IDILĂ ÎN TABLOURI
Opera de față nu ar fi văzut niciodată lumina tiparului dacă unele împrejurări, importante doar pentru Autor, nu l-ar fi îndemnat să o dea la iveală. Această operă a fost scrisă de el la optsprezece ani. Fără a încerca să-i judecăm calitățile și neajunsurile – și lăsând acest lucru pe seama luminatului public – vom spune doar că, din păcate, multe dintre tablourile acestei idile nu s-au păstrat; probabil că ele legau mai mult fragmentele care acum sunt disparate și completau chipul eroului principal. Noi ne mândrim totuși că, în limita posibilităților, am înlesnit omenirii să facă cunoștință cu opera unui tânăr talent.
Tabloul I
Vin zorii. Iată, satul se ivește Cu case, cu livezi. Vezi totul clar.
Clopotnița, ca aurul lucește, Și-o rază s-a aprins pe vechiul gard.
E minunat cum toate îți apar Cu capu-n jos – în apa argintie.
Livada, casa, gardul – sunt aceleași.
Se mișcă totu-n apa argintie: Albastrul cer și norii care trec, Și codrul viu, deși n-auzi un foșnet.
Pe țărmul împlântat adânc în mare, La umbra unor tei, e o căsuță.
Demult trăiește pastorul într-însa: E cam dărăpănată. Coperișul
S-a coșcovit de tot. I-e negru hornul.
Se cațără, pestriț, pe ziduri – mușchiul.
Ferestrele, demult i s-au strâmbat Și totuși e plăcută, iar bătrânul N-ar da-o nici pe aur. Chiar și teiul Sub care-i place-a hodini bătrân e.
În jurul ei sunt însă prispe verzi De iarbă tânără. Prin scorburi negre Își au sălaș atâtea păsărele Ce-ncântă și căsuța și livada!
Bătrânul n-a-nchis ochii toată noaptea Și-abia spre zori ieșit-a, ca să doarmă
La aer, într-un jilț, sub vechiul tei.
Acum zefiru-i răcorește fața Și-i flutură ușure părul alb.
Dar cine-i mândra ce se-arată?
E focul zorilor în ea
Iar ochii ei spre dânsul cată
În fața lui cum stă așa.
Ce gingaș îl trezește, iată!
Mânuța-i albă, ca un crin
L-aduce, atingându-l lin,
În lumea noastră, adevărată.
Cu ochii trezi pe jumătate,
Bătrânul prinde-a cuvânta:
„O, oaspe gingaș, drăgălaș!
Venit-ai în al meu lăcaș!
De ce o tainică mâhnire
Străbate inima mea toată?
Bătrânului cu albe fire
De ce-i aduce-n amintire
Trecutul – fața minunată?
Te uită: sunt neputincios
M-am smuls de tot ce-i viu, frumos, Demult m-am îngropat în mine.
Mi-aștept sfârșitul – știu că vine.
La el mi-e gândul, totdeauna Și tot de el, vorbesc întruna.
De ce tu, mândră fetișcană,
Mă-atragi cu atâta-nflăcărare?
Au poate tu, o cetățeană
A raiului, îmi dai sperare,
Mă chemi cumva în ceruri, oare?
O, cum aș vrea! Dar nu sunt vrednic – Mi-s grei de mari păcate anii: Am fost cândva oștean netrebnic, De frică îmi știau ciobanii; Eram vestit în fapte rele,
Dar de satan m-am lepădat.
De-atunci prin viața mea am dat Puțin din tot ce-am datorat
Prin cruntul basm al vieții mele…”
Gândea copila cu-ntristare:
„Să-i spun că aiurează, oare?
Altminteri, Doamne, cine știe Unde-o s-ajungă, ce-o să fie?”
Dar dânsul iarăși adormise,
Ușure, năpădit de vise.
Asupră-i ea se-apleacă, blând.
Cum doarme! Cum se hodinește!
Abia tresare, răsuflând.
Arhanghelul îl străjuiește
În aer, nevăzut. Și-i crește Pe fruntea sfântă, o lumină – Surâs ceresc, de stea senină.
Și iată ochii și-i deschise: „Luiza, tu ești? Am visat…
Devreme, fato, te-ai sculat.
E rouă încă. Pare-mi-se
Că ceru-i azi înnegurat”.
„Bunicule, ba-i însorit.
Dumbrava plină e de soare,
Frunzișul pare neclintit,
Sub razele dogoritoare.
Dorești să știi de ce-am venit?
E sărbătoare. Lăutarul,
Moș Lodelhamm, a și sosit
La noi acas’, cu Fritz – ștrengarul; Pe apă ne-om plimba, tihnit…
De-ar fi și Hans!”… Surâde blând Bătrânul pastor, așteptând
S-audă ce-o să-i spună fata
Vioaie și nevinovată.
„Bunicule, doar tu ai leacul Durerii mele nesfârșite:
E Hans bolnav. Își face veacul Pe țărmul mării mohorâte;
Nimic nu-l bucură, nu-i place, Vorbește singur, chinuit.
Cu noi – se plictisește, tace, Sau ne răspunde, rătăcit.
De nu-și va-nfrânge supărarea Sărmanul se va prăpădi.
Mă-ntreb, văzându-i tulburarea: Și mă cuprinde disperarea – Dar dacă nu m-o mai iubi?
Ca un pumnal e întrebarea.
O, înger drag, te rog să-mi spui…”
Ea se-aruncă la gâtul lui,
Cu pieptu-abia zvâcnind, sfioasă; Și toată se-nroși, îndată,
Frumoasa noastră inimoasă,
Privind spre el înlăcrămată…
Luiza! Cât e de frumoasă!
„Nu plânge, draga mea copilă!
E rușinos să plângi – i-a spus Duhovnicul – căci Cel de Sus Ne dă puteri, în marea-I milă.
De-L rogi fierbinte-ți dăruiește Tot ce dorești. Așa să știi: Doar pentru tine Hans trăiește Iar asta, ți-o va dovedi.
De ce cu gândurile-ți tulburi Tu pacea inimii să-ți spulberi?”
Astfel o mângâia el pe Luiza, La pieptu-i bătrânesc, strângând-o-ncet.
Bătrâna lui Gertrudă, într-acestea, Turna cafeaua, limpede ca ambra.
Bătrânului-i plăcea s-o bea afară, Ținând ciubucul de cireș în gură
Și dând pe nas – în rotocoale – fumul.
Luiza-ngândurată, în neștire Hrănea cu pâine pe motanul, care Venea, torcând, simțind aroma dulce.
Bătrânul se sculă din jilțul vechi, Rosti o rugă, apoi întinse mâna Nepoatei și-mbrăcă halatul mândru, Croit dintr-un brocat strălucitor, Apoi – tichia nouă, nepurtată, Pe care i-a adus-o nu demult În dar, de la oraș, chiar Hans al nostru Gătit astfel, ieși în câmp bătrânul, Proptindu-se de umărul Luizei.
