Capitolul VIII

Intrăm în Țara Kukuana

Toată după-amiaza aceea am mers pe drumul măreț, care înainta fără abatere spre nord-vest. Infadoos și Scragga mergeau alături de noi, dar oamenii lor mărșăluiau cu vreo sută de pași înainte.

— Infadoos — am spus într-un târziu —, cine a făcut drumul acesta?

— A fost făcut, stăpâne, în vremuri străvechi; nimeni nu știe cum sau când, nici măcar Gagool, femeia înțeleaptă, care trăiește de generații întregi. Nu suntem destul de bătrâni ca să ne amintim când s-a făcut. Nimeni nu mai poate făuri astăzi asemenea drumuri, dar regele nu îngăduie să crească iarba pe el.

— Și ale cui sunt scrierile de pe pereții peșterilor prin care am trecut pe drum? — am întrebat, gândindu-mă la sculpturile asemenea celor egiptene pe care le văzuserăm.

— Stăpâne, mâinile care au făcut drumul au așternut și minunatele scrieri. Nu știm cine le-a scris.

— Când a venit poporul kukuana în țara aceasta?

— Stăpâne, neamul a coborât aici ca suflarea unei furtuni, acum zece mii de mii de luni, din ținuturile întinse de dincolo.

A arătat spre miazănoapte.

— Nu puteau merge mai departe din pricina munților înalți care înconjoară țara; așa spun glasurile străvechi ale părinților noștri, care au ajuns până la noi, copiii lor, și așa spune Gagool, femeia înțeleaptă care adulmecă vrăjitorii.

A arătat din nou spre piscurile acoperite de zăpadă.

— Țara era și ea bună, așa că s-au așezat aici și au crescut tari și puternici, iar acum suntem la număr cât nisipul mării; când regele Twala își cheamă regimentele, penele lor acoperă câmpia cât poate cuprinde ochiul omului.

— Și dacă țara e împrejmuită de munți, cu cine au regimentele de luptat?

— Nu, stăpâne, țara e deschisă acolo, spre miazănoapte, și din când în când războinici năvălesc asupra noastră ca norii, dintr-un ținut pe care nu-l cunoaștem, iar noi îi ucidem. A trecut a treia parte din viața unui om de la ultimul război. Multe mii au murit atunci, dar i-am nimicit pe cei care veniseră să ne înghită. De atunci n-a mai fost război.

— Războinicii tăi trebuie să se fi săturat să se odihnească sprijiniți în sulițe, Infadoos.

— Stăpâne, a mai fost un război, îndată după ce i-am nimicit pe cei care coborâseră asupra noastră, dar a fost un război între noi; câinele a mâncat câine.

— Cum s-a întâmplat?

— Stăpânul meu, regele, fratele meu vitreg, a avut un frate geamăn, născut din aceeași femeie. Nu e obiceiul nostru, stăpâne, să lăsăm gemenii să trăiască; cel mai slab trebuie întotdeauna să moară. Dar mama regelui l-a ascuns pe copilul mai firav, născut cel din urmă, căci inima ei se înduioșa pentru el, iar copilul acela este regele Twala. Eu sunt fratele lui mai mic, născut dintr-o altă soție.

— Și?

— Stăpâne, Kafa, tatăl nostru, a murit când am ajuns bărbați, iar fratele meu Imotu a fost făcut rege în locul lui; a domnit o vreme și a avut un fiu de la soția lui cea mai dragă. Când pruncul avea trei ani, îndată după marele război, în timpul căruia niciun om nu putuse să semene sau să secere, foametea s-a abătut asupra țării; oamenii murmurau din pricina ei și căutau în jur, ca un leu flămând, ceva de sfâșiat. Atunci Gagool, femeia înțeleaptă și înfricoșătoare care nu moare, a vestit poporului: «Regele Imotu nu este rege.» Iar în vremea aceea Imotu era bolnav din pricina unei răni și zăcea în kraalul lui, fără să se poată mișca.

