În voia apelor Oceanului Antarctic
Mă numesc Adam More. Sunt fiul lui Henry More, spițer din Keswick, Cumberland. Eram secund pe corabia *Trevelyan*, cu Bennet drept căpitan, închiriată de guvernul britanic ca să ducă ocnași în Ținutul Van Dieman. Era în 1843. Am făcut călătoria fără nicio nenorocire, i-am debarcat pe ocnași la Hobart Town și apoi am pornit înapoi spre casă. Am plecat la 17 decembrie. De la început am avut mai tot timpul vânturi potrivnice și, ca să putem înainta cât de cât, am fost siliți să ținem mult spre sud. În cele din urmă, la 6 ianuarie, am zărit Insula Dezolării. Era, într-adevăr, un loc pustiu. În preajma ei am văzut o mulțime de insule mai mici, poate o mie la număr, care îngreunau navigația și ne-au silit să ne îndepărtăm cât mai repede. Dar și numai înfățișarea acelui loc mohorât era de ajuns ca să ne alunge. Nu erau copaci, iar puzderia de insule părea alcătuită din stânci acoperite cu mușchi; temperatura, deși eram în toiul verii antarctice, varia între 38° și 58° Fahrenheit.
Ca să scăpăm de aceste insule primejdioase, am ținut spre sud și spre vest și, în cele din urmă, ne-am pomenit la 65° latitudine sudică și 60° longitudine estică. Am avut norocul să nu întâlnim ghețuri, deși ne aflam la mai puțin de o mie cinci sute de mile de Polul Sud și mult dincolo de acea barieră de gheață de nepătruns care, în 1773, oprise înaintarea căpitanului Cook. Aici vântul ne-a părăsit și am rămas fără putința de a înainta, în voia apelor. Marea era liberă de jur împrejur, în afară de partea de sud-est, unde se întindea la orizont o linie joasă, sfârșindu-se într-un promontoriu înalt; dar, deși părea uscat, l-am luat drept gheață. Peste tot în jur, balene și delfini mari se zbenguiau și aruncau în sus jeturi de apă, în număr uriaș. Vremea era neobișnuit de frumoasă și de senină.
Două sau trei zile a ținut acalmia și am plutit fără să putem face nimic, până când, în cele din urmă, ne-am pomenit la câteva mile de promontoriul pomenit mai sus. Părea uscat și avea înfățișarea unei insule stâncoase înălțate din adâncurile mării. Era însă acoperit în întregime cu gheață și zăpadă și, pornind de la el, se întindea spre răsărit, cât vedeai cu ochii, un șir nesfârșit de ghețuri, pe când spre sud-vest marea părea liberă pentru navigație. Promontoriul avea o formă cu totul neobișnuită: se înălța într-un pisc de cel puțin o mie de picioare și era un reper izbitor, pe care orice explorator de mai târziu avea să-l descopere și să-l recunoască ușor. L-am numit, după corabia noastră, Piscul Trevelyan, și apoi nu ne-am mai dorit decât să nu-l mai vedem niciodată. Dar acalmia a ținut mai departe și, în cele din urmă, am fost purtați destul de aproape ca să vedem turme uriașe de foci presărând gheața de la poalele piscului.
Atunci i-am propus lui Agnew, al doilea ofițer, să mergem la țărm, să împușcăm câteva foci și să le aducem înapoi. Voiam asta în parte pentru emoția vânătorii, în parte pentru cinstea de a pune piciorul într-un loc pe care nu-l mai călcase vreodată un om. Căpitanul Bennet a ridicat câteva obiecții, dar el era bătrân și prevăzător, iar noi eram tineri și dornici de aventură, așa că i-am luat temerile în râs și am pornit. N-am luat pe nimeni din echipaj, din pricina împotrivirii căpitanului. A spus că, dacă noi ne hotărâsem să ne aruncăm viața pe apa sâmbetei, el nu ne putea opri, dar că nu avea să îngăduie în ruptul capului ca un singur om să vină cu noi. Refuzul lui ni se părea o prudență dusă până la lașitate curată, dar n-am izbutit să-l facem să se răzgândească. Distanța nu era mare, aventura ne ispitea, așa că a fost lăsată la apă barca ușoară a căpitanului și în ea am vâslit, Agnew și cu mine, spre țărm. Am luat fiecare câte o pușcă ghintuită cu două țevi și am luat și un pistol. Agnew a luat o lunetă.
