I
Învățătorul
Sosirea unei noi mărimi pe blagoslovitele meleaguri de pe malurile Goltvei a făcut mai mult tărăboi decât zvonul care se răspândise cu doi ani în urmă cu privire la sporirea numărului recruților și chiar mai mult decât creșterea neașteptată a prețului sării, aduse din Crâm de către stepovicii{1} ucrainieni. La crâșmă, pe ulițe, la povarnă, nu se vorbea decât de învățătorul nou venit în sat. Politicieni ageri, îmbrăcați cu mantale cenușii sau cu svitce, pufăind din lulea cu un aer cât se poate de nepăsător, încercau să cumpănească înrâurirea pe care putea s-o aibă o mărime ca asta, căreia s-ar fi zis că soarta îi hărăzise din leagăn înaltele cinuri, depășind capetele tuturor mirenilor, lăfăindu-se în odăile boierești și prânzind la aceeași masă cu stăpâna a vreo cincizeci de suflete de om. Gura lumii spunea că cinul învățătoresc ar fi prea puțin pentru unul ca dânsul și că, fără îndoială, trecerea lui avea să se vădească și în trebile gospodăriei, și chiar de pe acum un lucru era sigur și anume, că corvezile cu căruța, împărțirea unturii, a făinii și celelalte, de dânsul și nu de vericine va să atârne. Unii, pe atotștiutorii făcând, dădeau a înțelege că până și vechilului are să i se mai taie nasul. Unul singur, morarul Solopi Ciubco, se fălea că lui nu-i pasă de mărimi și că pune rămășag pe cușma lui cea nouă din pielcele brumării de Reșetilov, că învățătorul nu e în stare să oprească troica din mers, nici să urnească din loc piatra morii înțepenită. Dar mersul lui țanțoș, strălucita-i izbândă asupra psaltului, glasul lui de bas bubuitor care muia inimile tuturor enoriașilor, erau vii încă în amintirea obștească, așa că părerea bună despre el se întărea din ce în ce. Și dacă întru cinstirea musafirului printre fruntașii satului nicio gâlceavă nu s-a iscat, în schimb, drăguțele lor neveste n-au rămas cu mâinile în sân. Înzestrate fiecare cu câte o limbă lungă și ascuțită care, potrivit căilor necunoscute ale sorții le umblă în gură de patru ori mai repede ca la bărbați, își dădeau drumul în voie, unele în sprijinul învățătorului, altele împotrivă-i.
Întortocheatele și pașnicele ulițe ale satului Mandrîc răsunau de turuiala și tărăboiul împănat cu țipete și sudălmi. Și cum preacinstitele localnice aveau vrednicul de laudă obicei de a-și sprijini vorba cu fapta, cât mi ți-i ziulica de mare și la tot pasul, te loveai de cumetre ținându-se lipcă una de alta, așa cum se agață norocul de cel fericit sau cum se ține zgârcitul de buzunarul de la spate când străbate vreun fundac, al cărui felinar își cerne lumina ce trage să moară pe zidurile îngălbenite ale târgului adormit. Și vai de acela care cerca să le despartă: zburau cioburile și scufiile în capul lui ca grindina, și se găsea ades câte o cumătră mânioasă care, în culmea furiei, să-și bată omul ei în locul altuia.
În vremea asta pedagogul nostru începuse să se simtă bine în casa Annei Ivanovna. Era din tagma acelor seminariști care se tem să nu li se întunece cumva mintea de prea multă învățătură, și cu care seminarul din X îndestulează panii mai scăpătați din Malorusia ca dascăli de casă pentru o sută de ruble pe an simbrie. De altfel, cine știe unde ar fi ajuns Ivan Osipovici, care învățase până și teologia, dacă zvăpăiații lui de colegi nu și-ar fi râs fără încetare de mustățile și de barba lui țepoasă. Pe an ce trecea, mulți părăseau seminarul și alții, tot mai tineri, le luau locul, așa că, în cele din urmă, tihnă tot nu găsea: ba-i aruncau scaieți în barbă și-n mustăți, ba-i atârnau zurgălăi la spate, ba-i turnau nisip în cap, ba-i strecurau siminoc{2} în tabacheră… Lehamite fiindu-i să fie mereu privitorul mut al zburdalnicelor generații care i se perindau pe dinainte și ținta zeflemelelor acestor nevârstnici, Ivan Osipovici se văzu silit să părăsească seminarul, tocmindu-se într-o familie ca dascăl la copii.
