Înaintea bătăliei
Din fericire pentru noi, Infadoos și căpeteniile cunoșteau la perfecție toate cărările marelui oraș, așa că am trecut pe drumuri lăturalnice fără să fim tulburați și, în ciuda întunericului, am înaintat destul de bine.
Am mers un ceas sau mai bine, până când eclipsa a început în sfârșit să treacă, și marginea lunii care dispăruse întâi s-a arătat din nou. Deodată, în timp ce priveam, a izbucnit din ea o dungă argintie de lumină, însoțită de o minunată strălucire roșiatică, rămasă atârnată de negreala cerului ca o lampă cerească; era o priveliște stranie și frumoasă. După alte cinci minute, stelele au început să pălească și s-a făcut destulă lumină ca să vedem unde ne aflam. Am descoperit atunci că ieșiserăm din orașul Loo și ne apropiam de un deal mare, cu vârful neted, măsurând vreo două mile în jur. Dealul acesta, a cărui alcătuire este obișnuită în Africa de Sud, nu e foarte înalt; de fapt, înălțimea lui cea mai mare abia depășește două sute de picioare, dar are forma unei potcoave, iar coastele îi sunt destul de abrupte și presărate cu bolovani. Pe platoul înierbat de pe culme este loc din belșug pentru o tabără, și fusese folosit pentru un cantonament militar de o putere deloc neînsemnată. Garnizoana lui obișnuită era un regiment de trei mii de oameni, dar, în timp ce urcam cu trudă coasta abruptă a muntelui în lumina lunii care revenea, am văzut că acolo erau tăbărâte mai multe asemenea regimente.
Ajunși în sfârșit pe platou, am găsit mulțimi de oameni treziți din somn, tremurând de frică și strânși grămadă, cu totul îngroziți de fenomenul natural la care erau martori. Am trecut printre ei fără o vorbă și am ajuns la o colibă din mijlocul locului; acolo, spre uimirea noastră, ne așteptau doi oameni încărcați cu puținele noastre lucruri și bunuri, pe care, firește, fuseserăm siliți să le lăsăm în urmă în fuga grăbită.
— Am trimis să le aducă, a lămurit Infadoos. Și pe aceștia.
Și a ridicat pantalonii de mult pierduți ai lui Good.
Cu o exclamație de încântare nestăpânită, Good s-a repezit la ei și s-a apucat numaidecât să-i îmbrace.
— Doar n-o să-și ascundă stăpânul meu frumoasele picioare albe! a exclamat Infadoos cu părere de rău.
Dar Good a stăruit, și numai o singură dată a mai avut poporul kukuana prilejul să-i vadă din nou frumoasele picioare. Good este un om foarte modest. De aici înainte, au trebuit să-și mulțumească năzuințele estetice cu singurul lui favorit, cu ochiul transparent și cu dinții mișcători.
Privind încă nostalgic pantalonii lui Good, Infadoos ne-a spus apoi că poruncise regimentelor să se adune de cum se iveau zorile, ca să le lămurească pe deplin începutul și împrejurările răscoalei hotărâte de căpetenii și să le înfățișeze pe moștenitorul de drept al tronului, Ignosi.
Așa că, după răsăritul soarelui, trupele — în total vreo douăzeci de mii de oameni, floarea armatei kukuane — au fost adunate pe o întindere mare și deschisă, unde ne-am dus și noi. Oamenii erau așezați în șiruri dese pe trei laturi ale unui careu și înfățișau o priveliște măreață. Noi ne-am luat locul pe latura deschisă a careului și am fost înconjurați curând de toate căpeteniile și de toți ofițerii de seamă.
