CAPITOL DINTR-UN ROMAN
Într-o noapte, pe la începutul primăverii anului 1543, pacea micului orășel Lucom a fost tulburată de o ceată de ostași crăiești, în trecere. Luna, intrată în cel din urmă pătrar, își contura cornul strălucitor printre nourii care se buluceau mereu în juru-i, luminând în răstimpuri văgăuna în care se tupilase orășelul. Spre mirarea celor câțiva localnici, care apucaseră să se trezească, ceata, a cărei ivire nu mai ajungea pe acele vremi să vestească neorânduieli și jafuri, venea într-o liniște spăimântătoare. Se vedea limpede că toată luarea-aminte a ostașilor era pironită asupra unui prizonier care se târa printre ei, în cea mai ciudată îmbrăcăminte din câte va fi scornit prigoana de când e. Prinsul era cetluit de la cap la picioare între sânețe, ca să nu poată mișca se vede, și legat cu spatele de-un afet. Calul abia de se putea urni sub povara lui. Nenorocitul s-ar fi prăvălit demult, fără de un odgon gros care-l înțepenea în șea. Dacă o rază de lună i-ar fi luminat fața măcar o clipă, s-ar fi putut oglindi în broboanele de sudoare amestecate cu sânge, care i se rostogoleau pe obraz. Dar luna nu-i putea vedea fața ferecată sub obrăzarul cu zăbrele de fier. Locuitori dornici să vadă, priveau cu gurile căscate și se îndemnau din când în când să se mai apropie de prizonier; dar pumnul ridicat și sabia însoțitorilor erau de-ajuns să le-arate calea întoarsă pe la casele lor dărăpănate, strângându-și mai bine pe ei cojoacele tătărești aruncate pe umeri și dârdâind în răceala nopții.
Ceata lăsă în urmă orășelul și se apropia de o mănăstire singuratică. Această clădire de la marginea orășelului, așezată pe un colnic, era alcătuită din două părți, în totul nepotrivite. Partea de jos a bisericii era clădită din piatră iar zidurile, numai crăpături, erau arse, afumate de praf de pușcă, înnegrite, înverzite, pline de urzici, hamei și clopoței sălbatici și purtau pe ele urmele însângerate ale letopisețului de suferințe al țării întregi. Partea de sus era toată de lemn și avea cinci cupole, numai întortochieli, după moda arhitecturii bizantine din epoca decadenței, sluțită pe deasupra de barbaria imitatorilor. Scândurile noi și galbene, printre cele vechi și înnegrite, împestrițau lăcașul, arătând că fusese de curând reparat de poporanii de Dumnezeu temători. Lumina palidă pogorând din cornul lunii se strecura printre merii înfrunziți, care acopereau cu desișul crengilor o parte a clădirii, căzând pe poarta joasă și pe brâul știrbit de pe deasupra, smălțuit cu floricele galbene, crescute la voia întâmplării. Floricelele luciră o clipă pe acest brâu viu, ca niște luminițe sau o inscripție de aur. Un oștean din ceată, cu mustăți cum nu s-au mai văzut, mai lungi de-un cot și care, după apucături și privirea obraznică și poruncitoare, părea să fie comandantul cetei, lovi cu patul sâneții în ușă. Șubredele ziduri răsunară și sunetul, asemeni geamătului unui om care trage să moară, se pierdu tânguitor în aer. Se așternu din nou tăcerea. De sub stufoasele mustăți ale comandantului curgeau sudălmi în toate graiurile: „Terem-te-te, popime afurisită! Sculați-vă, că de unde nu, vă trezesc eu cum știu!” Zicând acestea o împușcătură de pistol bubui. Plumbul străbătu poarta, izbind într-una dintre ferestrele bisericii al cărei geam sări în țăndări. Se stârni zăpăceală în chiliile lipite de biserică, se aprinseră lumini, se auzi zăngănit de chei; poarta se deschise scârțâind și patru călugări, cu starețul în frunte, se arătară palizi și cu crucile în mână.