Schimbarea asta a însemnat o vrednică de pomenit răspântie în viața lui Ivan Osipovici. Zeflemelelor și batjocurilor de altădată, le luase locul acum cuviința, dragostea și căldura cu care era întâmpinat. Și cum să nu-l întâmpine cu cuviință când sărbătorile se purta în gheroc, și încă albastru deschis? Luați aminte: gheroc albastru deschis – asta nu-i glumă! Socot de a mea datorie să aduc la cunoștința cititorului că îndeobște un surtuc (nu mai vorbesc când e și albastru), numai cenușiu închis să nu fie, stârnește în satele de pe blagoslovitele maluri ale Goltvei o vâlvă de pomină. Oriunde s-ar ivi cineva cu asemenea gheroc, căciulile de pe capetele cele mai îndărătnice zboară pe loc în mâini și oameni în toată firea, cu fețele arse de soare, și cei cu mustața neagră, și cei cu ea căruntă, îi fac adânci hiritisanii{3}. De stăm și socotim, nu erau în tot satul decât trei gheroace{4}, punând și halatul de pânză al psaltului la socoteală. Dar întocmai ca vajnicul bostan care stă țanțoș și umflat punând în umbră pe toți ceilalți vecini ai săi dintr-o întinsă harbuzărie, taman așa întuneca gherocul prietenului nostru pe confrații săi. Dar ceea ce făcea gherocul mai cilibiu erau niște nasturi mari de os, la care holba ochii droaia de copii de pe uliță. Nu fără de plăcere auzea sclivisitul nostru învățător al tineretului mamele arătând copiilor de țâță nasturii aceștia, pe când țâncii își întindeau mânuțele gângurind: „gigea, gigea”. La masă ți-era mai mare dragul să vezi cu câtă cuvioșie și smerenie, cu un șervet cât un cearșaf la gât, liturghisea cinstitul dascăl toată slujba îndestulării și hrana cea de toate zilele. Nici vorbă, nici mișcare de prisos la el. Era cu trup și duh în farfurie. După ce o golea astfel ca niciuna dintre sculele mâncatului, cum sunt cuțitul și furculița, să nu-și mai găsească întrebuințare, își tăia o felie de pâine, își înfigea furculița într-însa și o mai rotea odată, până ce ieșea farfuria ca din fabrică. Dar toate acestea, s-ar putea spune, erau numai merite doveditoare că Ivan Osipovici cunoaște obiceiurile subțiri ale protipendadei… dar la mare păcat ar cădea cititorul dacă ar înțelege din astea că la atât se mărgineau darurile sale. Cinstitul dascăl avea cunoștințe care, față de ale omului de rând, erau de-a-dreptul fără hotar. Pe unele nu le arăta, ca de pildă prepararea unui leac împotriva mușcăturii de câine turbat și vopsirea în cel mai frumos roșu, fără alt nimic decât coajă de stejar și votcă de cea mai tare. Afară de asta știa să facă cu mâna lui vax bun și cerneală prima, și mai știa, pe deasupra, să taie oameni de hârtie pentru nepoțelul Annei Ivanovna. În serile de iarnă făcea gheme, ba și torcea.
