Hatmanul

CÂTEVA CAPITOLE DINTR-O POVESTIRE NEISPRĂVITĂ

Capitolul 1

Era prin Aprilie 1645, timp când în Malorusia întreaga fire seamănă cu ziua întâi a facerii. Copacii și stepa, treziți din amorțeala iernii, se acoperiseră de verde crud. Era în noaptea învierii. Ziua trecuse; noaptea fragedă acoperea demult pământul, iar văzduhul, de o feciorelnică prospețime, purtând cu el suflarea primăverii, adia mai puternic. Prin horbota{10} rară a frunzelor de vișin, clipeau ferestrele luminate ale bisericii de lemn din satul Comișna. Bătrâna biserică, roasă de vreme și năpădită de mușchi, se primenise parcă. În jurul ei roiau ca albinele cazacii din toate cătunele ținutului dar abia a zecea parte din ei încăpuse în biserică. Era zăpușeală dar în toate se simțea sărbătoarea. Autorul roagă cititorul să-și zugrăvească în închipuire acest tablou din al XVII-lea veac. Fețele trase, pline de bărbăție, cu trăsăturile aspre și capetele rase, mustățile care le coborau până în piept, umerii lați, puterea atletică, pistolul și sabia pe care le aveau mai fiecare înfipte în brâu, ne arată cam în ce leat se adunaseră cazacii. Era ciudată această mare de capete, care mai că nu se mișca. Priveliștea ei te smerea. Toți cei adunați acolo erau numai suflete viteze și dârze, dar și dârzenia, și vitejia, amuțiseră. Lumina policandrului căzând peste capetele lor le adâncea și mai mult trăsăturile fețelor. S-ar fi zis că un mare meșter izbutise să insufle viață și mișcare în neclintirea acestui tablou. Celor ce se rugau li se alăturase pe nesimțite un nou venit. Era un om aproape cu un cap mai înalt ca toți ceilalți, cu înfățișarea puternică și cutezătoare, și în a cărei întreagă făptură se vădea o ușoară nepăsare. Fața îi era liniștită și, în același timp, atât de grăitoare, încât ai fi dorit, privindu-l, să-l auzi vorbind ca să-i vezi fața schimbându-se și prinzând viață. Tocmai în vreme ce toți începeau unul după altul să-și întoarcă capetele către el, mulțimea se îndreptă spre ieșire, pentru a înconjura cu alai biserica, și făptura lui neobișnuită se pierdu în mulțimea care cobora treptele bisericii; chiar la scara pridvorului câțiva dăbilari{11} jidovi ai vistieriei leșești se ciorovăiau între ei, însemnând cu tibișir cozonacii aduși de creștini spre sfințire. Trebuia să vezi cum se încrâncenau fețele cazacilor care ieșeau din biserică! Ucazul ocârmuirii în această privință era cunoscut demult; norodul a murmurat, dar în fața silniciei n-a avut încotro și s-a plecat. Cei care s-au pus împotrivă au fost doborâți. Toți păreau împăcați cu soarta, știind mai dinainte la ce să se aștepte, dar în fața faptului împlinit s-au minunat ca de-o noutate. Așișderea și făcătorul de rele care măcar că știe că va să-l certe cu moarte își urmează traiul gândind la daraverile lui, dar la citirea osândei se năruie tot. Cazacii se schimbau la față, apoi duceau fără voie mâna la jungher sau pistol. Dar alaiul se isprăvi și toți intrară iar în biserică, liniștiți și cântând „Christos a înviat din morți!” În timpul acesta se luminase de-a binelea. La trosnetul pistoalelor și muschetelor, pereții de lemn ai bisericii se cutremurau. Toți erau veseli; unii visând cozonacul, fetele sărutându-se cu cazacii, cazacii cu gândul la băutură. Deodată o larmă asurzitoare, venind de-afară, îi făcu pe toți să iasă din biserică. În fața bisericii dărăpănate se adunase o grămadă de lume, din mijlocul căreia se auzeau țipetele și sudălmile jidovilor. Trei jidovi luaseră unui cazac bicisnic, cu capul nins, cozonacul, ouăle și mielul, pentru care, spuneau ei, nu plătise bir. Dar doi cazaci, care stăteau lângă bătrân, îi luaseră apărarea și acestora li se alăturară și alții până ce, în sfârșit, puzderia de lume adunată era gata să sugrume jidovii, dacă din întâmplare omul cel înalt și lat în spete, a cărui față uimise atâta pe cei din biserică, nu i-ar fi oprit cu privirea lui pătrunzătoare. „Ce v-a apucat, flăcăi, de v-ați ieșit din minți ca proștii? Se vede că n-aveți cât de cât frica lui Dumnezeu. Oamenii stau în biserică și se roagă iar voi faceți aici, dracu’ mai știe ce. Hai, întoarceți-vă la locurile voastre!” Ascultători ca oile, oamenii se răspândiră toți pe la locurile lor, întrebându-se: ce-o mai fi și cu nepoftitul ăsta? De unde mai ieșise? Cu ce drept se amesteca în treaba lor, fără să-l roage nimeni? Și de ce voia numaidecât să-l asculte toți? Toate acestea le gândeau numai, fără a îndrăzni să le rostească. Privirea și glasul necunoscutului păreau fermecate, atât de poruncitoare erau. Un singur jidov mai rămăsese locului. În urma neașteptatului sprijin, revenindu-și din spaima ce l-a fost cuprins, încercă din nou să se lege de bătrân. Același om îl înhăță de guler cu mâna lui puternică și atât de tare, încât bietul urmaș al neamului lui Israel se ghemui și căzu în genunchi. „Tu ce mai vrei, clăpăugule? Nu-ți ajunge că ți-a rămas capul pe umeri? Piei de-aicea, jidov nelegiuit, că-ți smulg perciunii!” Îl împinse și jidovul se lăți la pământ ca broasca, săltă apoi și o luă la fugă. Peste un scurt răstimp, se întoarse întovărășit de căpetenia ulanilor polonezi. Era un leah cu chip cam nătâng și trufaș, cum sunt îndeobște zbirii ocârmuirii. „Ce va să zică asta?… Cum vine asta?… Nepricopsiților, teremte-te!… de ce v-ați încăierat, robi afurisiți? Ce te-ndeși unde nu-ți fierbe oala, drac chelbos? Spune! de ce v-ați încăierat? Rupe-v-ar câinii în bucăți!…” Paznicul rânduielii n-ar fi avut cui vorbi, nici asupra cui să-și verse potopul de învățături împănate cu ocări, dacă jidovul nu l-ar fi dus înaintea bătrânului cazac, al cărui păr, răvășit de vânt, sticlea ca neaua. „Ce-ți dă prin gând, rob nătâng? de ce te-ai luat la harță? Știi tu, nepricopsitule, ce-i un jidov? Știi tu că barba popii nu face cât tălpile lui?… Apuca-te-ar dracu’ de buric în scăldătoare! Mai frumoasă-i tichia lui, decât credința voastră de robi…” Ajuns aici, ulanul își înfipse mâna în părul bătrânului și-i smulse un smoc de argint.

Bătrânul cazac slobozi un geamăt surd.

