Torentul care se năpustește sub munți
Barca plutea mai departe. Lumina aurorei și a lunii coborâte aproape de orizont părea să slăbească; și, când am privit în urmă, am văzut că strălucirea îndepărtată a focurilor vulcanice se făcuse mai vie în întunericul tot mai adânc. Laturile canalului se făceau tot mai abrupte, până când, în cele din urmă, s-au prefăcut în pereți de stâncă ridicați la o înălțime necunoscută. Canalul însuși se îngusta, până când, de la două mile lățime, ajunsese la o zecime din această măsură; dar, odată cu îngustarea, apele păreau să se năpustească mult mai repede. Aici pluteam neputincios și vedeam stâncile mohorâte trecând vijelios pe lângă mine, în vreme ce eram aruncat înainte pe pieptul șuvoiului uriaș. Eram deznădăjduit. Soarta lui Agnew mă pregătise pentru a mea și singurul lucru pentru care eram recunoscător era că soarta mea, de vreme ce nu puteam scăpa de ea, avea să fie mai puțin înfiorătoare. Moartea părea sigură și gândul meu de căpetenie era acum clipa în care va veni. Eram pregătit. Simțeam că o puteam întâmpina liniștit, neclintit, chiar recunoscător; cu mult mai bună era moartea aici, în vuietul apelor, decât prin mâna acelor ființe respingătoare prin a căror trădare căzuse prietenul meu.
Pe măsură ce înaintam, pereții prăpastiei se ridicau tot mai sus și păreau să se aplece deasupra apei, canalul se îngusta, lumina slăbea, până când, în cele din urmă, totul în jur s-a întunecat. Pluteam pe fundul unui hău uriaș, ale cărui laturi păreau să se ridice drept în sus, la mii de picioare, unde nu se vedeau nici șuvoiul apelor, nici zidul de stâncă și unde, departe, deasupra, puteam vedea fâșia de cer dintre culmile stâncilor și privi stelele strălucitoare. Și, privindu-le, mi-a venit gândul că aceasta era ultima mea priveliște de pe pământ și nu puteam decât să nădăjduiesc că viața care se apropia atât de repede de sfârșit ar putea trăi din nou undeva printre acele astre sclipitoare. Așa gândeam și, cu aceste gânduri, am plutit mai departe, nu știu câtă vreme, până când, în cele din urmă, s-a ivit o masă neagră, uriașă, unde se sfârșea cerul deschis de deasupra mea și unde strălucirea stelelor și lumina cerului erau înghițite cu totul de întuneric.
Acesta e, așadar, sfârșitul, m-am gândit. Aici, în întunericul acesta, trebuie să mă prăvălesc în hăul cumplit și să-mi găsesc moartea. Am căzut în genunchi pe fundul bărcii și m-am rugat. În timp ce îngenuncheam acolo, barca se apropia, masa neagră se făcea mai neagră. Curentul mă împingea înainte. Nu erau valuri care să se spargă; nu se vedea nicio sclipire fosforescentă a apelor învolburate și nicio albeață de spumă. Credeam că mă aflu pe marginea vreunei cascade uriașe, care se prăvălea de o mie de ori mai adânc decât Niagara; o cădere în care apele se aruncau în adâncurile pământului și în care, adunându-se pentru coborârea înfricoșătoare, toate celelalte mișcări — toate izbirile, zvârcolirile și răsucirile — erau șterse și pierdute în unica năvală copleșitoare înainte. Deodată totul s-a întunecat — un întuneric de negrăit; cerul de sus mi-a fost smuls din ochi într-o clipă; fusesem aruncat într-o peșteră uriașă și acolo, în genunchi, cu spaima în inimă, am așteptat moartea.