Cu asemenea daruri, nu e de mirare că ajunsese să nu te poți lipsi de el în casă și că toată slujnicăraia nu mai putea după dânsul, măcar că fața-i semăna, și la formă, și la culoare, cu o garafă, că gura-i largă, ale cărei încercări îndrăznețe de a zâmbi abia de le puteau stăvili urechile clăpăuge, i se schimonosea în fiecare clipă, și că ochii lui erau de un verde crud așa cum, după a mea știință, niciunul dintre eroii romanelor trecute în letopiseț nu fusese înzestrat. Se poate însă ca femeile să vadă mai bine ca noi. Dar cine să le priceapă? Orice s-ar zice, dar până și bătrâna stăpână a casei era foarte mulțumită de priceperea învățătorului în ale gospodăriei, în iscusința lui de a face rachiu de șofran și rubarbă de „herba rabarbarum”, în îndemânarea lui de a descâlci ghemele și, mai presus de toate, pentru marea lui știință de a trăi în lumea mare. Chelăriței îi plăcea mai ales fercheșul lui gheroc și felul lui de a se îmbrăca. De altfel, ea băgase de seamă că dascălul, fie când binevoia să tacă, fie când binevoia să mănânce, era plin de gingășii. Pe nepoțelul Annei Ivanovna îl încântau cel mai mult cocoșii și oamenii lui de hârtie. Până și Brovco, dulăul mițos, cum îl vedea ieșind din cerdac dădea voios din coadă și da fuga să-l întâmpine, iar dacă dascălul nemaiținând seama de hegemoniconul{5} stepenei{6} sale binevoia să se așeze sub mărețul fruntar, Brovco îl săruta pe gură fără sfială. Numai cei doi nepoți mai mari și băieții din casă pe care-i învăța: Az-anghel, arhanghel, Buche-biserică, binecuvântare, buna-vestire, se temeau de aprigele nuiele ale fiorosului pedagog.
În scurtul răstimp de când se afla la Anna Ivanovna, Ivan Osipovici reușise și el la rându-i să-i observe pe ceilalți și să-și alcătuiască în minte, ca într-o oglindă concavă, imaginea micșorată a lumii înconjurătoare. Cea dintâi ființă asupra căreia și-a oprit smerita lui atenție, a fost – ați ghicit desigur cine – însăși stăpâna moșiei. În fața ei, vătămată de nemilosul penel cu care timpul, din vechimi pierdute-n neguri, zugrăvește neamul omenesc cu podoabe pe care de când lumea le numim zbârcituri, în capotul ei cafeniu închis, în scufița (a cărei croială se pierdea în noianul întâmplărilor care au făcut faima celui de al optsprezecelea veac), în jachețica tot cafenie, în botinele ei fără tocuri, ochii lui Ivan Osipovici au descoperit acel răstimp care nu-i decât o slabă repetare a zilelor trecute, o tălmăcire palidă și rece a plăsmuirii unui poet înflăcărat în care clocotesc patimi veșnice, acel răstimp în care, în făptura omenească, prezent, trecut și viitor se contopesc laolaltă în amintire și când cei fără de cruțare șaizeci de ani împrăștie frigul în vinele în care cândva zvâcnea sânge fierbinte, când termometrul vieții coboară la punctul de îngheț. De altfel, grijile neîncetate, râvna de a trebălui mereu îi însuflețeau oarecum viața stinsă din trăsăturile feței, iar vârtoșenia și sănătatea ei erau o chezășie sigură că o va mai duce așa pe puțin treizeci de ani. Toată vremea, de la ceasurile cinci dimineața și până la șase seara, când se liniștea, treburile se țineau lanț. Până la șapte cerceta îndeaproape toate așezările gospodărești ale moșiei, de la cuhne până la beciuri și cămări, rămânându-i timp să-i tragă și vechilului un perdaf și să dea și de mâncare găinilor și gâștelor casei, pentru care foarte grijulie era. Până la prânz, care nu avea loc niciodată după douăsprezece, mai dădea o