Ce zi! În slavă cântă ciocârlia În vesel joc; se-nvălură pe câmp A grânelor întindere de aur; Deasupra, tot mai deși se-nalță pomii Cu fructe strălucind aprins, în soare; Se pierd în depărtare ape verzi; Din pâcla curcubeului, miresme Îmbătătoare, aromate, suie;
Albinele culeg din floare mierea, Se zbate libelula cea zglobie, Un cântec bărbătesc parcă răzbate – E cântecul luntrașilor destoinici.
Pădurea se rărește, vezi în vale Cirezile zburdalnice, mugind; Și, hăt – departe – acoperișul casei Luizei; vezi olanele ei roșii Și-o rază lunecând deasupra lor.
Tabloul II
Hans, plin de-un tainic dor, privea La lumea mare, neștiută, De necuprins – și se gândea La soarta lui necunoscută.
Trăise lin, netulburat.
În viață – parcă se jucase.
În sufletu-i nevinovat,
Durerea nu se aciuase.
Făptură-a lumii pământești, În pieptu-i nu-și făcuse loc Mistuitorul, cruntul foc Al patimilor omenești.
Ci vesel sta acest flăcău Zburdând cu alți copii, în ceată.
El nu credea pe-atunci în rău, Vedea o lume minunată.
Luiza, înger luminos,
Prietenă-i era, vrăjindu-l Cu părul ei bălai, frumos, Cu vorba ei, înveselindu-l.
Te-ardea privirea ei șireată; În fusta-i verde îmbrăcată, Era atât de minunată,
Atât de simplă și naivă, În cânt și-n dans deopotrivă!
Basmaua de pe gât, roz-albă, Pe piept i-aluneca ușor.
Ghetuța, minunat de albă, Prindea prea zveltul ei picior.
Jucându-se-n pădure, fata În toate cele-l întrecea.
Pitindu-se-n tufiș, deodată
Chiar în ureche îi striga.
Iar când dormea, prea ostenit, Ea toată fața-i mâzgălea.
De râsu-i limpede trezit, Lăsându-și somnul liniștit, Pe ștrengăriță-o săruta.
Și primăveri trec, rând pe rând.
Al jocurilor cerc se strânge.
Copiii – nu-i mai vezi zburdând.
În ochii lui – un foc se stinge.
E tristă ea, o roade-un gând.
Ai dragostei dintâi fiori, Acuma v-au răzbit, firește!
N-au fost pe cerul vostru nori, Cât timp simțeați copilărește.
Luizei, dragii, ce-i vei cere?
Cu ea, e zi și noapte el – Atras de-o magică putere, Asemeni umbrei – i-e fidel.
Bătrânii, înțelegători,
Privesc cu sete fericirea Copiilor neștiutori.
Departe sunt ei de mâhnirea Și îndoiala ce-mboldește: Al păcii Geniu-i ocrotește.
Dar jalea tainică-n curând L-a năpădit; încețoșate, Privirile-i în zări cătând I-s temătoare și ciudate.
Ceva îl roade, îl frământă
Și mintea-i caută ceva,
Iar inima i se-nfierbântă
De-un jind, de-o turburare grea.
Ca țintuit stă el și cată
Mereu la marea-nvolburată.
Ca-n vis, aude parcă-un glas În zvoana apelor bătrâne.
…
Se duce-n luncă-ngândurat Și ochii-i strălucesc, când vântul Poznaș aleargă și deodat’
Un tunet zguduie pământul: Sfâșie norii vâlvătaia.
Mugind, își slobozește ploaia Izvoarele fierbinți, udându-l.
Sau, alteori, în miez de noapte Îl vezi plecat peste vreo carte: întoarce filele, prinzând Al buchiilor tâlc. Răsună
În ele vremea cea străbună, Iar slova – sufletu-i încântă.
Stă ore-ntregi cu ochii-n carte, îngândurat.
De l-ar vedea Pe Hans, oricine-ar cugeta: Trăiește în trecut, departe.
Oricui, așa i s-ar părea.
Vrăjit de-un gând ciudat, adesea În zi de vară, se așază
Sub un stejar umbros. Visează, Robit de-un gând neînțeles.
O umbră i se-nfățișează.
Spre dânsa brațele-și întinde Și, în neștire, o cuprinde.
Estimp, Luiza-nsingurată
— Heruv curat, ce face? Unde-i?
Ea, inima i-a dat-o toată.
Nici nu mai doarme, biata fată.
Cu-aceeaș dragoste-i răspunde.
Îl mângâie cu calda-i mână
Și-i dăruie sărut curat.
De jale, o clipă-a uitat Apoi, Hans – vechiul cânt l-îngână.
Sunt minunate – acele clipe Când nălucirile, în zbor Îl poartă pe-ale lor aripe, Pe tânărul cuprins de dor.
Dar de i-e sufletul stârpit, Chiar și căldura-l lasă rece.
Pe omul simplu, fericit, Cu ochi trufaș îl va petrece.
Afla-va tânărul căldura?
Iubirea-i va vrăji făptura?
Noi s-ascultăm – pe nevăzute – Prea tainicele lui visări Din lumea unor frământări Până acum necunoscute.
Tabloul III
Pământ al mândrelor construcții clasice, Al faptei mari și-al libertății vii!
Atena, pentru tine inima mea bate, În ea, nicicând nu vei muri!
De la Pireu la sacrele tripiede, iată, Biruitor poporul clocotește;
Cuvântul lui Eschil, ca apa-nvolburată
A Illisului străveziu, târăște, Tunând și fulgerând, tot ce-i răsare-n față.
Măreț e Parthenonul din marmoră durat!
Cu dorice coloane – în șir – e-nveșmântat.
Cu dalta-i, pe Minerva a-ntruchipat-o Phidias; Penelul lui Parrhasios, Zeuxis, scânteiază.
Sub un portic, un înțelept vorbește De viața de apoi, cu-nsuflețire.
Unui viteaz proorocindu-i nemurire, El, altuia, ocară-i prevestește.
Auzi fântâni cu susur armonios și glasuri Ce cântă felurit. În amfiteatru-n zori Mulțimea se adună. Un vas persan cu flori Străluce – și fâlfâie atlazuri.
Sofocliene stihuri răsună cadențate.
Solemn, cununi de lauri, ușure-s fluturate.
Din gura dulce-a lui Epicur – idolul lor – Arhonți, oșteni și slujitori ai lui Amor Zoresc să-nvețe știința minunată: Cum să-și trăiască viața, sorbind plăcerea toată.
Dar iat-o pe Aspazia! Un june tulburat De ochii-i negri, nici să răsufle nu cutează!
Ce caldă-i gura ei! Și glasu-i cum vibrează!
Și negre cum e noaptea, acele plete cad Pe pieptul ei bogat,
Pe umerii de marmoră ce scânteiază.
Ce strigăte se-aud? Și ce timpane cântă?
Purtând cununi de iederă, bacantele în roi De-a-valma fug acuma către pădurea sfântă.
Dispare totul… Unde v-ascundeți?… Ce-i cu voi?…
Rămas-am singur, ați pierit.