Am vâslit vreo trei mile și am ajuns la marginea gheții, care se întindea departe de promontoriu, spre larg. Aici am coborât și am prins barca cu o mică ancoră cu cârlige, pe care am înfipt-o în gheață. Apoi am mers pe jos vreo milă spre promontoriu și acolo am găsit o mulțime de foci. Animalele acestea erau atât de lipsite de teamă, încât, când ne-am apropiat, nu au făcut nici cea mai mică mișcare, ci ne-au privit cu nepăsare. Am ucis două sau trei, apoi am stat să ne sfătuim dacă să mergem ori nu până la promontoriu. Agnew ținea mult să mergem, ca să atingă stânca însăși; eu însă eram mulțumit de ceea ce făcuserăm și doream acum să ne întoarcem. În toiul acestei discuții am simțit un fulg de zăpadă pe obraz. Am tresărit și am privit în sus. Spre marea mea uimire, cerul se schimbase de când mă uitasem ultima oară la el. Când plecaserăm de pe corabie, era limpede și albastru, dar acum îl acopereau nori întunecați, plumburii, iar fulgii care căzuseră prevesteau răul. O furtună de zăpadă aici, în apropierea ghețurilor, era o primejdie prea mare ca s-o nesocotim. Nu ne mai rămânea decât să ne întoarcem numaidecât la corabie.
Am apucat fiecare câte o focă și am târât-o după noi până la barcă. Am ajuns și le-am aruncat înăuntru. Chiar atunci a răsunat peste ape o bubuitură de tun. Venea de pe corabie — semnalul de alarmă, chemarea căpitanului să ne întoarcem. Am văzut acum că, de când plecaserăm, corabia fusese purtată de ape câteva mile spre sud-vest. Drumul înapoi, la vâsle, se arăta mult mai greu decât cel până la țărm și, ceea ce era și mai rău, se pornea vântul, marea se învolbura și ninsoarea se îndesea. Niciunul dintre noi nu a spus o vorbă. Ne dădeam seama că eram într-o primejdie foarte mare și că ne purtaserăm cu o nesocotință cumplită; dar vorbele nu mai slujeau la nimic. Singurul lucru care ne rămânea de făcut era să vâslim spre corabie cu toată puterea, și asta am făcut.
Ne-am desprins, așadar, de gheață și am vâslit cum nu mai vâsliserăm vreodată. Înaintam anevoie. Marea se învolbura mereu mai tare; vântul creștea; ninsoarea se îndesea; și, mai rău decât toate, ziua se apropia de sfârșit. Socotiserăm greșit și distanța, și timpul. Chiar dacă ar fi ținut acalmia, tot ar fi trebuit să ne întoarcem vâslind pe întuneric; acum însă soarele apunea și, odată cu bezna, aveam de înfruntat furtuna care se aduna și zăpada care ne orbea. Vâsleam în tăcere. Cu fiecare lovitură de vâslă primejdia creștea. Vântul bătea dinspre sud și ne ajuta astfel întrucâtva; tot el ridica și valuri mai mici decât ar fi ridicat un vânt din orice altă parte. Dar acest vânt de sud aducea și primejdii ale lui, pe care aveam să le simțim curând — primejdii noi și mai cumplite. Căci împingea corabia tot mai departe de noi și, în același timp, sfărâma întinsele câmpuri de gheață și mâna bucățile rupte spre nord. Dar de această primejdie încă nu știam. Atunci vâsleam spre corabie și, în beznă, printre zăpada orbitoare și valurile care ne izbeau, auzeam din când în când bubuiturile tunului cu care ni se dădea semnal de pe corabie, ca să ne călăuzească înapoi. Ele erau singura noastră călăuză, fiindcă întunericul și zăpada ne ascunseseră corabia din vedere și trebuia să ne luăm numai după auz.
Vâsleam ca să ne scăpăm viața și o știam; dar cu fiecare clipă starea noastră se făcea mai deznădăjduită. Fiecare nouă bubuitură a tunului părea să vină de mai departe. Ni se părea că vâslim mereu în direcția greșită. La fiecare bubuitură trebuia să schimbăm puțin drumul bărcii și să vâslim spre ultimul loc de unde ni se păruse că răsună tunul. În tot acest timp, vântul creștea repede, ajungând vijelie, valurile creșteau și se spărgeau peste barcă, iar ninsoarea ne orbea cu lapovița ei tot mai deasă. Întunericul se adâncea și, în cele din urmă, s-a făcut atât de negru, încât nu se mai vedea nimic — nici marea, nici cerul, nici măcar barca. Și totuși nu îndrăzneam să ne oprim; trebuia să vâslim. Viața ne atârna de aceste sforțări. Trebuia să vâslim, călăuziți de bubuiturile tunului corăbiei, al căror sunet vântul mereu schimbător îl abătea necontenit, până când mințile ni s-au tulburat de tot și am vâslit orbește și mașinal.