raită pe la brutărie, unde cocea singură pâinea, și un soi de covrigi cu miere și ouă, al căror miros răscolea nespus pedagogul, iubitor a tot ce hrănește omul, fie sufletește, fie trupește. Iar între prânz și seara, nu are gospodina destule de făcut? Să vopsească lâna, să măsoare pânzeturile, să pună castraveți la murat, să facă dulceață, să mai îndulcească vișinatele. Câte meșteșuguri, câte tocmeli gospodărești, câte taine nu intrau în joc! Ochiului pătrunzător al pedagogului nostru nu-i putea scăpa că nici Annei Ivanovna de cele deșertăciuni nu-i era silă și de aceea își luase obicei să se întreacă în laude – asta bineînțeles pe cât îi îngăduia sfiala lui din născare – față de neîntrecuta ei măiestrie și pricepere în ale gospodăriei și, după cum își dădu seama mai târziu, obiceiul acesta prielnic i-a fost. Vrednica de cinste bătrână nu se pomenea să puie la cămară vișinatele și dulcețurile până ce Ivan Osipovici nu le gusta mai înainte încredințând-o că-s fără seamăn. Toți ceilalți rămâneau în umbră față de acest soare, după cum toate acareturile din curte păreau să se închine înaintea mândreței conacului cu frontonul lui negrăit de frumos. Numai un ochi ager ar fi putut oblici ce-i aseamănă și ce-i deosebește și atunci în fața lui s-ar fi desfășurat, ca într-un mușuroi de furnici, o veșnică mișcare, o zăpăceală și un huiet care nu mai contenea. După câte am văzut, pedagogul nostru știa să le intre tuturora în voie și, ca un mare vrăjitor, pe toți îi fermeca.
Neînțeleasă a rămas numai prietenia lui cu bucătarul. Să fi fost marea prețuire pe care Ivan Osipovici fără voia lui o da acestui meșteșug, sau alta să fi fost pricina, e peste putințele noastre s-o lămurim. Ajunge să spunem că n-au trebuit mai mult de două zile ca în satul Mandrîc să renască un Orest și un Pilade al vremurilor noi. Dar mai de neînțeles încă era puterea pe care o căpătase bucătarul asupra pedagogului nostru; om modest din fire și rușinos foarte, neluând în gură nimic alt decât rachiu de leac cu salvie și herba rabarbarum, se târa totuși fără voie pe urma bucătarului prin toate crâșmele și toate fundacurile. Lui Ivan Osipovici îi plăcea nespus dezmierdata așezare a locului unde se statornicise. A cercetat în pripă bucătăria, șurile, hambarele, grajdurile și cămările, acareturi care încercuiau neregulat curtea întinsă a conacului, oprindu-se cu o plăcere deosebită în grădina cu pomi deși, unde giganticii băștinași, înfășurați în mantii de un verde întunecat, moțăiau sub povara unor vise minunate, sau se trezeau deodată din visare, despicând cu ramurile lor, ca niște aripi de moară, văzduhul zbuciumat, pe când murmure nedeslușite le străbăteau frunzișul și mișcările line și pline de măreție ale întregii lor făpturi aminteau actorii antici, evocând sub aripa Melpomenei mărețele umbre ale dispăruților. Dar ochii învățătorului nostru își căutau ținta lor și mângâiau pe sălășluitorii mai puțin falnici ai grădinii, încărcați însă cu merele și perele care se revarsă peste îmbelșugata Ucraină. De la ele, privirile îi lunecau la cuhne, dincolo de care se întindeau straturi nesfârșite de mazăre, varză și cartofi, într-un cuvânt, de toată sumedenia de zarzavat, care intră în mâncărurile gătite în bucătăriile de țară. Ivan Osipovici intrase cu deosebită plăcere în odaia curată și frumos văruită, care-i fusese hărăzită. Totul era în ordine. Pe fereastră se vedea heleșteul și depărtările sângerii învăluite în neguri.