— Mai dă în mine! Eu sunt vinovat că am ajuns să-mi pierd șirul anilor. Acum o sută de ani și mai bine, când eram flăcău, tată-meu mă trăgea de moț. Am ajuns să fiu iar bătut. Pesemne că mi s-au întors tinerețile… Numai că azi nu mai sunt cum eram, nu mai am putere nici mâna s-o ridic. Lovește-mă!…

Spunând acestea bătrânul, care avea o sută douăzeci de ani, își plecă capul alb peste mâinile încrucișate pe toiag și rămase locului, în neclintire, ca zugrăvit. Vorbele lui îți rupeau inima. O seamă și-au dus mâna la sabie și pistol, dar vederea atâtor mustăcioși ulani călări, cum și cele câteva vorbe pe care le rostise necunoscutul, îi făcură să-și ia iarăși chipurile smerite de oameni care se roagă și să-și facă cruce.

— Ce tot îndrugi, mujic nătâng? Să-mi mânjesc eu mâinile cu tine, nepricopsitule? Intra-ți-ar diavolul cel chelbos și împielițat în strachina cu fiertură! Herșco! Ia-i cozonacul! Lasă-l să intre în câșlegi c-un posmag de ovăz. Ai văzut procletul{12}? spuse paznicul dreptății, apropiindu-se de cârdul de fete și ciupind-o pe una de mână. Ce-i ciorovăiala asta? Ehei, strașnică fată! Ați văzut ce-a ieșit?… Halal de tine, Parasca! Halal de tine, Pidorca! Ai văzut nătângul de mujic?… Rupe-l-ar câinii!… E-he-hei! Da-i rotofeie bine!…

Pesemne că păstrătorul rânduielii își îngăduise o necuviință, căci una dintre fete prinse a țipa ca-n gură de șarpe. În timpul acesta, cozonacii au fost sfințiți, slujba sfârșită și mulți dintre oameni s-au răspândit pe la casele lor. Câțiva au rămas și s-au strâns roată în jurul cazacului, care atrăsese atât de mult luarea aminte a mulțimii adunate și se apropiase în vremea asta de cel ce îndeplinea slujba de alguacil{13}.

— Strașnică mustață ai, pane! îi spuse cazacul venind aproape de tot de leah.

— Adevăr grăiești! Tu, robule, n-ai să ai niciodată mustață ca a mea! i-a răspuns, răsucindu-și-o cu mâna.

— Da, strașnică! Numai că nu încolo trebuie să ți-o răsucești, ci încoace! Iaca încotro! Și zdravănul cazac i-o răsuci așa de bine, încât a rămas în mână cu jumătate din ea.

Bătrânul muieratic gemu, apoi urlă de durere. Fața i se făcu ca sfecla fiartă.

— Hăcuiți-l! Hăcuiți nemernicul! răcni el dar, simțindu-se în mâna zdrahonului de cazac și văzând fețele batjocoritoare ale gloatei, netrebnicul măscărici își pierdu cumpătul, rotindu-și ochii după ostașii lui.

— Și nu ți-a fost rușine, pane, să lovești un bătrân? De și-ar fi bătut joc cineva de bătrânul tău tată, tot așa, în văzul lumii, cum ți-ai bătut joc de cel mai bătrân dintre noi, ce-ai fi făcut? Ți-ar fi plăcut să înduri una ca asta? Hai, cară-te de aici, pane! De nu erai în slujba regelui, nu plecai teafăr.

Slobozit, leahul o luă la sănătoasa. După plecarea lui, norodul se risipi și el. În vremea asta, cazacul (două cuvinte indescifrabile) își dezlegă calul legat de gardul bisericii și, când să încalece, fu oprit de un oștean de statură mijlocie, cu părul cărunt, care nu-l slăbise o clipă din ochi și-l privea acum țintă, cum privește un câine la cel ce mănâncă pită.

— Parcă te-aș cunoaște, prea cinstite!

— Se prea poate.

— Zău că te cunosc. N-aș putea spune bine de unde anume, dar zău că te cunosc. N-ăi fi cumva Ostranița, n-ăi fi Omelcenco?

— S-ar putea și asta.

— Păi vezi! Stăm în biserică și-mi spuneam: uite, cel de colo e Ostranița. Ehei, Ostranița! Da’ poate că nu-i. Poate să nu fie Ostranița. Ba da, Ostranița-i. Ehei, ți se năzare! Păi cum să nu fie Ostranița? El e, și pace! Cum ți-am auzit glasul, m-am și dumirit. Vorbești cu vorbe înțelepte întocmai ca și răposatul dumitale tată, fie-i sughițul ușor pe ceea lume!

Ostranița se uită cu luare aminte la oștean și fața lui i se păru cunoscută. Obrazul mic și lungăreț era brăzdat. Din pricina nasului coroiat părea strâmb și cu trăsăturile înțepenite, în schimb ochii cenușii și mici luceau destul de viu de sub desișul sprâncenelor arcuite, care i-ar fi dat o înfățișare aspră, dacă buzele, vădind bunătatea și veselia, n-ar fi luminat-o. Sub mantaua trasă pe mâneci, i se vedea un cojoc de oaie, cu toate că nu era frig și ziua se vestea călduroasă.

— Nu-mi vine să cred că te văd. Dar, să nu-ți fie cu supărare, prea cinstite, tare aș vrea să știu ce s-a întâmplat cu oamenii care s-au dus cu dumneata. Ce-i cu Digteai? Cu Cuzubia? V-ați întors împreună? Au rămas acolo? Sau poate că le ciugulesc undeva corbii ciolanele căzăcești?

— Digteai al tău șade în țeapă la sultanul turcesc, iar Cuzubia se plimbă cu peștii în fundul Sivașului și în loc de gorilcă bea apă bâhlită{14}… Dar… Ei, las-că mai vorbim noi despre asta! Și eu te-am recunoscut. Să trăiești, bătrâne Pudco! Christos a înviat!

— Adevărat a înviat! răspunse Pudco, îmbrățișându-l. Parcă anume n-am ouă roșii cu mine! Voia nevastă-mea să-mi dea, dar m-am temut să le iau. E atâta lume aici, că le-ar fi făcut chisăliță. Da, prea cinstite, parcă-mi spunea inima…

— Vasăzică, neguțătorești, ca și înainte, cu tot felul de nimicuri?

— N-am alta ce face. Trebuie să neguțătoresc. Slavă Domnului că am vândut tutunul. Anul trecut, tatăl meu a cumpărat o jumătate de car de cremene, plumbi, iarbă de pușcă și pucioasă, într-un cuvânt tot ce-i de trebuință pentru sărăcia asta. Pe drum, a întâlnit un jidov care l-a rugat: „Du-mă, omule, la iarmarocul din Hîiachivsc și ți-oi da trei ruble”. Tată-meu l-a crezut om cumsecade și l-a luat, dar procletul de jidov l-a înșelat! Zău că l-a înșelat! Măcar să-i fi dat, ticălosul de chelbos, o cinzeacă de gorilcă. Știi că leșii erau cât pe ce să-mi ia toate vitele? Și iapa mi-au luat-o pe deasupra! Acum cu atâta cal am rămas, cu Gnedco, spuse el, încălecându-și murgul, când îl văzu și pe Ostranița întorcând calul ca să plece.

— Ehei, prea cinstite! Și acuma dacă mi-ar spune cineva: „Ei, bătrâne, haidem la război să-i batem pe leși!” aș vinde tot, mi-aș lăsa nevasta și copiii și aș porni-o în haiducie.

Spunând acestea, Pudco se îndreptă în șea și se luă după Ostranița, care își înfipse mai tare pintenii în cal.