Din nou mâhnire, supărare;
Măcar vreun faun rătăcit
Sau vreo Driadă-ncântătoare
Dacă-n grădină mi-ar apare!
O, Greci, ce lume minunată
Ați făurit cu-al vostru vis!
Ce vrăji într-însa ați închis!
De meridiane sfârtecată,
A noastră lume-i sterp abis.
Dar alte vise vin râzând,
Și-l poartă în văzduh, scoțându-l Din marea grijilor, plimbându-l Ușor, pe aripe de gând.
Tabloul IV
În țara în care izvoarele vii Scăldate-s în raze fierbinți, aurii, Miresme plutesc în eter; trandafirii Și ambra se-amestecă-n cupele firii; Înalți în tărie sunt norii tămâii; Dau fruct aurit mangustanii, lămâii; Îi vezi Kandagarei câmpia-covor; Deasupra e cerul – un cort sclipitor; Din plin se revarsă o ploaie de boiuri.
Sunt fluturi ce zboară puzderii, în roiuri; Acolo pe Peri o văd: visătoare, Nu vede, n-aude, pierdută-n uitare.
Doi sori îi sunt ochii, arzându-i ca para Și aur i-e părul – Ca Hemasagara; I-e dulce suflarea, la fel cum au crinii Când vântul, stârnit peste somnul grădinii, Le-mprăștie-n aer mireasma. I-e șoapta Ca glasul sirenelor tainice, noaptea, Ca foșnetul albelor aripi, când bate Din ele, zglobiu, Israzil, pe-nserate, Ca murmurul tainic al apei Hindarei.
Dar cum i-e sărutul și zâmbetul, oare?
O văd, ca zefirul zburând, îngerește, Sub ceruri, acum, către-ai săi se grăbește.
Mai stai! Mai privește! Degeaba-i strig eu; Se pierde, frumoasa, în clar curcubeu.
Dar glia-i păstrează-ndelung amintirea.
Și-o dulce mireasmă învăluie firea.
…
Ce repede se spulberară
Aceste vise tinerești!
Simțea că trăsături cerești Asupră-i, uneori, pogoară
Făcându-i inima să bată
De-o încântare minunată.
Dar ce anume căuta
Mereu, cu-ntreaga lui ființă, Robit de-o aprigă dorință,
De parcă tainic năzuia
Să prindă-n suflet lumea-ntreagă, Nici el n-avea cum să-nțeleagă.
I se părea înăbușitoare
Pustietatea astei țări;
Și inima-i bătea mai tare
De dorul crud al altor zări.
Să-l fi văzut atunci, ehei, Cum pieptu-i tresălta deodată, Cum ochii-i scăpărau scântei, Cum inima-i, prea însetată, Voia din visul lui să bea;
Cât sacru foc în el ardea!
Ce lacrimă fierbinte, adâncă, Creștea în ochii lui, vii încă.
Tabloul VI
Mergând din Wiesmar două mile, dai De-un sat în care-s toți eroii noștri.
Acum, nu știu, dar pe atuncea satul Purta zglobiul nume Lünensdorf.
Căsuța albă a lui Wilhelm Bauch – Stăpânul vilei – de departe-o vezi, El a durat-o mai demult, pe vremea Când s-a-nsurat cu-a pastorului fiică.
Căsuța-i veselă, vopsită-n verde, Cu-acoperiș de țigle sunătoare,
E-mprejmuită de castani bătrâni
Ce-și pleacă ramul, ca și cum ar vrea Pe geam, să intre-n casă. După ei Se vede-un gard mărunt de nuielușe – Chiar Wilhelm l-a-mpletit, cu mâna lui; Pe gard se zbate ca un zmeu hameiul; Pe o prăjină, lângă geam, sunt rufe: Ce albe strălucesc la soare! Iată, În gura podului se îmbulzește
Un stol de porumbei moțați. În curte Se-aude cloncănit de curci.
Cocoșul întâmpină, bătând din aripi, ziua Și trece țanțoș, scormonind prin boabe, Pe lângă-mpestrițatele găini.
Mai sunt aici și două capre blânde: Se zbenguie, ciupind necontenit
Din iarba-nmiresmată. Fumul iese Demult din hornurile albe-n valuri Care sporesc a norilor plămadă.
În partea unde, coșcoviți, pereții Își dezveleau gingii de cărămidă, Și unde-și așterneau castanii umbra Pe care soarele trecea în fugă,
Când vântul le-ndoia, zănatic, coama, La umbra pomilor frunzoși, stătea De dimineață – o masă de stejar
Curată, așternută c-un ștergar
Și plină de bucate-mbietoare:
Caș, unt (într-o ulcică de faianță) Ridichi, apoi vin, bere și must dulce Pe urmă zahăr, prăjituri de foi; Într-un paner – lucioase fructe coapte: Ciorchini de struguri, zmeură și pere Chihlimbarii, și prune brumării, Și piersici ce-ți iau ochii. Toate-acestea Le rânduise-o minte iscusită.
Vioiul Wilhelm prăznuiește azi
Aniversarea scumpei sale soațe – Cu pastorul și dragele lui fete: Luiza și mezina-i soră, Fani.
Dar Fani nu-i aici, demult s-a dus Să-l caute pe Hans – și nu s-a-ntors.
Pesemne că flăcăul hoinărește,
Pe gânduri dus. Luiza se tot uită
La geamu-ntunecat al încăperii
Vecinului ei, Hans. Sunt doar doi pași Până la el – dar dânsa nu se duce, Ca nu cumva să-i vadă el pe față
Adânca jale și să deslușească
În ochii ei mustrări usturătoare.
Și iată că-i grăiește Wilhelm, tatăl: „Pe Hans să-l dojenești cum se cuvine.
De ce la noi de-atâta timp nu vine?
Tu singură l-ai răsfățat, Luiza!”
Răspunse ea atunci la întrebare: „Mă tem să-l mustru pe frumosul Hans Și-așa-i destul de slab, bolnav și palid.”
„Ce boală-i asta?” spuse Berta, mama. „Nu-i boală – o tristețe ne-nțeleasă
S-a agățat de el, așa să știi;
L-o lecui de ea însurătoarea.
La fel, lăstarul tânăr, ofilit,
Învie dintr-odat’ când ploaia-l udă – Nevasta-i bucuria unui soț!”
„Prea înțeleaptă vorbă. De vrea Domnul Vor trece toate. Facă-se în toate Prea sfânta-I voie” – pastorul grăi.
De două ori își scuturase scrumul Din pipă, tâlcuind încet, cu Wilhelm, Vreo noutate din gazete – despre Recolta proastă, despre greci și turci, Despre război și despre Misolonghi, Despre Colocotronis, comandantul, Despre George Canning, despre parlament, Despre răscoala din Madrid…
Deodată Luiza scoase-un țipăt și-ntr-o clipă, Pe Hans văzându-l, se-aruncă spre el.
Îmbrățișându-i gingașa făptură,
El, tulburat, o sărută pe frunte.
Se-ntoarse pastorul spre el și-i spuse: „Rușine-i, Hans, să uiți de-al tău prieten!