După ce s-a cerut liniște, Infadoos a început să le vorbească. Le-a povestit într-un grai viguros și frumos — căci, asemenea celor mai mulți kukuani de rang înalt, era un orator înnăscut — istoria tatălui lui Ignosi: cum fusese ucis mișelește de regele Twala, iar soția și copilul lui fuseseră izgoniți să moară de foame. A arătat apoi că poporul suferea și gemea sub stăpânirea crudă a lui Twala, dând drept pildă cele petrecute în noaptea trecută, când mulți dintre oamenii cei mai de seamă ai țării fuseseră târâți afară și omorâți fără milă, sub cuvânt că ar fi fost răufăcători. A spus mai departe că stăpânii albi din Stele, privind de sus țara lor, îi văzuseră necazul și hotărâseră, cu mare neajuns pentru ei înșiși, să-i ușureze soarta; că, prin urmare, îl luaseră de mână pe adevăratul rege al kukuanilor, Ignosi, care se mistuia în surghiun, și îl aduseseră peste munți; că văzuseră răutatea faptelor lui Twala și, ca semn pentru cei șovăitori și ca să salveze viața fetei Foulata, stinseseră cu adevărat luna prin puterea înaltei lor magii și îl omorâseră pe tânărul diavol Scragga; și că erau gata să le stea alături și să-i ajute să-l răstoarne pe Twala și să-l așeze în locul lui pe regele de drept, Ignosi.
Și-a încheiat cuvântarea în mijlocul unui murmur de încuviințare. Atunci Ignosi a pășit înainte și a început să vorbească. După ce a repetat toate cele spuse de unchiul său Infadoos, a încheiat o cuvântare puternică prin aceste vorbe:
— O, căpetenii, căpitani, ostași și popor, ați auzit vorbele mele. Acum trebuie să alegeți între mine și cel ce șade pe tronul meu, unchiul care și-a ucis fratele și a izgonit copilul fratelui său să moară în frig și în noapte. Că sunt cu adevărat regele vă pot spune aceștia — și a arătat spre căpetenii —, căci au văzut șarpele din jurul mijlocului meu. Dacă n-aș fi regele, ar fi acești oameni albi de partea mea, cu toată magia lor? Cutremurați-vă, căpetenii, căpitani, ostași și popor! Nu este oare încă înaintea ochilor voștri întunericul pe care l-au adus peste țară ca să-l tulbure pe Twala și să ne acopere fuga, întuneric chiar în ceasul lunii pline?
— Este, au răspuns ostașii.
— Eu sunt regele; vă spun, eu sunt regele, a continuat Ignosi, îndreptându-și făptura cea mare la toată înălțimea și ridicându-și deasupra capului securea de luptă cu tăiș lat. Dacă e printre voi vreun om care spune că nu este așa, să pășească înainte, și mă voi lupta cu el acum, și sângele lui va fi un semn roșu că vă spun adevărul. Să pășească înainte, spun!
Și a scuturat securea cea mare până când a scânteiat în lumina soarelui.
Cum nimeni nu părea dornic să răspundă acestei versiuni eroice a chemării „Pui, pui, vino să fii ucis”, fostul nostru slujitor și-a continuat cuvântarea.
— Sunt cu adevărat regele, și dacă îmi stați alături în bătălie, iar eu câștig bătălia, veți merge cu mine spre biruință și cinste. Vă voi da boi și neveste, și veți avea întâietate față de toate regimentele; și dacă veți cădea, voi cădea cu voi.
— Și iată, vă dau această făgăduință: când voi ședea pe scaunul părinților mei, vărsarea de sânge va înceta în țară. Nu veți mai striga după dreptate ca să găsiți măcel, nu vă va mai adulmeca vrăcița ca să fiți uciși fără pricină. Niciun om nu va muri, afară de cel ce încalcă legile. „Înghițirea” kraalurilor voastre va înceta; fiecare dintre voi va dormi fără primejdie în coliba lui și nu se va teme de nimic, și dreptatea va umbla legată la ochi prin toată țara. Ați ales, căpetenii, căpitani, ostași și popor?
— Am ales, o, rege, a venit răspunsul.
— Bine. Întoarceți capetele și vedeți cum solii lui Twala pleacă din marele oraș spre răsărit și apus, spre miazănoapte și miazăzi, ca să adune o armată puternică și să mă ucidă pe mine și pe voi, și pe aceștia, prietenii și ocrotitorii mei. Mâine, ori poate poimâine, va veni împotriva noastră cu toți cei care îi sunt credincioși. Atunci voi vedea omul care este cu adevărat omul meu, omul care nu se teme să moară pentru pricina sa; și vă spun că el nu va fi uitat la vremea prăzii. Am vorbit, o, căpetenii, căpitani, ostași și popor. Acum mergeți în colibele voastre și pregătiți-vă de război.