Am mai avut prilejul să amintim în treacăt trecerea de care se bucura învățătorul nostru la mândrele din Mandrîc. Ochii lor plecați, șoaptele, temenelele adânci, toate dovedeau că fiecare din ele vedea în cucerirea lui o faptă măreață. De altfel nu strică să reamintim cinstitului cititor că Ivan Osipovici purta gheroc albastru din postav de fabrică, cu nasturi negri de os, mari cât un pitac, așa că nu e de mirare că lua asupră-și ocheadele zvăpăiatelor sprâncenate. Dar, spre fericirea sau nefericirea lui, simțământul așa de bine cunoscut sărmanei omeniri, și care încă din negura vremurilor i-a adus neîncetat cumplite chinuri, sumedenii, de învățătorul nostru nu se lipea. În această privință Ivan Osipovici era un adevărat stoic, și cu toate că n-ajunsese încă la o concepție filosofică proprie, știa el bine că niciunul dintre filosofi, de la Seneca și Socrate până la lectorul seminarului X, nu puneau niciun preț pe capricioasa jumătate a neamului omenesc. Ergo: dragoste nu există. Aceste precepte care, până la urmă deveniseră pentru el norme, erau de nezdruncinat, în totul de nezdruncinat. Homo proponit, deus disponit{7} – spunea adesea lectorul seminarului X, numărând loviturile cu linia pe care le împărțea ascultătorilor leneși. De aceea, în capitolul următor, vom fi și noi martorii unei mici întâmplări hărăzite să zdruncine din temelii filosofia învățătorului nostru și să-i învăluiască într-un nor de nedumerire mintea care urmase până atunci, fără să se abată, calea marilor lui dascăli și care pulsa regulat în capul lui de forma unei garăfi.
II
Izbânda soliei
(Cu toate că inima bucătarului fusese când nici gândea, rănită la vederea Caterinei scăldându-se la malul iazului, se hotărî totuși să-și țină făgăduiala făcută învățătorului, de a fi prepusul și capuchehaia{8} pătimii lui. Pătruns de această hotărâre, se îndreaptă spre casa cazacului Harca Potâlițî).
După ce isprăvi să se dichisească, Onisco păși pragul cu sfială, dar și cu o ascunsă plăcere. Zădărât mereu de ispitele satanei (ceea ce a mărturisit el însuși mai târziu) lui Onisco i se arătau întruna înaintea ochilor piciorușele zvelte ale vecinei. „Ehei, de n-ar fi învățătorul!… și-a spus el de câteva ori. — Și ce s-ar fi întâmplat, mă rog, dacă s-ar fi îndrăgostit ceva mai târziu?…” – Și, dus pe gânduri, Onisco călca încet pe pajiștea întinsă pe care se așternea drumul lui. Lătrături pe diferite glasuri despicară norul de gânduri care-l învăluia și ca un stol de rațe sălbatice gândurile i se împrăștiară speriate. Privind înainte-i văzu că nu mai avea unde merge. În fața lui se afla poarta prin care se vedea ca printr-o perdea toată averea mișcătoare a cazacului. Deodată, o pestelcă albastră și o panglică de culoarea flăcării îi luă văzul. Inima începu să-i bată… și frumoasa cu părul bălai, gonind cu o nuielușă câinele sâcâitor, îi deschise poarta.
Curtea pătrată a lui Harco, așezată la poalele unui colnic povârnit spre iaz, era împrejmuită cu gard de nuiele. Cum deschideai poarta, dădeai cu ochii de casa bine văruită, cu ferestre de felurite mărimi, cu ușă de stejar înnegrită de vreme, cu prispă de lut joasă și, după cum e obiceiul în Malorusia, plină de rufe și de tot felul de străchini: câte o oală invalidă care, cu toate rănile și vătămăturile nu era încă pusă în retragere și în care, drept răsplată pentru râvna cu care slujise, se turnau acum lăturile. De o parte și de alta a izbei erau staule și hambare cu acoperișurile zbârlite. După izbă era șura, iar mai sus hulubăria, peste care pluteau nori și hulubi. Spre iaz, ca un șal turcesc frumos înflorat, se întindea grădina de zarzavat a cazacului. Curtea era plină de căpițe de paie.