— Ia spune, prea cinstite pane sotnic, zise el ajungându-l. Dar poate că acum nu mai ești sotnic, ci altceva de seamă, în altă roată? Ce zici, mă rog, de vremurile în care am ajuns, ca până și lăcașurile Domnului să fie luate de jidovime în otcup{15}? Cum de poate răbda creștinul ca gorilca să se afle în mâna dușmanilor creștinătății? Iar acum au luat și lăcașurile Domnului! Aici, prea cinstite, trebuie s-o luăm la dreapta, pentru că nu se poate trece lângă stăvilar. Am uitat că mai erai aici când l-au aruncat în sus. Oamenii spuneau că a sărit până-n cer, ca o făclie. Doamne, Dumnezeule! Tare mult norod a mai pierit! După dumneata înseamnă că și Digteai stă acuma-n țeapă? Și că Cuzubia s-a înecat? Puternici și cutezători mai erau! Când te gândești câți cazaci s-au prăpădit! Auzi dumneata cum trag flăcăii cu muschetele de se cutremură pământul? Iată că trecem pe lângă maidanul unde se veselește norodul. Dacă te duci la curtea dumitale, merg și eu cu dumneata. Mai bine ies din post cu cozonac sfințit la dumneata, decât acasă la mine cu muierile. Nevastă-mea și fata n-au decât să rămână și singure. Dar să știi, prea cinstite, că s-a întâmplat ceva, de vreme ce toți s-au strâns grămadă, lăsând la o parte petrecerea.

Și, ce-i drept, pe maidanul care se vedea dincolo de colibe se strânsese lumea buluc. Lăsaseră la o parte scrânciobul, trasul la țintă și jocurile. Uitându-se mai bine, Ostranița își dădu numaidecât seama de pricină: spânzurat de picioare, atârna de o prăjină, jidovul pe care de-abia îl scăpase din mâinile norodului furios. La aceeași spânzurătoare îl târau acum oamenii pe viteazul cu mustața ruptă. Văzând acestea, Ostranița se îngrozi.

— Trebuie să ne grăbim, zise el, dând pinteni calului. Norodul habar n-are de ceea ce face. Proștii de ei! Tot în capul lor are să se spargă! Cazaci, cavaleri și norod: opriți-vă! Așa fac cazacii? a zis cu glas puternic.

— Ce vă uitați la el? se auziră glasuri din tineret. E a doua oară când vrea să ne scoată prada din mână.

— Ascultă, cine nu și-a pierdut încă mințile…

— Adevărat grăiește, au spus câțiva mai potoliți.

— Sunteți încă tineri. Să vă spun eu cum fac cazacii. Când se întâmplă ca unul să se măsoare cu trei, înseamnă că-i un cazac viteaz. Dacă luptă cu zece e încă și mai bine. Când luptă doi deopotrivă, mare scofală nu-i. Dar când sar trei pe unul, aceia numai cazaci nu-s, ci mai degrabă muieri… îmi vine să scuip, ca să nu sudui, acuma, de sfintele sărbători. Cum vreți voi, fraților, să dați buzna peste un om fără apărare, ca și cum ar fi cine știe ce puternică cetate? Vă mai întreb, fraților, urmă Ostranița, văzând că e ascultat, cum să le zic acestora?…

— Da’ cum să-i zicem noi lui? spuseră mai mulți cu jumătate gură. Oare s-a pomenit vorbă mai de ocară ca muiere sau ceea ce i-a fost rușine dumisale să spună? Asta n-o știm nici noi.

— Ehei, pane, n-ai brodit-o cum trebuie, prinseră glas câțiva flăcăi. Cum așa? Trebuie să lăsăm toți nemernicii să ne calce-n picioare?

— Tot proști sunteți. Se vede că nici nu v-a crescut bine mustața, urmă Ostranița. La aceste vorbe, mulți începură să-și răsucească mustățile, spre a-i dovedi lui Ostranița că se înșală. — Ascultați să vă spun o poveste. Era odată un ucenic la învățătură la un dascăl. Greu îi mai venea ucenicului să învețe slova Domnului. Era el, ce-i drept, cam nered de feleșagul{16} lui, dar poate că-l mai ajuta și lenea. Dascălul l-a dojenit odată cu reteveiul de două, de trei ori. „Da’ urât mai atinge afurisitul de retevei!” și-a zis ucenicul. Și, luând o secure, l-a făcut mici fărâme. „Stai, că-ți arăt eu”, a spus dascălul și-și dură o bâtă cât o oiște și atâta i-a mângâiat cu ea coastele, că și azi îl dor. Vă întreb, a cui era vina? A bâtei?

— Nu, nu! strigă mulțimea, dar aicea vina-i a regelui…

Bucurându-se că izbutise până la urmă să liniștească norodul și să-l scape pe șleahtic, Ostranița ieși din sat și dădu pinteni calului. Apoi îl auzi pe Pudco gonind din urmă. Îi era greu să simtă om lângă dânsul. Năvala gândurilor adunate în el îl mânau spre visare. Aerul proaspăt și liniștit al primăverii și copacii în veșmântul lor gingaș îl aduseseră în acea stare sufletească când, în fața firii încântătoare, orice tovarăș e o povară. Ca să se descotorosească de Pudco, Ostranița născoci un șiretlic, trimițându-l înainte să-l aștepte în cătun pe când el, sub cuvânt că mai avea să treacă pe la un pan oarecare, o coti din drum.

Se vede că pe Pudco nu-l prea supăra această îndreptare, sau poate că se prefăcea numai, dar fapt e că nu-și lăsă obiceiul lui cel mai drag, și anume să vorbească. Numai că, în loc să-i vorbească lui Ostranița, tot ce avea de spus îi spunea lui Gnedco… „Luminat cap! Tu, Gnedco, nu-l cunoști încă. Pe vremea când toți cavalerii noștri s-au ridicat împotriva leșilor, el a fost acela care i-a hăcuit cum se cuvine. I-ar fi trecut ei chiper pe la nas, dacă n-o ștergea la vreme la Zaporojie. Așa-i că urât se mai bălăbănea jidovul în spânzurătoare? Rău făceau de i-ar fi pus panului juvățul de gât. I-o fi lipsind lui o doagă, nu zic, dar ce să-i faci? Îi pus de rege! Poate că ai să mă-ntrebi atunci, de ce l-au spânzurat pe jidov? Că doar și el tot de rege-i pus? Hm!… Prost mai ești, Gnedco! Păi el îi dușmanul lui Christos, Domnul nostru cel sfânt.” Cât ai clipi, își plezni cu biciușca necuvântătorul ascultător (calul) care, legănat de palavrele stăpânului, își ciulise urechile și trecuse la pas. Cătunul nu-i departe, dar ar fi oricum mai bine să ajungem mai repede, căci trebuia să fim demult acolo și vreau să apuc și eu să mă înfrupt cu cozonac sfințit. Înțeleg ce vrei să-mi spui: că ție nu-ți trebuie cozonac, ci ovăz. Atunci mai rabdă un pic. Are panul un ovăz de pomină și ți-oi da și eu grâu din belșug, iar (pe mine) m-or cinsti cu basamac. Chiar voiam să te-ntreb, Gnedco, ce-ți place mai mult, grâul sau ovăzul? Taci? Uite, așa ai să taci tu în vecii vecilor, căci Dumnezeu i-a rânduit (să vorbească) numai omului, și unei păsărici…”

Spunând asta, își biciui calul care începuse iarăși să ciulească urechile și din pas nu ieșea… Dar în loc să ascultăm voroava călătorilor noștri din șea și de sub ea, să ne întoarcem la Ostranița, pe care calul îl ducea demult pe un drumeag de țară.