Dar tu, și pe Luiza ai uitat-o – Ce să-ți mai pese-acum de noi, bătrânii?”
„Destul l-ai dojenit – îi spuse Berta.
Mai bine, tată, să ne așezăm
La masă, căci mâncarea se răcește: Budinca de orez cu sos de vin,
Și mazărea cu zahăr, și claponul Prăjit în unt și cu stafide”. Iată-i Ce pașnic se așează-acum la masă.
Încep să bea, din vinul minunat
Și râsul luminos pătrunde-n suflet.
Bătrânul viorist și Fritz, la flaut, Stăpânei îi înalță-un cânt de slavă.
Apoi cu toții se rotesc în vals.
Înveselit, chiar Wilhelm, rotofeiul, Își ia la dans nevasta – păuniță; Se-nvârte Hans ca viforul în vals Cu-a sa Luiză-n fața lor se-nvârte Ciudat de armonios, întreaga lume.
Luiza n-are timp nici să răsufle, Nici să privească-n jurul ei. E toată
Furată de mișcare. Fără sațiu
Se uită pastorul la ei și-și spune: „Ce mândră și ce tânără pereche!
Cât de frumoasă-i vesela Luiza,
Cât de deștept, frumos și sobru-i Hans!
Ei sunt făcuți doar unul pentru altul Și-n fericire-și vor petrece viața.
Fii binecuvântat, prea milostive Că fericire-mi dai la bătrânețe
Și-mi prelungești puterile sleite, Ca să-mi mai văd nepoții minunați Și să pot spune, părăsindu-mi trupul: Văzut-am mândre lucruri pe pământ”.
Tabloul VII
Adie vântul liniștit al serii,
Stârnind răcoare; ultimele raze Sărută gingaș marea-ntunecată;
Vii scânteieri de raze aurii
Adastă prin copaci; în depărtare Se văd, prin pâcla mării, stânci – de toate Culorile. Tăcere-i pretutindeni.
Doar, de departe, dinspre țărmul vesel Se-aude glasul tânguios al unui Corn de păstor. Se încrețește marea De plescăitul peștilor. În aer
Alunecă, în cercuri, rândunica
Și-atinge cu aripa-i fața mării.
La orizont apare-acum o luntre – E cât un punct. Dar cine-o fi într-însa?
E pastorul bătrân cu plete albe, Și Wilhelm cu iubita lui soție, Și Fani cea vioaie, aplecată
Pe parmaclâc, cu undița în mână, Ea tulbură, zglobie, apa mării; Luiza și cu Hans stau lângă cârmă
Și îndelung privesc la dâra lată
Care se-mprăștie în stropi de aur Când vâsla o sfâșie; apoi se uită
În zare – deslușit se vede țărmul Iar vântul, cel din miazăzi, adie.
Deodată pastorul, înduioșat
Rostește: „Ce divină-i seara asta!
Ca viața inocentului ferice,
E liniștită. Tot atât de pașnic Ea își încheie crugul. Țărna sfântă
În lacrimi minunate e scăldată.
De-acum, nici vremea mea nu e departe.
Curând, curând, nu voi mai fi al vostru – Dar hodini-voi tot atât de strașnic?…”
Toți lăcrămează. Hans care cânta Un cântec dulce, din oboi, îl lasă
Și cade iar pe gânduri. Fruntea lui Din nou se adumbrește de visare.
Departe-i zboară gândurile-acum Și-un simțământ ciudat îl copleșește.
Luiza îl trezește: „Spune-mi, Hans, Atâta timp cât încă mă iubești, Cât pot stârni în sufletu-ți măcar O vie înțelegere – și mila,
O, spune-mi, spune-mi, nu mă chinui, De ce însingurat rămâi cu-o carte În fiecare noapte? (Eu văd totul: Ferestrele ni-s față-n față doar!) De ce te-nstrăinezi de toți, tânjind?
Mă tulbură-al tău chip înnegurat, Tristețea ta, adânc mă întristează!”
E tulburat și Hans. Îngândurat, La pieptul lui o strânge pe Luiza Și-o lacrimă îi cade, fără voie: „Nu mă-ntreba, Luiza mea! Cu-a ta Neliniște, nu-mi mai spori tristețea.
Chiar când de gânduri sunt împovărat, Da, crede-mă, și-atunci sunt plin de tine Și mă gândesc cum aș putea s-alung Din sufletu-ți amara îndoială,
Să-ți umplu inima de bucurie,
Și tihna sufletului tău s-o cruț, Veghind la somnul tău nevinovat, Ca răul nicidecum să nu se-apropie, Să nu te-atingă umbră de-ntristare Și fericirea-ți pururi să-nflorească”.
Lăsându-și capul pe-al lui piept, duioasă, Cu inima purtând recunoștință,
Ea stă tăcută, fără să cuvinte.
Alunecă pe lângă țărm, lin, luntrea, Și trage-acum la chei. Sar toți deodată.
„Păziți-vă, copii – le strigă Wilhelm – Să nu v-alegeți cu o tuse grea, Căci locu-i încă umed, plin de rouă”.
Își spune Hans în gând: „Ce-o să se-ntâmple Când o s-audă ce n-ar trebui
Nicicând să afle?” Și privind spre ea, Se simte năpădit de remușcare,
De parcă-ar fi păcătuit, și-n fața Lui Dumnezeu, el ar fi fost fățarnic.
Tabloul VIII
În turlă, miezul nopții bate.
Pe gânduri, în singurătate, La ora asta, Hans visează.
În fața-i, lampa luminează
Cu-o pâlpâire atât de pală, Că parcă-mprăștie îndoială.
Dorm toate. Zările-s departe.
Pe câmp nu-i nimeni. Susurând, E marea ca un glas, departe, Iar luna strălucește blând.
Doar noaptea mai răsuflă încă.
Adâncu-i gând nu-i tulburat De-a zilei larmă: s-a lăsat Deasupra lui tăcere-adâncă.
Dar ea? Și ea acum e trează; Lângă fereastră se așază: „El nu mă vede, nu mă știe, Dar eu îl văd – se chinuiește, La fericirea-mi se gândește!…
O, Doamne, îl blagoslovește!”
Străluce luna argintie Și susură a mării undă.
A adormit frumoasa fată
Dar Hans e tot pe gânduri, iată – În hăurile lor se-afundă.
1
E totul hotărât. Acum
Eu sufletul să mi-l zdrobesc?
Să nu cunosc alt țel; pe un drum Mai bun, mai drept, să nu pornesc?
Lipsit de glorie să pier?
Să trec prin viață, șters, stingher?
2
De glorie înamorat,
Să îndrăgesc nimicul, oare?
De fericire însetat,
Să fug de-a lumii frământare?
Să n-aflu-ntr-însa frumusețea?
Să nu văd viața, tinerețea?
3
De ce spre voi mă simt atras, Tărâmuri fără de pereche?
Chemarea din al vostru glas Mereu îmi sună în ureche Și zi și noapte țintuit De vise, sunt de voi vrăjit.