— Atunci Gagool a intrat într-o colibă și l-a scos de acolo pe Twala, fratele meu vitreg și fratele geamăn al regelui, pe care îl ținuse ascuns printre peșteri și stânci de când se născuse; i-a smuls «moocha», pânza din jurul șalelor, și le-a arătat kukuanilor semnul șarpelui sacru încolăcit în jurul mijlocului, cu care este însemnat la naștere fiul cel mai mare al regelui, și a strigat: «Iată-l pe regele vostru, pe care vi l-am păstrat până în ziua aceasta!»

— Iar oamenii, înnebuniți de foame și lipsiți cu totul de judecată și de cunoașterea adevărului, au strigat: «Regele! Regele!» Dar eu știam că nu era așa, căci Imotu, fratele meu, era geamănul mai mare și regele nostru de drept. Atunci, chiar când zarva era în toi, regele Imotu, deși foarte bolnav, s-a târât afară din colibă ținându-și soția de mână, urmat de fiul său cel mic, Ignosi — nume care înseamnă Fulgerul.

— «Ce-i cu zgomotul acesta? — a întrebat el. De ce strigați: Regele! Regele!»

— Atunci Twala, fratele lui geamăn, născut din aceeași femeie și în același ceas, s-a repezit la el, l-a apucat de păr și i-a înfipt cuțitul în inimă. Iar oamenii, nestatornici și mereu gata să se închine soarelui care răsare, au bătut din palme și au strigat: «Twala este rege! Acum știm că Twala este rege!»

— Și ce s-a întâmplat cu soția lui Imotu și cu fiul ei Ignosi? I-a ucis Twala și pe ei?

— Nu, stăpâne. Când a văzut că soțul ei era mort, regina a luat copilul cu un strigăt și a fugit. După două zile a ajuns într-un kraal, foarte flămândă, și nimeni nu voia să-i dea lapte sau hrană, acum că stăpânul ei, regele, murise, căci toți oamenii îi urăsc pe cei loviți de nenorocire. Dar la căderea nopții un copilaș, o fetiță, s-a strecurat afară și i-a adus porumb să mănânce; ea a binecuvântat fetița și, înainte să răsară iar soarele, a pornit cu băiatul spre munți. Acolo trebuie să fi pierit, căci nimeni n-a mai văzut-o de atunci, nici pe ea, nici pe copilul Ignosi.

— Așadar, dacă acest copil, Ignosi, ar fi trăit, el ar fi fost adevăratul rege al poporului kukuana?

— Așa este, stăpâne; șarpele sacru îi înconjoară mijlocul. Dacă trăiește, el este rege; dar, vai, a murit de mult.

— Privește, stăpâne!

Infadoos a arătat spre o mulțime de colibe de pe câmpia de sub noi, împrejmuite cu un gard, în jurul căruia se întindea la rândul lui un șanț mare.

— Acela este kraalul în care soția lui Imotu a fost văzută pentru ultima oară cu copilul Ignosi. Acolo vom dormi în noaptea aceasta; dacă, într-adevăr — a adăugat el cu îndoială —, stăpânii mei dorm vreodată pe pământul acesta.

— Când suntem printre kukuani, bunul meu prieten Infadoos, facem ca și kukuanii — am spus cu măreție.

M-am întors repede să-i vorbesc lui Good, care pășea posomorât în urmă, cu gândul numai la încercările lui fără izbândă de a-și împiedica flaneaua să fluture în adierea serii. Spre uimirea mea, m-am ciocnit de Umbopa, care mergea chiar în spatele meu și ascultase, fără doar și poate, cu cel mai mare interes convorbirea mea cu Infadoos. Expresia feței lui era foarte ciudată și îmi amintea de un om care se străduiește, izbutind doar în parte, să readucă în minte ceva uitat de mult.