Capitolul 2

Îndată ce nu-și mai văzu tovarășul, cavalerul nostru își lăsă calul la pas. După soare, era la amiază. Ziua era limpede ca un suflet fără de prihană. În răstimpuri câțiva nourași care pluteau în înalt făceau albastrul ceresc să pară mai viu. Razele soarelui te încălzeau plăcut. Vânt nu era, dar o dulce și răcoroasă adiere îți mângâia obrazul. Păsărelele ciripeau, luându-și zborul peste câmpiile de curând arate, pe când tinerele semănături care izbucneau biruitoare, păreau o pădure de ace vii. Drumul intra într-o văgăună strâmtă și râpoasă cu pereți de lut. Se vedea că drumul era vechi, căci de o parte și de alta a prăpastiei crescuseră tufe de alun, iar pe culme se ridicau de îmbe părțile, ca niște sulițe, plopi înalți. În răchitișul care se lățise pe alocuri printre acești copaci găseai câte un stejar gros, care atingea suta, acoperit de iniță{17} și iederă, desfăcându-și măreț (coama?) deasupra tuturor și părând și mai înalt față de tufele podișului pe care se ridicase. Ici, colo, merii pădureți își întindeau crengile schiloade cu frunziș des, arcuindu-le în boltă de ceea parte a văgăunii și prefirându-și pe capul drumețului florile de argint trandafiriu. Printre copaci, la tot pasul, dădeai de râpe pline de flori primăvăratice, întâile și cele mai plăpânde. Pe aiurea, copacii se înghesuiau atât de mult încât, cu tot frunzișul tânăr încă, întunericul era adânc, dar când o rază de soare îl răzbătea deodată, câte un ram tânăr scăpăra verde. Erau copaci de soiuri a căror mulțime te uimea. Frunzișul plopului tremurător fremăta până-n cer; arțarul își întindea frunzele ca niște lăbuțe verzi, frasinul cu foi înguste îți lua văzul, iar prunul sălbatic și cornul, împrejmuind totul cu un zid de ghimpi parcă, ascundeau tulpinile cu coroane bogate și rămurele și numai mesteacănul de miază noapte își scotea arar din (huceag{18}?) câte un petic de scoarță orbitor de alb, ca brațul de fată frumoasă. Drumeagul începu să se lărgească ieșind în sfârșit într-un câmp deschis, înrămat de munți și de păduri albăstrind în depărtare; printre ele strălucea cu scânteieri de argint firul curmat al unui râu; în vale se întindeau cătune. Ajuns aici, călătorul se opri, descălecă și, fie de oboseală, fie că voia să-și adune gândurile își trecu de câteva ori mâna peste frunte. A rămas așa, multă vreme. În sfârșit, păru să ia o hotărâre, încălecă și, fără să se mai oprească, o luă întins spre povârnișul unde albăstreau livezile. Pe măsură ce se apropia, colibele răzlețe păreau tot mai albe. În mijlocul cătunului, lângă iezer, se afla un bordei tupilat după vișini și pruni. Cu acoperișul de stuf, pe care crescuse pe alocuri iarba, cu cârpelile proaspete care se cunoșteau după lut, cu coșul alb cu acoperitoarea lui chinezească neagră, era foarte arătos. În acea clipă, razele apusului, căzând pe argintul gingaș cu străluciri trandafirii al copacilor în floare, îl împurpură. Călărețul descălecă, prinse calul de dârlogi, și o luă de-a-lungul stăvilarului, căutând să meargă cât mai furiș. Iezerul{19} se umpluse de rațe care se bălăceau în apă; pe stăvilar, o fetiță de vreo șapte ani mâna din urmă un cârd de gâște.

— Acasă-i panul? întrebă călătorul.

— Acasă, răspunse fetița, căscând gura ca năucă.

— Dar pani?

— Și ea-i acasă.

— Și pani cea tânără? Cuvântul acesta călătorul l-a spus mai încet și cu oarecare sfială.

— Da, și pani cea tânără-i acasă.

— Ești deșteaptă, fetițo. Am să-ți dau turtă dulce. Și dac-ai să faci ceea ce ți-oi spune, am să-ți mai dau o turtă și un zlot pe deasupra.

— Dă-mi! a spus fetița cu încredere, întinzând mâna.

— Ți-oi da, dar du-te mai întâi la pani cea tânără și spune-i să vină puțin afară. Spune-i că o așteaptă o babă. Auzi tu? Ei, așa ai să-i spui?

— Am să-i spun.

— Și cum ai să-i spui?

— Nu știu.

Cavalerul a râs și i-a spus din nou același lucru. Încredințându-se până la urmă că fetița a înțeles tot ce trebuia să spună, îi dădu drumul și se așeză sub o salcie să aștepte.

După câteva clipe numai, printre copaci sclipi o cămașă albă, și o fată cam de optsprezece ani coborî spre stăvilar. O catrință de mătase și un șorț de cașmir îi înfășurau bine trupul, ale cărui rotunjimi păreau dăltuite. Desăvârșita ei alcătuire se arătă întreagă. Mânecile largi, cusute cu arnici{20} roșu și numai găurele, coborau de la umărul care, dezgolit, se întrezărea ca un măr de-abia dat în pârg, pe când sub cămașă, zvâcneau sânii tineri și pietroși. Coborând spre stăvilar, fata își înălță capul până atunci plecat; ochii și sprâncenele negre fulgerară. Capul și fața nu erau după tipic, și nu se apropiau deloc de canoanele de frumusețe eline. Nimic, nici măcar o linie nu aminteau de ele. În fața-i deosebită, un pic smeadă, era ceva care te minima de cum o vedeai. Te cucerea dintr-o privire, încântându-ți sufletul și tăindu-ți suflarea.

— De unde vii, om bun? îl întrebă ea pe cazac, de cum îl zări.

— De la Zaporojie, pani. Am trecut pe aici în urma rugăminții unui pan, unul Ostranița, dacă Luminăția Ta îl știe.

Fata se înroși toată.

— L-ai văzut chiar?

— L-am văzut. Ascultă…

— Nu, spune-mi drept! Mai spune-mi odată: l-ai văzut?

— L-am văzut.

— Jură!

— Jur!

— Ei, acum te cred, zise ea, liniștindu-se puțin. Dar unde l-ai văzut? Nu cumva m-a uitat?

— Să te uit pe tine, Ganocica, inimioara mea, nestemata mea, hulubașul meu! Oare mi-aș putea dori să fiu călcat sub picioarele cailor tătărești?…

Spunând acestea, cazacul o luă de mâini, așezând-o lângă el, într-atât de uluită, că ba roșea, ba pălea, dar o vorbă nu scotea.

— Cum de te-ai încumetat să vii? îl întrebă ea în șoaptă.

— Au să te prindă. Aici, n-a uitat încă nimeni de tine. Leșii n-au părăsit Ucraina.

— Nu te teme, hulubașule! Nu-s singur și n-au să mă prindă. Se găsesc de-ai noștri să mă sprijine. Dar ascultă, Galia: mă iubești?

— Te iubesc, i-a răspuns lăsându-și obrazul aprins pe pieptul lui.

— Dacă mă iubești, ascultă ce-ți spun: hai să fugim. Să mergem în Polonia la rege. Sunt încredințat că are să-mi dea pământ. De nu, mergem sau în Haliciu, sau chiar la sultan. Și el mi-ar da pământ. Atunci n-o să ne mai despărțim și vom trăi ca la noi acasă și poate și mai bine. Aur destul am, ce purta am, și postav și mantale și tot ce-ți dorește inima.