A urmat o tăcere, până când una dintre căpetenii a ridicat mâna, și a răsunat salutul regesc: „Koom”. Era semnul că ostașii îl primiseră pe Ignosi drept rege. Apoi au plecat în marș, pe batalioane.
După o jumătate de ceas am ținut un sfat de război, la care au fost de față toți comandanții regimentelor. Era limpede pentru noi că, nu peste multă vreme, aveam să fim atacați de o forță covârșitoare. Într-adevăr, din locul nostru înalt de pe deal puteam vedea trupele adunându-se și alergătorii plecând din Loo în toate direcțiile, fără îndoială ca să cheme ostași în ajutorul regelui. De partea noastră aveam vreo douăzeci de mii de oameni, alcătuind șapte dintre cele mai bune regimente din țară. Twala, după socoteala lui Infadoos și a căpeteniilor, avea cel puțin treizeci până la treizeci și cinci de mii de oameni pe care se putea bizui, adunați în acel moment în Loo, și ei credeau că până a doua zi la amiază va putea strânge în ajutor încă cinci mii sau mai mulți. Firește, era cu putință ca unele dintre trupele lui să dezerteze și să treacă de partea noastră, dar nu era o împrejurare pe care ne puteam bizui. Între timp, era limpede că Twala făcea pregătiri stăruitoare ca să ne supună. Deja cete puternice de oameni înarmați patrulau întruna pe la poalele dealului, și mai erau și alte semne ale apropiatului atac.
Totuși, Infadoos și căpeteniile socoteau că în ziua aceea nu va fi niciun atac; ziua va fi închinată pregătirilor și înlăturării, prin toate mijloacele la îndemână, a impresiei produse în mințile ostașilor de pretinsa întunecare prin magie a lunii. Asaltul va fi a doua zi, spuneau ei, și s-a dovedit că aveau dreptate.
Între timp, ne-am pus pe lucru ca să întărim poziția în toate felurile cu putință. Aproape fiecare om a fost pus la treabă și, în cursul zilei, care ni s-a părut mult prea scurtă, s-au făcut multe. Cărările care urcau pe deal — care era mai degrabă un sanatoriu decât o fortăreață, fiind folosit de obicei ca loc de tabără pentru regimentele care sufereau după serviciul făcut de curând în părți nesănătoase ale țării — au fost astupate cu grijă cu grămezi de pietre, și celelalte căi de acces au fost făcute cât mai greu de forțat, atât cât ne îngăduia timpul. În mai multe locuri s-au strâns grămezi de bolovani, ca să fie prăvăliți peste dușmanul care înainta, s-au hotărât pozițiile diferitelor regimente și s-au făcut toate pregătirile pe care le putea născoci istețimea noastră laolaltă.
Chiar înainte de apus, pe când ne odihneam după trudă, am văzut o ceată mică de oameni venind spre noi dinspre Loo; unul dintre ei ținea în mână o frunză de palmier, semn că venea ca sol.
Când s-a apropiat, Ignosi, Infadoos, una ori două căpetenii și noi am coborât la poalele muntelui să-l întâmpinăm. Era un flăcău cu înfățișare mândră, purtând mantia regulamentară din piele de leopard.
— Salutare! a strigat el, apropiindu-se. Salutul regelui către cei ce duc război nelegiuit împotriva regelui; salutul leului către șacalii care mârâie în jurul călcâielor lui.
— Vorbește, am spus.
— Acestea sunt vorbele regelui. Lăsați-vă în mila regelui înainte să vă ajungă un rău și mai mare. Deja a fost smuls umărul taurului negru, și regele îl mână însângerat prin tabără.[^haggard-8]
— Care sunt condițiile lui Twala? am întrebat din curiozitate.