Caterina era oarecum mirată de venirea lui Onisco. Cum era încredințată că venise pentru taică-său, deschise poarta pe jumătate și-i spuse cu oarecare sfială:
— Tătuca nu-i acasă și nu cred să vină până diseară.
— Fie-i sughițul ușor. Prost aș fi să mănânc fiertură de post, când am sub nas colțunași cu smântână.
Frumoasa cu părul bălai se opri nedumerită, nepricepând ce vor să spună cele auzite. Zâmbetul care i se ivi pe față la auzul acestor vorbe arăta că aștepta ca Onisco s-o lămurească.
Bucătarul își dădu și el seama că nu vorbise limpede și că, pe deasupra, pomenise de taică-său cam cu necuviință și urmă:
— Ce să am eu cu taică-tău când văd o fată atât de frumoasă?
— Aha, așa ți-e vorba! răspunse Caterina roșind. Poftește înăuntru! Și, luând-o înainte, porni spre izbă.
În Malorusia fetele sunt mult mai slobode decât pe aiurea, de aceea nu trebuie să ne mire că frumoasa a primit musafirul fără voia lui taică-său.
— Pe jos ai venit aici, Onisco? îl întrebă ea așezându-se pe prispă, lângă ușa izbei, și căutând să pară cât mai spășită, cu toate că un zâmbet șiret o dădea de gol, făcând-o să-și arate fără voie șiragul dinților frumoși.
— Adicăte cum pe jos? „Ce dracu! Să fi știind ea ce s-a întâmplat ieri?” își spuse bucătarul. Cred și eu că pe jos, frumoasa mea! Ce naiba! Era numaidecât să pun șeaua pe murgul boieresc, numai ca să trec dintr-o curte în alta?
— Da-parcă de la bucătărie la hambare e mai mult?
Aici fata nu se mai putu stăpâni și începu să râdă.
„Șireată fată! Nici diavolul n-o întrece!” își spunea în sine bucătarul, dând dracului în veliglas învățătorul, fără să mai gândească la dragostea și prietenia lor.
— Jur, mândro, că m-aș învoi să mi se ardă o tingire plină de carași cu hribi proaspăt murați, numai să te mai văd odată râzând așa!
Spunând aceasta bucătarul nu mai putu răbda să n-o strângă în brațe.
— Vezi, asta nu-mi place! strigă Caterina roșind toată și îmbufnându-se. Onisco, dacă mai începi odată, îți arunc cu oala asta-n cap!
Aceste spuse, fețișoara supărată i se însenină puțin, iar zâmbetul care i se ivi pe buze spunea lămurit: „Nici vorbă că n-aș avea inima asta!”
— Haide, haide, că doar nu ți-am făcut nimica! De-atâta te superi? Mare nenorocire să îmbrățișezi o fată frumoasă!
— Uite, Onisco, iaca nu mă mai supăr, a spus ea, așezându-se ceva mai la o parte și înveselindu-se din nou. Parcă pomeniseși adineaori de învățător?
Fața bucătarului luă o înfățișare jalnică și i se lungi de-o șchioapă.
— Învățătorul… adică Ivan Osipovici… Ptiu, drace! Parcă-s băut. În loc să dau drumul cuvintelor, le înghit. Învățătorul… Iaca ce vreau să-ți spun, suflețelule: lui Ivan Osipovici i s-au aprins călcâiele după tine în așa hal… că n-am cuvinte să-ți spun. Îți duce toată vremea dorul și-i trist, nevoie mare, întocmai ca răposata iapă sură, pe care cucoana a cumpărat-o de la un jidov, și care a crăpat de răpciugă. Ce era să fac? Mi-a fost milă de bietul om și am venit și eu într-un noroc să pun o vorbă bună.