Așa ne-am trudit ceasuri întregi la vâsle, în vreme ce furtuna creștea neîncetat și marea se înălța neîncetat, ninsoarea cădea tot mai deasă, iar bezna se făcea tot mai adâncă. Bubuiturile tunului se auzeau acum mai slab; și mai rău era că veneau la răstimpuri tot mai mari, ceea ce ne arăta că lui Bennet îi pierea nădejdea, că ne părăsea, că nu mai nădăjduia să ne găsească și că trăgea acum doar din când în când câte un foc, dintr-un trist simț al datoriei. Gândul acesta ne-a aruncat în deznădejde. Ni se părea că toate sforțările noastre nu făcuseră decât să ne ducă mai departe de corabie și ne-a pierit orice îndemn de a vâsli mai tare decât atât cât era neapărat nevoie pentru a ține barca în echilibru. După un timp, Agnew și-a lăsat vâsla și a început să scoată apa din barcă — lucru de trebuință, căci, cu toată grija noastră, multe valuri se revărsaseră în ea și era plină de apă până la o treime. El s-a apucat de asta, în vreme ce eu țineam barca, apoi am scos apa pe rând. Așa am petrecut noaptea aceea mohorâtă.
În sfârșit, a venit dimineața. Vântul nu mai era atât de puternic, dar ninsoarea era atât de deasă, încât nu puteam vedea decât puțin în jurul nostru. Corabia nu se zărea nicăieri și nici nu se vedea vreun semn al ei. Ultimul foc de tun fusese tras în timpul nopții. Nu puteam vedea decât conturul unui aisberg golaș — o priveliște de rău augur. Neștiind ce altceva să facem, am vâslit mai departe ca înainte, ținând drumul care ni se părea cel mai bun, deși nu era decât o presupunere și știam tot timpul că s-ar fi putut să mergem greșit. Nu aveam busolă în barcă și nici nu puteam desluși unde era soarele prin ninsoarea deasă. Vâsleam în direcția vântului, crezând că bate spre nord și că ne va duce într-acolo. Încă nădăjduiam să ajungem destul de aproape ca să auzim tunul corăbiei și ne încordam neîncetat auzul, așteptând bubuitura dorită. Dar sunetul acela n-a mai venit niciodată și nu am auzit decât plescăitul valurilor și trosnetul gheții care se spărgea. Astfel am vâslit toată ziua aceea, odihnindu-ne din când în când, istoviți, apoi apucându-ne iar de lucru, până când, în cele din urmă, a venit noaptea și, peste zăpadă, ghețuri și valuri, s-a adăugat iar groaza beznei adânci. Am petrecut noaptea aceea într-o mare suferință. Nu mâncaserăm nimic de când părăsiserăm corabia, dar, deși eram vlăguiți de postul îndelungat și de truda grea, deznădejdea din sufletele noastre ne luase orice poftă de mâncare. Eram istoviți de muncă, și totuși frigul era prea mare ca să ne putem odihni; eram siliți să vâslim, ca să nu pierim. Dar oboseala și toropeala ne biruiau și adesea cădeam în somn chiar în timp ce vâsleam; apoi, după un scurt răgaz de somn, ne trezeam cu mădularele amorțite și ne luptam iar cu vâslele. Așa am petrecut noaptea aceea.
A venit o nouă dimineață și, spre marea noastră bucurie, am văzut că ninsoarea încetase. Am cercetat cu nerăbdare împrejurimile, să vedem dacă se zărea vreun semn al corăbiei. Nu se vedea nimic din ea. Departe, într-o parte, se înălța un pisc care semăna cu locul unde coborâserăm. Judecând după vânt, pe care îl credeam încă dinspre sud, piscul se afla spre nord-est; în cazul acesta, fuseserăm purtați necontenit spre sud, în ciuda tuturor sforțărilor noastre. La vreo milă de noi, într-o parte, începea gheața și se întindea departe, iar în cealaltă parte, la vreo zece mile, se afla un alt șir de ghețuri. Părea că fuseserăm purtați spre sud-vest, de-a lungul unei strâmtori largi care pătrundea în întinsele câmpuri de gheață. Descoperirea aceasta ne-a arătat cât de zadarnică fusese truda noastră, căci, în ciuda a toate, chiar cu vântul în favoarea noastră, fuseserăm trași necontenit în direcția potrivnică. Era limpede că aici se afla un curent mai puternic decât toate puterile noastre, care ne adusese în acest loc.