4
Al vostru sunt! Din ăst pustiu În raiul vostru voi pătrunde Ca-n sfinte locuri – un hagiu.
…
Corabia pe mări porni-va Și vrajă-n suflete, trezi-va.
5
Cădea-va ne-nțeleasa haină
Sub care vă vedeam în vise, Iar lumea magică, de taină, Va fi cu porțile deschise, Pe tânăr gata să-l primească
Și desfătări să-i dăruiască.
6
O, fauri de-ncântări măiastre!
Vedea-vă-voi penelul, dalta.
De-nalte operele Voastre, S-o umple inima mea, calda.
Te-nvolbură – ocean al meu!
Corabie, mă du mereu!
7
Iar tu, mă iartă, strâmt ungher Și tu, pădure, și câmpie!
Dezlege-se fântâni în cer, Ca să-nfloriți, în rodnicie!
O ultimă îmbrățișare
Râvnesc cu sete, la plecare.
8
Mă iartă, îngerul meu drag!
Alungă-ți jalea și aleanul!
Oprește-al lacrimii șirag Și iartă-l, tu, pe Hans – sărmanul!
Nu plânge, voi veni curând Căci nu te pot uita nicicând!…
Tabloul IX
În ceas târziu, au cine oare Pășește lin, prevăzător?
Se vede traista pe spinare; La brâu, toiag de călător.
E o căsuță-n partea dreaptă – În stânga, drum spre depărtări.
Spre drumul ăsta se îndreaptă
Și cere Domnului puteri.
Dar, ros de-un tainic chin, purcede Fără să vrea-napoi pe drum Către căsuța unde-acum
Un singur geam deschis se vede.
Proptindu-și coatele-n pervaz, O mândră fată se-odihnește.
Îi suflă boarea în obraz Și vise dragi îi dăruiește.
Cu ele, mândra se desfată
Și-acum surâde galeș, iată, El se apropie tânjind.
Durerea pieptul îi sfâșie…
Spre mândra galeșă privind, În ochi îi arde o făclie.
Se-apleacă-asupra ei, oftând Și fruntea îi sărută, blând.
Dar tresărind, din nou pornește Pe-același drum, spre depărtări, Și fața i se adumbrește
De-adânci și triste frământări.
Se uită-n urmă cu mâhnire Dar deasă-i ceața-n jurul său.
Durerea-l roade și mai rău Acum, la ultima privire.
Dumbrava verde, minunată, De vântul aspru-i legănată.
E totul șters în depărtare.
Portarul Gottlieb doar tresare Din somn – căci parc-a auzit Că-un om pe poartă a ieșit.
Iar câinele, parcă-n ocară, Tot hămăie în curte-afară.
Tabloul X
Și-ascunde soarele văpaia Sub nori. Un sur păienjeniș
E prin poieni. Pe-acoperiș
Tot țârâie, măruntă, ploaia.
În zorii zilei se trezește Mirată foarte, mândra noastră – Că a dormit lângă fereastră.
Zâmbind ea păru-și potrivește Dar, fără voie-n ochii ei Aprinde-o lacrimă scântei: „Dar ce-i cu Hans că întârzie?
Mi-a spus că-n zori, el va veni.
Ce zi! Mi-aduce jale, mie.
E vânt și-i ceață pe câmpie, Și Hans nu vine, nu-i aci”.
Nerăbdătoare ea privește La geamul drag: e tot închis.
Hans poate doarme – și în vis I-apare tot ce îndrăgește.
Demult e ziuă. Pe câmpii Curg pârâiașele de ploaie.
Sub vânt stejarii se îndoaie Și Hans nu vine, nu-i aci.
Curând e-amiază. Pe furiș
Se duce ceața. Codrul tace.
Din zări un tunet se desface.
Pe boltă arde curmeziș,
A curcubeului lumină;
Stejarul s-a împurpurat.
Vii cântece se-aud din sat, Și Hans tot nu-i, nu vrea să vină.
Ce-o fi?… I-e sufletul amar.
De-a orelor numărătoare
I s-a tocit auzul… Dar
E cineva la ușă… Oare
E Hans? Ah, nu e el. Apare În ușă Berta-ntr-un halat, Încinsă cu un șorț tivit: „De ce tot timpul n-ai dormit?
Hai, spune-mi, ce s-a întâmplat? – Ești palidă de tot – și trasă.
Te-a tulburat al ploii zvon?
Sau marea cea vijelioasă?
Poate cocoșul, ce-n șopron Cânta, sculând întreaga casă?
Sau poate duhul necurat
Al fetei somn l-a turburat Zvârlind-o-n neagră întristare?
Ci spune-mi, inima mă doare!”
„Nu-i pricina al ploii zvon, Nici marea cea vijelioasă
Și nici cocoșul ce-n șopron Cânta, sculând întreaga casă.
Nu aste vise și necazuri Mi-au răscolit în piept talazuri Și sufletul mi-au turburat: Alt vis visat-am – vis ciudat.
Și se făcea că rătăcesc
Într-un pustiu întunecos.
Cercam zadarnic să găsesc Un loc uscat. Un greu miros Deasupra mlaștinii plutea.
Făceam un pas – creștea un hău.
Și m-am simțit atât de rău
Că nici să spun n-aș mai putea…
Deodată Hans mi-a răsărit Sălbatic, straniu, plin de sânge – Și-asupră-mi a-nceput a plânge.
Nu lacrimi însă am simțit, Ci apă tulbure – șuvoaie…
M-am deșteptat atunci văzând Cum ploaia îmi curgea șiroaie Pe-obraji, pe păr, alunecând Pe piept. Și plină de mâhnire, M-a podidit o presimțire…
Nici buclele nu mi le-am stors…
Tânjit-am dimineața toată – Ce-o fi cu el că nu s-a-ntors?”
Privind-o cu înțelepciune, Îi spune mama: „Fiica mea, Nu știu a ta amărăciune
S-o stăpânesc. Dar vom afla La el de ne vom duce iute, – Cereasca pronie ne-ajute!”
Și intră ele-n încăpere: Nu-i nimenea. Într-un ungher e Un tom străvechi și colbăit Și Platon, Schiller cel vestit, Petrarca, Tieck, Aristofan Și chiar uitatul Winckelmann; Pe-o policioară – flori, hârtii Boțite, pana lui – cu care Reda, în orele târzii,
A visurilor încântare.
Pe masă e un bilețel.
Luiza-l ia, înfrigurată.
Al cui e? Cui îi scrie el?
Și ce cuprinde? Ce ciudată
Se face vorba ei, citind!…
Deodată cade-ngenunchind; O cruntă jale o doboară.
Răceala morții o-nfioară.
Tabloul XI
Privește, crunt tiran, privește La jalea inimii sfărmate!
La floarea ce se ofilește Uitată în pustietate!
Privește-ți fapta. Fericirea Tu i-ai furat-o, prefăcând În jale, în pustiu mormânt, În chin al iadului – iubirea.
Ce-i fericirea pe pământ!
Cum te-a iubit sărmana fată!
