Am continuat să alerg și să-l strig.

În sfârșit, am primit răspuns. Poate că mă auzise și îmi răspundea sau, în orice caz, mă înștiința de primejdie.

— More, a strigat, fugi, fugi, fugi la barcă! Scapă-te!

— Unde ești? am strigat, alergând mai departe.

— Fugi, More, fugi! Scapă-te! Pe mine nu mă poți scăpa. Sunt pierdut. Fugi ca să-ți scapi viața!

După strigătele lui, nu părea să fie departe. Am alergat înainte. Nu-l vedeam nicăieri. În tot acest timp sălbaticii mă urmau. Niciunul nu era înarmat, dar mi se părea că se pregătesc să se arunce asupra mea și să mă copleșească prin număr. Aveau să mă prindă viu, gândeam eu, să mă lege și să mă ducă înapoi, păstrându-mă pentru mai târziu!

M-am întors și le-am făcut semn să rămână în urmă. N-au luat în seamă gestul meu. Atunci am alergat iar. M-au urmat. Nu puteau alerga atât de repede ca mine, așa că mă depărtam repede de ei, strigându-l întruna pe Agnew. Dar nu mai venea niciun răspuns. Am alergat înapoi și înainte, străbătând iar și iar aceleași locuri, întorcându-mă și schimbând direcția, urmărit tot timpul de sălbatici. În cele din urmă, cuprins de mânie și deznădejde, am tras asupra lor și unul a căzut. Dar, spre spaima mea, ceilalți nu păreau să se sinchisească nici cât negru sub unghie; nu s-au oprit nicio clipă, ci m-au urmărit ca înainte.

Situația mea era acum limpede în tot adevărul ei. Îl ademeniseră pe Agnew; îl atacaseră. El se luptase și fusese biruit. Încercase să mă înștiințeze. Ultimele lui vorbe fuseseră să fug — să fug: da, căci știa bine că era mult mai bine să mă duc la moarte prin torentul furios decât să întâlnesc soarta care se abătuse asupra lui. Pentru el nu mai era acum nicio nădejde. Că era pierdut era limpede. Dacă ar mai fi fost viu, m-ar fi strigat; dar glasul lui amuțise de o vreme. Totul se sfârșise și inima aceea nobilă, care înfruntase atât de vitejește și de voios asprimea furtunii și grozăviile călătoriei noastre fără speranță, fusese amuțită de moarte, prin mâna celor mai josnici dintre ticăloși.

M-am oprit o clipă. Chiar dacă Agnew era mort, nu puteam îndura să-l părăsesc, ci simțeam că ar trebui să-i împărtășesc soarta. Sălbaticii se apropiau. Când i-am văzut venind, n-am mai șovăit. Soarta aceea era prea cumplită: trebuia să fug.

Dar, înainte de a fugi, m-am întors furios ca să mă răzbun pe ei pentru crimele lor. Plin de mânie și deznădejde, am descărcat în mijlocul mulțimii țeava încărcată care îmi mai rămânea. Apoi am fugit spre barcă. Pe drum m-a străfulgerat gândul înfricoșător că poate îi dăduseră drumul pe apă; dar, apropiindu-mă de loc, am găsit-o acolo, întocmai cum o lăsasem. Sălbaticii, cu obișnuita lor lipsă de teamă, mă urmăreau mai departe. O clipă am stat pe țărm, cu ancora în mână și barca alături, și, când s-au apropiat, mi-am descărcat pistolul în mijlocul lor. Apoi am sărit în barcă; curentul iute m-a purtat departe și, în câteva minute, mulțimea de demoni care mă urmăreau a dispărut din vedere.