— Pieriți, necuraților! răzvrătiților! îngăimă starețul cu glasul stins. În numele Tatălui, al Fiului și al Sfântului Duh, piei, satană!
— Nu mai lătra, spurcăciune! tună comandantul într-o limbă despre care nimeni în lume n-ar fi putut spune ce era anume, din atâtea graiuri felurite era alcătuită. Minți, trântore, când spui că suntem diavoli. Nu suntem diavoli, ci oșteni crăiești.
— Ce fel de oameni îți fi, nu știu. Dar de ce tulburați sfânta biserică pravoslavnică? grăi starețul.
— Îți curăț eu, câine, ochii acuși cu praf de pușcă! Dă-ne cheile de la beciurile mânăstirii!
— Da’ ce nevoie aveți de cheile beciurilor noastre?
— N-am a-ți da socoteală, popă tânt. De ai cumva chef să-ți încerci glasul de bas, stai de vorbă cu calul meu. N-are decât să-ți răspundă de sub…
— Frate Cassiane, adă-le cheile antichriștilor ăstora, gemu starețul, întorcându-se către unul dintre călugări. Martor mi-e sfântul Dumnezeu că nu am vin. Nu că n-am un butoi, dar nici măcar o balercuță, și nimica din ce v-ar putea face trebuință.
— Asta nu mă privește. Băieții vor să bea. Eu una îți spun, popă nătâng. Dacă nu-mi pui caii la grajd și nu le dai fân și grăunțe, am să-i pun eu singur în biserică și ție ți-oi da o cizmă în bot.
Fără să scoată o vorbă, starețul își ridică ochii spălăciți care păreau că nu mai țin demult de lumea asta, nicio patimă nemaioglindind, și întâlni ochii plini de mânie ai papistașului, privindu-l țintă. Își întoarse privirea către prizonierul cu fața acoperită de obrăzarul zăbrelit. Cum îl văzu, păru să iasă din nepăsarea pe care o avea pentru toate câte nu erau cele bisericești.
— De ce l-ați prins? Pedepsește-i, Doamne, cu puterea sfintei tale treimi! Pesemne că-i iar vreun mucenic care pătimește pentru credința lui în Christos.
Prinsul scoase un geamăt slab.
Călugărul aduse cheile și, la lumina somnoroasă a unui opaiț, toată hoarda se îndreptă spre o hrubă de după biserică. Cum începură să coboare sub bolțile înfiorătoare, o umezeală ca de mormânt îi învălui. Comandantul cetei pășea tăcut, și lumina tremurătoare a opaițului, înconjurată de un inel încețoșat, îi arunca pe față un reflex palid, în timp ce umbra mustăților uriașe se ridica, acoperindu-i pe toți cu două umbre lungi. Numai contururile, grosolan rotunjite ale feței, erau luminate clar, vădindu-i înfățișarea împietrită și dovedind că tot ceea ce va fi fost blândețe pierise și încremenise în sufletul lui și că pentru el viață și moarte una sunt, cele mai mari plăceri ale lui – tutunul și votca fiind, iar raiul, acolo unde toate se prăvălesc zăngănind sub pumnul lui ațâțat de băutură. Toate semințiile de la hotare se amestecaseră în el. Sârb din născare, dezrădăcinase năvalnic dintr-însul în beții și jafuri ungurești tot ce fusese omenie; după strai și, oarecum, după grai, era leah, după setea lui de aur jidov, după risipă – cazac, iar după nepăsarea lui de stâncă – diavol. Părea toată vremea liniștit; doar din când în când suduia cu glas tare pe sub mustăți, mai ales când podeaua zgrunțuroasă a hrubei, tot mai rea cu cât cobora, îl făcea să se împiedice. Se uita cu multă luare-aminte la hrubele în ruină, săpate în pereți, pe vremuri chilii și singurele adăposturi într-o țară unde nu trecea an să nu bântuie peste stepă și ogoare pârjolul, și unde nimeni nu-și durase clădiri și palate temeinice, știind cât era de șubred vacul lor. În sfârșit, se ivi o ușă pe care crescuse mușchiul și putregaiul, în fața căreia erau prăvălite grinzi grele și pietroaie. Comandantul se opri înaintea ușii și o cercetă cu luare aminte de sus și până jos. „Ia vedeți!” spuse el, arătând ușa cu sprânceana care parcă stârnise vânt. Câțiva din oamenii lui s-au pus pe treabă și, cu multă trudă, au dat grinzile la o parte. Apoi au dat ușa înlături. Doamne! groaznică vizuină li s-a înfățișat în fața ochilor! Înainte