În vremea asta, trimisul nostru trecea hotarul care desparte azi ținuturile Piriatin și Luben. Pe atunci nu se aflau în Ucraina drumuri mari, însă fiecare știa câte un șleah, care după părerea lui, era calea cea mai scurtă. Asemenea drumuri ocoleau ades șesul, șerpuind printre viroage, cățărându-se pe povârnișuri, trecând peste coclauri și numai urmele ușoare și inegale de potcoavă arătau pârtia înșelătoare. Era destul să pornești la drum, ca să te obișnuiești să mâi noaptea unde apuci. Pentru călătorul care nu cunoștea locurile, greutatea de căpetenie însă era că la intervale de douăzeci și cinci sau cel mult cincizeci bătăi de pușcă trebuia să iscodească localnicii ale căror lămuriri asupra drumului se băteau ades cap în cap.
Călărețul lăsase demult dârlogii în voie, își plecase capul în piept și se cufundase în gânduri; arar numai, când tovarășul lui credincios, calul sprinten, dând peste mușuroaie și cioate se poticnea, firul gândurilor i se curma o clipă, pentru a se aduna din nou în mersul lui firesc. Era întâia oară când i se încredințase o asemenea însărcinare; pornise la iscoadă, Dumnezeu știe unde, în stepa pustie a Ucrainei. Cine să fie acest Glecic?… Ce nevoie o fi având Cazimir de căpetenia de poteră care își zicea polcovnic al polcului Mirgorod?… Nu aflase nimic acătării cu privire la firea lui și nici asupra legăturilor pe care le avea și cu cine anume le avea… de ce i se spusese să fie cât se poate de prevăzător când avea să ajungă să stea de vorbă cu dânsul?… La ce era nevoie să facă o cale atât de lungă, numai ca să-i aducă vești cu privire la întâmplările care tulburau Varșava? Și ce folos putea aduce un aliat atât de îndepărtat?… Îi era ciudă pe sine cum de nu iscodise toate acestea de la Brighitta. Fără îndoială că ea trebuia să știe câte ceva despre temeiul acestei solii ciudate.
Încet-încet soarele își lua rămas bun de la pământ. Norii, în desfătătoare alcătuiri, nimbați de flăcări, pluteau prin văzduh, destrămându-se și schimbându-se clipă de clipă. Mohorât, amurgul își întețea umbra vânătă, închizând puțin câte puțin obloanele ferestruicilor care luminau lumea largă. După o lungă călătorie prin stepă, călărețul nostru intră în pădure. Despuiați de toamna necruțătoare, copacii, printre care lumina amurgului răzbea împuținată, tremurau în răcoarea serii. Frunzele îngălbenite zăceau risipite peste tot, ca niște resturi de mâncare și cioburi de ulcele sparte în urma unui chef, și numai foșnetul lor, străbătând pădurea, vestea trecerea călărețului nostru. Printre vârfurile dezgolite ale copacilor, se vedea cerul întunecat. Vântul aspru, purces de pe câmp, își purta tânguitoarele-i gemete prin hățiș{29}. Călătorul căzu pe gânduri șovăitor și, neștiind ce să facă, își opri calul, drumul dispărând cu desăvârșire și neavând în față decât pădure și necunoscut. Un glas puternic, strigând „hăis! și cea!” îi izbi deodată auzul. Un car greu încărcat scârțâi și, de după copaci, se ivi o pereche de boi. Trebuie să te pui în locul unui călător ca să-ți poți închipui bucuria unei asemenea întâlniri. În vremea asta, luna își croia calea pe cer. Lumina ei argintie se împletea cu umbra copacilor și cădea pe pământ ca printre zăbrele, luminând o bună bucată de loc, și Lapcinschi zări înaintea lui un sătean mai în vârstă și voinic încă. Mustățile cărunte, răsucite în jos, odihneau cu mândrie pe fața oacheșă, cu obrajii ieșiți, umbrind-o și dându-i oarecare nevinovăție și un soi de asiatică nepăsare. Sprâncenele negre erau argintate de fire albe. Ochii mici și căprui scăpărau foc, luminând când viclean, când nevinovat. Pe cap avea o căciulă căzăcească, cu fundul albastru. Purta un cojoc scurt, încins cu cingătoare în culori vii; cojocul îl apăra de frig, ca un scut de nepătruns; pe deasupra lui mai avea și o manta de dârvală din aba sură, din acelea pe care le poartă și azi mujicii maloruși. Din brâu îi ieșea un pistol și o sabie tătărască încovoiată, arme pe care în timpurile tulburi de pe atunci, orice cazac, oștean sau sătean, socotea de cuviință să le aibă întotdeauna la îndemână.