— Nu, nu, cazace, a răspuns tânăra pani, clătinând din cap cu fața întunecată de jale. Nu te urmez. Poți să ai și aur, și postav, și damascuri. Măcar că te iubesc mai mult ca orice pe lume, cu tine nu plec. Cum mi-aș putea eu părăsi bătrâna mamă sărmana? Cine să vadă de ea? „Vedeți, oameni buni, are să spună, cum s-a dus fata mea și m-a lăsat!” și lacrimi i se rostogoliră pe obraji.

— N-o s-o lăsăm mult singură, spuse Ostranița. Stăm numai un an la Perecop sau în Zaporojie, până ce-mi scot carte de la rege și de la stăpânire și apoi ne întoarcem iarăși aici. Atunci nici taică-tău n-o să mai aibă ce spune.

Cu aceeași întristare și plângând mereu, Galia făcea din cap: nu!

— I-om purta atunci amândoi de grijă. Am și eu o mamă și încă mult mai bătrână și nu stau cu ea. Când mi-o veni sorocul să mă-nsor, m-oi schimba și eu.

— Nu, nu vorbi așa. Tu ești cazac, cu tine-i altceva. Dacă ai un cal, o șea cu tot tacâmul și stepa, ți-ajunge. De eram și eu cazac, îmi aprindeam luleaua, încălecam și (făcu o mișcare plină de farmec cu mâna) nici capul nu mă durea. Dar ce să fac? Sunt cazacă. Nu-i pot cere lui Dumnezeu să mă schimbe… Aș fi părăsit-o poate pe maică-mea, chiar așa singură cum se află, dacă ar fi rămas în seama unor oameni cumsecade. Dar tu știi cum e taică-meu. Are s-o omoare în bătaie. Viața sărmanei mele măicuțe e mai amară ca pelinul. Întruna-mi spune: „Cum văd eu, peste puțin o să-mi puneți cruce la căpătâi, căci mereu visez că mă mărit și că mă îmbrac în haină scumpă, dar plină de pete negre”.

— Dacă ți-e atât de milă de maică-ta, e că nu mă iubești pe mine, răspunse Ostranița, întorcându-și capul într-o parte.

— Să nu te iubesc eu pe tine? Ia te uită: mă-ncolăcesc în jurul tău ca hameiul pe stejar, spuse ea cuprinzându-i gâtul cu brațele.

— Nu pot trăi fără tine.

— Poate că în locu-mi iubești pe altul cu pinteni și ceaprazuri{21} aurite? Mai știi?… N-o fi cumva vreun leah?

— Taras! Taras! Cum poți spune asta? Fie-ți milă de mine! Puțin am plâns eu după tine? de ce mă dojenești întruna? zise ea cu lacrimi în ochi, gata să cadă în genunchi.

— Of! Așa-i neamul vostru! urmă Ostranița pe același glas.

— Vouă, când vi se năzare, urlați mai ceva ca zece lupoaice, când aveți chef de plâns dați drumul lacrimilor șiroaie să umpli vedre, dar când îi vorba să treci la fapte…

— Ei, dar ce-ai vrea tu? Spune-mi, ce trebuie să fac?

— Mergi cu mine sau ba?

— Merg, merg!

— Atunci, ridică-te! Nu mai plânge! Scoală-te, Galocica, hulubașul meu, spuse el luând-o în brațe și acoperind-o cu sărutări. Acum ești a mea. Acum știu că nimeni nu mi te va lua. Nu mai plânge!… Dacă-i așa, mă învoiesc să rămâi cu mama ta până va trece năpasta. Ce face taică-tău?

— Dormea în livadă, sub un păr. Aud că-i aduce calul. S-o fi trezit, pesemne. Rămâi cu bine! Te sfătuiesc să pleci mai repede și să nu i te arăți acum în cale. Tare-i mâniat pe tine.

Spunând asta, Ganna sări în picioare și fugi spre casă…

Ostranița încălecă fără grabă, își îndemnă calul, întorcându-și de câteva ori capul îndărăt, ca și cum (ar fi vrut) să vadă dacă n-a uitat ceva și, abia într-un târziu, aproape de miezul nopții, ajunse la el în cătun.

Capitolul 3

Cerul era înstelat dar mantia nopții atât de neagră, încât călărețul, apropiindu-se de cătunul lui, de abia putea ghici bordeiele. Altădată, călătorul nostru s-ar fi mâniat, desigur, pe întunericul care îl împiedica să vadă bordeiele, livezile, grădinile de zarzavat și câmpiile cunoscute. Acum însă era atât de stăpânit de gândul celor ce i se întâmplaseră ziua, că nici nu luase în seamă, nici nu simțise și nici măcar nu văzuse câinii care se înecau zăpăind în jurul calului și săreau așa de sus înainte-i, de parcă voiau să-l apuce de bot. Întocmai așa e și omul care, trezit pe neașteptate din somn, deschide o clipă ochii, pentru a-i reînchide îndată: buimac de somn încă, își trage alene halatul, dar mișcarea înșală numai pe cel care l-a trezit, făcându-l să creadă că-i gata să se scoale, pe când el e cufundat încă în vis și amorțeală. Obrajii îi ard, iar fața-i trădează o năvală de năluciri, pe când dimineața de afară e proaspătă și razele soarelui sunt vii și înviorătoare, ca șipotul de munte. Simțind grajdul de-acasă, calul iuți pasul. Doar ramurile prietenoase ale vișinilor, care se întindeau peste gard, îngustând și mai mult ulița strâmtă și lovind călărețul în față, îl sileau să le apuce cu mâna și să le dea la o parte. Mișcările astea erau făcute însă pe negândite. Abia când calul se opri dinaintea porții, își veni în fire călărețul. „Cine-i acolo?…” În sfârșit, i-au deschis poarta. Ostranița intră în curte și, spre marea lui uimire, era cât pe ce să dea peste trei ulani care dormeau înfășurați în mondirele lor. Asta-i risipi gândurile toate. Ostranița se pierdea în tot felul de prepusuri cu privire la ulanii leși din curtea lui. Să și fi aflat oare că sosise? Și cine le-o fi spus? Și dacă au aflat-o cum de-au avut timpul să și repeadă această iscoadă? Și unde erau zaporojenii care trebuiau să fi venit încă de dimineață la curtea lui? Toate acestea îi măriră nedumerirea și-l făcură să nu mai știe ce-i cu dânsul: să se întoarcă fără să mai zăbovească, sau să încerce să afle ce-i cu socoteala asta? Cel care i-a deschis poarta îi atinse pe neașteptate brațul. Întâia lui mișcare a fost să pună mâna pe sabie, văzând însă că e un zaporojean, lăsă mâna jos. „Să mergem în casă, prea cinstite. Nu-i locul potrivit să stăm de vorbă și, afară de asta, îs mult prea mulți aici”. Cu opaițul în mână, în tindă îi ieși înainte chelăreasa, care-i fusese eroului nostru dădacă. Îl măsură din cap până-n picioare și începu să bombăne:

— Care dracu’ v-a adus încoace? Toată vremea mă tot speriați. Credeam că a venit panul nostru. Ce vă mai trebuie acuma? N-ați băut destulă gorilcă azi?

— Babă șuie! Uită-te mai bine: e chiar panul dumitale.