— Condițiile lui sunt pline de îndurare, vrednice de un mare rege. Acestea sunt vorbele lui Twala, cel cu un singur ochi, cel puternic, soțul a o mie de neveste, stăpânul kukuanilor, păzitorul Marelui Drum (Drumul lui Solomon), iubit de Cei Stranii care șed în tăcere pe munții de colo (Cele Trei Vrăjitoare), Vițel al Vacii Negre, Elefant al cărui pas cutremură pământul, Groaza răufăcătorului, Struț ale cărui picioare înghit deșertul, cel uriaș, cel negru, cel înțelept, rege din neam în neam! Acestea sunt vorbele lui Twala: „Voi avea milă și mă voi mulțumi cu puțin sânge. Unul din zece va muri, ceilalți vor pleca liberi; dar omul alb Incubu, care l-a ucis pe Scragga, fiul meu, și omul negru, slujitorul său, care râvnește la tronul meu, și Infadoos, fratele meu, care urzește răscoală împotriva mea, aceștia vor muri în chinuri, ca jertfă pentru Cei Tăcuți”. Așa sunt vorbele îndurătoare ale lui Twala.
După ce m-am sfătuit puțin cu ceilalți, i-am răspuns astfel, cu glas tare, ca să audă ostașii:
— Întoarce-te, câine, la Twala care te-a trimis și spune-i că noi, Ignosi, adevăratul rege al kukuanilor, Incubu, Bougwan și Macumazahn, înțelepții din Stele care întunecă luna, Infadoos, din casa regească, și căpeteniile, căpitanii și poporul adunat aici răspundem și spunem: „Nu ne vom preda; înainte ca soarele să fi apus de două ori, trupul mort al lui Twala va înțepeni la poarta lui Twala, și Ignosi, al cărui tată l-a ucis Twala, va domni în locul lui”. Acum pleacă, înainte să te izgonim cu biciul, și ia seama cum ridici mâna împotriva unora ca noi.
Solul a râs tare.
— Nu speriați bărbații cu asemenea vorbe umflate! a strigat el. Arătați-vă tot atât de îndrăzneți mâine, o, voi care întunecați luna. Fiți îndrăzneți, luptați și veseliți-vă, înainte să vă ciugulească ciorile oasele până vor fi mai albe decât fețele voastre. Rămâneți cu bine; poate ne vom întâlni în luptă; nu fugiți în Stele, ci așteptați-mă, vă rog, oameni albi.
Cu această săgeată de sarcasm s-a retras, și aproape numaidecât soarele a apus.
Noaptea aceea a fost plină de muncă, fiindcă, oricât eram de obosiți, toate pregătirile pentru lupta de a doua zi au continuat, atât cât îngăduia lumina lunii, iar solii veneau și plecau fără încetare de la locul unde țineam sfat. În cele din urmă, cam la un ceas după miezul nopții, tot ce se putea face era făcut, și tabăra s-a cufundat în tăcere, în afara strigătului cu care o santinelă oprea din când în când pe cineva. Sir Henry și cu mine, însoțiți de Ignosi și de una dintre căpetenii, am coborât dealul și am făcut un ocol al posturilor de pază. Pe când mergeam, deodată, din tot felul de locuri neașteptate, sulițele scânteiau în lumina lunii, ca să dispară iar când rosteam parola. Era limpede pentru noi că nimeni nu dormea la post. Apoi ne-am întors, alegându-ne cu grijă drumul printre mii de războinici adormiți, dintre care mulți își luau ultima odihnă pământească.
Lumina lunii, tremurând de-a lungul sulițelor, se juca pe trăsăturile lor și le dădea o înfățișare de mort; vântul rece al nopții le răvășea panașele înalte, ca ale unui car funebru. Zăceau acolo într-o învălmășeală sălbatică, cu brațele întinse și cu mădularele răsucite; trupurile lor aspre și vânjoase păreau stranii și neomenești în lumina lunii.
— Câți dintre aceștia crezi dumneata că vor mai fi în viață mâine la ora asta? a întrebat Sir Henry.