— Doamne ajută! spuse săteanul, oprind boii și descoperindu-și capul ras cu moț de păr în creștet, ca toți sătenii în fața oștenilor. Trebuie să arătăm aici că, pentru a se feri de proastă întâmpinare din partea locuitorilor, care nu sufereau nici numele de leah, Lapcinschi fusese silit să-și schimbe mândrele straie cu acelea ale unui desiatnic cazac. La acest salut, călărețul nostru răspunse dând ușor din cap.
— Nu știi cumva, măi fârtate, dacă-i departe de aici drumul Romodanului?
— Nu ți-aș putea-o spune așa deodată, prea cinstite. Lasă-mă să mă gândesc. – Și începu să socotească ceea ce se putea vedea după felul în care își îndoia degetele. – Până la drumul Romodanului? Cum să-ți spun eu domniei tale?… Nu-i chiar așa de aproape. Trebuie să știi: cazacii noștri s-au cam speriat. Cineva a dat sfară că toată șleahta are de gând să ne calce aici la noi, la Sula. Oamenii s-au apucat, ca proștii, să strice podurile, așa că domnia ta, prea cinstite pane, o să trebuiască să faci ocoluri mari. Zic așa fiindcă o mai spun și alții… Da’ poate să fie și un drum mai scurt; numai să știi, domnia ta, că acum îi toamnă și e cam departe, da-când stai să te gândești, parcă nu-i cine știe ce. Dacă drumurile ar fi însemnate cu stâlpi, așa cum ăi fi întâlnit dumneata, prea cinstite, pe drumurile din Țara leșească, dac-ai fost cumva pe acolo, s-ar schimba treaba.
Cititorul nu trebuie să se mire de contrazicerile care împestrițează monologul săteanului nostru. Malorușilor le place ca, în afară de lucrurile pe care în adevăr nu le cunosc, să pună la îndoială și pe cele pe care le știu… Malorusul nu spune nici azi nimic la întâmplare, întoarce spusele de zece ori și, câteodată, își încurcă înadins ascultătorul, care află în felul acesta că până la locul cutare nu-i mult, da-i departe.
— Spune-mi atunci, măcar, pe unde s-o iau acum? îl rugă călătorul, ațintindu-și privirea iscoditoare asupra săteanului.
Omul nostru îl măsură binișor din cap până în picioare.
— Domnia ta, prea cinstite, ai vrea poate să pleci chiar acum într-acolo?
— Și de ce n-aș pleca chiar acum?
— Doamne ferește! Păi acuma, chiar unul de-ai noștri ar sta la cumpănă dacă să plece. Știi, prea milostive pan, ajunge să mergi cam cât îi trebuie unui mujic vrednic să bată o jumătate de claie de grâu, ca să-mi auzi lătrând câinii în ogradă. Tot e mai bine să înnoptezi într-un bordei cald. Mâine, te-i duce cu Dumnezeu!
Călătorul, care atâta aștepta, primi bucuros.
— Da’ încotro mergi, prea milostive pane? întrebă pe drum săteanul nostru pe viitorul lui oaspete.
— Mă duc departe. De cealaltă parte a Vorsclei, la Glecic, polcovnicul din Mirgorod. Nu cumva l-ai fi știind și tu, fârtate?
— Cine nu cunoaște cotarla aceea bătrână? Dar din ce locuri te aduce vântul?
— Dintr-o staniță mare de lângă Lohvița.
— Cum se face, prea cinstite, că noi nu știm că lângă Lohvița s-ar afla o staniță? și își împlântă privirea sfredelitoare în ochii călătorului, vrând parcă să-i străpungă sufletul. Și nici că-i de mirare! De unde să știe un mujic toate tocmelile oștirii? Până acum, în fundacul nostru n-au pătruns asemenea vești.