Clipele treceau și moartea întârzia să vină. Căderea cumplită se amâna mai departe și, deși rămăsesem în genunchi și așteptasem îndelung, sfârșitul tot nu venea. Apele păreau nemișcate, barca nemișcată. Era purtată pe suprafața unui șuvoi uriaș, neted ca sticla; dar cine putea spune cât de adânc era acel șuvoi și cât de larg? În cele din urmă, m-am ridicat din genunchi și m-am lăsat pe banca bărcii, încercând să străpung întunericul cu privirea. În zadar. Nu se vedea nimic. Era însăși negreala întunericului. Am ascultat, dar n-am auzit decât un sunet adânc, surd, monoton, care părea să umple tot văzduhul și să-l facă să tremure de vibrațiile lui. Am încercat să-mi adun gândurile. Mi-am amintit vechea teorie care îmi stăruise în minte mai înainte și pe care i-o pomenisem lui Agnew. Era ideea că la fiecare pol se află o deschizătură uriașă; că în una dintre ele se varsă toate apele oceanului și, după ce străbat pământul, ies la celălalt pol, ca să curgă pe suprafața lui în nenumărate șuvoaie. Era o închipuire nebunească, de care râsesem în alte împrejurări, dar care îmi revenea acum în minte, când eram copleșit de deznădejde și mintea îmi era slăbită de grozăviile prin care trecusem; și simțeam o teamă nelămurită că fusesem tras chiar în canalul prin care curgeau apele oceanului în drumul lor spre acel abis înfricoșător, fără seamăn. Totuși, încă nu se vedea niciun semn al vreunei coborâri, căci barca se ținea dreaptă, fără nicio înclinare, ca și înainte, și îmi era cu neputință să spun dacă mă mișcam repede ori încet sau dacă stăteam cu totul pe loc; în întunericul acela nu se vedeau obiecte după care să pot afla viteza înaintării mele; și, așa cum cei care se înalță în baloane nu simt deloc mișcarea, nici eu n-o simțeam pe apele acelea liniștite, dar repezi.
În cele din urmă, s-a ivit ceva care mi-a atras atenția și mi-a cuprins toate gândurile. O strălucire slabă mi-a atras la început privirea și, întorcându-mă s-o văd mai bine, am zărit un punct rotund, roșu, strălucind ca focul. Nu-l văzusem până atunci. Semăna cu luna când răsare din dosul norilor și strălucește roșie și sinistră de la orizont; așa strălucea și acesta, dar nu cu lumina statornică a lunii, căci lumina era schimbătoare și uneori izbucnea într-o strălucire de rău augur, care curând scădea la o lucire mai slabă. M-a cuprins o nouă spaimă, căci priveliștea aceasta nouă îmi sugera ceva mai cumplit decât tot ce-mi închipuisem până atunci. Acesta, m-am gândit, avea să fie sfârșitul călătoriei mele; aici trebuia să ajung — într-o groapă de foc în care aveam să fiu aruncat! Oare era bine, mă gândeam, să aștept o asemenea soartă și să îndur o asemenea agonie? N-ar fi mai bine să-mi iau viața înainte de a afla ce putea fi mai rău? Mi-am luat pistolul și l-am încărcat, ca să fiu pregătit, dar am șovăit să-l folosesc până când soarta avea să mi se arate mai limpede. Așa am șezut, ținând pistolul, pregătit să-l folosesc, privind lumina și așteptând clipa în care focurile aprinse aveau să facă orice altă nădejde cu neputință. Dar timpul trecea și lumina nu se făcea mai vie; dimpotrivă, părea să slăbească. Se mai schimba ceva. În loc să lumineze în fața mea, părea să fie mai mult spre stânga. De aici și-a schimbat mai departe locul, până când, în cele din urmă, a ajuns la pupă. Tot timpul slăbea și părea sigur că mă îndepărtez de ea, nu că mă apropii. În toiul acestor schimbări mi-a venit un gând nou, care părea să lămurească lumina: venea de la aceiași vulcani care luminaseră cerul dinspre nord când eram pe țărm și care încă mă urmau cu văpaia lor. Fusesem purtat în întuneric printr-o deschizătură uriașă, aflată acum în spatele meu, prin care se vedea lumina roșie a vulcanilor; de aici forma rotundă și asemănarea cu luna. Am văzut că mă îndepărtam mai departe de lumină ca înainte și că schimbarea locului ei se datora rotirii bărcii, purtate de apă când cu pupa înainte, când de-a latul și iar cu prora înainte. De aici părea limpede că apele mă purtaseră într-o peșteră uriașă, de întindere necunoscută, care trecea pe sub munți — un canal subteran, a cărui ieșire nu mi-o puteam închipui. Era acesta începutul drumului care avea să sfârșească printr-o cădere în adânc, într-un abis de negrăit? Ori puteam nădăjdui vreodată să ies iar la lumina zilei — poate în alt ocean, într-un ținut de gheață, ger și noapte veșnică? Dar vechea teorie a curgerii apelor prin pământ pusese stăpânire pe mine și nu puteam scăpa de ea. Știam că unii oameni de știință socotesc că interiorul pământului este o masă de rocă topită și de foc zăgăzuit și că pământul însuși fusese cândva un glob aprins, care se răcise la suprafață; dar, la urma urmei, aceasta nu era decât o teorie și mai erau alte teorii, cu totul deosebite. În copilărie citisem cărți pline de închipuiri fantastice despre ținuturi dinăuntrul pământului, cu un soare în centru, care le dădea lumina unei zile fără sfârșit. Știam că acestea nu erau decât creații de ficțiune; și totuși părea cu putință ca pământul să cuprindă înăuntrul lui goluri uriașe — împărății ale întunericului veșnic, peșteri față de care cele mai mari peșteri de la suprafață nu erau decât cele mai mărunte cămăruțe. Acum eram purtat spre ele. În cazul acesta, poate că până la urmă nu avea să fie nicio prăvălire bruscă. Șuvoiul putea să curgă mii și mii de mile prin bezna înfricoșătoare a acestei peșteri, după legile firii; iar eu puteam să trăiesc astfel, plutind în acest întuneric până aveam să mor de o moarte înceată, de groază și deznădejde.
