Capitolul VI

Lumea nouă

Nu știu cât am dormit. Somnul mi-a fost adânc, dar tulburat de vise neliniștite, în care trăiam din nou toate întâmplările zbuciumate de până atunci; și toate se amestecau în cea mai nebunească învălmășeală. Canibalii ne făceau semne de pe pisc și coboram pe țărm între cei doi vulcani. Acolo ne întâmpina trupul marinarului mort, care apoi ne alunga până la barcă. Veneau după aceea zăpada și erupțiile vulcanice și pluteam printre aisberguri și lavă topită, până intram printr-o poartă de fier și ne prăvăleam în întuneric. Aici erau monștri uriași înotând, globuri aprinse de foc și cascade tunătoare, care cădeau de la înălțimi de neînchipuit, năvala unor șuvoaie fără măsură și rotirea unor bulboane fără sfârșit; iar în urechi îmi răsuna vuietul nesfârșit al apelor neîndurătoare, care veneau după noi cu toate valurile și talazurile lor, rostogolite asupra noastră. Era un vis în care toate grozăviile lumii materiale pe care le trăisem se înnoiau; dar toate acestea erau nimic în fața unui anumit simțământ adânc, care îmi stăpânea sufletul — simțirea unei pierderi fără putință de îndreptare, așteptarea unei pieiri apropiate, o deznădejde mohorâtă și de neîmblânzit.

În toiul acestora m-am trezit. Am tresărit deodată și am privit în jur, mut de nedumerire. Primul lucru de care mi-am dat seama a fost o văpaie mare de lumină — lumina atât de curând pierdută și socotită pierdută pentru totdeauna, dar care acum umplea tot universul, vie, strălucitoare, arzătoare, aducând nădejde și bucurie și veselie, cu toată splendoarea cerurilor de un albastru adânc și cu râsul fără număr al valurilor oceanului, care dansau și scânteiau în soare. Mi-am aruncat brațele în sus și am râs tare. Apoi am izbucnit în lacrimi și, căzând în genunchi, I-am mulțumit Atotputernicului Stăpân al cerurilor pentru această izbăvire minunată.

Ridicându-mă din genunchi, am privit împrejur și iar m-a copleșit uimirea. Am văzut un șir lung de munți, ridicați la înălțimi fără măsură, cu culmile acoperite de gheață și zăpadă veșnică. Acolo soarele ardea jos pe cer, ridicat doar cu câteva grade deasupra crestelor munților, care străluceau în aur și purpură sub razele lui de foc. Soarele părea mărit la dimensiuni neobișnuite, iar munții se depărtau în toate părțile ca un arc al unui cerc fără sfârșit. La poalele munților se întindea un ținut verde de vegetație, unde se vedeau câmpuri cultivate, vii, livezi și crânguri, alături de păduri de palmieri și de toate felurile de copaci, în toate nuanțele, care urcau pe coastele munților până la hotarul vegetației și ținuturile de zăpadă și gheață.

Aici, în toate părțile, se vedeau semne de netăgăduit ale vieții omenești — contururile unor cetăți pline de oameni, ale unor orașe însuflețite și cătune; drumuri care șerpuiau până departe prin câmpie ori urcau pe coastele munților; și lucrări uriașe ale hărniciei omenești, sub forma unor construcții masive, povârnișuri terasate, șiruri lungi de arcade, piramide greoaie și ziduri cu creneluri.