Solul nostru pricepu repede că nu-i bine să te joci cu vorbele nici față de un sătean de rând și, luându-și seama, urmă:
— Adicăte, să vezi, măi fârtate. Sigur de tot nu ți-oi putea spune. Eu unul n-am fost în staniță. Dar m-am întâlnit lângă Lohvița cu Șleaico, sotnicul zaporojean care, aflând că vin prin meleagurile acestea, mi-a dat carte către polcovnicul din Mirgorod. Dar gonind calul ca un turbat, n-am prea înțeles bine de tot ce mi-a spus. Nu mult înainte de asta mă întorsesem din Varșava… Vezi, se prea poate să fi avut de ce să nu se încreadă în mine… adicăte… el… cred că mă înțelegi.
— Ce spui, prea cinstite? Crezi oare că pricepe mujicul voroava panilor? Zău că nu! Cum să pricepem? Păi nouă și mintea ni-i altfel croită decât a lor. De ce, dracu’ știe, dar capul nostru mai mult a căpățână de varză aduce, decât a cap de om.
„Ehei, mare mehenghi îmi ești!” își spuse Lapcinschi, hotărându-se să puie strajă gurii sale.
Lapcinschi își ținea calul la pas, potrivindu-i călcătura sprintenă cu mersul leneș al boilor greoi, în fața cărora pășea săteanul plin de țâfnă și de nepăsare, învârtind bățul și pufnind din luleaua lui scurtă. Nori de fum îi învăluiau fața oacheșă, luminată în răstimpuri de câte o scânteiere, ca fața unui strigoi ivit din nepătrunsele neguri ale mlaștinilor și semănând scânteile unui foc fantastic. Lapcinschi nu-l slăbea din ochi, ca să se încredințeze că era în adevăr un om vrednic de încredere. Dar săteanul risipea orice îndoială în ce-l privește și nu-i dădea oaspetelui niciun răgaz de gândire.
— Ai auzit vreodată, prea cinstite, de o minunăție ca asta? întrebă el, fără să-și scoată luleaua din gură. Vezi, domnia ta, pinul acela negru, hăt colo în zare, înaintea noastră?
Și, spre marea lui mirare, călătorul văzu înaintea lui un pin. Cum de o fi ajuns pinul aici, când aproape în toată partea asta a Malorusiei, pe o depărtare de o sută de verste în lung și-n lat, privirea lui nu întâlnise niciunul dintre acești băștinași ai Nordului? își aținti fără voie privirile asupră-i. Părea că numai el singur mai viețuia în mijlocul pădurii desfrunzite. Dar viață e asta oare? E ca și cum printre schelete ai da de o mumie neatinsă de vreme, păstrând trăsăturile și minunata formă a omului. Doamne! Dar sub ce înfățișare? O nebiruită și neînțeleasă tristețe și groază îți năpădesc sufletul în fața acestei jalnice înșelăciuni, care prin deșarte meșteșuguri cată să dea neființei o închipuire de viață.
— Dar minunea cea mare nu-i asta că vezi pinul. Să ți-o spun eu, minunea. Să tot fie vreo cincizeci de ani de atunci. Pe aceste locuri trăia, în palatul lui, un pan mare. De-o fi fost voievod, sotnic sau numai pan, asta n-aș putea spune. Știu numai că era leah și că nu era de credința noastră. Trăia așa cum trăiesc toți spurcații aceștia de pani leși. În casa lui, din zori și până seara, numai beții și cântec, că de departe se înspăimânta creștinul pravoslavnic auzind chiotele de care huia pădurea. Flăcăii de la curtea lui dădeau mereu buzna prin gospodăriile bieților oameni și-i prădau. Dar asta nu-i tot… de la o vreme au început să fure și să jefuiască bisericile Domnului, făcând niște isprăvi… aibă-i dușmanii în paza lor!