Nu aveam nicio cale de a-mi face vreo socoteală asupra vitezei. Totul era întunecat și până și lumina din urmă pălea; nici nu puteam presupune ceva despre mărimea canalului. La intrare fusese strâmt și îngust; dar aici poate se lărgise pe mile întregi, iar bolta lui putea ajunge aproape de culmea munților înalți. Cum vederea mă lăsa astfel, nici auzul nu îmi slujea, căci sunetul era mereu același — un vuiet susținut și neîntrerupt, un sunet jos, monoton, adânc și cumplit, fără schimbările valurilor care se sparg, ale apelor repezi care se năpustesc ori ale cascadelor care cad. Gânduri vagi că aș putea scăpa la urmă veneau și plecau; dar într-o asemenea stare nădejdea nu putea fi susținută. Bezna deasă apăsa sufletul și, în cele din urmă, chiar strălucirea vulcanilor îndepărtați, care scăzuse treptat, s-a făcut mai slabă și mai stinsă și până la urmă s-a pierdut cu totul. Mi s-a părut că aceasta fusese ultima mea priveliște a lucrurilor pământești. După ea nu mai rămânea nimic. Pentru mine nu mai exista vederea; nu era decât întuneric — noapte fără sfârșit, veșnică. Eram îngropat într-o peșteră de ape năvalnice, care nu avea să se mai sfârșească, unde urma să fiu purtat neputincios de curentul de neînvins, spre o soartă misterioasă și înfiorătoare.
Întunericul s-a făcut atât de nesuferit, încât doream fierbinte ceva care să-l risipească, fie și pentru o clipă. Am aprins un chibrit. Aerul era nemișcat și flacăra a țâșnit, luminând barca și arătând apa neagră din jurul meu. Aceasta m-a făcut dornic să văd mai mult. Am încărcat amândouă țevile puștii, păstrând pistolul pentru altă întrebuințare, și apoi am tras cu una dintre ele. A răsunat o bubuitură nemaipomenită, care mi-a sunat în urechi ca o sută de salve de tunet, s-a rostogolit și a răsunat până departe, pierzându-se în ecouri fără sfârșit. Fulgerarea a luminat priveliștea o clipă, și numai o clipă; asemenea unui fulger neașteptat, a dezvăluit totul în jur. Am văzut o întindere largă de apă, neagră ca cerneala — un iaz al Styxului; dar nu se vedeau stânci și părea că fusesem purtat într-o mare subterană.
Am încărcat țeava goală și am așteptat. Fulgerarea de lumină nu dezvăluise nimic, dar îmi abătuse gândurile, iar îndeletnicirea reîncărcării îmi mai abătea o dată gândurile. Orice era mai bun decât nelucrarea. Nu voiam să-mi irosesc muniția, dar socoteam că un foc din când în când ar putea avea un folos, fie și numai să-mi aducă o oarecare ușurare din deznădejde.