De la uscat m-am întors spre mare. Am văzut înaintea mea o întindere de apă de un albastru intens — atât de vastă, încât nimic nu mi se păruse măcar asemănător în toate călătoriile mele pe ocean. Pe mare, oriunde fusesem, apa îmi mărginise întotdeauna priveliștea; orizontul nu păruse niciodată departe; corăbiile dispăreau curând sub el și suprafața pământului pe care o puteai vedea era astfel mereu restrânsă; aici însă, spre nedumerirea mea, orizontul părea mutat la o depărtare fără măsură și ridicat sus în văzduh, iar apele se întindeau fără capăt. Pornind de unde mă aflam, se duceau la depărtări de neînchipuit, iar priveliștea din fața mea părea o pantă de apă, întinsă pe o mie de mile, până se apropia de orizont, departe, sus pe cer. Și nu vreo înșelare a simțurilor pricinuia acest spectacol fără seamăn. Cunoșteam fenomenele mirajului și știam bine că aici nu era nimic de felul acesta, căci mirajul arată întotdeauna întinderi mari, nemișcate, ori o vibrație regulată — ape ca sticla și depărtări neclare; aici însă totul era bine conturat în văzduhul limpede: cerul se întindea deasupra ca o boltă de un albastru adânc; valurile dansau și scânteiau în soare; apele se rostogoleau și spumegau în toate părțile; iar adierea proaspătă, bătând peste ocean, aducea o asemenea înviorare, încât lucra asupra mea ca un elixir întremător.

De la lucrările firii m-am întors spre cele ale omului. Acestea se vedeau pretutindeni: pe uscat, în cetăți, câmpuri cultivate și construcții uriașe; pe mare, în vasele plutitoare care apăreau oriunde îmi întorceam ochii — bărci asemenea celor de pescari, corăbii lungi și joase, unele ca niște galere, mânate de o sută de vâsle, altele cu o singură pânză uriașă, pătrată, care le îngăduia să alerge cu vântul din urmă. Nu semănau cu nicio corabie pe care o văzusem, căci nici în Mediterana, nici în apele Chinei nu erau asemenea vase; îmi aminteau mai degrabă de galerele antice pe care le văzusem în imagini.

Mă pierdeam în uimire, întrebându-mă unde sunt și ce ținut putea fi acesta, în care fusesem adus. Nu mă prăvălisem înăuntrul pământului, ci fusesem purtat pe sub munți și ieșisem iar la lumina veselă a soarelui. Era oare cu putință, mă gândeam, să se fi împlinit nădejdea lui Agnew și să fi fost purtat în ținuturile calde ale Oceanului Pacific de Sud? Dar în Pacificul de Sud nu putea exista un asemenea loc — nicio întindere nemăsurată de ape, niciun orizont ridicat cât munții. Părea o lume uriașă în formă de bazin, căci de jur împrejur suprafața părea să se ridice, iar eu eram în ceea ce arăta ca o adâncitură; și totuși știam că bazinul și adâncitura erau o iluzie și că această înfățișare se datora întinderii uriașe de suprafață plană, împresurată de munți înalți. Trecusem cercul polar antarctic; fusesem purtat înainte pe o depărtare uriașă. Pe toată suprafața cunoscută a pământului nimeni nu văzuse vreodată ceva asemănător; erau doar două locuri unde o asemenea câmpie fără măsură era cu putință, și acelea se aflau la polii turtiți. Acum știam bine unde sunt. Ajunsesem la polul antarctic. Aici pământul era plat — o întindere uriașă și netedă, fără rotunjime care să micșoreze depărtarea orizontului, ci cu o suprafață aproape dreaptă, care îngăduia privirii să cuprindă nestingherit sute de mile.

Canalul subteran străbătuse munții în năvala lui și mă adusese aici. Aici veneau toate apele oceanului de la nord, vărsându-se în această mare polară uriașă, poate ca să iasă din ea printr-o trecere asemănătoare. Aici era, așadar, Polul Sud — o lume de sine stătătoare; și cât de deosebită de acel ținut cumplit, acel ținut de fier de dincolo de munți! Nu o lume de gheață și ger, ci una de frumusețe și lumină, cu o climă aproape tropicală prin căldura ei și pământuri acoperite de belșugul nestăvilit al unei vegetații pline de viață. Trecusem din lumea aceea de afară în această lume dinăuntru și trecerea fusese de la moarte la viață, de la agonie și deznădejde la lumina soarelui, splendoare și bucurie. Mai presus de toate, din tot ce mă înconjura, mă izbeau acum viața bogată și peste măsură de îmbelșugată și căldura aerului, care mă făcea să mă gândesc la India. Era ceva uimitor și de nelămurit și nu puteam să-l pun decât pe seama turtirii polilor, care aducea suprafața mai aproape de presupusele focuri centrale ale pământului și crea astfel o căldură la fel de mare ca în ținuturile ecuatoriale. Aici găseam o climă tropicală — un ținut încălzit de pământul însuși, nu de soare. Ori o altă pricină putea fi găsită în curenții calzi ai oceanului. Care ar fi fost cea adevărată, nu eram în stare să-mi fac nicio presupunere.