În tot acest timp înaintaserăm cu pas vioi spre câmpia vălurită de sub noi. Munții pe care îi trecuserăm se înălțau acum deasupra capetelor noastre, iar Sânii reginei din Saba erau acoperiți cu sfială de cununi străvezii de ceață. Pe măsură ce înaintam, ținutul se făcea tot mai frumos. Vegetația era luxuriantă, fără să fie tropicală; soarele strălucea cald, dar nu arzător, iar o adiere binefăcătoare sufla lin de-a lungul coastelor înmiresmate ale munților. Într-adevăr, această țară nouă nu era cu mult mai prejos de un rai pământesc; în frumusețe, bogății naturale și climă nu i-am văzut niciodată perechea. Transvaalul este o țară frumoasă, dar nu înseamnă nimic pe lângă Țara Kukuana.

Îndată ce pornisem, Infadoos trimisese un alergător să vestească sosirea noastră locuitorilor kraalului, care, de altfel, se afla sub comanda lui militară. Omul plecase cu o iuțeală nemaipomenită și, după cum mi-a spus Infadoos, avea s-o țină așa până la capăt, căci alergarea era un exercițiu mult practicat de poporul său.

Urmarea acestei vești se arăta acum. Când am ajuns la două mile de kraal, am văzut cum ieșeau pe porțile lui companii după companii și mărșăluiau spre noi.

Sir Henry mi-a pus mâna pe braț și a spus că se părea că aveam să fim primiți cu căldură. Ceva din tonul lui i-a atras atenția lui Infadoos.

— Să nu se teamă stăpânii mei — a spus el în grabă —, căci în pieptul meu nu sălășluiește vicleșugul. Acest regiment se află sub comanda mea și a ieșit la porunca mea să vă întâmpine.

Am încuviințat din cap cu un aer liniștit, deși în sinea mea nu eram tocmai liniștit.

La vreo jumătate de milă de porțile acestui kraal se întinde o ridicătură lungă de pământ, care urcă domol dinspre drum; acolo s-au așezat companiile în formație. Era o priveliște măreață să le vezi, fiecare de vreo trei sute de oameni, repezindu-se în sus pe coastă, cu sulițe sclipitoare și pene unduitoare, ca să-și ocupe locul rânduit. Până să ajungem noi la povârniș, ieșiseră douăsprezece asemenea companii, cu totul trei mii șase sute de oameni, și își ocupaseră pozițiile de-a lungul drumului.

Curând am ajuns la prima companie și am putut privi cu uimire cea mai falnică ceată de războinici pe care am văzut-o vreodată. Erau cu toții bărbați în puterea vârstei, cei mai mulți veterani de vreo patruzeci de ani; niciunul nu avea mai puțin de șase picioare înălțime, iar mulți aveau șase picioare și trei sau patru țoli. Purtau pe cap panașe grele, negre, din pene de Sakaboola, asemenea celor care le împodobeau pe călăuzele noastre. În jurul mijlocului și sub genunchiul drept aveau legate cununi de cozi albe de bou, iar în mâna stângă purtau scuturi rotunde cu diametrul de vreo douăzeci de țoli. Aceste scuturi sunt foarte ciudate. Scheletul lor este alcătuit dintr-o placă de fier bătută până se subțiază, peste care se întinde piele de bou albă ca laptele.

Armele fiecărui om erau simple, dar foarte eficace: o suliță scurtă și foarte grea, cu două tăișuri și coadă de lemn, a cărei lamă avea cam șase țoli lățime în partea cea mai lată. Aceste sulițe nu se aruncă, ci, asemenea „bangwanului” zulu, adică assegaiului de împuns, se folosesc numai în lupta corp la corp, iar rănile pe care le fac sunt cumplite. Pe lângă bangwan, fiecare om purta trei cuțite mari și grele, fiecare cântărind cam două livre. Un cuțit era prins la brâul din cozi de bou, iar celelalte două pe dosul scutului rotund. Aceste cuțite, pe care kukuanii le numesc „tollas”, țin locul assegaiului de aruncat al zulușilor. Războinicii kukuani le pot arunca foarte precis până la cincizeci de iarzi, iar când pornesc la atac au obiceiul să trimită o salvă asupra dușmanului, înainte să ajungă la lupta corp la corp.