Gorpina se apucă iarăși să-l măsoare din cap până-n picioare până ce, într-un sfârșit, strigă:

— Tu ești, hulubașul meu! Tu ești, maică, tu ești, puiul meu de șoim! Da-cum te-ai mai schimbat! Cum ți s-a mai pârlit fața! Și ce barbă ți-a crescut! îmi vine a crede că nici căpșorul nu ți l-ai lăut, și nici cămașă să te primenești nu ți-a dat nimeni.

Spunând acestea, Gorpina se porni pe-un bocet cu hohote, urlând așa de tare, încât lătratul câinilor care se mai potolise se înteți iar.

— Bătrână tehuie! i-a zis zaporojeanul, făcând un pas înapoi și scuipând-o drept între ochi. Ce urli de pomană? Ai să trezești toată lumea.

— Ajunge, Gorpina, i-o tăie Ostranița. Iaca, privește-mă. Ei, te-ai uitat destul?

— M-am uitat destul, suflețelul mamei. Da-cum să mă satur să te văd? Când erai mic, te purtam în brațe, apoi, câtă vreme ai crescut, nu te slăbeam din ochi. Dumnezeule! Și-acuma, iacătă, te văd iarăși! Of, of, of!

Și bătrâna se puse iarăși pe plâns.

— Ascultă, Gorpina, făcu Ostranița care oblicise că chelăreasa se aghezmuise de sărbători cu un cinstit stacan de votcă, mai bine mi-ai aduce ceva de mâncare, și pân-atunci, pune-mi dinainte niște cozonac sfințit că eu, păcătosul de mine, n-am mâncat nimic toată ziulica și cozonac nici n-am gustat măcar.

— Sărăcuțul de tine! Vai de capul meu! Să nu fi gustat măcar cozonac! Tare-s amărâtă! Oof – of!

Lacrimi îi șiroiau puhoi și cu obrazul în palmă era gata s-o ia de la început, de nu zărea în față-i zaporojeanul cu mâna ridicată.

— Măria Ta, îngăduie să liniștesc cu bâta babornița asta. Liftă nerușinată! Ce i-o fi venit lui Dumnezeu să vă zidească? Ori s-a grăbit foarte, ori Dumnezeu știe ce a fost atunci cu el…

În vremea asta, Ostranița intrase în casă, își scosese mantaua și se trântise jos, pe lăicer. Drumul, foamea și întâlnirile îl obosiseră într-atâta, încât s-a lungit aproape în nesimțire, fără să mai ție seama de nimic. Ci, de-a noastră datorie este să înfățișăm cititorului casa care se cere pomenită, rădicată fiind de însuși bunicul lui Ostranița. E un lucru vrednic de luat în seamă într-un olat în care clădiri vechi aproape nu mai erau, în care neînțelegerile, veșnicele neînțelegeri pustiau fără milă și ruinau tot ceea ce oamenii laolaltă viețuitori și iubitori de muncă dovedeau să clădească. Odaia lungă și joasă, așa cum se clădea în acel veac, era încăpătoare. Trainică, neavând nimic în ea, se vedea că cel care o durase era bine încredințat că viața ei vremelnică este, dar, mai cu propteli, mai cu cârpeli, șubrezenia asta a înfruntat totuși aproape cincizeci de ani. Și pe dinăuntru, și pe dinafară, văruiala pereților subțiri și lipiți cu lut era orbitor de albă, că-ți lua văzul când o priveai. Podeaua lipită tot cu lut era așa de curat măturată, că te puteai culca pe jos fără teamă că ți-ai putea murdări straiele. Cam o pătrime din odaie o lua soba uriașă din colțul de lângă ușă. Partea dinspre fereastră a sobei era acoperită cu faianță albă, pe care erau zugrăvite cu albastru chipuri pidosnice{22}, aducând cu cel omenesc, numai că ochii și buzele le erau galbene. Celelalte părți erau din faianță verde nezugrăvită. Ferestrele rotunde nu erau mari; geamurile parcă aburite lăsau să treacă lumina, dar nu puteai vedea prin ele ce se petrece în curte. În perete era atârnat portretul bunicului lui Ostranița, care luptase cu vestitul Bathori. Zugrăveala îl arăta în mărime aproape naturală, cu cămașă de zale și o pereche (de pistoale) la brâu. Picioarele de la genunchi în jos nu i se vedeau. Culorile se întunecaseră, așa că numai cu greu îi deslușeai fața aspră, căreia mila și blândețea păreau a-i fi cu desăvârșire străine. Deasupra ușii atârna un tablou mic, în ulei, înfățișând un zaporojean huzurind fără grijă în preajma unei balercuțe de votcă, purtând această inscripție: „Cazacul poate să n-aibă pe el cămașă, dar e om deschis”. Ceea ce se vede în tablou mai poate fi și astăzi văzut în Malorusia. Drept în fața ușii atârnau icoane împodobite cu crenguțe de călin{23} și flori verzi, iar sub icoane, pe o scândură lungă de lemn, erau zugrăvite întâmplări din sfânta scriptură. Aici îl vedeai pe Avraam țintind cu pistolul în Isaac, pe sfântul Damian tras în țeapă și alte asemenea. Ceva mai încolo atârnau câteva săbii turcești, o pușcă și mai multe pistoale de toate mărimile. Sub icoane, e masă acoperită cu pânză curată, cusută pe margini cu arnici roșu și fir de argint înnegrit, și lângă masă, două scaune din cele care se strâng, cam nelalocul lor acolo. Asta era toată mobila odăii…

Abia într-un târziu văzu Ostranița pe masă niște blide de lemn cu ouă, unt și friptură de miel. Primul lucru pe care-l făcu a fost să se apropie de masă pentru a-și astâmpăra foamea care începea să-l sâcâie din ce în ce mai mult. Tocmai în clipa aceea intră bătrâna lui chelăreasă, cu cozonac, smântână și brânză… „Iaca, domnișorul meu, că am isprăvit-o și cu postul. Ți-am adus smântână”, spuse ea. Tare foame trebuie să-i mai fie bietului copil! Numai de nu s-ar îneca, sărăcuțul de el! Și eu care m-am frământat, am robotit, am alergat ca să-i fac, drăguțului de el!… Iaca, mi-a ajutat Dumnezeu să te văd iar. Of! of-of!…

Dar tocmai când era gata s-o ia de la început, zaporojeanul Pudco care, pe când își astâmpăra foamea, începuse să moțăie lângă cavalerul lui, își ținti privirea asupră-i, zicând:

— Haide, haide! încearcă numai să plângi!…

Asta îi tăie Gorpinei gustul de plâns…

— Mănâncă, mănâncă, dragul meu! Să-ți fie de bine! Mănâncă! N-am să te stingheresc, hulubașul meu. Dar vezi că nu ne-am spus decât odată Christos a înviat. Hai să ne mai spunem odată, inimioara mea. Să ne mai sărutăm odată!…

— Asta mai lipsea! făcu Pudco pe jumătate adormit și, în loc de bâtă, o apucă de-un picior. Șterge-o, băbătia dracului!

— Pleacă, Gorpina. Ajunge! zise Ostranița, ridicându-se. Altminteri nu mai țin seamă că ești bătrână și că m-ai dădăcit, și odată dau jos bâta din cui. O vezi?

Știind de frica glasului poruncitor al panului ei, Gorpina s-a supus de olac{24}.

— Ei, Pudco, unde-i Taras? Ce face? Cum de nu-l văd?

— Păi, ce să facă? Asta-i știut: doarme pe undeva.