Dar nu aveam vreme de asemenea speculații. După ce primele simțăminte de uimire și admirație se mai potoliseră, am început să simt altceva. Am început să-mi amintesc că nu mâncasem nimic de un răstimp pe care nu aveam cum să-l socotesc și să mă uit împrejur ca să văd dacă era vreo cale de a-mi potoli foamea. Se punea acum întrebarea: ce era de făcut? După cele de curând îndurate mă feream, firesc, să mă dau iar pe mâna milei unor neamuri necunoscute; dar, gândindu-mă și cercetând mai departe, am înțeles că oamenii acestui ținut straniu trebuiau să fie foarte deosebiți de sălbaticii aceia înfricoșători de dincolo de munți. Pretutindeni vedeam semne vădite de cultivare a pământului și de civilizație. Totuși, știam că nici oamenii civilizați nu trebuiau neapărat să fie mai buni decât sălbaticii și că puteam fi prins și aruncat într-o închisoare fără nădejde ori în robie.

Șovăiam, așadar; dar ce puteam face? Foamea începea să fie de nesuferit. Ajunsesem într-un loc unde trebuia să aleg între a muri de foame și a mă încumeta printre acești oameni. Să mă întorc era cu neputință. Cine putea înfrunta apele din canalul subteran uriaș sau să-și croiască drum înapoi prin asemenea primejdii înfiorătoare? Ori, dacă asta ar fi fost cu putință, cine ar fi putut nădăjdui să înfrunte curenții puternici de dincolo sau să-și facă drum printre ghețuri veșnice și mări fără măsură? Nu; întoarcerea era cu neputință. Fusesem aruncat în această lume de minuni și aici avea să-mi fie casa pentru restul zilelor, deși acum nu puteam să-mi închipui dacă zilele acelea vor trece în pace ori în robie amară și în durere. Dar hotărârea trebuia luată și riscul trebuia înfruntat. Așa trebuia să fie. Trebuia să cobor aici, să mă încumet printre oamenii aceștia și să mă încred în acea Pronie care mă ținuse până atunci.

Hotărât astfel să-mi încerc soarta cu orice preț, am vâslit spre țărm. Până atunci văzusem galere și bărci mici trecând, dar nu mă băgaseră în seamă, fiindcă erau prea departe ca să deslușească ceva care să deosebească barca mea de oricare alta; acum însă, în timp ce vâsleam, am băgat de seamă o galeră venind spre mine. Părea să se îndrepte către țărm chiar în locul spre care mergeam eu și drumul ei trebuia să se întâlnească în curând cu al meu, dacă vâsleam mai departe. După oarecare șovăire, am hotărât să-i fac semne ca să-i atrag atenția; căci, odată ce mă hotărâsem să mă încumet printre oamenii de aici, doream să pun capăt neliniștii cât mai repede. Am vâslit, așadar, mai departe și m-am apropiat treptat. Galera era mânată de vâsle, câte cincizeci de fiecare parte. Pupa era înălțată și acoperită, ca o cabină. În cele din urmă, am încetat să vâslesc și am stat privind-o. Curând am văzut că fusesem observat, dar asta nu s-a întâmplat până când galera n-a ajuns foarte aproape — atât de aproape, încât am crezut că vor trece fără să mă vadă. Am ridicat mâinile, le-am fluturat și am scos un strigăt. Galera s-a oprit numaidecât, a fost lăsată la apă o barcă și câțiva oameni au coborât în ea și au vâslit spre mine.