Am clătinat din cap și m-am uitat iar la oamenii adormiți; închipuirii mele obosite și totuși înfierbântate i se părea că Moartea îi atinsese deja. Ochiul minții mele îi alegea pe cei pecetluiți pentru măcel, și inima mi-a fost năpădită de simțământul adânc al tainei vieții omenești și de o durere copleșitoare pentru zădărnicia și tristețea ei. În noaptea aceasta, miile acelea de oameni își dormeau somnul sănătos; mâine, ei și mulți alții împreună cu ei, poate și noi printre ei, aveau să înțepenească în frig; nevestele lor aveau să fie văduve, copiii lor fără tată, și locul lor nu-i va mai cunoaște în veci. Numai luna cea bătrână va străluci mai departe senină, vântul nopții va mișca ierburile, și pământul larg își va lua odihna, cum făcea cu veacuri fără număr înainte să fim noi și cum va face cu veacuri fără număr după ce vom fi uitați.
Și totuși omul nu moare câtă vreme rămâne lumea, mamă și monument deopotrivă. Numele lui se pierde, într-adevăr, dar răsuflarea lui mai mișcă vârfurile pinilor de pe munți; sunetul vorbelor pe care le-a rostit mai răsună prin spațiu; gândurile cărora le-a dat naștere mintea lui le-am moștenit noi astăzi; patimile lui sunt pricina vieții noastre; bucuriile și durerile pe care le-a cunoscut ne sunt prieteni obișnuiți — sfârșitul de care a fugit îngrozit ne va ajunge negreșit și pe noi!
Cu adevărat, universul este plin de fantome, nu de năluci în giulgiu din cimitire, ci de elementele nestinse ale vieții fiecărui om, care, odată ce au fost, nu mai pot muri niciodată, deși se amestecă și se schimbă, și iar se schimbă, în veci.
Tot felul de gânduri de acest soi mi-au trecut prin minte — căci, pe măsură ce îmbătrânesc, îmi pare rău s-o spun, un obicei detestabil de a gândi pare să pună stăpânire pe mine —, în timp ce stăteam și priveam rândurile acelea sumbre și totuși fantastice de războinici care dormeau, cum spune zicala lor, „pe sulițe”.
— Curtis, am spus, mă aflu într-o stare de frică vrednică de milă.
Sir Henry și-a mângâiat barba galbenă și a râs, răspunzând:
— Am mai auzit asemenea observații de la dumneata, Quatermain.
— Ei bine, acum vorbesc serios. Știi dumneata, mă îndoiesc foarte mult că vreunul dintre noi va mai fi în viață mâine seară. Vom fi atacați de o forță covârșitoare, și e cu totul la voia întâmplării dacă vom putea ține locul acesta.
— Oricum, pe câțiva dintre ei tot îi vom da gata. Ascultă, Quatermain, treaba asta e urâtă și, drept vorbind, n-ar trebui să fim amestecați în ea, dar am intrat în horă, așa că trebuie să facem cât putem de bine ce avem de făcut. Cât despre mine, aș prefera să fiu ucis în luptă decât în oricare alt fel, iar acum, când pare să mai fie prea puțină nădejde să-l găsim pe bietul meu frate, gândul îmi este mai ușor de îndurat. Dar norocul îi ajută pe cei îndrăzneți, și s-ar putea să izbutim. În orice caz, bătălia va fi cumplită și, având o reputație de păstrat, va trebui să fim în toiul ei.
Ultimele vorbe le-a spus cu glas mâhnit, dar în ochi avea o scânteie care-i dezmințea tristețea. Am o bănuială că lui Sir Henry Curtis chiar îi place să se lupte.
După aceea ne-am dus să dormim vreo două ceasuri.
Tocmai pe la revărsatul zorilor ne-a trezit Infadoos, care venise să ne spună că în Loo se vedea multă mișcare și că cetele de hărțuitori ale regelui ne împingeau înapoi avanposturile.
Ne-am sculat și ne-am îmbrăcat pentru luptă, punându-ne fiecare cămașa de zale, pentru care, în împrejurarea aceea, ne simțeam nespus de recunoscători. Sir Henry a mers până la capăt și s-a îmbrăcat ca un războinic băștinaș.
— Când ești în Țara Kukuana, fă ca kukuanii, a spus el, trăgând oțelul lucitor peste pieptul lui lat, pe care venea ca turnat.