Cu câtă patimă-ți vorbea Și cum îi ascultai alt-dată
Cuvintele ce le rostea!
Ce vii și fără de prihană
Ardeau în ochii ei scântei!
Și cât de des, în jalea ei, Simțea că ziua-i lungă, vană, Când, plină de-ndoieli amare, Nu te vedea. Și tu, tu, oare Într-adevăr ai părăsit-o?
Ai renunțat la tot pe lume?
Spre țări străine ai pornit-o?
De ce și pentru cine-anume?
Dar, ia privește, crud tiran: Ea tot așa stă și adastă
Cu inima-n adânc alean
Să-și vadă dragul în fereastră.
Se stinge ziua. Amurgește.
Străluce totul, minunat.
Adie-un vânt. Simți cum izbește Talazu-n țărmul depărtat.
Amurgul, razele-și mai cerne Când noaptea umbrele-și așterne.
Cavalul sună lin, departe.
Dar ea de geam nu se desparte.
Vedenii nocturne
Se-ntunecă. Amurgul moare.
Pământul doarme, îmbătat — Și iată că pe câmp, deodat’
O lună limpede răsare.
E totul străveziu și clar.
De sticlă valurile par.
Umbre stranii se ivesc
Răsucite, despletite.
Urcă lin, pe nesimțite, Scara crugului ceresc.
Doi luceferi vin în loc: Par doi crai pletoși. Călite-s Platoșele lor – în foc; Paloșele – zimțuite-s.
Caută ceva, în rând.
Trec pe urmă față-n față
Și se bat, străluminând.
N-au găsit… Acum, o ceață
Peste tot se-așează, rece.
Peste ape, luna trece.
Pădurea e vrăjită de regina Privighetoare. Lin îi sună cântul.
Abia răsuflă noaptea. Iar pământul Ascultă, făr-să-și turbure hodina.
Pădurea doarme liniștit sub lună.
Doar cântecul, însuflețit, răsună.
Uite falnicul castel
Aerian al mândrei zâne.
La fereastră-a prins să-ngâne Cântece un menestrel.
Pe covorul din văzduh,
Nori de-argint urzit-au tortul, Zboară-n strai de foc – un duh Sudul coperit-a Nordul.
El își vede zâna după
Mari zăbrele de coral;
Zidul de sidef îl surpă
Cu-a lui lacrimi de cristal.
S-au cuprins… și-n beznă pier.
Luna lunecă pe cer.
Prin ceață – abia se vede zarea.
Ce roi de gânduri, ne-ncetat Ți-aduce-al mării zvon ciudat!
Zărești balenelor spinarea; Pescaru-n luntre ațipește Iar marea, marea, tot vuiește.
Uite, tinere fecioare
Trec pe apă, înfruntând
Valurile albe, care
Le izbesc în coapse, blând.
Leagănă ușure marea
Sânul fraged ca un crin.
Mândra-și ține răsuflarea Iar piciorul ei divin
Stropi mărunți împroașcă, lin…
Galeș surâzândă, ea
Pătimaș ademenește.
Înotând, ea se gândește: Parcă vrea, parcă nu vrea.
Cântă despre ce-o muncește, Despre dragostea-i trădată, De sirenă și de fată.
Iar din ceruri, pe aproape Trece luna peste ape.
E-un cimitir pustiu, departe, De-un putred gard împrejmuit.
Vezi lespezi, cruci… E năpădit De mușchi lăcașul vieții moarte.
Dorm somn adânc cei răposați, De cucuvăi doar turburați.
Uite-un mort. Încet se scoală, Învelit în giulgiu-i dalb, Curățându-și cu migală
De pe oase, colbul alb.
Fruntea-mprăștie răcoare, Ochii luminează pal,
Iar sub el, uriaș, un cal Alb și el, și tot mai mare, Care crește și se-ntinde.
Uite, ceru-l va cuprinde!
Din morminte, în alai
Ies toți morții – însă, vai!
Tot pământul se despică.
Umbrele-n genune pică!
Înfricoșată ea tresare, Și-nchide geamul tremurând.
Iar inima, de turburare Îi bate-acuma tot mai tare Și-i foc și tremur, rând pe rând.
I-s gândurile-aiurea. Când Cu mâna-i nemiloasă, soarta Rostogolește, rece, piatra Asupra inimii sfărmate, Mai poți să crezi în rațiune?
Au cine-i tare când se-abate Năpasta?
Cine neschimbat e
Și-eresului nu se supune?
Și cine n-a pălit de moarte În fața viselor deșarte?
Îndurerată, temătoare,
Se culcă, dar așteaptă-n van Să vină somnul. Năzdrăvan – De-aude-un zvon sau i se pare Că trece-un șoricel pe-aproape – Îi fuge somnul de pe pleoape.
Tabloul XIII
E tristă Atena în ruini.
Coloane și statui stau turmă
Pe câmpul năpădit de spini.
E tristă-a secolelor urmă: Statuia mândră s-a sfărmat.
Granitul, șubred, a crăpat – Doar cioburi au rămas din el.
Îmbătrânită arhitravă
Și-acum se profilează, gravă.
Vezi iedera pe capitel.
Își spune dintr-un șanț povestea Cornișa asta ce-a căzut, Însă metopele acestea
Și friza-s vii ca în trecut.
Coloana din Corint, sculptată, E teafără ca în vechime.
Adăpostind șopârle, cată
Cu-adânc dispreț la lumea toată.
A vremilor întunecime
A înfundat-o. Grandioasă
De-a-pururi, de nimic nu-i pasă.
Triste-s ruinele Atenei, Ale trecutului vedenii.
În van, drumețul ce se-așează
Pe recea marmoră visează
Trecutu-n suflet să-l trezească
Și-n sulul putred să citească
Istoria faptelor trecute.
Strădaniile-i sunt pierdute; El vede peste tot ruine Și destrămare și rușine.
Un musulman printre coloane Își mână calul și, răcnind, Deasupra murilor sărind, Sfărâmă lespezi și frontoane.
Atunci drumețu-i năpădit De o tristețe grea, adâncă, Începe inima să-i plângă
Și-i pare rău că a venit.
Nu pentru tristele morminte Părăginite și-a lăsat
Odihna, traiul lui cuminte Și-odaia – cuibul lui curat.
Mai bine-ar fi rămas în gându-i Aceste vise ca ușure
Să îl vrăjească, arătându-i Icoana frumuseții pure!
Dar, rece și ucigător,
Acum voi vraja v-ați pierdut-o Și ați închis, necruțător, În fața-i ușa nevăzută
Spre-a viselor tihnită lume – Voi, prunci ai unei triste mume!
Mâhnit, drumețul părăsește Ruinele. Le va uita – Își jură el – dar se gândește Fără să vrea, la jertfa grea Din care-un orb neant trăiește.
Tabloul XVI
Doi ani trecură. Burgul Lünensdorf E pașnic și frumos ca și-nainte.
Aceleaș griji și-aceleaș bucurii Au pașnicii locuitori. Dar viața E altfel în familia lui Wilhelm.