Fiecare companie rămânea nemișcată ca un șir de statui de bronz până ce ajungeam în dreptul ei; atunci, la un semn al comandantului, care se deosebea printr-o mantie din piele de leopard și stătea cu câțiva pași înainte, toate sulițele se înălțau în aer, iar din trei sute de piepturi izbucnea, ca un răget neașteptat, salutul regal „Koom”. Apoi, îndată ce treceam, compania se forma în spatele nostru și ne urma spre kraal, până când întregul regiment al „Cenușiilor” — numit astfel după scuturile lui albe —, corpul de elită al poporului kukuana, mărșăluia în urma noastră cu un pas care zguduia pământul.

În cele din urmă ne-am abătut de pe Marele Drum al lui Solomon și am ajuns la șanțul larg care înconjura kraalul, cu o circumferință de cel puțin o milă, împrejmuit cu o palisadă puternică de pari făcuți din trunchiuri de copac. În dreptul porții, peste șanț trece un pod mobil rudimentar, pe care straja l-a coborât ca să ne lase să intrăm. Kraalul este neobișnuit de bine întocmit. Prin mijloc trece o cale largă, întrețesută în unghi drept cu alte căi, așezate astfel încât să împartă colibele în grupuri pătrate, fiecare grup fiind cantonamentul unei companii. Colibele au formă de cupolă și sunt clădite, ca ale zulușilor, pe un schelet de nuiele, frumos acoperit cu iarbă; dar, spre deosebire de colibele zulu, au uși prin care un om poate trece în picioare. Sunt și mult mai mari, iar de jur împrejur au o verandă lată de vreo șase picioare, frumos pardosită cu praf de var bătătorit.

Pe amândouă laturile acestei căi largi care străbate kraalul erau înșirate sute de femei, ieșite din curiozitate să ne vadă. Pentru un neam de băștinași, femeile acestea sunt deosebit de frumoase. Sunt înalte și grațioase, cu trupuri minunat alcătuite. Părul, deși scurt, este mai degrabă cârlionțat decât lânos; trăsăturile sunt adesea acviline, iar buzele nu au grosimea neplăcută întâlnită la cele mai multe neamuri africane. Dar cel mai mult ne-a izbit înfățișarea lor nespus de liniștită și demnă. În felul lor, aveau tot atâta bună creștere ca doamnele care frecventează un salon monden; în privința aceasta se deosebesc de femeile zulu și de rudele lor masai, care locuiesc în ținutul de dincolo de Zanzibar. Curiozitatea le adusese să ne vadă, dar nu lăsau să le scape de pe buze exclamații grosolane de uimire sau judecăți sălbatice în vreme ce noi treceam obosiți prin fața lor. Nici măcar atunci când bătrânul Infadoos le-a arătat, cu o mișcare furișată a mâinii, minunea minunilor, „frumoasele picioare albe” ale bietului Good, nu și-au îngăduit să dea glas admirației fără margini care, fără îndoială, le stăpânea mintea. Și-au ațintit ochii întunecați asupra acestei frumuseți noi, albe ca zăpada — căci, după cum cred că am mai spus, pielea lui Good este deosebit de albă —, și atât. Dar pentru Good, care este sfios din fire, era cu prisosință de ajuns.

Când am ajuns în mijlocul kraalului, Infadoos s-a oprit la ușa unei colibe mari, înconjurate, la oarecare depărtare, de un cerc de colibe mai mici.

— Intrați, Fii ai Stelelor — a spus el cu glas măreț —, și binevoiți să vă odihniți puțin în umilele noastre locuințe. Vi se va aduce puțină hrană, ca să nu fiți siliți să vă strângeți brâiele de foame; niște miere și niște lapte, un bou sau doi și câteva oi; nu mult, stăpânii mei, dar totuși puțină hrană.