de a se încumeta să intre, s-au privit în tăcere. Toate hrubele din măruntaiele pământului au ceva groaznic, ce amintește mormântul. În ele domnește, înțepenită în măreția ei, moartea care își întinde ciolanele sub înfloritoarele orașe și sub toată lumea în veselie trăitoare. Dar când măruntaiele pământului, duhnind a moarte, sunt pe deasupra locuite de făpturile iadului, și mai groaznice sunt, și la vederea lor fiorii te apucă. Izul de mucegai era așa de tare, încât la toți li se tăiase răsuflarea. Un broscoi uriaș se opri în nemișcare, bulbucându-și ochii fioroși la cei care-i tulburaseră singurătatea. Peștera era pătrată și nu mai avea altă ieșire. Fâșii groase de păienjeniș atârnau în zdrențe largi din bolta de lut care ținea loc de tavan. Pământul, care se năruise din boltă, zăcea grămezi pe jos. Pe una dintre ele se aflau oseminte omenești. Șopârle țâșnind ca fulgerele treceau cu repeziciune peste oase. O bufniță sau un liliac ar fi părut aici o podoabă.
— Și de ce, mă rog, n-ar fi și ăsta un adăpost? Strașnic adăpost! urlă comandantul. Terem-te-te! Strănuta-ți-ar împielițatul în păsat! Ai să dormi bine aici, câine! Întinde-te jos și pune-ți pernă broscoiul sub cap, sau culcă-l alături, în loc de nevastă la noapte!
La aceste vorbe, unuia dintre oșteni îi veni să râdă, dar râsul lui răsună atât de înfricoșător și de înăbușit sub bolțile jilave, încât cel care râsese s-a speriat și el. Prizonierul, pân-atunci nemișcat, se pomeni împins în mijlocul peșterii și auzi în urmă-i numai ușa scârțâind și căderea surdă a grinzilor; lumina pieri și peștera se cufundă în beznă.
Nenorocitul tresări. I se păru că peste el căzuse capacul unui sicriu. Grinzile prăvălite la intrare îi aminteau loviturile de lopată când bulgării de pământ cad cu zgomot pe tot ce-a mai rămas dintr-o viață de om. Auzi ca prin vis mulțimea, rece ca și mormântul, spunând: „A fost, dar nu mai este”.
După prima impresie de groază, prizonierul rămase locului uluit, într-o totală sleire a puterilor, ca orice om care, după o mare lovitură nu se mai gândește la ea, fixându-și atenția asupra cine știe cărui lucru de nimic, pe care îl cercetează cu de-amănuntul. E în altă lume și nicio simțire omenească nu-l mai încearcă. Privește fără să vadă, suferă fără să simtă și trăiește în afară de fire. Ceea ce l-a izbit mai întâi a fost întunericul din jur. Trecând peste groază și peste gândul că fusese îngropat de viu, se căzni din răsputeri să pătrundă întunecimea. În față-i se desfășura o lume ciudată și cu desăvârșire nouă. Searbăd ecou al zilei, unde luminoase i se iviră în fața ochilor, prin întuneric, alcătuind felurite arabescuri și culori. Pentru ochi, întuneric desăvârșit nu există. Oricum i-ai închide, au să-ți apară imagini și culori pe care le-ai mai văzut cândva. Aceste arătări multicolore luau înfățișarea, când a unui șal pestriț, când a unei marmure cu vine, când, în sfârșit, acea înfățișare care ne uimește prin ciudățenia ei, atunci când privim la microscop o părticică dintr-o aripioară sau dintr-un picioruș de insectă. Din când în când, prin fața ochilor întemnițatului se isca câte un chenar drept de fereastră, care, vai! nu exista în temnița lui. În cadrul negru al ferestrei licărea fantastic albastrul cerului, prefăcut repede în cafeniu, ca să piară apoi de tot, schimbat în negru punctat cu galben, albastru sau cu o culoare nedeslușită. Viziunile acestea au dispărut treptat și întemnițatul începu să simtă altceva. O senzație, la început vagă, dar care se lămuri cu încetul: simți pe mână o răceală și, fără să vrea, atinse cu degetele ceva lunecos. Dintr-odată îi fulgeră prin minte că era broscoiul… scoase un țipăt, revenind în aceeași clipă la realitate. Gândul îi pătrunse deodată toată grozăvia ei. Și asta, peste istovirea lui și aerul închis al temniței. Căzu într-un lung leșin.