Demult a răposat bătrânul pastor; Sfârșindu-și drumul greu și-mpovărat, A adormit – dar nu cu somnul nostru.
Cu lacrimile-n ochi îi petrecură
Locuitorii, sfintele lui moaște, Și-i pomeniră faptele, purtarea: Nu el ne-a fost, cât a trăit, scăparea?
Nu ne-mpărțea a sufletului pâine Și ne-nvăța ce-i binele, cu vorba-i?
Nu el îi mângâia pe oropsiți, Pe văduve și pe orfani, păzindu-i?
Cât de blajin, în zi de sărbătoare Se ridica-n amvon! Cu duioșie Ne povestea de sfinții mucenici, De patimile lui Christos, cumplite, Iar noi îl ascultam, adânc mișcați, Și, minunându-ne, plângeam mereu.
Pornind din Wiesmar întâlnești pe drum, În stânga lui, un țintirim străvechi.
Bătrânele lui cruci sunt căptușite Cu jilav mușchi. Ce strâmbe par, mușcate De dalta vremii! Însă printre ele Sclipește-o urnă albă, așezată
Pe-o piatră neagră. Lin, deasupra ei Foșnesc doi verzi platani care-și aruncă
Până departe umbra răcoroasă.
Aici își doarme somnul său de veci Bătrânul pastor. Întru slava lui, Pe socoteala lor, locuitorii
Au ridicat aici un ultim semn Al vieții lui lumești. Inscripția asta Arată cum, trăit-a câți ani pașnici A păstorit, și când și-a-ncredințat Dumnezeirii, sufletul curat.
În ceasul când, sfielnic, răsăritul Bălaiele lui plete își resfiră, Când pe câmpie se stârnește-o boare, Când roua diamantele-și presară, Când în tufișuri prinde glas prihorul Iar soarele, ivit pe jumătate, Începe să dogoare – atunci la urnă
Vin tinere țărănci, purtând în mâini Garoafe, trandafiri, ghirlande verzi – Și după ce i le aștern cu grijă, Se duc pe drumul lor. Din ele, una Mai tânără rămâne și veghează, Proptindu-și fruntea-n mâna ca un crin.
Stă mult așa, îngândurată, parcă
De-un gând de nepătruns ar fi muncită.
Cine n-ar recunoaște-o pe Luiza În fetișcana asta-ngândurată?
Demult i-s ochii triști; pe fața ei A dispărut nevinovatul zâmbet; Nici din greșeală nu se înfiripă
Surâsul, pe această față tristă; Dar ce frumoasă-i ea și în mâhnire!
Cât de sublimă-i trista ei privire!
La fel e cu heruvul luminos
Care jelește-a omului cădere.
Luiza, fericită, mi-era dragă
Dar și mai dragă mi-e, nefericită.
La moartea pastorului înțelept, Ea împlinit-a optsprezece ani.
Deși avea un suflet de copil, Ea îl iubea pe pastor ca pe Domnul, Și cugeta în sinea ei așa:
„Nu se-mpliniră viile-ți nădejdi.
Cât ai dorit tu, bunule bătrân, Să legi pe veci unirea noastră-n fața Prea sfântului altar, să ne cununi.
Cât îl iubeai pe visătorul Hans!
Dar el!”…
Să ne uităm puțin în casa
Lui Wilhelm. E o zi de toamnă.
El Cioplește cu migală căni de lemn De fag – cu scoarță – și le-mpodobește Cu încrustări măiestre. La picioare Îi doarme-ncolăcit un bun prieten: Prea credinciosul Hector. Iată
Și pe-nțeleapta gospodină Berta: începe treaba dis-de-dimineață.
Ca de obicei, sub geam aleargă-un cârd De gâște cu gât lung; ca de obicei Cotcodăcesc găinile; obraznici Vin vrăbioii ciripind și scurmă
Gunoiul de cu zori și până-n seară.
Lugăciul crește mândru în grădină; Demult miroase-a toamnă pe câmpie, Demult e frunza galbenă, demult Zburat-au rândunelele, departe, Hăt, dincolo de mările bogate.
Isteața gospodină Berta strigă: „De ce întârzii atât de mult, Luiza?
Se-ntunecă. Acum, nu e ca vara; Pământu-i umed și e frig, iar ceața Te-nvăluie din cap până-n picioare. De ce să hoinărești? Nenorocire-i Cu fata asta nu și-l mai alungă
Din gând pe Hans. Dar numai Domnul știe De-i viu sau nu.” Dar Fani nu gândește La fel, stând la gherghef într-un ungher.
La șaisprezece ani, tânjește după
Prietenu-ideal – și, fără voie, Rostește-ncetișor, trădându-și gândul: „Și eu, și eu l-aș fi iubit așa.”
Tabloul XVII
Miroase-a toamnă, a pustiu, Dar ziua asta-i minunată: Pe cerul limpede, argintiu Lumina soarelui – curată.
Pe-un drum de poștă vine-acum Un biet drumeț, întors din drum De prin străini, cu traista-n spate.
Sălbatic, trist e-acest pribeag, Încovoiat ca un moșneag.
În el, din Hans nu-i nici jumate.
Se uită cu ochi triști, pustii La holdele de pe ogoare, La dealurile cenușii.
Ca într-o veselă uitare, Îi dă târcoale-un vis ciudat, Dar sufletul i-e-mpovărat De alte gânduri – și-l gonește, Căci liniște doar jinduiește.
Drum lung a străbătut pe jos.
Îi bate pieptul, dureros; Îl doare sufletul, îl roade; Nu de odihnă-acum îi arde.
Ce gânduri sunt acestea, oare?
Îl miră această frământare: Cum soarta fostu-i-a calvar; De sine însuși râde-amar, Că visul l-a făcut să creadă
În lumea hâdă, că-a putut S-admire mintea lui neroadă
Un licăr van, și că a vrut, Neșovăind, să-mbrățișeze Pe oamenii aceștia – și
Vrăjit, să se mai minuneze De ale lor ticăloșii.
Sunt reci ca piatra-n cimitire, Mai josnici decât viermii sunt; Doar la câștig și la mărire Li-e gândul pe acest pământ.
Ei râd de cel cu suflet darnic, Batjocoresc însuflețirea Și orice sinceră simțire; E rece-avântul lor fățarnic Și trist îndemnul la trezire.
O, de-ar pătrunde fiecare Vorbirea lor adormitoare!
Suflarea lor ce otrăvită-i!
Și pieptul lor ce fals palpită!
Viclean li-e gândul! Găunoasă
Li-e vorba pururea mieroasă!
Multe-adevăruri a aflat
Sărmanul călător, dar oare E-acum mai fericit, mai tare I-e sufletul îndurerat?
A fost atras ca de o stea De glorie – dar l-amăgește Parfumul ei. Amară, rea
E-otrava ei, care sclipește.
E pe sfârșite ziua. Lungă
Se-ntinde-n zare-a serii dungă.
Iar norii albi, strălucitori, Au marginile înroșite.