Erau oameni cu o înfățișare stranie — foarte mici de statură și cu trupuri subțiri. Părul le era negru și drept, trăsăturile destul de regulate, iar expresia de ansamblu era de o mare blândețe. M-a uimit să văd că își țineau ochii aproape închiși, ca și când ochii le-ar fi fost slabi și chinuiți de strălucirea soarelui. Mă priveau mijind ochii, cu pleoapele pe jumătate închise, apoi unul care părea conducătorul lor mi-a vorbit. N-am înțeles nicio vorbă; atunci i-am răspuns în engleză, care, firește, îi era la fel de neînțeleasă. Am făcut apoi semne, arătând spre munți și încercând să-l fac să înțeleagă că venisem de dincolo de ei, că naufragiasem, că fusesem purtat aici de ape și că aveam nevoie de ajutor. Era limpede că din toate acestea nu înțelegeau decât că îmi trebuia ajutor. În clipa în care au priceput asta, m-au luat la remorcă și au vâslit înapoi la galeră.

Am văzut că galera avea cam o sută cincizeci de picioare lungime. Pe vreo două treimi din lungimea ei, spre proră, era deschisă și plină de bănci, unde se aflau vreo sută de vâslași, care semănau cu cei pe care îi văzusem întâi, toți fiind mici de statură, cu trupuri subțiri și, pe deasupra, toți părând chinuiți de lumina soarelui. Toți aveau aceeași expresie blândă și domoală. După culoarea pielii și forma generală a trăsăturilor semănau cu arabii, dar le lipseau cu totul asprimea și austeritatea acestora. Toți aveau bărbi, rânduite într-un chip neobișnuit, în cosițe. Îmbrăcămintea lor era felurită. Vâslașii purtau o tunică grosolană, cu un brâu de frânghie. Ofițerii purtau tunici de stofă fină și mantii foarte elegante, bogat brodate și tivite cu puf. Toți purtau pălării cu boruri largi, iar cel care părea conducătorul avea pe a lui câteva podoabe de aur.

Aici am încercat din nou să le lămuresc cine sunt. Mă priveau, mă cercetau din toate părțile, îmi examinau pușca, pistolul, haina, pantalonii, cizmele și pălăria, vorbind tot timpul între ei. Nu mă atingeau, ci arătau doar curiozitatea firească pe care o simți la vederea unui străin apărut pe neașteptate. În purtarea lor față de mine era o delicatețe scrupuloasă și o politețe grijulie, chiar ceremonioasă, deopotrivă uimitoare și încântătoare. Toată teama și neliniștea mă părăsiseră acum; în purtările blânde și fețele plăcute ale acestor oameni vedeam destul ca să fiu sigur de o primire bună; și în bucuria și recunoștința mea adâncă uitasem pentru o vreme chiar și foamea.

În cele din urmă, conducătorul mi-a făcut semn să-l urmez. A mers înainte spre cabină, a deschis ușa și a intrat; eu l-am urmat, după care au intrat și ceilalți și ușa s-a închis. La început nu vedeam nimic. Nu era nicio fereastră, doar una sau două crăpături mărunte prin care intra lumina. După o vreme ochii mi s-au obișnuit mai bine cu întunericul și am putut vedea că încăperea cabinei era spațioasă, împodobită cu draperii bogate, dintr-un material necunoscut. Erau o masă mare și scaune. Luându-mă de mână, conducătorul m-a dus la masă, unde m-am așezat, în timp ce ceilalți au rămas în picioare. Apoi câțiva dintre ei au plecat și curând s-au întors cu mâncare și băutură. Hrana era de feluri deosebite — unele aveau gust de gâscă, altele de curcan, altele de potârniche. Era numai carne de păsări, deși, după bucățile din fața mea, acestea trebuiau să fi fost foarte mari. Mă uimea mult purtarea ofițerilor corăbiei, care stăteau cu toții în picioare și mă slujeau, iar conducătorul însuși mai mult decât toți; dar era o lume nouă și am socotit că așa trebuia să fie obiceiul, așa că nu m-am împotrivit, ci am primit situația și am mâncat cu inimă recunoscătoare.