În acest timp ceata de oaste crăiască se așeză în chiliile mănăstirii ca la ea acasă, trimițând călugării să curețe grajdurile, și se puse pe chef de bucurie că prinsese în sfârșit pe cel de care aveau nevoie.
— Am prins câinele! făcu mustăciosul comandant. Mult aș da să știu cum de sunt așa de iuți de picior acești feciori de cățea. Haideți, băieți, să-l întrebăm, strănuta-i-ar împielițatul în păsat, cu cine a mai fost!
Pedestrașii coborâră în peșteră unde găsiră întemnițatul în nesimțire.
— Dă-i ceva să miroasă!
Unul dintre ei turnă pe dată, în mâna în care prizonierul își sprijinea capul, praf de pușcă și-i dădu foc. După ce strănută, prinsul își ridică capul ca trezit dintr-un somn zbuciumat.
— Dați cu parul în el! Ia spune tu, terem-te-te, feciorașul mamei, cu cine te-ai înhăitat ca să jefuiești? Lua-o-ar doisprezece draci pe mă-ta! Unde ți-s tovarășii?
Prinsul tăcea.
— Pe cine întreb eu, câine?… Scoateți-i grătarul din cap! Smulgeți-i mantaua! Nu-ți mai ascunde mutra, trântore! Las-că ți-o cunosc eu bine!
Pedestrașii se puseră pe treabă: îi rupseră mantaua neagră de postav ales, îi smulseră obrăzarul din cap… și în fața ochilor lor străluciră două cozi negre care îi căzură pe piept, albeața fermecătoare a feței palide ca de marmoră, catifeaua sprâncenelor, buzele fără de viață și sânii feciorelnici, despuiați și goi, palpitând rușinați.
Comandantul cetei de crăiască oaste înmărmuri de uimire și ceata de oșteni, la fel.
— Muiere să fie? își întrebă el în sfârșit oștenii.
— Muiere! răspunseră câțiva.
— Dar cum se poate să fie muiere? Că doar noi am prins un cazac.
Cei de față ridicară din umeri.
— Trebuie s-o punem la cazne. Cum de-ai cutezat tu, muiere neroadă?… dar-ar dracu’n tine!… Ia spune, unde-i câinele acela, unde-i Ostranița?
Mai mult moartă decât vie, femeia nu scoase o vorbă.
— Lasă că te facem noi să vorbești. Strănuta-ți-ar împielițatul în păsat! Frângeți-i mâinile!
Doi pedestrași îi apucară brațele, cu a căror albeață doar horbota de spumă a valurilor se putea asemui. Un țipăt, care îți sfâșia inima îi scăpă, când au strâns-o ostașii în mâinile lor vânjoase.
— Ei, acuma ai să vorbești, muierea dracului?
— Vorbesc, gemu victima.
— Lăsați-o! Spune, unde-i feciorul cela de cățea, lua-i-ar o sută de draci pe mă-sa.
— Doamne! grăi ea încet, împreunându-și mâinile. Cât sunt de slabe femeile! de ce nu pot răbda durerea?
— Asta nu mă privește. Eu vreau să știu unde-i el?