… Mai bine tac. Să te iei cu dânșii la harță nu era chip, prea cinstite, că avea panul ca la o sută cincizeci de năimiți, fiecare cu secure, flintă și tot tacâmul. Și iacătă că un diacon – cum îl chema și din ce parohie era, asta, prea cinstite, am uitat – și-a pus în gând să-i calce la ei în pădure. De n-ar fi noapte și de n-ar acoperi frunzele tot, ți-aș arăta dărâmăturile acestui bârlog diavolesc. Tocmai atunci – așa a fost, se vede, voia Domnului – se brodise o afurisită de sărbătoare de-a lor. Diaconul se avântă deodată, fie ce-o fi, spunând: „Doamne, ajută!” și, cu toată puterea împinse poarta proptită de mulțimea celor îngrămădiți în curte. Chimvalele și bandurele zăngăneau vuind, ca la nuntă, iar panii beți și slugărimea jucau cracoviacul de rupeau pământul. Cum dădură cu ochii de diacon, într-un glas strigară: „Ce cată popa aici?” Și panul a zis: „Turnați-i popii votcă, măi flăcăi! Las-să joace cracoviacul cu noi, ca buni creștini ce ne aflăm, și mai îndemnați-l cu ceatlăul”. Diaconul, peste care pesemne pogorâse sfântul duh, începu să arate nelegiuiților păcatele vieții lor nelegiuite și caznele care îi așteaptă pe ceea lume, și cum vor dănțui ei în iad, dar nu de bunăvoie, ci zoriți de furcile încinse ale dracilor. „Aha! Ne mai ții și predici? Măi, băieți, ia săltați-l pe popă în strană și vedeți de-i puneți o legătoare la gât, nu cumva să răcească!” Râzând și chiuind neomenește, slugile urcară nenorocitul de diacon chiar în pinul acela pe lângă care trece drumul nostru. Îmi îngădui să-ți spun, prea cinstite, că tocmai aici s-a întâmplat minunea. Pinul acela se afla chiar dinaintea palatelor și, parcă anume, chiar în fața ferestrelor odăii panului. Veni și noaptea, împrăștiindu-i pe toți cineși la locul lor: pe unii pe laițe, pe alții dedesubt. Panului nostru i se păru că picură peste el ceva rece. „Ei, drăcie! își zise panul. De unde picură?” Se sculă din pat și ce-i văzură ochii? Ramurile țepoase ale pinului răzbeau prin perete și se lungeau întruna ca niște ființe vii, până ce ajungeau la pan. Panul nostru își făcu cruce, poate pentru întâia oară de când era el, când văzu picurând din crăci sânge omenesc, la început rece cum e gheața, apoi fierbinte, că nici nu-l putea suferi. Uitându-se pe geam, panul simți că i se taie picioarele. Pinul se învinețise ca un mort și-și scutura înspăimântat barba neagră și zbârlită. La început, crezuse că nu-s decât aburii vinului; dar în noaptea următoare s-a întâmplat aidoma și slugărimea toată într-un glas mărturisea că auzise în pădure prohodul atât de fioros rostit, că pe toți fiori de gheață i-au trecut și părul din creștet măciucă se făcuse. Câte n-au încercat: au îngropat cu cinste trupul diaconului și s-au gândit să taie pinul; dar securea nu prindea în lemn. La fiecare lovitură se știrbea toporul, iar copacul gemea ca un prunc nebotezat. În cele din urmă au hotărât să părăsească locul blestemat. În fiecare zi slujitorii se adunau toți, puneau șeile pe cai, își luau tot ce aveau și plecau, înainte de a începe sâcâiala dracilor. Umblau în neștire până însera. Li se părea că cine știe unde au ajuns! Dar când se opreau să înnopteze, își dădeau seama că se află în locuri cunoscute: aceeași pădure neumblată, aceleași palate; iar pinul blestemat își întindea crăcile ca niște brațe, apuca panul și picura sânge asupră-i pe când barba neagră și zbârlită i se scutura tot așa de îngrozitoare la vedere… – Aici, povestitorul își întoarse fulgerător asupra ascultătorului ochii lui de foc, lucind și mai viu în puterea nopții, urmărind cu oarecare plăcere cum i se zugrăvea pe față povestirea lui. Și, ce-i drept, călătorul nostru, înfricoșat, se uita cu grijă în juru-i. Tocmai atunci ajunseră în dreptul pinului. Lumina argintie a lunii se revărsa peste crengi și umbrele lor prelungi, frângându-se în copacii din jur, se așterneau pe pământ ca o scară fără de capăt. Vântul mișca alene fruntea pinului și când călătorul înaintând își întorcea capul i se păru că un duh rău, cu înfățișare sălbatică și măreață, îl urmărea tiptil, scuturându-și cu tristețe barba întunecată și întinzându-și brațele de un verde-închis, ca și cum ar fi vrut să-l înhațe.