După ce mi-am potolit foamea cea mai arzătoare, am avut mai mult răgaz să observ. Am băgat de seamă că ochii noilor mei prieteni nu mai erau mijiți; erau larg deschiși și, pe cât îi puteam desluși, fețele lor arătau mult mai bine. Slăbiciunea ochilor părea obișnuită printre acești oameni și de aceea ofițerii își țineau cabina întunecată, pe când nenorociții de vâslași trebuiau să trudească în soarele arzător. Aceasta era concluzia mea și mi-a amintit de sărmanii felahi din Egipt, care sufereau de oftalmie din pricina soarelui arzător și a nisipului fierbinte.

După masă mi-au adus apă într-un lighean și s-au adunat cu toții în jurul meu. Unul ținea ligheanul, altul un ștergar, altul un flacon; altul a luat un burete și a început să-mi spele fața și mâinile. Toate acestea îmi erau străine, dar nu-mi rămânea decât să mă supun. Apoi conducătorul, care stătuse privind cu zâmbetul pe față, și-a scos mantia bogată, îmblănită, și mi-a întins-o. Eram pe jumătate gata s-o refuz, dar mă temeam să nu-l jignesc, așa că am primit-o, iar el însuși mi-a prins-o în jurul umerilor. Ceilalți chiar păreau să-l invidieze, ca și când ar fi avut parte de vreun noroc neobișnuit. Apoi mi-au oferit felurite băuturi, dintre care am gustat mai multe. Unele erau ape dulci, cu arome deosebite, altele aveau gust de vin slab, iar una era o băutură fermentată, ușoară, dulce și foarte plăcută la gust. Acum doream să le arăt gazdelor mele darnice că sunt recunoscător; așa că mi-am ridicat cupa, m-am înclinat înaintea tuturor, mai ales a conducătorului, și am băut în sănătatea lor. Au privit cu toții ceremonia cu fețe foarte serioase și nu-mi puteam da bine seama dacă îmi înțeleseseră sau nu gândul. Cu siguranță nu păreau mulțumiți și mi se părea că îi rănea orice semn de recunoștință, așa că am hotărât ca pe viitor să mă abțin de la asemenea manifestări.

Și totuși, cu fiecare clipă, purtările acestor oameni deveneau mai nedumeritoare. Era straniu, într-adevăr, să mă aflu atât de brusc în centrul interesului și al intențiilor lor generoase. Pentru o clipă mi-a trecut prin minte că mă socoteau vreo ființă miraculoasă, cu puteri superioare, și că încercau să mă îmbuneze prin aceste slujiri; dar curând am văzut că slujirile nu erau nicidecum acte de îmbunare, ci semănau mai degrabă cu acele atenții iubitoare și îmbelșugate pe care o familie le revarsă asupra cuiva drag, plecat multă vreme și în sfârșit întors; iar uimirea mea a crescut mai mult ca oricând.

Galera își reluase de mult înaintarea. Auzeam bătaia regulată a vâslelor, mișcate toate în același ritm, și, în cele din urmă, mișcarea a încetat. Conducătorul mi-a făcut atunci semn și a ieșit. L-am urmat și ceilalți au venit după noi. Și acum, ieșind din întunericul cabinei, m-am pomenit iar în lumina minunată a zilei și am văzut că ajunseserăm la uscat. Galera fusese trasă lângă un chei de piatră, iar pe țărm erau clădiri, ziduri, copaci și oameni. Conducătorul a coborât numaidecât și l-am însoțit. Am mers o bucată de drum pe o cale mărginită de ziduri de piatră, din spatele cărora se ridicau copaci care, de departe, păruseră palmieri. Acum am văzut că erau ferigi uriașe, ale căror frunze late, ca niște evantaie, și ramuri se arcuiau deasupra în mănunchiuri dese, făcând drumul foarte întunecat de umbră. Oricât mă uimea vederea acestor copaci, i-am uitat curând în fața unei priveliști și mai uimitoare, căci după vreo sută de pași m-am oprit și m-am pomenit într-un loc larg, unde se întâlneau patru drumuri. Aici erau trei păsări de statură uriașă. Aveau trupuri enorme, picioare scurte și gâturi scurte și păreau mari cât un bou obișnuit. Aripile le erau scurte și, după toate semnele, nu puteau sluji la zbor; ciocurile semănau cu ale unui pescăruș; fiecare avea câte un om pe spate și era înhămată la un car. Conducătorul mi-a făcut semn să mă urc într-unul dintre aceste care. Așa am făcut. A urcat și el, iar atunci cel care mâna a pornit pasărea, care a luat-o înainte cu pași lungi și repezi, cu o iuțeală egală cu a unui cal la trap. Eram atât de uimit, încât o vreme n-am băgat de seamă altceva; dar, în cele din urmă, după ce primul simțământ s-a potolit, am început să privesc și alte lucruri. Tot drumul, frunzișul des de ferigi se arcuia deasupra, aruncând umbre adânci. Ferigile creșteau de o parte și de alta în șiruri dese, dar printre tulpinile lor puteam vedea ținutul de dincolo, tot luminos în bătaia soarelui.