— Bună meserie ți-ai ales, îi tăie vorba Caterina, un pic înciudată. Ce-i ești? Cumătru, rudă? Te-aș sfătui să strângi la tine în bucătărie pe toți coate-goale din împrejurimi, iar tu să te duci în lume, să ceri de pomană pe sub ferestre pentru ei.
— Asta așa-i. Da’ știu eu bine că-ți place, și încă cum, că i s-a năzărit învățătorului să-i cazi cu tronc…
— Îmi place? Ian ascultă, Onisco: dacă o spui ca să-ți bați joc de mine, n-ai făcut nicio scofală. Rușine să-ți fie că trăncănești pe socoteala unei biete fete. De ți-i a crede așa, află că ești cel mai prost din tot satul. Slavă Domnului, că oarbă nu-s; slavă Domnului că-s încă-n toate mințile… Da’ tu n-ai spus-o degeaba. Știu eu de ce-ai spus-o. Ai crezut pesemne că… Nu, nu ești om bun.
Spunând asta, Caterina își șterse cu mâneca înflorată a cămășii o lacrimă care luci o clipă, rostogolindu-se apoi pe obrăjorul îmbujorat, cum cade steaua pe cerul încins al amurgului.
„Lua-i-ar dracu’ pe toți învățătorii din lume!” își spunea Onisco, uitându-se la obrazul aprins al Caterinei, pe care zâmbetul, ivindu-se iar, se război o bună bucată de vreme cu încruntarea, învingând-o în cele din urmă.
— Să mă trăsnească pe loc, – strigă el, nemaiputându-și stăpâni turburarea și cuprinzându-i cu o mână mijlocul dolofan, – dacă nu mă bucur ca Brovco, bătrânul nostru dulău, când îi aduc ligheanul cu lături, la gândul că nu-l iubești pe Ivan Osipovici.
— Ți-ai și găsit de ce să te bucuri! Și-ai să te bucuri și mai mult când ți-oi spune că mai toate fetele de la noi din sat spun la fel.
— Nu, Caterină, nu spune asta. Fetelor li-e drag învățătorul. Treceam mai deunăzi cu dânsul prin sat și de după toate gardurile își scoteau fetele capul după el, ca broaștele din tău. Numai ce te uitai în dreapta și fata se și ascunsese, pe când în stânga se și ivise alta. Ducă-se dracului cu învățător cu tot. Aș da o ladă de votcă din cea mai bună, ca să aflu de la tine, Caterină, dacă ți-s drag cât de cât.
— Nu știu de mi-i fi tu drag, da’ știu că pentru nimica în lume n-aș lua un bețiv. Cui să-i placă să trăiască cu un om care bea? Mare pacoste pe neamul unde nimerește unul. Nu-i chip să le calci în colibă: în casă, sărăcie lucie; copiii plâng de foame… Nu vreau nici în ruptul capului! Să mă ferească Dumnezeu de una ca asta! Mă cutremur numai când mă gândesc.
Frumoasa Caterina se uită țintă la el. Cu capul în jos ca un osândit, sta bucătarul plecat asupra trecutului său. Gândurile întunecate, rodul tainicei remușcări care i se zugrăveau pe față, arătau bine că nu-i tocmai vesel la sufletul lui. I se părea mereu că privirea pătrunzătoare a Caterinei îl arde până în adâncul măruntaielor, scoțându-i la iveală toată viața lui de chiolhanuri, care i se perindau dinaintea ochilor într-un șir nesfârșit.