— Atunci hai și ne-om culca și noi. Dar nu în odaie, unde te înăbuși ci afară, pe pământ, sub cerul liber.

Zaporojeanul își puse mantaua și ieși din casă pe urma lui Ostranița, care era cât pe ce să cadă, împiedicându-se de un trup care zăcea lângă prag. Trupul n-a răspuns lui Ostranița dar s-a întors și s-a învelit în cojoc. Ostranița îl recunoscu pe Curnic, care din partea băuturii nu se lăsase mai prejos de ceilalți, ceea ce se vădea de altfel din spusele lui, care nu se mai potriveau cu ceea ce spusese când intrase în casă. Până și felul lui de a vorbi era altul. I se amestecau în vorbire o sumedenie de vorbe de mirare și de râs în gura lui, învederând că zaporojenii au avut mare înrâurire asupră-i. „Ehei, grozavă călărime au zaporojenii! Tara-ta-ta, tara-ta-ta, tarata-ta! Haide! Hop-hop-hop! Ihai! Grozavă călărime au zaporojenii! Tara-ta-ta, tara-ta-ta! Hop-hop-hop! Grozavă călărime! Ia spune-mi, dragul meu, ce fel de călărime ai? A mea-i zaporojeană. De unde vii, omule? Și de ce-ai venit, mă rog? Nu pot, pentru că toată călărimea mea-i zaporojeană. Tara-ta-ta, tara-ta-ta, tara-ta-ta! Hop-hop-hop!” și așa mai departe. Ostranița încercă să se apropie de hatmanul pe care i-l arătase Pudco și care zăcea cu capul pe-o balercă, îl auzi însă vorbind în bobote. Își dădu seama că toți chefuiseră cu temei și se hotărî să-i lase în pace, alăturându-se celorlalți. Sforăitul lor făcea o cântare ca aceea. Peste puțin toți dormeau.

Capitolul 4

Lui Ostranița i-a fost totuși multă vreme cu neputință să adoarmă. Degeaba se sucea pe o parte și pe alta: somnul fugea de el și gândurile veneau nepoftite și i se cuibăreau în cap. Așa dar, degeaba venise. Atâtea pregătiri și atâtea griji au fost, prin urmare, zadarnice. Fata nu voia să vină cu el. Vasăzică asta era dragostea ei fierbinte și fără de margini. Îi era jale de maică-sa și pentru maică-sa era gata să-și uite dragostea… Mai era ea în stare să iubească cu adevărat, când el, de față fiind, se mai putea gândi la altceva, la taică-său sau la maică-sa? Nu. Firește că nu! Acolo unde-i dragoste adevărată, o dragoste ca lumea, nu mai poate fi vorba nici de frate, nici de părinte. „Nu, aș vrea să mă iubească numai pe mine, iar dacă nu, pe nimeni! își spuse el. Sărută-mă, strânge-mă în brațe! Văpaia răsuflării tale să-mi cuprindă obrajii! Vreau să te strâng la pieptul meu și să-ți simt sânii zvâcnind… Și în vremea asta, să se mai poată gândi la altceva!… Cât de anapoda e făcută femeia! Cum te face să turbi! Te aprinzi tot, îți arde inima, te înăbuși, te apucă neliniștea și ești gata să-ți dai sufletul. Iar ea poate că nici nu bănuiește ce se petrece în tine. Privește nepăsătoare, ca și cum nimica nu s-ar fi întâmplat și nici gândește la chinurile pe care le pricinuiește”. Între timp, luna, plutind pe necuprinsul minunat al cerului albastru, și aerul proaspăt al nopții de primăvară îi domoliră o clipă gândurile. Apoi, și le-a revărsat într-un lung monolog, din care (cititorilor) li se va dezvălui, poate, o latură din firea eroului. „Și dacă stăm și judecăm, cum să-și părăsească ea pe biata maică-sa, care a răsfățat-o și pe care acum ea o răsfață neavând altceva pe lume decât pe fata ei? Ea plecată, nimic nu-i mai rămâne. E singura ei bucurie, hrană, viață și apărare împotriva bărbatului ei. Nu, ea are dreptate! Afurisită mi-a fost soarta!… Pe tată-meu nu l-am apucat. A fost ucis în război înainte de a mă naște. Mamei nu i-am văzut decât trupul învinețit și sfârtecat. Lumea spune că se înecase. Au scos-o moartă și din măruntaiele ei m-au scos pe mine fără simțire și fără viață. Cum mi-au scăpat viața, nu știu nici eu. Cine m-a scăpat? Și de ce m-a scăpat? Mai bine mă prăpădeam și nu mai trăiam! De grijă mi-au purtat străinii. Eram încă mic și neștiutor când dădeam iureș de-a-valma cu zaporojenii. Apoi am mai pățit una: am fost prins de Tătari. Nu se cuvine ca unul de-ai noștri să trăiască printre ei, să bea lapte de iapă și să mănânce carne de cal. Eram totuși voios și-mi spuneam: ei, am să răzbat odată și eu la libertate! Și iată-mă întors în țara mea, orfan de amândoi părinții. N-am întâlnit niciun cunoscut, niciun câine care să mă fi știut de pe vremea când eram copil. Pe nimeni, – cu desăvârșire pe nimeni! Mi se umpluse bucuria de jale, dar tot bucurie era. Eram și trist și vesel în același timp. Mă durea în suflet să văd cum își băteau joc papistașii de norodul pravoslavnic și, totodată, mă simțeam și voios. Stai tu, leahule, să vezi cum are să te calce în picioarele cailor călărimea noastră slobodă! Ei, și? M-am lăudat degeaba. A fost destul să văd o fată frumoasă, ca să uit de toate și să le las năpustului. Of! Ochii negri, ochii negri!

A vrut Dumnezeu, se vede, să-i pedepsească pe oameni pentru fărădelegile lor și v-a trimis pe voi. Frăția noastră se nevoia{25} să se răzbune de batjocura adusă pravilei creștinești și de silniciile pe care le îndură norodul. Fără să râvnesc ceva, aproape fără voie, am pus mâna pe sabie. Dar am purces la drum într-un ceas rău. Ce-o fi făcând acum în Polonia hatmanul crăiesc, seimul{26} și polcovnicii? Păcat de mine c-am ajuns să zac pe cuptor. Se puteau încă îndrepta lucrurile; de-l loveam atunci prins la strâmtoare, pierderile dușmanului ar fi fost cu mult mai mari. Când l-au văzut pe tatăl Galcăi trecând de partea dușmanului, toți zaporojenii au fugit. Voi purtați vina tuturor relelor, voi, sprâncene negre! Și iată-mă iarăși aici, venit cu-n pâlc de tovarăși. Dar nu dreptatea, nu răzbunarea și setea de a-mi răscumpăra faima prin putere și sânge m-au adus aici, ci tot voi, voi, sprâncene negre! Ciudată mai e dragostea! La nimic nu mai gândești, nimic nu mai dorești pe lumea asta decât să stai mereu lângă ea sorbind-o din ochi, strângând-o mai de aproape, obraz lângă obraz, s-o tot privești. Doamne, cât de frumoasă era azi când râdea! Parc-o văd uitându-se la mine. Inimioara mea! Galia, Galinocica, Galocica, Galiunea, suflețelul meu, mititica mea! Ce-i fi făcând tu acuma? Poate că stai culcată și te gândești la mine! Nu, nu pot, n-am inimă să te las. Nu te las pentru nimic în lume… Dar ce să fac?… îmi arde capul, dar de știut ce să fac, tot nu știu! Am să mă duc la rege și am să-l înduplec pe Ivan Ostranița să capete pentru mine iertarea regească și să-mi facă rost de-o carte a stăpânirii. Și atunci, atunci… Dumnezeu știe ce-o mai fi atunci! Dar tot o să fie mai bine, pentru că am să pot sta lângă ea”. Așa gândea Ostranița, vorbindu-și aproape cu glas tare. O și îmbrățișa în gând pe Galia lui și se vedea cu ea în aceeași odaie, gospodărind în raiul lor pământesc… Dar clipa de față se strecură iarăși în acest fericit viitor; eroul nostru începu iar să dea din mâini și mantaua îi căzu de pe umeri. Îl chinuia gândul cum să-i spună atamanului zaporojean că se lăsase de ceea ce pusese la cale și că, prin urmare, nu mai avea nevoie de ajutorul lui.