Aici erau câmpuri largi, toate acoperite de verdeață; mai departe se ridicau pâlcuri de ferigi arborescente; la fiecare pas se deschideau priveliști noi; printre verdeață și frunziș se vedeau acoperișurile unor construcții care păreau pavilioane și clădiri mai masive, cu acoperișuri piramidale. Drumul nostru urca necontenit și, în cele din urmă, am ajuns la o încrucișare. Era o terasă largă pe coasta muntelui; în partea de jos se afla un șir de clădiri masive de piatră, cu acoperișuri piramidale, iar în partea de sus erau portaluri care păreau să se deschidă spre peșteri săpate în munte. Și aici, de o parte și de alta, se ridicau ferigile uriașe, arcuindu-se deasupra și întunecând terasa cu umbra lor adâncă. De aici am privit în urmă și, printre trunchiurile ferigilor arborescente, am putut vedea câmpuri, pavilioane, acoperișurile piramidale ale clădirilor masive și povârnișuri largi, verzi, iar departe se întrezăreau frânturi din marea fără margini. Ne-am urmat drumul fără să ne oprim și am trecut pe lângă mai multe terase, una după alta, asemenea celei dintâi, cu aceleași peșteri în partea de sus și clădiri masive în partea de jos, până când, în cele din urmă, urcușul s-a sfârșit la a cincea terasă și aici am cotit la stânga. Acum priveliștea se făcea mai felurită. Ferigile arborescente se ridicau de o parte și de alta, arcuindu-se deasupra; în dreapta erau portalurile care se deschideau spre peșteri, în stânga case trainice și masive, clădite din blocuri mari de piatră, cu acoperișuri piramidale. După câte îmi puteam da seama, eram într-un oraș clădit pe coasta unui munte, cu străzile alcătuite astfel din terase una peste alta și drumurile de legătură dintre ele; jumătate din locuințe erau peșteri, iar cealaltă jumătate, pavilioane și construcții masive de piatră. Se vedeau însă puțini oameni. Din când în când vedeam câte unul sau doi mergând pe dibuite, cu ochii pe jumătate închiși, căutând umbrele cele mai întunecate; și mi se părea că acest neam neobișnuit de oameni avea o particularitate firească a vederii, comună tuturor, care îi făcea să ocolească lumina soarelui și să caute întunericul peșterilor și al frunzișului des, ce arunca umbră.

În cele din urmă, am ajuns într-un loc unde terasa se retrăgea până alcătuia un semicerc spre coasta muntelui și au apărut câteva portaluri uriașe. Aici era un loc larg, unde ferigile arborescente creșteau în șiruri lungi, încrucișate, și făceau o umbră mai deasă decât de obicei. În partea de jos erau mai multe clădiri de piatră de dimensiuni uriașe, iar în mijloc se ridica o construcție neobișnuită, în formă de jumătate de piramidă, cu trei fețe înclinate și a patra verticală, având partea de sus plată, la care se ajungea pe un șir de trepte. Am mers mai departe până am ajuns la portalul din mijloc al șirului de peșteri și aici ne-am oprit. Conducătorul a coborât și mi-a făcut semn. L-am urmat. A mers apoi înainte în peșteră, iar eu, plin de uimire, am pășit în urma lui.