Buzele nenorocitei se mișcară și păreau gata să îngăime ceva când, deodată, o întâmplare cu deosebire ciudată întrerupse încordarea lor. Din fundul peșterii se auzi destul de lămurit un glas rugător: „Nu spune, Ganulecica! Nu spune, Galiunocica!” Aceste vorbe fuseseră rostite c-un glas scăzut, dar nemaipomenit de sălbatic și de pătrunzător. Nici de bătrân, nici de copil nu era glasul, ci între ele. Timbrul lui nu avea nimic omenesc; auzindu-l oamenii și-au simțit părul ridicându-li-se în vârful capului de groază și fiorii i-au cuprins. Numai când trage să moară poate auzi omul asemenea groaznic și lugubru glas.
Cel care punea întrebările tresări și-și făcu fără să vrea cruce, catolic socotindu-se. După o clipă numai, totul îi păru o nălucire. Pedestrașii cotrobăiră prin toate ungherele, dar n-au găsit decât șopârle și broaște.
— Vorbește! porunci iarăși neînduplecatul tartor, fără să mai suduie.
Femeia tăcea.
— Ia dați-i drumul! și comandantul făcu ostașilor un semn din sprânceana lui groasă.
Călăii o apucară iar de brațe.
Și mâinile acelea ca de zăpadă, pentru care sute de cavaleri ar fi fost gata să-și frângă săbiile, acele mâini minunate care ar fi făcut un om fericit de le-ar fi sărutat măcar odată, trebuiau să îndure acum chinurile iadului. Puțini ochi ar fi în stare să îndure priveliștea groaznică, când unul dintre călăi îi răsuci cu o cruzime sălbatică două degete, ca și cum ar fi fost de mănușă. Pârâitul oaselor nu fusese tare, dar părea că-l auziseră până și pereții temniței. O inimă în care încă n-au amuțit simțămintele, n-ar fi avut tăria să-l audă. Groaznic este să auzi horcăitul unui om schingiuit. Când însă în omul acela întâmpini forță și-o învingi, e mai ușor să-l asculți și să rămâi nepăsător. Dar la geamătul unei ființe plăpânde și fără apărare, nu-i inimă pe lume, chiar cuprinsă de mânie și răzbunare fiind, să nu simtă mila mușcând-o ca un șarpe veninos.
Femeia n-a crâcnit. O clipă numai, fața i se schimonosi, vădind chinul pe care-l îndura, și buzele-i tresăriră.
— Vorbește! Că de nu, îți mai arăt eu, spurcăciune netrebnică!… urlă comandantul, căruia numai un păhărel de votcă greu dobândită i-ar fi putut face adânca plăcere pe care o simțea în fața schingiuirii unei făpturi gingașe.
Dar în clipa când rosti aceste cuvinte, se auzi iarăși, și tot așa de răspicat, acela glas înfricoșător, mai spunând odată, și la fel de tânguitor: „Nu vorbi, Ganulecica!”
De data aceasta, frica îi intrase în oase.
Toți se întoarseră spre partea de unde venea misteriosul glas, și ce le văzură ochii?…
Groaza îi țintui locului. Nu s-a văzut nicicând mai groaznică arătare!… Era… priveliște mai hâdă și mai fioroasă nu poate fi. Era… cine nu s-ar fi cutremurat din creștet până-n tălpi? Era spăimântător! Făptură omenească era… dar jupuită de piele. Pielea îi fusese despuiată toată de pe trup și peste tot nu se vedea decât sângele închegat, pe sub care se întindea, albastră, rețeaua vinelor… Din vine picura sânge. O bandură, prinsă cu o curea cu pete ruginii pe ea, îi atârna de umăr. În fața însângerată sticleau ochi fioroși…
Groaza celor de față era de nedescris. Toți se prefăcuseră în stane de piatră și pe chipuri li se vădeau semnele groazei. Ca o minune însă vedenia care luase puterile celor tari, i-o redase celui slab. Tânăra femeie se încrâncenă și, încordându-și sufleteasca putere, se târî încet spre ușă, înfundându-se în gârliciul de pământ, al cărui aer mucegăit, în comparație cu cel al temniței, i se păru paradisiac.