Și acum, pe când ședeam cu pușca în mâini, am deslușit un sunet — nou, tulburător, cu totul deosebit de murmurul nenumăratelor ape care îmi umplea urechile și în contrast ascuțit cu ecourile monotone ale șuvoiului năvalnic. Era un sunet care vorbea despre viață. Auzeam gâfâieli repezi, grele, ca ale unei ființe vii uriașe; odată cu ele venea zgomotul unor mișcări regulate în apă, precum și spumegarea și gâlgâitul valurilor. Era ca și când o făptură vie, care răsufla, s-ar fi aflat aici, nu departe, mișcându-se prin apele acestea de miez de noapte; și, odată cu descoperirea aceasta, m-a cuprins o teamă nouă — teama de a fi urmărit. Mi-am închipuit că vreun monstru marin mă adulmecase în barcă și pornise să mă atace. Teama aceasta nouă m-a trezit la faptă. Era o primejdie cu totul deosebită de oricare pe care o cunoscusem; dar teama pe care o insufla mă îndemna la faptă și mă împingea, chiar dacă primejdia ce venea era sigură ca moartea, să mă ridic împotriva ei și să mă împotrivesc până la capăt. M-am ridicat, așadar, cu pușca și am ascultat, cu tot sufletul adunat în auz. Sunetele s-au auzit mai limpede. Se apropiaseră. Erau chiar în față. Am ridicat pușca și am țintit. Apoi, la scurt răstimp una după alta, două bubuituri au tunat cu un zgomot nemaipomenit și ecouri nesfârșite; dar nu am luat în seamă reverberațiile prelungi, fiind absorbit de lumina izbucnită deodată și de priveliștea dezvăluită. Căci acolo, chiar în fața mea, am văzut, deși numai pentru o clipă, o priveliște cutremurătoare. Era un monstru enorm, care se mișca în apă împotriva curentului și spre barcă. Își ținea capul sus; ochii îi ardeau de o lumină de rău augur; fălcile larg deschise erau împănate cu dinți ascuțiți; avea un gât lung, legat de un trup de proporții uriașe, și o coadă care biciuia toată apa, prefăcând-o în spumă. Numai o clipă l-am văzut și apoi, cu o plonjare bruscă, monstrul s-a scufundat, iar în aceeași clipă totul s-a întunecat ca mai înainte.
Plin de spaimă și tulburare, mi-am încărcat iar pușca și am așteptat, ascultând să aud iar zgomotul. Eram sigur că monstrul, împiedicat să-și apuce prada, se va întoarce cu o furie îndoită și că va trebui să reiau lupta. Simțeam că primejdiile trecerii subterane și ale apelor năvalnice dispăruseră și că o primejdie nouă se ivise din atacul monstrului adâncurilor. Și nu trebuia să mă tem numai de acesta. Unde era unul, trebuia să mai fie și alții; și dacă acesta ar trece pe lângă mine, n-ar face decât să mă lase pradă atacurilor unor monștri de același fel, care probabil aveau să se înmulțească pe măsură ce înaintam mai departe în acest tărâm al întunericului. Și totuși, în ciuda gândurilor înfiorătoare, simțeam mai puțină groază decât înainte, căci teama mea se lega acum de faptă; și, stând în așteptarea atacului și ascultând apropierea dușmanului, încordarea care mă cuprindea era o adevărată ușurare față de deznădejdea surdă în care mă cufundasem cu o clipă înainte.
Totuși, deși am așteptat un nou atac, am așteptat în zadar. Monstrul nu s-a întors. Fie că îl speriaseră fulgerarea și zgomotul, fie că îl nimeriseră gloanțele, fie că, uriaș cum era, nu se sinchisise de o făptură atât de neputincioasă ca mine; dar, oricare ar fi fost pricina, nu a mai ieșit din întunericul și tăcerea în care se cufundase. Am stat multă vreme în picioare, așteptând; apoi m-am așezat, tot veghetor, tot ascultând, dar fără niciun rezultat, până când, în cele din urmă, am început să cred că nu mai era nicio posibilitate a unui nou atac. Într-adevăr, acum părea că nu fusese niciun atac, ci că monstrul înotase la întâmplare, fără niciun gând la mine, caz în care fulgerările puștii mele îl speriaseră mai tare decât mă speriase pe mine înfățișarea lui înfricoșătoare. Una peste alta, întâmplarea aceasta îmi făcuse mult bine. Mă scosese din deznădejde. Nu-mi mai păsa și simțeam că aș putea primi orice mi-ar fi hărăzit soarta.
Și acum, istovit de oboseală și sleit de veghea și neliniștea îndelungate, m-am lăsat pe fundul bărcii și am căzut într-un somn adânc.