Capitolul 5

Când s-a trezit Ostranița, curtea era plină de lume: mustăți, baibarace{27}, podoabe de cap femeiești de serasir{28}, văluri albe, rochii albastre – că te-ai fi crezut într-o dugheană de jucării, semănând c-un taler cu salată orientală sau, mai degrabă, cu o pestriță basma turcească. El trebuia să se îmbrățișeze cu toată omenirea asta, să primească o groază de ouă, scoase din căciuli și basmale, precum și rațe, gâște și alte plocoane aduse după obicei de săteni stăpânului lor care, la rându-i, era dator să le mulțumească, ospătându-i. Plocoanelor primite și ouălor strânse grămadă, alcătuind ca o piramidă de ghiulele puse pe meterezul unei cetăți, stăpânul a scos împotrivă-le două poloboace de gorilcă, ca s-ajungă. Sătenii se pregătiră de mare iureș. Oamenii își netezeau mustățile, așteptând să se măsoare cu mult iubitul vrăjmaș. În vremea asta, o bună parte din mulțime năvălise la mesele care gemeau sub blidele cu friptură de miel și purcel cu hrean, iar cealaltă la gorilca care curgea în valuri amețitoare, de teamă să nu supere cumva hatmanul, care primea oaspeții, cu biciușca-n mână. Cu ea atingea pe unul dintre supuși, care sta smerit, scărpinându-se doar din vreme în vreme și silindu-se să-și înăbușe gemetele la fiecare lovitură. Hatmanul îi vorbea cu atâta prietenie, că fără biciușca din mână ai fi zis că-și mângâie feciorul.

— Na, drăgălașule, să înveți a cinsti pe cei mai bătrâni ca tine. Na, iubitule, mai ține una! Și mai poftim! Vezi numai, drăgălașule, să nu mai faci așa. Asta cum îți pare? A fost bună? Mărturisește c-a fost bună. Dacă ți-a plăcut, mai na una. Bună biciușcă, sfântă! Ei, ce zici de asta? Bine că s-au găsit meșteri s-o împletească cu-atâta iscusință. Da-ce țopăi? Ești vesel, se vede? Știam eu c-ai să te-nveselești! De aceea te și blagoslovesc așa…

În clipa asta hatmanul, văzând că tânărul răufăcător, cu toată silința lui de a sta locului era gata să țipe, se opri.

— Ei, acum apropie-te și te închină, dar închină-te adânc.

Cu ochii plecați și plini de lacrimi, cel bătut se apropie închinându-se.

— Ei, spune, prea cinstite: „Mulțumesc, hatmane, pentru învățătură”.

— Mulțumesc, hatmane, pentru învățătură.

— Acum, haide, pleacă! Arde-i friptură de miel și gorilcă!

— Christos a înviat, hatmane! Da’ noi nu ne-am sărutat încă.

— Adevărat a înviat! răspunse hatmanul.

— N-ai cumva niscaiva tutun de prisos în pungă, că tare-aș mai trage o lulea!

Spunând acestea (Ostranița) își puse în dinți luleaua pe care și-o scosese din buzunar.

— Cum să nu! Asta-i o îndeletnicire pentru vremi potrivnice.

— Voiam să-ți spun ceva, a zis Ostranița, cu oarecare sfială.

— Hm, făcu hatmanul, scăpărând cu amnarul.

— Nu-mi prea merg treburile.

— Nu-ți merg treburile? spuse hatmanul, aprinzându-și luleaua, — Atuncea-i prost.

— Tare mă-ndoiesc c-om scoate ceva de aici.

— N-avem ce scoate de aici? Asta-i prost!

— O să ne-ntoarcem cu mâna goală.

— Hm!

— Ei, ce spui de asta? întrebă Ostranița, mirat de-un răspuns atât de neașteptat.

— Dacă trebuie să ne-ntoarcem, ne-om întoarce.

Nepăsarea hatmanului îi dădu curaj.

— Eu nu pot pleca cu voi. Trebuie să mai zăbovesc puțin la Varșava.

— Hm, făcu hatmanul.

— Poate că te-ai supărat pe mine că v-am dus cu vorba și v-am înșelat, dar mă jur că și eu am fost înșelat.

De-abia sfârși vorba că se auzi muzica și odată cu ea tropăitul dănțuitorilor. Cu luleaua în dinți, hatmanul se aruncă în grămada lor, își făcu loc în jur, bătând un răstimp pământul în loc, după care se lăsă pe vine și prinse a juca, aruncându-și picioarele înainte.

Capitolul 6

— Ce gânduri o fi având nerodul ăsta de Ostranița? își spunea bătrânul Pudco. Ia, un țânc! Și mai râvnește să se înrudească cu mine, păcătosul de el. Mai întoarce-te la maică-ta, să te mai poarte în pântec! Și s-a mai încumetat, nătângul, să spună una ca asta! zise el, smuncind cu mâna, parcă l-ar fi tras pe cineva de păr. Ești încă tânăr, cazace! Deabia-ți mijește mustața! – Bătrânul Cuzubia nu putea suferi să vadă vreun tânăr în rând cu cei mai bătrâni. – Trebuia să știi că de la cel ce și-a pus în gând să se răzbune pe tine, îndurare să nu aștepți. Mai de crezare este să se facă soarele albastru și să plouă cu raci în loc de apă, decât să uit eu ce-a fost. Nu uit, nici mort. Nu vreau! Nu vreau să uit! Nevastă, ei, nevastă!

Cu acest strigăt își încheia el de obicei vorba când era supărat și Dumnezeu s-o fi păzit pe nevastă-sa să nu i se înfățișeze în aceeași clipă! La aceste vorbe sosi, abia mișcându-și picioarele sau, mai bine zis, târându-le, o făptură numai piele și oase de te mirai că mai trăiește. La început, înfățișarea ei nu (te uimea). Dar dacă te uitai mai bine la jalnica rămășiță de om, adevărată întruchipare a suferinței, o nemărginită jale te cuprindea. Închipuiți-vă o față lungă, plină toată de zbârcituri și aproape neînsuflețită; niște ochi negri ca tăciunele, pe vremuri numai văpaie, vifor și patimă, privind azi fără de viață; buze palide ca de moartă, dar care fuseseră cândva proaspete ca roșeața mărului în pârg. Cine ar fi zis că aceste trăsături, azi veștede, au fost odată îndrăcit de fermecătoare, și că mișcarea sprâncenelor, odinioară mândre și semețe, dăruiau o fericire cum nu se afla pe pământ. Ce-a fost s-a dus, a trecut pe nesimțite, pe față nu-i mai citeai decât o răbdare plină de lehamite și o nemărginită supunere.