Am hotărât acum să coborâm pe gheață și să încercăm să gătim o parte din focile noastre. Apropiindu-ne, am băgat de seamă că un curent ne trăgea pe lângă gheață în ceea ce socoteam a fi direcția sud-vest. Aceasta mi-a întărit cele mai rele temeri. Dar acum îndeletnicirile coborârii pe gheață și aprinderii unui foc ne-au captat pentru o vreme atenția și ne-au abătut gândurile. Am dat zăpada la o parte, apoi am spart o ladă care se afla în barcă, precum și băncile de la pupă. Am folosit lemnul cu mare economie, păstrând restul pentru altă dată. Apoi am tăiat bucăți dintr-una dintre foci și le-am pus, în fâșii subțiri, pe flăcări. Nu s-au gătit mai deloc, căci carnea era doar pârlită; dar ne era o foame de lup, iar atingerea focului era de ajuns ca să îi dea un gust îmbietor. Hrana aceasta ne-a întremat mult, iar în privința băuturii aveam de jur împrejur nesfârșite întinderi de gheață și zăpadă. Apoi ne-am luat prețioasele bucăți de carne gătită, ne-am întors în barcă și am pornit. Nu prea știam ce să facem mai departe și, în timp ce ne sfătuiam, am adormit. Am dormit până târziu în noapte, apoi ne-am trezit amorțiți de frig; apoi ne-am apucat de vâsle până am ostenit; apoi am adormit iar, ca să ne trezească iar frigul și să tragem iar la vâsle. Așa a trecut noaptea și a venit o nouă zi.
Tot nu ningea, dar cerul era acoperit cu nori întunecați, plumburii, și avea o înfățișare amenințătoare. Ghețurile erau de jur împrejur ca mai înainte, iar apa liberă se îngustase acum de la zece mile la cinci. Într-o parte gheața era joasă, dar în partea cealaltă se ridica la o sută de picioare. Urmărind țărmul, am văzut aici că acel curent care ne purtase până atunci era acum mai puternic ca oricând și ne ducea cu o iuțeală care făcea cu totul zadarnice toate sforțările noastre împotriva lui. Și acum s-a iscat între noi o discuție asupra direcției acestui curent. Agnew a spus deodată că el crede că merge spre nord, în vreme ce eu eram neclintit în convingerea că merge spre sud.
— Nu mai are rost să vâslim, a spus Agnew. Dacă merge spre sud, nu putem să-i stăm împotrivă. E prea puternic. Dar mie îmi place întotdeauna să văd partea bună a lucrurilor, așa că eu cred că merge spre nord. În cazul ăsta n-are rost să vâslim, fiindcă ne duce el destul de repede.
Atunci am propus să coborâm pe gheață. Agnew s-a împotrivit, dar apoi a încuviințat, la stăruințele mele. Am încercat, așadar, să ajungem la țărm, dar de data aceasta a fost cu neputință, căci gheața era o întindere uriașă de bucăți plutitoare, care păreau ruinele unor aisberguri sfărâmate de vreo furtună. După asta, n-am mai avut nimic de spus și nici nu ne mai rămânea altceva decât să plutim acolo unde ne-o duce curentul.
Așa am plutit câteva zile, Agnew susținând tot timpul că mergem spre nord, în vreme ce eu eram sigur că mergem spre sud. Cerul era la fel de noros ca înainte, vântul își schimba neîncetat direcția și nu aveam nimic după care să ghicim punctele cardinale. Trăiam din foca noastră și, în loc de băutură, mestecam gheață și zăpadă. Un lucru era sigur: vremea nu se răcea. Agnew punea mare preț pe asta.
— Vezi, a spus el, trebuie să mergem spre nord. Dacă am merge spre sud, până acum am fi înghețat bocnă.
— Da; dar dacă am merge spre nord, am spus eu, ar trebui să simțim că se încălzește.
— Nu, a spus el, cu toată gheața asta în jurul nostru. Gheața ține temperatura atât de scăzută.
Discuția nu putea duce la nimic, așa că am rămas fiecare la credința noastră — a lui îl îndemna la nădejde, iar a mea mă trăgea în deznădejde. În cele din urmă, am isprăvit ultima bucată din foca pe care o gătiserăm și, găsindu-ne lângă o întindere de gheață tare, am coborât și am gătit tot ce mai rămăsese, folosind drept combustibil restul lemnelor și tot ce am îndrăznit să scoatem din barcă. Ne-am îmbarcat din nou cu această hrană și am plutit mai departe ca înainte.
Au mai trecut câteva zile. În cele din urmă, într-o noapte, m-a trezit Agnew. Mi-a arătat orizontul îndepărtat, unde am văzut o strălucire de un roșu închis, ca de foc. Priveliștea ne-a umplut pe amândoi de uimire și nu eram în stare să ne-o lămurim nicicum. Știam că n-o puteau pricinui soarele ori luna, căci era miezul nopții, iar pricina ei era pe pământ, nu pe cer. Era o strălucire intensă, sinistră, care se întindea de-a lungul orizontului și părea să vină de la vreun incendiu uriaș.