Amurgul pune roșii flori Pe frunzele îngălbenite.
Pribeagul vede înainte
Icoana plaiului natal
Și-atunci, o lacrimă fierbinte Îi strălucește-n ochiul pal.
Și joaca lui nevinovată
Și gândurile de-altădată, Îl năpădesc, iar amintirea Nici nu-l mai lasă să respire.
Se-ntreabă: „Ce-o fi însemnând?…”
Ca un copil firav, plângând.
Dumă
E-o clipă binecuvântată
Când, cunoscându-se pe el, Știindu-și forțele, deodată
Alesului, i se arată
Cel mai înalt al vieții țel; Când nu visările deșarte Și-al slavei foc amăgitor Îl turbură și zi și noapte Cu-al lumii zgomotoase dor, Ci-l stăpânește-un singur gând, Cutezător, care-l învață
Să facă fapte mari, căutând Doar binele, frumosu-n viață.
El pentru ele se jertfește.
Zadarnic gloata-l huiduiește.
El, printre-aceste moaște vii, E tare – și-l blagoslovește Chiar lumea care va veni.
Dar când, întărâtat de-un vis Râvnești o soartă luminoasă
Și n-ai voință – și te-apasă
Să stai în furnicar închis – Nu e mai bine să trăiești În liniște, în sânul firii, Cu-ai tăi doar să te mulțumești, Străin de zbuciumu-omenirii?
Tabloul XVIII
Ies toate stelele deodată – Și cu privirea blândă, cată
Spre lumea ce se hodinește; Veghează-al omului somn lin; Pe buni – cu pace-i dăruiește, Pe răi – cu-al hulei crunt venin.
De ce acelor ce-s mâhniți Nu le trimiteți împăcare?
Voi, pentru cei nenorociți, Sunteți prilej de încântare: Privirea tristă odihnindu-și În cer, vă cheamă, deslușindu-și În ei a patimilor ceartă – Spre voi durerile își poartă.
Ca-ntotdeauna, visătoare, Luiza nu s-a dezbrăcat, Căci nu-i e somn. Stă gânditoare, Privind la cerul înstelat.
Același îi e gândul, chinul…
Deodată, s-a înduioșat
Și-ncepe-un cântec minunat.
Răsună vesel clavecinul.
Printre copacii din grădină, La umbra vechiului grilaj Și ascultând foșnirea lină
A frunzelor ce cad în tină, Stă Hans, cu suflet pătimaș.
Ce a simțit el, ascultând Acele sunete și glasul
Ce nu le-a ascultat de când În lumea largă l-a dus pasul, Și ce-a simțit el, auzind Înflăcăratul cânt pe care L-a scris cu patimă, arzând De-o flacără mistuitoare?
Răsună cântul în grădină
Și își revarsă vraja lină:
Te chem, te chem mereu la mine Surâsul tău m-a fermecat.
De-o veșnicie stau cu tine, Privirile-mi de tine-s pline, N-am să mă satur niciodat’
Când cânți și tainica-ți cântare Vibrează-n aerul pustiu, Te-ngână – izvorul argintiu Și se revarsă-n ceruri, viu, Un cântec de privighetoare.
O, vino iarăși la văpaia Acestei patimi minunate, Își stinge inima-mi bătaia În liniște, dar pălălaia Cuprinde inima-ți ce bate.
Sunt tristă fără tine, eu – Și să te uit, nu am putere.
Doar pentru tine, dragul meu, Mă rog mereu lui Dumnezeu Și somnul – zi de zi – îmi piere.
Ea vede-n preajma ei, deodată, Văpaia unor ochi, curată.
Și-aude – aproape, suspinând Pe cineva. Și tremurând, Privește fata, temătoare…
„Hans!…”
Cine va-nțelege oare
Tot harul ăstei întâlniri?
Și glasul tainic din priviri?
Și-a simțurilor încântare?
O, cine va putea descrie Ăst val al sufletelor, când, El arde pieptul și-l sfâșie?
Buimac tu însuți, tremurând, Nu cauți gânduri, nici cuvinte – Și-n bucuria ce te prinde, Te contopești, ca un răsunet, Cu armoniosul, clarul sunet.
Desmeticindu-se, Hans cată
În ochii ei – și-și spune-n gând: „Destul! Sunt vise! Niciodată
Să nu mă mai trezesc, visând.
Ea e la fel. Cât m-a iubit, Cu inima-i copilărească!
Tristețea – fruntea i-a umbrit Și rumeneala i-a pierit.
N-a pregetat să se jertfească, Iar eu, nebun, zburam spre zări Să caut alte întristări…”
Ca un coșmar s-au desfăcut Din suflet chinurile-amare – Și Hans se simte renăscut.
Acum, furtuna a tăcut
Și lumea-i iar strălucitoare.
La fel și-oțelul: strălucește Mai viu, când omul îl călește.
Petrec mesenii, tot ciocnind Paharele ce scânteiază.
Petrec bătrânii flecărind, În timp ce tinerii dansează.
Răsună muzica de zor,
De duduie pereții casei.
Străluce tinda, primitor, Și tinere țărănci voioase Vin la cei doi îndrăgostiți Cu daruri: viorele-albastre Și trandafiri îmbobociți – Și-și spun, punându-le în glastre „Să înflorească-n fericire, Ca aste viorele, mirii – Și să se-aprindă de iubire Inima lor, ca trandafirii.”
Vrăjit și plin de bucurie E tânărul, nerăbdător,
Și ochii-i strălucesc de dor.
Și, fără prefăcătorie,
Zvârlind cătușele de ieri, El gustă a inimii plăceri, Înșelătoare vise, vouă
El n-o să vă mai fie sclav, Căci viața i se pare nouă.
Dar ce-i cu el? E iarăși grav.
(O, omul, cum să-l înțelegi?) Luându-și bun rămas pe veci, De visurile lui deșarte Ca de-un prieten se desparte.
La fel așteaptă și școlarul Să treacă vieții noi – hotarul.
Învățătura-i pe sfârșite Și, plin de gânduri fericite, Nutrește visuri, temerarul: Se simte liber, fericit, De sine însuși mulțumit, Dar despărțindu-se de-ai săi, De cei cu care a-nvățat, S-a bucurat și a zburdat, Se tot gândește și oftează
Și, negrăit de întristat, Fără să vrea, el lăcrămează.
Epilog
În pașnică singurătate,
În colțuri tainice, pustii,
În locuri sfinte, neumblate,
S-or naște visurile toate
Câte în suflet vor mai fi.
Stârni-vor oare vijelie,
Prilejui-vor turburare
În mintea unui tânăr, vie,
În inima unei fecioare?
Fără să vreau, înduioșat,
îmi cânt cântarea liniștită,
Neînțeles de turburat, îmi cânt
Germania iubită.
O, țară-a culmilor gândirii
Și arătărilor divine!
Ce plin mi-e sufletul de tine!
Un mare Geniu-al omenirii –
Divinul Goethe-ți stă de strajă
Și-alungă negura mâhnirii
Cu-a cântecelor sale vrajă.