— Bine — am spus. — Infadoos, suntem osteniți de călătoria prin împărățiile văzduhului; acum lasă-ne să ne odihnim.

Am intrat, așadar, în colibă, pe care am găsit-o pregătită din belșug pentru odihna noastră. Ni se așternuseră culcușuri de piei tăbăcite și ni se pusese apă ca să ne spălăm.

Curând am auzit strigăte afară și, ieșind la ușă, am văzut un șir de fete care aduceau lapte, știuleți de porumb copți și miere într-o oală. În urma lor veneau niște flăcăi care mânau un bou tânăr și gras. Am primit darurile, iar apoi unul dintre tineri a scos cuțitul din brâu și i-a tăiat îndemânatic gâtul boului. În zece minute era mort, jupuit și tăiat în bucăți. Ni s-a desprins apoi carnea cea mai bună, iar restul l-am dăruit, în numele nostru, războinicilor din jur, care l-au luat și au împărțit „darul stăpânilor albi”.

Umbopa s-a apucat, cu ajutorul unei tinere femei deosebit de plăcute la înfățișare, să ne fiarbă porția într-o oală mare de lut, pe focul aprins în afara colibei; când era aproape gata, i-am trimis vorbă lui Infadoos și i-am poftit pe el și pe Scragga, fiul regelui, să ni se alăture.

Au venit curând și, așezându-se pe niște scăunele, din care se găseau câteva prin colibă — căci kukuanii nu stau de obicei pe vine, ca zulușii —, ne-au ajutat să ducem la capăt cina. Bătrânul era cât se poate de amabil și politicos, dar mi s-a părut că tânărul ne privea cu neîncredere. Ca și ceilalți din ceata lui, fusese cuprins de teamă și respect în fața înfățișării noastre albe și a puterilor noastre magice; dar mi se părea că, descoperind că mâncam, beam și dormeam ca ceilalți muritori, teama lui plină de respect începea să se destrame, făcând loc unei bănuieli posomorâte, care mă neliniștea destul de mult.

În timpul mesei, Sir Henry mi-a spus că ar fi poate bine să încercăm să aflăm dacă gazdele noastre știau ceva despre soarta fratelui său ori dacă îl văzuseră vreodată sau auziseră de el; dar, una peste alta, socoteam că era mai înțelept să nu pomenim atunci nimic despre asta. Era greu să explici cum se rătăcise o rudă din „Stele”.

După cină ne-am scos pipele și le-am aprins, lucru care i-a umplut de uimire pe Infadoos și Scragga. Kukuanii nu cunoșteau, fără îndoială, dumnezeieștile desfătări ale fumului de tutun. Planta este cultivată din belșug la ei, dar, asemenea zulușilor, o folosesc numai ca tutun de prizat și nu izbuteau deloc s-o recunoască sub această înfățișare nouă.

Curând l-am întrebat pe Infadoos când aveam să ne continuăm călătoria și m-am bucurat să aflu că se făcuseră pregătiri să plecăm în dimineața următoare, iar solii porniseră deja să-l vestească pe regele Twala de sosirea noastră.

Se părea că Twala se afla în așezarea lui de căpetenie, numită Loo, pregătind marea sărbătoare anuală, care avea să se țină în prima săptămână din iunie. La această adunare sunt chemate toate regimentele, cu excepția unor detașamente lăsate în garnizoane, și defilează înaintea regelui; tot atunci se ține și marea vânătoare anuală de vrăjitori, despre care voi vorbi mai târziu.

Urma să pornim în zori, iar Infadoos, care avea să ne însoțească, se aștepta să ajungem la Loo în noaptea celei de-a doua zile, dacă nu ne întârzia vreo întâmplare sau râurile umflate.

După ce ne-au dat aceste lămuriri, oaspeții ne-au urat noapte bună; noi am rânduit să stăm de pază cu schimbul, iar trei dintre noi ne-am trântit în culcușuri și am dormit somnul dulce al celor osteniți, în vreme ce al patrulea veghea, gata să descopere orice încercare de trădare.