— Și ce s-a întâmplat mai departe? zise el către povestitor care amuțise, căutând să-și învingă sfiala ce l-a fost cuprins.
— Ce s-a întâmplat? Greu i-a mai venit panului! A dat drumul tuturor slujitorilor și s-a sihăstrit. Și până n-a făcut cincizeci și două de parastase pentru odihna sufletului diaconului, minunea n-a luat sfârșit. Unde a plecat apoi schivnicul, nimeni nu știa. În fiecare an, timp de trei zile înainte de sfântul Ivan Cupala, picură zi și noapte rouă din pin. Lumea zice că prin pădure ar rătăci un suflet pierdut.
Soacră-mea spunea, acum vreo patru ani când mai era cu mintea întreagă, că ar fi întâlnit în pădure diavolul cu același jupan roșu pe care-l purtase pe vremuri și răposatul pan… Hăis, hăis, cea! Uite, prea cinstite, c-am și ajuns!
Lapcinschi văzu într-adevăr înaintea lui o poartă scundă cu scândurile bătute rar și de-a-curmezișul, așa cum sunt și-n ziua de azi toate porțile pe la casele tuturor sătenilor maloruși. Lătratul câinilor umplea pădurea, pe când o femeie bătrână cu cațaveică pe umeri ieși să deschidă poarta. Călătorul nostru văzu o curte mică, împrejmuită de gard de șovar{30}, câteva șoproane și grajduri acoperite tot cu stuf și o casă ca toate casele maloruse. În curte o grămadă de stupi, dintre care mulți în copaci ce-și aplecau crengile iscoditoare în curte, ca și cum priveliștea măruntei vieți bucolice din sânul ei ar fi fost vrednică de luare-aminte și ademenitoare. În spatele curții mai era o clădire, dar cum se întunecase, nu se vedea ce anume era. După toate, îți puteai da seama că gospodăria era a unui cazac cuprins. Pe vremea aceea nu găseai la orișicine asemenea bogăție. Până și-a descărcat stăpânul carul, Lapcinschi a avut răgaz să cerceteze interiorul locuinței. Toate erau cum sunt și azi la oamenii de rând din Malorusia: în peretele din fața ușii – câteva ferestre și sub ele o masă, nelipsita pâine de secară și sarea, doveditoare că stăpânii sunt totdeauna bucuroși de oaspeți. De jur împrejurul odăii, de-a lungul pereților, laițe de tei, și mai largi și mai înguste. Lângă ușă, un cuptor mare, jos cu o gură închisă cu rețea de zăbrele dese, de după care priveau găini, gâște, curci și iepuri de casă. Fiecare dintre acești necuvântători locatari grăia pe limba lui, țipând, cotcodăcind, gâgâind și vădind astfel că nu era chiar cea din urmă dintre făpturi. Pe podea, un băiețel de vreo patru ani bătea cu o floarea soarelui într-o oală răsturnată, în vreme ce altul, cu vreun an mai vârstnic, strângea de gât motanul, cântând un cântec pe care, tot auzindu-l de la maică-sa, îl învățase pentru vecii vecilor. În fața unui sipet mare, ferecat cu fier, ședea o fetiță de vreo unsprezece ani, în brațe cu un copil de țâță, care plângea cât îl ținea gura, cu toate că fetița, voind să-l mai liniștească, zăngănea dintr-un lacăt cât toate zilele, amenințând țâncul cu oaspele care intrase. De perete atârnau o seceră, o sabie, o sâneață cu oțelele scoase și puse de o parte pe o poliță – pesemne ca să fie date la dres – o secure, un pistol turcesc și o altă sâneață, o coasă fără coadă și o nagaică cu coada scurtă, arme care, din cele mai vechi timpuri, s-au dușmănit mereu și pe care omul, neînțelegător, le silește să se împace cu toate nepotrivirile firii lor.
— Te rog să nu-ți fie cu supărare, prea cinstite, că te-am lăsat să aștepți puțin, – spuse stăpânul care intrase. — Atâta m-a amețit blestematul acela de iarmaroc, că și acu’ mi-e capul tehui. Noroc că nu mi-e baba acasă, că altfel îl vedeam eu pe dracu’! Nu-i acasă decât soacră-mea și cu mine.