Și nu s-a oprit aici. La cererea lui, Infadoos îi adusese un rând întreg de veșminte de război băștinașe. Și-a prins la gât mantia din piele de leopard a unui comandant, și-a legat pe frunte panașul de pene negre de struț, purtat numai de generalii de rang înalt, iar în jurul mijlocului o minunată moocha din cozi de bou albe. O pereche de sandale, o podoabă de picior din păr de capră, o secure grea de luptă cu mâner din corn de rinocer, un scut rotund de fier acoperit cu piele de bou albă și numărul regulamentar de tollas, adică de cuțite de aruncat, îi alcătuiau echipamentul, căruia i-a adăugat totuși revolverul. Îmbrăcămintea era, fără îndoială, sălbatică, dar sunt dator să spun că rareori am văzut o priveliște mai frumoasă decât cea pe care o înfățișa Sir Henry Curtis în veșmintele acestea. Îi punea în valoare, cât se putea de bine, minunata alcătuire a trupului și, când a sosit îndată după aceea Ignosi, îmbrăcat într-un costum asemănător, mi-am spus că niciodată până atunci nu văzusem doi bărbați atât de falnici.
Cât despre Good și mine, armura nu ne venea nici pe departe atât de bine. Mai întâi, Good ținea morțiș să-și păstreze pantalonii regăsiți, și un domn scund și îndesat, cu monoclu și cu jumătate de față rasă, îmbrăcat într-o cămașă de zale vârâtă cu grijă într-o pereche foarte ponosită de pantaloni de catifea reiată, arată mai degrabă de mirare decât impunător. În ce mă privește, cămașa de zale era prea mare pentru mine, așa că mi-am pus-o peste toate hainele, ceea ce o făcea să se umfle într-un chip cam stângaci. M-am lepădat totuși de pantaloni, păstrând numai veldtschoons, fiind hotărât să intru în bătălie cu picioarele goale, ca să fiu mai ușor la fugă dacă devenea necesară o retragere grabnică. Cămașa de zale, o suliță, un scut pe care nu știam să-l folosesc, două tollas, un revolver și un panaș uriaș, pe care l-am prins de vârful pălăriei de vânătoare ca să dau înfățișării mele o ultimă notă însetată de sânge, îmi întregeau echipamentul modest. Pe lângă toate lucrurile acestea aveam, firește, și puștile, dar, cum muniția era puțină și cum ele ar fi fost de prisos în cazul unui asalt, am hotărât să fie purtate în urma noastră de hamali.
Când ne-am echipat în sfârșit, am înghițit în grabă ceva de mâncare și am ieșit să vedem cum mergeau lucrurile. Într-un punct al platoului de pe munte era un mic dâmb de piatră brună, care slujea deopotrivă drept cartier general și turn de observație. Aici l-am găsit pe Infadoos, înconjurat de propriul regiment, Cenușiii, care era fără îndoială cel mai bun din armata kukuana și același pe care îl văzuserăm întâi la kraalul de la marginea țării. Regimentul acesta, acum de trei mii cinci sute de oameni, era ținut în rezervă, iar oamenii stăteau întinși pe iarbă, pe companii, și priveau forțele regelui ieșind încet din Loo în coloane lungi ca șirurile de furnici. Coloanele acestea păreau să nu se mai sfârșească — trei în total, fiecare numărând, după socoteala noastră, cel puțin unsprezece ori douăsprezece mii de oameni.
Îndată ce au ieșit din oraș, regimentele s-au așezat în formație. Apoi un corp a pornit spre dreapta, altul spre stânga, iar al treilea a înaintat încet spre noi.
— Ah, a spus Infadoos, au de gând să ne atace din trei părți deodată.
Vestea aceasta părea destul de gravă, căci poziția noastră de pe vârful muntelui, care măsura o milă și jumătate în jur, era întinsă, și pentru noi era important să ne concentrăm cât mai mult forța de apărare, relativ mică. Dar, cum nu puteam hotărî în ce fel aveam să fim atacați, trebuia să ne descurcăm cât mai bine, așa că am trimis diferitelor regimente porunci să se pregătească pentru a întâmpina fiecare asalt.
[^haggard-8]: Obiceiul acesta crud nu se mărginește la kukuani, ci este destul de obișnuit printre triburile africane la izbucnirea unui război sau cu prilejul altui eveniment public însemnat. — A.Q.