„Vorbind drept, ce mare lucru de capul meu? Cui i-ar plăcea să stea cu mine? Degeaba zădăresc eu fata. Cărui om cumsecade i-am făcut eu un bine? M-am ținut numai de chefuri. Dar înveselitu-mi-am cel puțin sufletul chefuind? Mă îmbătăm ca un porc și tot ca un porc mă trezeam, dacă nu se întâmpla să mă trezească altcineva și mai rău. Nu. Dă-o năpustului{9} de treabă… Am dus o viață de câine!”
Frumoasa Caterina păru să-i ghicească gândurile și de aceea îi puse pe umăr brațul smead, spunându-i în șoaptă:
— Așa-i, Onisco, că n-ai să mai bei?
— N-am să mai beau, suflețelule! O dau dracului de băutură. Sunt gata să fac orice pentru tine.
Fata îl privea înduioșată, pe când bucătarul, încântat, se repezi la ea și o strânse în brațe, acoperind-o cu o grindină de sărutări cum demult nu mai răsunaseră în liniștea grădinii de zarzavat a lui Harco.
Dar nu începuseră bine sărutările îndrăgostiților, când un glas puternic și bubuitor, mai spăimântător ca tunetul însuși, le sparse urechile. Ridicând ochii, bucătarul o zări pe Simoniha, care sta la gard, și groaza îl cuprinse.
— Halal de voi, frumos vă șade, copii! N-am ce zice! La noi în sat nu știe nimeni cum se sărută flăcăii cu fetele când nu-i tata acasă. Ehei, mieluță din Mandrîc! Și să mai spuie cineva acuma că nu-i adevărată zicala: Focul de sub spuză nu se vede. Bine, copii! Vasăzică de asta vă țineți!
Frumoasei Caterina îi dădură lacrimile și, vrând-nevrând, trebui să intre în casă, știind că altfel n-avea cum să scape de gura otrăvită a crâșmăriței.
— Pușchea pe limbă, hoașcă! făcu bucătarul. Da-ce-i treaba ta?
— Asta-i bună! Ce-i treaba mea? răspunse neobosita crâșmăriță. Flăcăii sar gardurile în grădinile oamenilor, fetele ademenesc flăcăii și auzi: nu-i treaba mea! Binevoiesc să se hârjonească, să se sărute… și nu-i treaba mea! Ai auzit, Cârpo? strigă ea întorcându-se repede către un mujic care tocmai trecea pe acolo, îndemnându-și agale de dinapoi vaca cu bățul. Ai auzit? Ia stai puțin! Uite ce s-a întâmplat: Fata lui Harco…
— Piei, satană! strigă, scuipând înlături bucătarul care își pierduse cu totul răbdarea. Curat diavol cu chip de babă. Așteaptă tu, baborniță, că am eu ac de cojocul tău!
Și, punând piciorul în gard, cât ai zice valeu, bucătarul era de ceea parte, în grădina boierească.
Când a ajuns în bucătărie și a început să pregătească cina, era cam târziu. Evdoha și-a dat seama că bucătarul e zăpăcit rău. Cu gândul aiurea cum era, a turnat de câteva ori oțet în fiertura cu smântână și și-a pus chiar căciula-n tingire s-o prăjească, luând-o, de bună-seamă, drept găină. La masă, Anna Ivanovna nu mai înțelegea ce se întâmplase cu cașa, peste măsură de acră, nici cu sosul, să nu-l pui în gură de sărat. Numai din considerație pentru prânzul din aceeași zi nu și-a ieșit din sărite. Altădată eroului nostru nu i s-ar fi trecut cu vederea una ca asta așa de ușor.
— Nu, domnule învățător! își spuse Onisco tare, întinzându-se pe laița de lemn și punându-și gherocul sub cap. Ai s-o vezi pe Caterina, când ai să-ți vezi ceafa! Și, întorcându-și capul, cum fac de-obicei gâștele, se lăsă pradă gândurilor până ce îl fură somnul.