În aceeași clipă, intră în odaie bătrâna care deschisese poarta. Călătorul se simți cuprins de tristețe, privind-o. Avea în față parcă o pradă a mormântului, în care firea puternică mai ținea dinadins viața, ca să arate omului toată nimicnicia unui trai îndelungat, spre care jinduiesc cu atâta lăcomie toate năzuințele lui. O nepăsare, soră cu moartea, se răspândise pe trăsăturile feței ei zbârcite. Nici cea mai mică sclipire de viață în ochii ei tulburi. Din când în când numai, își oprea privirea asupra oaspelui fără ca asta s-o scoată din deplina ei nepăsare. Nu se uitau la nimic. Totul le apărea tulbure, ca aceluia care nu s-a trezit încă bine din vis. În timp ce Lapcinschi frământa aceste gânduri, bătrâna se urcă pe cuptor, locul ei obișnuit. Acolo era lumea ei, tot atât de necuprinsă și de plină de omenire ca și cea adevărată. Stăpânul începu să le vorbească copiilor:
— Măi, Fedot, spuse el băiețelului cu floarea soarelui în mână, ridicându-l cu o mână până în tavan. De unde ai luat tu o floare așa de mare? Păi, cu una ca asta mai că poți omorî un om! Și tu ce faci acolo, Cârpo? Vrei să gâtui motanul? Ehei, de-ai ști ce acadele ți-am adus! Hai, vino-ncoa’, căpcăunule. Ce stai cu gura căscată? Uite, ca să vezi, prea cinstite. De o sută de ori i-am spus că eu i-s tată, și el nici acuma nu crede… Copil netrebnic! Iar tu, plângărețule, mult ai să mai urli? Ia dați-mi un băț, să-i arăt eu! Adă-l încoace, Marusia! Acuși îl arunc pe fereastră, să-l mănânce lupii, ori leșii.
— Da-știu că ai fost miluit cu odrasle, nu șagă, zise oaspetele nostru către stăpân.
— Ce să-i faci, prea milostive pan? De toți am șapte. Doi s-au și însurat pe meleaguri străine și numai dracu’ știe ce zestre or fi luat de la neveste: poate câte un stânjen de pământ pe care nu crește decât pelinul și buruiana. Fedot, de ce nu mulțumești panului? Domnia sa îți dă turtă dulce și tu stai ca prostul. Te rog, pane, nu-l săruta. Toată fața i-i mânjită cu cenușă. Mult am mai avut de furcă cu dânsul. Cum a auzit că plec la iarmaroc a și început: „Ia-mă și pe mine, tătucă!” „Păi ce să fac cu tine acolo? Au să te calce în picioare!” „Ia-mă, ia-mă! N-au să mă calce!” „Sunt acolo o mulțime de țigani și au să te fure. Nici urma nu-ți rămâne!” „Ia-mă și pace!” Ce să-i faci? Și s-a pus pe un plâns… Doamne ferește ce mai plâns. Abia de l-am putut potoli, făgăduind să-i aduc un cal de turtă dulce, cu capul de aur. Ei, Marusia, n-are niciun rost s-o așteptăm pe maică-ta! Hai, dă-ne de mâncare. Pesemne că bătrâna a și adormit. La cine spuneai, prea cinstite, că mergi? — urmă el, așezându-se la masă și întorcându-se deodată către oaspe. — Acuma la bătrânețe mi-e capul ca o găleată spartă: ori câtă apă ai vărsa într-ânsa, tot goală rămâne. Cât de cu tâlc o fi ce mi se spune, eu tot uit.
— Cum așa, fârtate? Nu ți-am spus că mă duc la Glecic? — răspunse oaspetele mirat puțin de stăpânul acesta cam ciudat de uituc.
— La polcovnicul din Mirgorod? Atuncea nu mai ai mult de mers. Înaintea domniei tale, prea milostive pan, nu stă altul, ci chiar el, în carne și oase.
Dacă în clipa aceea lui Lapcinschi i-ar fi vâjâit un glonte pe la ureche, nu s-ar fi minunat mai mult. Să-l ia cineva așa, pe neașteptate, când toate gândurile îi erau cine știe unde… când… Nu, era cu neputință! Se vede că nu auzise bine. Și ochii i se pironiră asupra gazdei, ca și cum ar fi vrut să se încredințeze de neadevărul celor ce auzise.